marți, 22 ianuarie 2019

PROGRAMUL ZILEI DE 24 IANUARIE 2019


       Joi, 24 Ianuarie 2019, ora 10.00, la statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, va avea loc un ceremonial dedicat aniversării a 160 de ani de la unirea Principatelor Române, activitate care se va încheia cu HORA UNIRII.

    - LOCUL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII : MONUMENTUL DOMNITORULUI AL.I. CUZA din Municipiul Pitești, B-dul „I.C.BRĂTIANU”;

   - ZIUA, DATA : Joi , 24 Ianuarie 2019 
   - ORA DE PREZENTARE A MEMBRILOR A.N.C.M.R.R. PARTICIPANŢI : 09.45
   - ORA DE ÎNCEPERE A ACTIVITĂŢII : 10.00

24 IANUARIE 1859



24 Ianuarie 1859 – Ziua Unirii Principatelor Române

        

         Ideea și dorința de Unire la români a fost o permanență de-a lungul istoriei milenare și s-a manifestat sub forma conștiinței originii comune a tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, a comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe același teritoriu, în unitatea sa etnică.

            Primul moment crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politico-statale atât de des manifestate în evul mediu românesc este marcat de opera lui Mihai Viteazul,intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae”.







Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia 21 octombrie / 1 noiembrie 1599



            Magistralul act politic al Unirii tuturor românilor înfăptuit de Mihai Viteazul în 1600 când acesta se va intitula „domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei”, deși de scurtă durată datorită vitregiilor timpului și intereselor de expansiune și dominație ale imperiilor limitrofe, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești, devenind un simbol și un ideal al tuturor generațiilor care s-au succedat acestui eveniment epocal din istoria românilor.





Sigiliul lui Mihai Viteazul cuprinzând însemnele celor trei țări române



            Un moment definitoriu al ideii de Unire a tuturor provinciilor românești îl regăsim și în programele revoluției de la 1848 din țările române. Însă, datorită existenței celor trei imperii limitrofe care se împotriveau din răsputeri acestui ideal, acesta trebuia realizat etapizat: mai întâi unirea – într-o primă fază a Moldovei și Țării Românești, pentru ca apoi după constituirea noului stat parțial unificat, să se pășească la desăvârșirea unității lui, la construirea Daco-României, cum îl numeau teoreticienii revoluționari. 

            În perioada următoare revoluției burghezo-democratice de la 1848 din țările române, înăbușită prin intervenția brutală a celor trei imperii limitrofe – otoman, țarist și habsburgic – problema unirii Principatelor a devenit esența mișcării de eliberare națională și socială. În această operă de o importanță majoră care nu mai putea fi amânată, cei dintâi care au fost purtătorii de cuvânt, cei care s-au putut exprima liber, au fost revoluționarii exilați după înfrângerea revoluției. Prezenți în marile capitale europene, aceștia (N.Bălcescu, I.Ghica, D.Bolintineanu, frații Brătianu, frații Golescu, M.Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Bolliac etc.) au informat opinia publică și cercurile politice europene asupra dezideratului românesc.

            Liniștea care părea că se instalase în Europa după momentul 1848 a fost tulburată în vara anului 1853 de conflictul izbucnit între marile puteri privind sferele de influență economică și politică în Orient și în sud-estul Europei.

            Izbucnit între Rusia și Turcia, ca urmare a refuzului celei din urmă de a accepta cererea Rusiei țariste la așa-zisul „protectorat asupra creștinilor ortodocși”,consacrat în istoriografie sub denumirea de chestiunea orientală, conflictul a intrat în istorie sub denumirea de războiul Crimeei (1853-1856).

            Acesta a angrenat în vârtejul său Anglia, Franța și Sardinia, de partea Turciei. Inițial, Austria și Prusia au adoptat o poziție de neutralitate. După opinia unui istoric american Riker, în lucrarea sa intitulată Cum s-a înfăptuit România , apărută la București, în anul 1940, „Războiul Crimeei a făcut din cauza moldo-valahilor o problemă europeană”.

            În iunie 1853, fără nici o declarație de război, ca de atâtea ori în istorie, trupele țariste trec Prutul și ocupă ambele Principate române. Datorită presiunilor habsburgice și a faptului că operațiunile militare se mutaseră în Crimeea, Rusia este nevoită să-și retragă trupele. Locul lor este ocupat de trupele de ocupație habsburgice, care și-au inaugurat politica de ocupație prin abuzuri și imixtiuni directe în politica internă și externă a Principatelor și, în special împotriva elementelor politice cu tendințe progresiste, naționale.

            Marile puteri beligerante implicate în conflict erau direct interesate în finalitatea acestui conflict. În martie 1855 la Viena s-au deschis lucrările unei Conferințe la care au luat parte Anglia, Franța, Austria, Rusia și Imperiul Otoman. Conferința și-a întrerupt lucrările, datorită poziției inflexibile a Rusiei de a nu accepta condițiile de pace impuse. Însemnătatea acestei conferințe pentru cele două Principate române rezidă în faptul că în acest areopag european s-a luat în discuție pentru prima dată problema unirii celor două țări române, conturându-se în același timp și poziția marilor puteri vis-a-vis de dorințele românilor. Ulterior, Conferința s-a mutat la Constantinopol, în ianuarie 1856, dar fără eficiența dorită de puterile beligerante, datorită ostilității Turciei.

            Drept urmare la 28 februarie 1856, au început lucrările Congresului de la Paris, având ca scop principal încheierea păcii și restabilirea „echilibrului european” zdruncinat în urma războiului Crimeei. De astă dată, pe lângă cele cinci mari puteri,au participat și reprezentanții Sardiniei și Prusiei. Contrar dorinței unanime de Unire a poporului român care se cunoștea foarte bine la acel nivel,marile puteri participante, s-au pronunțat pentru sau împotriva ei, conform propriilor interese economice și politice în această zonă a Europei.

            Problema Unirii celor două țări române a fost ridicată de Franța în ședința din 8 martie, când chestiunea Principatelor s-a aflat pe ordinea de zi. Poziția pro unire a Franței a mai fost sprijinită și de delegații Angliei și Rusiei, pe poziții ostile situându-se delegații Turciei și Austriei. La Congres, datorită pozițiilor ostile ale Turciei și Austriei pe marginea acestei probleme, a apărut ideea convocării unui plebiscit prin care să se consulte dorințele românilor.

            După lungi și dificile dezbateri, la 30 martie 1856, s-a semnat la Paris Tratatul de Pace, care în privința celor două țări române stabilea următoarele: desființarea protectoratului rusesc instituit în urma păcii de la Adrianopol (1829); principatele sunt scoase de sub tutela Rusiei și sunt puse sub garanția celor șapte Puteri; sultanul, în colaborare cu ambasadorii Puterilor semnatare aflați la Constantinopol va întocmi un firman electoral în baza căruia să se constituie în ambele țări adunări ad-hoc care să reprezinte interesele tuturor claselor sociale; să se înființeze o comisie specială de informare, compusă din reprezentanții celor șapte Puteri care se va întruni la București și va culege dorințele poporului asupra viitoarei organizări a Principatelor, rezultatele urmând a fi transmise la Paris, unde printr-o Convenție se va stabili organizarea lor și vor fi comunicate românilor printr-un hatișerif (act) emis de sultan. Tratatul mai prevedea că, în cazul când liniștea internă în Principate va fi amenințată sau compromisă, Poarta nu putea interveni cu trupe fără aprobarea celorlalte Puteri. Cum plebiscitul nu se putea desfășura în prezenţa trupelor de ocupație (austriece), Congresul a luat în discuție și retragerea trupelor austriece, măsură contestată de Austria care solicită în același timp retragerea trupelor rusești din sudul Basarabiei revenit Moldovei după răpirea Basarabiei în 1812 de către Rusia țaristă.

            Turcia, inamicul declarat al unirii românilor, a luat măsura înlocuirii domnitorilor Ghica și Știrbei, cu o locotenență domnească constituită din câte trei membri cu opțiuni turcofile, în scopul distrugerii mișcării unioniste de masă și a partidei unioniste. Aspectul subliniat a luat forme și mai exacerbate în Moldova, unde caimacamul Nicolae Vogoride era și mai devotat cauzei separatiste.

            Cu toate samavolniciile practicate,mișcarea unionistă se dezvoltă și mai mult. În Moldova, alegerile pentru adunarea ad-hoc s-au desfășurat la 19 iulie 1857. Pe moment, datorită falsurilor, separatiștii manevrați de Turcia, Austria și Anglia, au avut succes. Dar problema unirii Moldovei cu Muntenia, care antrena întreaga suflarea românească ajunsese atât de departe încât a imprimat un alt curs relațiilor internaționale. Franța, în primul rând, nu era dispusă să rămână învinsă de diplomația Angliei, Turciei și Austriei, iar Rusia nu putea să renunțe la propriile planuri de a ocupa Moldova sau de a accepta unirea celor două țări sub sceptrul său politic.

            Europa se găsea în pragul unui nou război. Detensionarea situației a venit în urma întâlnirii din 6 – 10 august 1857 între Napoleon al III-lea al Franței și regina Victoria a Angliei. „Compromisul” de la Osborne cum este denumit în istorie, realizat între cele două mari puteri, în esență, consta în următoarele: Franța renunță la sprijinirea unirii celor două țări române, mulțumindu-se numai cu o unire vamală, militară și judecătorească iar Anglia făgăduiește în schimb să obțină de la Turcia anularea alegerilor în schimbul asigurării că „oricare ar fi dorințele Divanilor, unirea tot nu se va face”. Alegerile au fost anulate. Noile alegeri au început la 20 septembrie 1857.

            Adunările ad-hoc – organisme a căror creare și funcționare a fost prevăzută în hotărârile Congresului de la Paris, în scopul de a se pronunța asupra viitoarei organizări a țărilor române – au exprimat în pofida atâtor greutăți și intrigi ale marilor puteri ostile, dorința de Unire a moldovenilor și muntenilor în cadrul unui stat național. În ansamblul lor, deputații celor două foruri naționale au votat cu entuziasm și în deplină cunoștință de cauză, la 7 și 9 octombrie 1857, hotărârile care dădeau glas voinței unanime a poporului român: Unirea Principatelor Moldova și Muntenia într-un singur stat – România; domn ereditar ales dintr-o familie domnitoare a Europei; autonomia și garantarea drepturilor internaționale ale statului stipulate în vechile capitualții încheiate cu Poarta; neutralitatea și inviolabilitatea statului român; adunare reprezentativă și consultativă; garanția colectivă a marilor puteri etc.       

               Convenția de la Paris, încheiată la 7/19 august 1858, hotăra ca Moldova și Muntenia să poarte denumirea de Principatele Unite. Se constituia o Comisie Centrală pentru pregătirea legilor, se prevedea înființarea unei Curți de Casație comună, ambele cu sediul la Focșani, măsuri de organizare identică a armatei. În același timp, prin Convenția de la Paris se hotăra că fiecare țară va avea domnule ei, guvernul ei, adunarea ei legislativă, administrația sa separată, ceea ce nu mai corespundea aspirațiilor de unire a celor două țări române.

            Dar ultimul act nu era încă jucat. Convenția de la Paris era ceea ce Europa putuse da națiunii române, acesteia îi revenea sarcina imperativă să ducă mai departe un proces a cărei evoluție o influențase și până atunci, dar asupra căreia trebuia să acționeze și mai direct, dezvoltând în sensul aspirațiilor sale, stipulațiile favorizante acesteia din convenție și realizând statul modern. Concluzia firească era pentru patrioții români că: unirea nu se putea realiza decât prin acțiunile directe ale poporului român (-s.n.). În ambele țări române, în condițiile grelei lupte politice ce se anunța datorită stipulațiilor electorale neprielnice (conform Convenției de la Paris se restrângea dreptul la vot la câteva mii de oameni), se alcătuiseră grupări politice în jurul diferitelor candidaturi la domnie. Conservatorii susțineau în Moldova, pe fostul domn Mihai Sturdza sau pe fiul acestuia Grigore,iar în Muntenia pe foștii domni Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. În timpul acestei acerbe lupte politice, între partidele naționale, unioniste din cele două țări,au fost intensificate legăturile.

            La 5/17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei a trecut la alegerea domnului. Deputații au ales în unanimitate și în „glas mare” pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Atât partizanii lui Mihai Sturdza cât și cei ai fiului acestuia, văzându-se în minoritate, au votat și ei pe candidatul Partidei naționale.  Consulul Franței la Iași, Victor Place aprecia că alegerea lui Cuza însemna „triumful desăvârșit al ideilor unioniste și liberale împotriva vechiului sistem de corupție, care și-a trăit traiul”.

            În Țara Românească, în concepția fruntașilor Partidei naționale era ideea că domnul nou ales trebuia să fie, ca și domnul Moldovei, intermediarul care urma să asigure realizarea unirii Principatelor sub prinț străin, potrivit programului adoptat de mișcarea unionistă. Această idee explică de ce fruntașii liberal-radicali susțineau candidatura lui Nicolae Golescu și de ce ei s-au opus primelor discuții în jurul candidaturii lui Cuza la tronul Munteniei. Dar, față de situația creată și mai ales datorită faptului că prin dubla alegere se realiza totodată și unirea pe calea indirectă a domniei personale, după o scurtă opoziției, ei s-au raliat propunerii și au sprijinit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.

            Adunarea Electivă a Țării Românești și-a deschis lucrările în ziua de 24 ianuarie 1859. Deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Cuza, menționând că prin aceasta se realiza unirea „aspirația generoasă a tuturor generațiilor” și că nu se încălcau prevederile Convenției de la Paris, întrucât nu era vorba de unire politico-administrativă, ci de o unire personală. În urma acestei propuneri, deputații au votat în unanimitate alegerea lui Cuza ca domn al Țării Românești.





Alexandru Ioan Cuza domnitorul Principatelor Unite (1859-1866)



            Se încheia ceea ce Ion Ghica denumise în aceeași zi într-o telegramă către Vasile Alecsandri drept „una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre”.

            Evenimentul de la 24 ianuarie 1859/5 februarie 1859, care era strâns legat de cel de la 5/17 ianuarie, a reprezentat unul dintre momentele cele mai de seamă ale istoriei României și totodată etapa culminantă a luptei pentru unire. Pentru respectarea adevărului istoric și contracararea multor opinii greșite  încă existente în istoriografia românească, trebuie să menționăm că realizarea celor două momente mai sus-menționate a fost rodul implicării întregii clase politice românești, indiferent de orientarea politică, care a pus mai presus de patima politică idealul național și al maselor populare care le-a determinat la un astfel de compromis benefic pentru țară. Respectând formal dispozițiile Convenției de la Paris, s-a reușit ca pe calea ingenioasă a dublei alegeri, poporul român să izbândească în lupta sa pentru făurirea statului național, dubla alegere fiind primul pas al îndeplinirii mărețului ideal al românilor - statul național unitar.

            O dată realizată Unirea, deocamdată în forma personală, prin dubla alegere a lui Cuza, rămânea ca această dublă alegere să fie recunoscută internațional, de către puterile garante și de cea suzerană (Turcia). Austria era împotriva actului de la 24 ianuarie; aceeași atitudine adoptă din capul locului și Turcia; Anglia manifestă inițial rezervă, în timp ce Franța, Rusia și Sardinia ne erau favorabile, la fel Prusia. În urma demersurilor diplomatice făcute de V. Alecsandri, ministrul de externe la Paris, Torino, dar și la Londra, Anglia își schimbă punctul de vedere. Așa încât, la conferința care se deschide la Paris, reprezentanții a cinci puteri garante (Franța, Rusia, Anglia, Sardinia și Prusia) - hotărâră, în cea de-a doua ședință (1/13 aprilie 1859) să ceară Porții otomane să recunoască dubla alegere. În cea de-a treia ședință (26 august / 7 septembrie 1859) în urma războiului austro-franco-sard, Austria fiind înfrântă pe câmpul de luptă, este nevoită și ea, să recunoască împreună cu Turcia, dubla alegere. Se specifica restrictiv, că ea este valabilă numai pe timpul cât va domni Cuza; dezvoltarea ulterioară a evenimentelor lipsește însă această restricție de orice valoare.

            Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a ținut numai șapte ani de zile, dar a fost una dintre cele mai rodnice ale istoriei noastre. Alexandru Ioan Cuza a avut „cap politic” în ciuda imaginii de colonel nimerit la întâmplare în strana Istoriei sau, după cum afirmă istoricul Xenopol, înălțat pe tron „printr-o aiureală momentană”, Aceste însușiri personale ale lui Cuza explică marile acte politice realizate, dar este de subliniat și faptul că a fost secondat de un sfetnic de seamă, Mihail Kogălniceanu.





Mihail Kogălniceanu



            În prima parte a domniei, Cuza a urmărit și a izbutit să întărească și să desăvârșească Unirea. Prin eforturi personale l-a determinat pe sultan în urma vizitei făcute la Constantinopol în septembrie 1860, să aprobe unirea completă și, în cele din urmă, izbuti s-o obțină (4 decembrie 1861).

            La 11/23 decembrie 1861, Cuza printr-o proclamație adresată românilor din ambele Principate, le aducea la cunoştinţă noua realizare „...Unirea este îndeplinită - afirma el - naționalitatea română este întemeiată...alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.

            Se formează acum un singur guvern, sub președinția lui Barbu Catargiu, rămânând o singură capitală, București; parlamentul, iarăși unul singur, își deschide prima ședință comună în ziua de 24 ianuarie 1862; pe actele interne începe să se scrie „România” în loc de „Principatele Unite”. Unirea era acum „completă” și ea va rămâne „definitivă”.

            Rămân magistrale prioritățile enumerate în Memoriul marelui om politic I.C.Brătianu adresat domnului Cuza la sosirea acestuia în București, la 8/20 februarie 1859: „Nu, Măria Ta, nu sunt două drumuri de apucat, care să ne ducă la ținta ce ți-ai propus: înarmarea țării, organizarea Ministerului din năuntru și al justiției, moralizarea lor printr-o nouă alegere a personalului, reorganizarea totală a administrației finanțelor, introducerea unui nou sistem de contribuție și organizarea creditului public, adică înlesnirea circulațiunii capitalurilor - acestea sunt măsuri ce nu suferă întârziere, pe când fără dânsele, orice s-ar încerca, orice s-ar face, n-o să izbutească, căci numai ele pot întări Guvernul și asigura în toate cazurile independența națională”.






            Unirea de la 1859 „Unirea cea mică” a reprezentat actul de voință al întregii națiuni române „o manifestare adevărat națională” scria I.C.Brătianu.




Col. (rtr.) dr. Ștefan Ciobanu


vineri, 4 ianuarie 2019

EVENIMENTELE LUNII IANUARIE 2019

Evenimente importante


11 Ianuarie 2019 -
Ziua rezervațiilor naturale;
15 ianuarie 2019 - Aniversarea a 166 de ani de la nașterea poetului
                               Mihai Eminescu,
24 Ianuarie 2019 - Ziua Unirii Principatelor Române
26 Ianuarie 2019 - Ziua Mondială a Vămilor;
27 Ianuarie 2019 - Ziua Comemorării Internaționale a Holocaustului;

luni, 31 decembrie 2018

La mulți ani ! 2019



Dragi camarazi,

Fie ca toate visele pe care le făuriţi în aceste zile magice să se împlinească şi drumul străbătut pentru realizarea lor să vă aducă bucurie în inimi, iar în case fericire şi belşug.
Cu prilejul trecerii în noul an vă transmitem cu mult respect și considerație un călduros

La mulţi ani!

BIROUL 

SUBFILIALEI „VLAD ȚEPEȘ” - PITEȘTI

vineri, 7 decembrie 2018

EVENIMENTELE LUNII DECEMBRIE 2018

Evenimente importante

01 Decembrie 2018 - Ziua Națională a României
03 Decembrie 2018 - Ziua Internațională a persoanelor cu handicap
05 Decembrie 2018 - Ziua Internațională a Voluntarilor
07 Decembrie 2018 - Ziua Mondială a Aviației Civile
10 Decembrie 2018 - Ziua Mondială a Drepturilor Omului

Zilele genurilor de armă și specialităților militare

14 Decembrie 2018 - Ziua Direcției Operații
27 Decembrie 2018 - Ziua Centrului de Operații Psihologice

joi, 29 noiembrie 2018

PROGRAMUL ZILEI DE 1 DECEMBRIE 2018

            Activitățile organizate cu prilejul „Zilei Naționale a României” la nivelul garnizoanei Pitești la care sunt invitați să participe membrii Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Subfiliala „Vlad Țepeș” - Pitești :
  • Ceremonie publică militară și religioasă  cu depunere de coroane, jerbe și buchete de flori organizată cu începere de la ora 09.00 la Poarta Eroilor (str. Trivale);

  • Ceremonie publică militară și religioasă  cu depunere de coroane, jerbe și buchete de flori organizată cu începere de la ora 09.30 la Monumentul Eroilor (str. Crinului);

  • Ceremonie publică locală organizată cu începere de la orele 11.00 în Piața Vasile Milea;

  • Solemnitatea retragerii cu torțe organizată cu începere de la orele 17.30 pe traseul Piața Vasile Milea - Cercul Militar - Primăria Pitești ;


BIROUL
SUBFILIALEI „VLAD ȚEPEȘ” - PITEȘTI


luni, 26 noiembrie 2018

1 Decembrie 1918 - Unirea Transilvaniei cu România


„ Pe-al nostru steag e scris Unire,
Unire-n cuget și simțiri
Și sub măreața lui umbrire
Vom înfrunta orice loviri”.
(Andrei Bârseanu - Pe-al nostru steag)

Ideea unității celor trei țări române - Țara Românească, Moldova și Transilvania, despărțite prin vitregia vremurilor, a fost exprimată frecvent și hotărât în decursul secolelor, ceea ce pune în evidență cu pregnanță viabilitatea conștiinței naționale a românilor.
Momentul crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politice statale este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae” iar în conștiința europeană ca un desăvârșit strateg și abil diplomat. 


Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia la 1599

Marele act politic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai Viteazul în 1600, deși de scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești, fiind în măsură să deștepte în noi românii simțământul datoriei.
Primul unificator al românilor, Mihai Viteazul „domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei”, prin actul său politic a schițat cadrul, spațiul teritorial-geografic în care se va realiza peste trei secole statul național unitar al românilor.
Deși acest act politic de semnificație crucială a avut o durată scurtă, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii tuturor provinciilor românești a devenit un simbol și a continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie o permanență în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.
Ideea unității naționale se manifestă cu deosebită pregnanță în conștiința și manifestările maselor populare din cele trei țări române, în contextul revoluției de la 1848. Dezideratul „Noi vrem să ne Unim cu Țara” exprimat pe Câmpia Libertății de la Blaj, la 3/15 mai 1848, era expresia conștiinței de neam, a originii comune.
Existența celor trei mari imperii limitrofe: habsburgic, țarist și otoman îi va determina pe conducătorii mișcării pentru unitatea națională să adopte o anumită strategie și anume: Unirea într-o primă etapă a Moldovei și Valahiei într-un singur stat independent și, într-o a doua etapă (când condițiile politice vor fi favorabile - n.n.) și a Transilvaniei.
Unirea, în viziunea marelui om politic și istoric Mihail Kogălniceanu, reprezenta „cheia bolții fără care s-ar prăbuși tot edificiul național”, iar cunoscutul revoluționar ardelean George Barițiu sublinia faptul că „tăria și puterea unui popor, baza sa politică de cumpănire, nădejdile sale, prezentul și viitorul său zac în unirea națională”.
Deși revoluțiile de la 1848 din țările române au fost înfrânte prin intervenția armatelor habsburgice, țariste și otomane, acțiunile în direcția făuririi statului național unitar sunt continuate cu aceeași fermitate atât în țară, cât și în străinătate de către emigranții români.
Datorită activității de propagandă susținută de către emigrația româneacă la Paris, Londra, Roma etc., problema Unirii Principatelor a devenit, treptat, o problemă europeană. Mărturie în acest sens, este hotărârea Congresului de la Paris (18-30 martie 1856) de a consulta poporul român în privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene în frunte cu Turcia, Anglia și Austria, ignorând realitățile evidente, au manifestat poziții antiunioniste, susținând că românii nu ar dori să formeze un singur stat.
În pofida piedicilor de tot felul, la 5/17 ianuarie 1859 Adunarea electivă de la Iași a întreprins un mare act istoric alegând în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei. Strălucita perspectivă istorică începută la Iași se va finaliza la București la 24 ianuarie 1859 când Adunarea electivă, în unanimitate de voturi îl va alege ca domnitor al Țării Românești pe același Alexandru. Se înfăptuia, astfel Unirea celor două țări române surori, românii punând puterile europene în fața unui fapt împlinit. Primul pas către unirea tuturor teritoriilor locuite de români fusese realizată.


Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

Unirea Principatelor Române în 1859 și recunoașterea acestui act politic în 1862 de către marile puteri europene și crearea statului modern România au constituit premisa determinantă, pârghia de susținere a tuturor eforturilor națiunii române pentru dobândirea independenței de stat din 1877 și înfăptuirea Marii Uniri din 1918.
În perioada de după Unirea Principatelor are loc o regrupare a forțelor politice, o reconsiderare a strategiilor și programelor mișcării de eliberare și unitate națională a românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia. Într-un Memorandum trimis după 1859 domnitorului Alexandru Ioan Cuza, istoricul și patriotul transilvănean Al. Papiu Ilarian sublinia necesitatea cooperării strânse, între toate domeniile, dintre românii transilvăneni și cei din Principate, reflectând dorința arzătoare a transilvănenilor de unire „Românii din Transilvania în împrejurările de față - scria acesta - numai la Principate privesc, numai de aici așteaptă semnalul, numai de aici își văd scăparea”. De asemenea, releva și aspectul reciproc al situației, în sensul că „fără Transilvania nici Principatele nu au viitor, fiind constrânse la o existență precară și dubie”.
Mihail Kogălniceanu declara în același sens, cu autoritate în parlamentul țării, la 14/26 martie 1867, că Transilvania a făcut parte din trecutul poporului nostru din vechea Dacie, concluzionând, cu referire la dreptul românilor asupra Transilvaniei, că principiul naționalităților (dreptul ginților) este și el în favoarea poporului român, deoarece „Principatul Transilvaniei, ca și Banatul, sunt locuite în mare majoritate de câtre români”.
În procesul dezvoltării conștiinței unității naționale a poporului român, încă de la începutul cele de-a doua jumătăți a secolului XIX, o contribuție remarcabilă au avut societățile cultural-patriotice de dincolo sau de dincoace de Carpați. Prima societate apărută pe temeiul luptei naționale românești a fost Astra sibiană (1861), care prin organele sale de presă și mai ales prin revista Transilvania a fost cea care nu numai că a declanșat dar și a condus ampla mișcare de emancipare spirituală și politică a românilor.
Pactul dualist din februarie 1867, în urma căruia imperiul austriac își schimba numele în Austro-Ungaria (datorită alianței Ungariei) a însemnat o grea lovitură pentru românii transilvăneni. Legea naționalităților, votată în 1868 în parlamentul de la Budapesta stăvilea procesul de afirmare tot mai viguroasă a poporului român și a naționalităților din Austro-Ungaria. Prin proclamarea dualismului austro-ungar, românii din Transilvania au pierdut tot ceea ce apăraseră prin grele jertfe de sânge în anii revoluției de la 1848, tot ce dobândiseră după 1848, în primul rând autonomia Transilvaniei, precum și hotărârile Dietei de la Sibiu din anii 1863 - 1864 prin care a fost recunoscută egalitatea națiunii și a limbii române cu celelalte națiuni din Transilvania.
În fața acestei accentuate și agresive politici antiromânești, rolul polarizator și dinamizator, conducător al mișcării naționale l-au avut Partidul Național al Românilor din Banat și Transilvania, constituit la Timișoara la 20 ianuarie 1869, precum și Partidul Național al Românilor din Transilvania, creat la Miercurea Sibiului, la 7 martie 1869.
Cucerirea independenței de stat depline, a României în urma războiului de la 1877 - 1878 a pătruns adânc în conștiința românilor aflați în afara țării libere și a generat în rândul acestora variate forme de luptă și acțiune prin care se exprima dorința lor nestrămutată de a se uni cu Țara.
O contribuție remarcabilă la lupta împotriva deznaționalizării românilor dusă de guvernele de la Budapesta și Viena în perioada dualismului și-a adus-o Biserica ortodoxă română, conducătorii săi animați de adânci sentimente patriotice, cum au fost Andrei Șaguna, Miron Românul, Ilie Miron Cristea (viitorul patriarh al României Mari - n.n.)
Începutul ultimului deceniu al secolului XIX marchează amplificarea și intensificarea luptei românilor din toate provinciile istorice pentru înfăptuirea idealului național. Un moment de referință îl constituie înființarea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor.
În istoria luptei românilor pentru afirmarea ființei și idealurilor naționale un loc deosebit îl ocupă ”Memorandumul” întocmit de Partidul Național din Transilvania, definitivat la 26 martie 1892 și înaintat în primăvara aceluiași an împăratului Frantz Ioseph al Austro-Ungariei. Acest act politic semnat de Ion Rațiu, președintele partidului, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu etc. reprezenta un protest vehement împotriva dualismului autro-ungar, a politicii sale de oprimare națională, de nesocotire a drepturilor românilor, care alcătuiau populația cea mai numeroasă a Transilvaniei. Semnatarii, din rațiuni tactice nu ridicau problema despărțirii Transilvaniei de Imperiul austro-ungar, ci autonomia acestei provincii românești. Autorilor Memorandumului autoritățile maghiare le-au intentat un proces desfășurat la Cluj, în mai 1894, în urma căruia aceștia au fost condamnați, ceea ce a determinat proteste vehemente în Transilvania și în Regatul României și ecouri internaționale.
Primul război mondial (1914-1918), prin proporțiile atinse a fost o zguduire fără precedent în Europa, inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914 - 1916), la 15 august 1916, guvernul Brătianu, având și asentimentul regelui Ferdinand I, a decis intrarea României în război alături de Antanta, care îi promitea satisfacerea dezideratelor naționale - revenirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei - la patria mamă.
Această decizie a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români care socoteau că a venit timpul să-și realizeze cu arma în mână, idealul național. După îzbânzile glorioase din primele săptămâni, din Transilvania, datorită unor cauze obiective și subiective, fie ale Aliaților, fie ale guvernului român, a urmat dezastrul militar de la Turtucaia (24 august 1916) care a constituit un adevărat șoc pentru clasa politică românească și pentru o mare parte a populației. A urmat apoi ocuparea capitalei României, retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916 - martie 1917, cu numeroase privațiuni și mai ales cu un număr incredibil de morți din cauza tifosului exantematic. Apoi, din nou cerul s-a luminat. Au fost obținute victorile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit, a sentimentului național.
Retragerea Rusiei din război în noiembrie 1917 (în urma revoluției bolșevice - n.n.), a determinat România să pornească și ea pe calea armistițiului și a păcii separate cu Puterile Centrale.
Pe de altă parte, românii din teritoriile aflate sub dominație străină au trecut prin situații extrem de complicate. În timp ce românii din Transilvania, Banat și Bucovina au primit cu bucurie vestea intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, sperând în unirea cât mai grabnică cu patria-mamă, cei din Basarabia au fost nevoiți să constate că fuseseră abandonați de Regatul României care s-a aliat cu Rusia.
Autoritățile maghiare și habsburgice au luat măsuri foarte dure împotriva românilor de pe teritoriile pe care le stăpâneau, iar retragerea armatei române din Transilvania după contraofensiva austro-ungară a adus calvarul pentru multe familii din Transilvania, Banat și Bucovina. Raza de speranță din vara anului 1917 a fost de scurtă durată, iar încheierea armistițiului de la Focșani și apoi a păcii de la București (24 aprilie/7 mai 1918) părea că le-au închis orice perspectivă de realizare a idealului național.
Dar, parcă printr-un miracol al istoriei - anul 1918 - care pentru români începuse sub cele mai negre auspicii - avea să devină anul unor mărețe împliniri, prin realizarea unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria-mamă.
La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a decis independența Republicii Moldova (Basarabia) față de Rusia, iar la 27 martie, același Sfat al Țării, organism politic legitim, reprezentativ și democratic ales hotărăște unirea cu România. Hotărârea a fost adoptată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri, 13 deputați fiind absenți.
La sfârșitul războiului, monarhia habsburgică se clătina și ea din temelii. În aceste condiții, Partidul Național Român și Partidul Social Democrat din Transilvania au procedat la unirea forțelor și la sincronizarea strategiilor în vederea luptei comune pentru înfăptuirea aspirațiilor de eliberare și unitate națională.
La 18 octombrie 1918, Al. Vaida - Voievod, unul dintre liderii principali ai P.N.R. a prezentat în parlamentul maghiar din Budapesta Declarația de autodeterminare a românilor din Transilvania prin care se aducea la cunoștință lumii hotărârea Comitetului Executiv al P.N.R. din Ardeal și Ungaria, „de a îndeplini dorințele de veacuri ale poporului român la deplina libertate națională”. La 30 octombrie 1918, la Budapesta ia ființă Consiliul Național Român, unicul organ politic al românilor din Transilvania.
În toamna lui 1918, Puterile Centrale au pierdut bătălie după bătălie în fața puterilor Antantei. Armatele anglo-franceze s-au apropiat de Dunăre. Tratatul de Pace de la București (7 mai 1918) încheiat de România sub presiune cu Puterile Centrale a devenit caduc nefiind ratificat de Regele Ferdinand I. La 27 octombrie/9 noiembrie guvernul românilor a adresat un ultimatum feldmareșalului Makensen, comandantul trupelor germane de ocupație, prin care i se cerea să-și retragă armata sa de pe teritoriul statului român. La 28 octombrie /10 noiembrie 1918, armata română a fost mobilizată pentru a doua oară.
Reintrarea României în război de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale, a dat un puternic imbold și o a doua perspectivă mișcării pentru unitatea națională din Transilvania, Banat și Bucovina.
Pe baza unei hotărâri comune a celor două partide românești din Transilvania, la începutul lunii noiembrie, sediul Consiliului Național Român de la Budapesta s-a mutat la Arad sub denumirea de Consiliul Național Central asumându-și conducerea nemijlocită a destinelor națiunii române din Transilvania pentru îndeplinirea idealurilor sale de eliberare și unitate națională, fructificând condițiile favorabile ivite pe plan național și internațional. În toate județele și localitățile Transilvaniei s-au organizat consilii naționale române după modelul C.N.R. Ele și-au asumat rolul de organe politice naționale locale, exprimând voința de unitate națională a întregii populații românești din Transilvania, în condițiile în care monarhia austro-ungară se prăbușise. De asemenea, în cursul lunii noiembrie s-au format gărzile naționale - scut de apărare a cuceririlor revoluționare și de aplicare a hotărârilor C.N.R.C.
La 10 noiembrie, C.N.R.C. a înaintat Consiliului Național Maghiar (organ politic de conducere a Ungariei după prăbușirea dublei monarhii austro-ungare - n.n.), un Ultimatum, aducându-i la cunoștiință că, în virtutea „dreptului de liberă dispozițiune (voință - n.n.) a neamurilor, procedeză la preluarea neîntârziată a atributelor politice în teritoriile locuite de români”. Ultimatumul semnat de Ștefan Ciceo - Pop, președintele C.N.C.R., acorda un termen de 3 zile pentru răspuns.
În aceeași zi, adresându-se puterilor Antantei, printr-un alt Manifest, ca răspuns la Manifestul împăratului Austriei, C.N.C.R. declara separate de Austro-Ungaria părțile românești ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Bihorului. În acest document de o deosebită valoare istorică se subliniază expres că „aceste teritorii formează acum cu România un stat unic, liber, independent. Noi declarăm irevocabilă voința locuitorilor acestor regiuni de a deveni și de a rămâne cetățeni ai României Mari și rugăm ... să se ia act de această declarație”.
În acest șuvoi revoluționar, românii din Bucovina au fost o „voce” distinctă. La 28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinenilor, organism democratic, larg reprezentativ la care participau și invitați transilvăneni a votat în unanimitate „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”.
Actul de la Cernăuți - al doilea pas spre înfăptuirea Unirea tuturor românilor - a determinat un elan și un entuziasm și mai puternic spre mărețul ideal - Unirea Transilvaniei - cu țara mamă.
Tratativele de la Arad dintre delegația C.N.C.R. și delegația Consilului Național Maghiar derulate după înfăptuirea actului bucovinenilor s-au încheiat fără succes, partea maghiară neînțelegând să renunțe la utopia Ungariei Mari, la veleitățile sale hegemonice, de „națiune istorică”, ceea ce a determinat intensificarea activităților politice consacrate pregătirii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, menită să hotărască Unirea Transilvaniei cu România.
După discuții îndelungate cu I.I.C. Brătianu, primul ministru al României, reprezentanții C.N.C.R. au ajuns la concluzia că se impunea convocarea neîntârziată a unei adunări naționale românești la Alba Iulia, care să hotărască democratic, plebiscitar în legătură cu voința neclintită a întregii națiuni privind Unirea Transilvaniei Cu România.
La 20 noiembrie 1918 a fost dat publicității textul convocării Adunării de la Alba Iulia în care se sublinia hotărârea națiunii române din Transilvania și din Ungaria de aș spune cuvântul asupra soartei sale.
De asemenea, textul convocării mai stabilea și componența Adunării Naționale în următoarea structură: 1228 de delegați în total, din care 600 erau aleși de circumscripțiile electorale prin vot universal, restul fiind delegați de drept care reprezentau confesiuni, instituții, asociații, profesii etc. Alegerea delegațiilor la Marea Adunare de la Alba Iulia se făcea pe circumscripții. După încheierea votului, circumscripția elibera celor aleși un mandat scris numit Credențional, cu care se prezentau la Alba Iulia. Bunul mers al pregătirilor pentru Marea Adunare a românilor a fost uneori împiedicat de o serie de acțiuni teroriste dirijate de forțele reacțiunii maghiare interne sprijinite de guvernanții de la Budapesta, care nu doreau unirea românilor, prin intimidarea populației, acte la care autoritățile românești nou instaurate au fost silite să riposteze pentru aș apăra dreptul la o viață liberă.
Duminică 18 noiembrie/1 decembrie 1918, ora 12:00 - ora astrală a României - în prezența a peste 100.000 de participanți, în străvechea cetate, Alba Iulia, s-a dat citire primului punct al Rezoluției Marelui Sfat Național compus din 250 de membri: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.


Sala Unirii de la Alba Iulia
unde s-a semnat Actul de Unire al Transilvaniei cu Regatul României
la 1 decembrie 1918

În ziua de 2 decembrie 1918, Marele Sfat Național a procedat la alegerea Consiliului Dirigent care avea să exercite funcția de guvern al Transilvaniei în perioada de tranziție, până la integrarea acesteia în viața politică și social-economică a României. În calitatea de președinte al acestui organism politic a fost ales Iuliu Maniu, patriot și om politic cu mare experiență. El era ajutat de patru reprezentanți și 12 „resorturi”.
La 1/14 decembrie 1918, la București, delegația Consiliului Dirigent înmâna solemn regelui Ferdinand I, revenit în capitala țării chiar în ziua de 1 decembrie, după o absență fortuită de doi ani, Actul Unirii, scris pe pergament. La 11/24 decembrie 1918, prin decretul - Lege nr.3631 se consfințea reunirea ținuturilor cuprinse în Hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia cu România. Un an mai târziu, la 29 decembrie 1919, într-o ședință considerată „istorică” Parlamentul României Mari avea să ratifice în unanimitate Legea asupra unirii Transilvaniei cu România, ce va fi promulgată două zile mai târziu. Tratatul de Pace de la Trianon din 4 iunie 1920 îi va da consacrarea internațională.


România Mare la 1 decembrie 1918

Actele plebiscitare săvârșite în cursul anului 1918 la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au încheiat astfel, cu deplină izbândă, lupta consecventă, multiseculară a românilor pentru libertate și unitate național - statală. Hotărârile de unire, sancționate oficial de șeful statului regele Ferdinand I, deschideau un nou capitol în istoria modernă a României.
Armata română, în totalitatea ei, a avut o contribuție magistrală în opera de înfăptuire a României Mari. În Înaltul Ordin de Zi dat cu ocazia noului an 1919, regele Ferdinand I ținea să sublinieze: „Țara nu va uita nici o clipă că vitejiei ostașului român i se datorește în cea mai mare parte făurirea României de astăzi și de mâine”.


Regele Ferdinand I „întregitorul” și Regina Maria, suveranii României Mari

Col. (rtr.) dr. Ștefan Ciobanu