luni, 18 iunie 2018

EVENIMENTELE LUNII IUNIE 2018

Evenimente importante

  1 iunie 2018 Ziua Internaţională a Copilului ;
  5 iunie 2018 Ziua Mondială a Mediului ;
  8 iunie 2018 Ziua internaţională a oceanelor ;
20 iunie 2018 Ziua internaţională a refugiaţilor ;
26 iunie 2018 Ziua internaţională împotriva traficului şi 
                           consumului de droguri ;

Zilele genurilor de armă şi specialităţilor militare
10 iunie 2018 - Ziua Paraşutiştilor Militari (În baza Ordinului   D.M. 93/1941 10 iunie 1941, ia fiinţă  prima subunitate de paraşutişti - Compania de Misiuni Speciale - comandată de  lt. Stefan Soverth)
18 iunie 2018 - Ziua Constructorilor Militari (În această zi se sărbătoreşte  înfiinţarea Direcţiei
Construcţii şi Domenii Militare, la 18 iunie 1920.)

26 iunie 2018 - Ziua Drapelului Naţional  ( Ziua Drapelului Naţional a fost instituită prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. Conform legii, această zi este marcată de către autorităţile publice şi de celelalte instituţii ale statului prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific, consacrate istoriei patriei, precum şi prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unitătilor Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne.)




luni, 21 mai 2018

MESAJ

M E S A J U L
PREŞEDINTELUI ASOCIAŢIEI NAŢIONALE A CADRELOR
MILITARE ÎN REZERVĂ ŞI ÎN RETRAGERE
„ALEXANDRU IOAN CUZA”



             Devenită sărbătoare tradiţională, Ziua Rezervistului Militar este un prilej de a mă adresa, în primul rând membrilor Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza”, precum şi tuturor rezerviştilor militari din Sistemul Naţional de Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională, prin transmiterea celor mai sincere urări de sănătate, pace şi de viaţă liniştită şi decentă.

             Ziua Rezervistului Militar instituită prin H.G. nr. 467 din 12.05.2010, se serbează în fiecare an în 31 mai, dată care printr-o fericită coincidenţă este şi ziua A.N.C.M.R.R., structură asociativă reprezentativă şi de „utilitate publică”, care prin întreaga sa activitate dă măsura scopurilor şi obiectivelor pe care şi le-a asumat, în spiritul devizei „Patrie  Onoare  Demnitate”.

            Ziua Rezervistului Militar este o sărbătoare plină de semnificaţii pentru toţi cei care au slujit, un număr important de ani, sub falduri de tricolor Ţara şi Poporul, cărora le-a jurat credinţă nestrămutată, până la sacrificiul suprem. Rezerviştii militari reprezintă o categorie socio-profesională cu un statut bine definit în cadrul societăţii româneşti contemporane, care merită recunoaştere, respect şi preţuire din partea societăţii şi a ţării faţă de care şi-au făcut cu prisosinţă datoria, gata oricând de orice sacrificiu.

            Ziua Rezervistului Militar 2018 găseşte pe mulți dintre rezerviştii militari implicaţi în acţiuni şi activităţi care aduc în prim plan binefacerile unităţii noastre naţionale, cu 100 de ani în urmă. Convingerea noastră este că Ziua Rezervistului Militar din acest an va constitui şi linia de start pentru unitatea, solidaritatea şi camaraderia cadrelor militare în rezervă sau în retragere, cu convingerea că numai „unirea face puterea” ci nu dezbinarea.

            Îmi exprim deplina apreciere şi preţuire faţă de toţi cei care au slujit instituţia militară, aflându-se şi azi în prima linie pentru apărarea patriei şi a valorilor sale perene. Să facem ca fiecare zi a acestui an Centenar să se constituie într-o sărbătoare a muncii, unităţii şi înălţării noastre.
La   Mulţi   Ani   Rezervişti   Militari!
Preşedintele Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în
Rezervă şi în Retragere „Alexanru Ioan Cuza”
                 General locotenent(r.) 
Neculai BĂHNĂREANU

SĂRBĂTOAREA SFINȚILOR ÎMPĂRAȚI CONSTANTIN ȘI ELENA !


DRAGI  CAMARAZI şi  STIMATE  DOAMNE, 
PURTĂTORI  AI FRUMOASELOR   NUME  
CONSTANTIN  ŞI  ELENA



       CONDUCEREA A.N.C.M.R.R.  „Alexandru Ioan Cuza” vă transmite, cu respect şi admiraţie, urări de bine cu prilejul aniversării onomasticii dumneavoastră, Sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Maica sa Elena.
      Vă dorim din inimă sănătate, viaţă lungă şi fericire alături de cei dragi.

LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI !

joi, 17 mai 2018

17 MAI 2018 -ZIUA EROILOR

           Astăzi, joi  17 mai 2018, cu ocazia sărbătoririi Zilei Eroilor, membrii Subfilialei "VLAD ŢEPEŞ"- Pitești a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere au participat, alături de autoritățile locale, unitățile militare din Garnizoana Pitești, elevi ai școlilor generale precum și de alte structuri asociative militare locale, la festivitatea depunerii de coroane de flori la Cimitirul Eroilor din Municipiul Pitești .
          Cu această ocazie aduc sincere mulțumiri participanților la această festivitate și transmit dorința sinceră de unitate a tuturor cadrelor militare active, în rezervă și în retragere .


GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !

PREȘEDINTELE
SUBFILIALEI„VLAD ȚEPEȘ” PITEȘTI
Col.(rz.)Alexandru MONEA













miercuri, 16 mai 2018

PROGRAMUL ZILEI DE 17 MAI 2018

FESTIVITATEA DE DEPUNERE A COROANELOR DE FLORI
ÎN ZIUA DE
17 MAI 2018
ZIUA EROILOR


- LOCUL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII :  MONUMENTUL EROILOR - Cimitirul Eroilor - Sf.Gheorghe din municipiul Piteşti, str. Nicolae Dobrin;


       - ZIUA, DATA : JOII, 17 mai 2018 
       - ORA DE PREZENTARE A MEMBRILOR A.N.C.M.R.R. PARTICIPANŢI : 11.45
       - ORA DE ÎNCEPERE A ACTIVITĂŢII : 12.00
       - ŢINUTA :  DE SEZON, DECENTĂ

BIROUL
SUBFILIALEI „VLAD ȚEPEȘ” PITEȘTI

marți, 8 mai 2018

PROGRAMUL ZILEI DE 9 MAI 2018

        Cu ocazia Zilei Europei şi a Victoriei Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial, în ziua de 9 mai 2018, începând cu ora 11.00 are loc în Piața Vasile Milea din municipiul Pitești, ceremonia arborării drapelelor României și al Uniunii Europene .
        Participanții din A.N.C.M.R.R. Subfiliala „Vlad Țepeș” - Pitești vor fi prezenți la ora 10.45 în fața Catedralei Sf. Gheorghe.

BIROUL
SUBFILIALEI „VLAD ȚEPEȘ” - PITEȘTI A C.M.R.R.

9 MAI 1877 - ZIUA PROCLAMĂRII INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI


9 Mai 1877 – Ziua proclamării independenței de stat a României

„Presărați pe-a lor morminte

Ale laurilor foi

Și pe sacrele morminte

Puneți lacrime și flori,

Spre a fi mai dulce somnul

Fericiților eroi.

Ridicați pe piramida

Nemuririi faima lor,

Scriți în cărțile de aur

Cântecul nemuritor!”



(Iuri Roșca-Dermidon, Imnul eroilor)



            După realizarea, în anul 1859, a statului român modern prin unirea Principatelor și recunoașterea internațională a acestui act politic înfăptuit prin voința românilor, întreaga viață a națiunii s-a desfășurat sub semnul necesității implacabile a dobândirii independenței de stat.




             Acțiunile statului român s-au înscris, în fapt, în curentul ce cuprinsese, începând din a doua jumătate  a secolului al XIX-lea, întreaga Europă de est și de sud-est, de viguroasa afirmare a spiritului național, de renaștere politică și economică a popoarelor supuse timp de secole marilor imperii din această parte a continentului și de redeschiderea așa numitei „probleme orientale”. Amestecul marilor puteri în zonă îndeosebi al Rusiei și Austro-Ungariei, dornice să „moștenească” dominația Imperiului otoman în Balcani, a amplificat și complicat confruntarea situând-o sub spectrul iminenței războiului.

            În anii 1875 – 1876, în condițiile în care devenea tot mai evident că sensul evenimentelor se orienta spre o rezolvare prin forță, prin conflict deschis între imperiile otoman și rus, a crizei politico-militare din Peninsula Balcanică, factorii de conducere politică români și-au concentrat atenția în direcția pregătirii politice, diplomatice și militare a câștigării neîntârziate a independenței depline de stat.

            Eforturile României de a obține din partea marilor puteri recunoașterea independenței și garanții speciale care să-i asigure neutralitatea în cazul unei conflagrații s-au dovedit zadarnice, ceea ce a determinat guvernul de la București să depună eforturi susținute pentru a evita o noua confruntare militară ruso-otomană pe teritoriul național.

            Urmarea directă a acestei stări de fapt, negocierile începute cu Rusia în toamna anului 1876 s-au concretizat la 4/16 aprilie 1877, când guvernul român a semnat la București, o convenție cu acesta , în care se specifică, în mod distinct, respectarea inviolabilității teritoriale a statului român. Totodată, guvernul imperial se mai obliga să urmeze itinerariile de deplasare și zonele de staționare, interzicându-se intrarea trupelor rusești în București. Prin semnarea acestui act diplomatic de valoare internațională, Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a României, drepturile și rânduielile sale interne, recunoscând astfel – indirect-independența statului român.

            În paralel cu eforturile României de a obține din partea marilor puteri recunoașterea independenței și garanții speciale în cazul unei conflagrații, factorii politici și militari începând cu Alexandru Ioan Cuza și Carol I au acordat o atenție deosebită întăririi puterii militare a tânărului stat român.

            Astfel în perioada 1859 – 1877 au fost votate și promulgate o serie de legi: Legea pentru organizarea puterii armate în România (1864) urmată de trei legi succesive – prima din 1868, fundamentală, urmată de cele din anii 1872 și 1874 – care au dat baza juridică și au creat cadrul legislativ adecvat sistemului militar de apărare a României.

            Așadar, puterea armată cu care România a intrat în războiul de independență, structuraă pe temeiul legilor de organizare militară a țării din 1864, 1868, 1872 și 1874 cuprindea următoarele categorii de instruire: armata permanentă cu rezerva ei; armata teritorială (trupele de dorobanți și călărași), cu rezerva ei; milițiile; garda orășenească de la orașe și gloatele la sate.

            S-au întreprins măsuri susținute și concrete pentru eliminarea din cadrul organismului militar a influențelor otomane, rusești și austiece învechite. Racordându-se organizarea, instruirea și dotarea armatei române la standardele armatelor moderne din Europa, respectiv a armatei franceze și a armatei prusiene. În această direcție edificatoare este prezența în timpul lui Alexandru Ioan Cuza a unei misiuni militare franceze conduse de maiorul Eugene Lamy și a unor consilieri militari prusieni conduși de locotenetul – colonel von Krenski în timpul lui Carol I. Tot în această direcție și, mai ales în timpul domniei lui Carol I se continuă în proporție crescândă practica trimiterii unor elevi sau cadre în școlile militare sau academiile militare de peste hotare pentru a-și efectua, completa sau desăvârși studiile sau a efectua stagii de perfecționare. Cei mai mulți dintre ofițerii trimiși la studii au absolvit cursurile școlilor din Franța (31), Belgia (22), Germania (7), Italia (2).

În paralel, armata română avea în structura sa organizatorică toate genurile de arme specifice perioadei: infanterie, artilerie, geniu, marină, topogeodezie, serviciu sanitar, serviciu logistic etc. De asemenea, s-au intensificat eforturile de dotare ale armatei cu armament și tehnică de luptă de proveniență franceză, belgiană, germană și rusească, posibilitățile autohtone fiind neîndestulătoare pentru obiectivele propuse.

În anul reizbucnirii „crizei orientale” (1875) România devenise un factor politic și militar important în arena relațiilor internaționale. Această poziție și-a cucerit-o treptat prin eforturi, inițiativă diplomatică, curaj în acțiuni și perseverență în susținerea cauzelor pentru care lupta. Mergând pe această linie, România a știut să se desprindă din încorsetarea tradițională a celor trei imperii limitrofe și a reușit să ducă o politică proprie în vederea cooperării pe plan militar cu acele state care-I ofereau posibilitatea – sub diverse forme – împlinirii dezideratelor sale de independență și desăvârșire a unității naționale.

De asemenea, trebuie subliniat aspectul că, în preajma intrării României în războiul de independență, țara avea o forță militară viguroasă, cu o temeinică instuire, rezistentă la eforturile cerute de câmpul de luptă, cu un dezvoltat spirit de colaborare între elementele componente, gata să riposteze agresorului, cu un moral excelent, potențat de rolul ce-I revenea în lupta pentru împlinirea idealului emancipării naționale de sub suzeranitatea străină. Generalul Grigore Crăiniceanu, teoretician și istoric militar, membru al Academiei Române, considera că: „Numai grație sistemului original, armata română putu în 1877 (…) să intre în război și să câștige acele nepieritoare victorii care ne-au dat independența țării”.

Perspectiva izbucnirii inevitabile a războiului ruso-otoman, necesitatea apărării țării contra agresiunilor otomane repetate în lungul Dunării ca și iminența pătrunderii trupelor țariste pe teritoriul statului român (în conformitate cu prevederile convenției româno-ruse din 4/16 aprilie 1877) pentru a se îndrepta spre Balcani au determinat guvernul român să decidă mobilizarea generală a armatei, Decretul de mobilizare a fost promulgat la 6/18 aprilie 1877. Mobilizarea minuțios pregătită anticipat de factorii de decizie s-a desfășurat în ordine, operativ, încheindu-se la 25 aprilie/4 mai în aproximativ 20 de zile, reprezentând în condițiile de atunci o adevărată performanță. Conform prevederilor decretului au fost mobilizate, cu excepția gloatelor, toate structurile sistemului militar de apărare: trupele permanente și cele teritoriale, cu rezervele lor, milițiile, care urmau a se organiza în corpuri active, și gărzile orășenești, pentru paza localităților urbane. 

La 27 aprilie/9 mai 1877 s-a hotărât structura organizatorică a armatei mobilizate și s-au făcut noi numiri în funcțiile de comandă. Conform acestei organizări, armata română se compunea din următoarele părți: un mare cartier general, două corpuri de armată fiecare cu câte două divizii, o rezervă de artilerie și o ambulanță sanitară. Comanda supremă a armatei o deținea domnitorul Carol I.

În total, efectivul armatei române mobilizate în primăvarea anului 1877 s-a ridicat la aproximativ 125.000 de oameni. Dintre aceștia armata de campanie număra 58.700 militari, cu peste 1.600 cadre de comandă, 12.300 cai și 190 piese de artilerie (tunuri); la aceste efective se adăugau cele ale batalioanelor de miliții care numărau 31.000 de oameni, contingentul anului 1877 – de aproximativ 14.000 combatanți – în curs de pregătire și care urmau a completa efectivele unităților de linie, plus efectivele gărzilor orășenești și ale depozitelor trupelor permanente.

Armata română, purtătoare a unor vechi tradiții și virtuți ostășești, dovedite exemplar în numeroasele războaie de apărare a existenței multimilenare a poporului nostru, a entității și neatârnării ei statale, a demonstrat, în întreaga campanie a războiului din 1877 – 1878, deplina concordanță dintre obiectivul politico-strategic al intrării țării în război – dobândirea independenței depline de stat – și forțele și mijloacele destinate a-l consfinți pe câmpul de luptă.

Mobilizând și folosind în războiul de independență aproape 3% din potențialul său demografic și aproximativ 6% din bărbații țării, România a realizat în fapt cel mai ridicat procent de utilizare – pe toată durata războiului -  a forței combative dintre toți beligeranții participanți la conflict. Forța combativă mobilizată de statul român (125.000 oameni) depășea de 17,9 ori totalul trupelor permanente din timp de pace (17.800 militari).

Deși România a luat parte la un război de coaliție, întreaga putere militară națională a fost subordonată, pe toată durata campaniei comandamentului suprem, Marele Cartier General, expresie a deplinei independențe a țării, a exercitării de drept și de fapt a prerogativelor sale legitime de stat suveran. Armata română se prezenta în 1877 ca o armată bine organizată, instruită și dotată corespunzător, comparabilă cu armatele moderne ale timpului.

Paralel cu măsurile luate pentru mobilizarea armatei, guvernul român, în consens cu uzanțele sistemului constituțional existent, a efectuat pregătirile necesare în vederea ratificării de către Parlamentul țării a convenției româno-ruse, încheiată la 4/16 aprilie 1877. În contextul precipitării evenimentelor la sudul Dunării și ale încheierii de către Rusia a preparativelor militare, România a stabilit ca dată a deschiderii lucrărilor Parlamentului 14/26 aprilie 1877. Fără să aștepte însă ratificarea convenției sau să obțină într-un fel avizul guvernului român, și cu o zi înaintea declarației oficiale de război, în seara zilei de 11/23 aprilie, trupele ruse au început să pătrundă pe teritoriul României, provocând o vie reacție atât la București, cât și în alte capitale europene. Nemulțumirea autorităților de la București a fost accentuată și de proclamația pe care marele duce Nicolae, comandantul trupelor ruse operaționale în Balcani, a adresat-o poporului român la 12/24 aprilie, prin care cerea „a ușura armatei (ruse – n.n.) chipul de a satisface nevoile și trebuințele sale”. Ulterior în condițiile reacției negative firești a României față de un act ce îi leza suveranitatea, partea rusă își va „nuanța” poziția.

În această atmosferă încordată s-au desfășurat dezbaterile din Cameră și Senat pe marginea convenției româno-ruse, ratificată de Adunarea Deputaților la 16/28 aprilie și de Senat la 17/29 aprilie 1877 cu majoritate  de voturi. De aici înainte guvernul român a stabilit contacte și a tratat și reglementat pe baze oficiale și legale cu autoritățile ruse toate problemele ce decurgeau din marșul efectuat de trupele ruse prin teritoriul țării noastre, spre Dunăre.

Paralel cu desfășurarea marșului armatei ruse spre frontul din Balcani se purtau negocieri pentru a se încheia o alianță între România și Rusia, prin care să se statueze și o colaborare militară între cele două armate, problemă ce nu fusese abordată în convenția din 4/16 aprilie 1877. Din momentul intrării trupelor ruse pe teritoriul românesc, comandamentul țarist s-a arătat însă reticent față de o asemenea colaborare cu armata română. Consulul general al Franței la București, nota, într-un raport înaintat la 11/23 aprilie ministului afacerilor externe ale Franței, că „după ce au aplaudat mobilizarea armatei române împotriva Turciei, iată că ofițerii ruși au și început să declare că manevrele armatei române, concentrările sale neexperimentate, constituie pentru ei o piedică”, considerând că „ofițerii ruși se vor grăbi să o împingă (armata română – n.n.) pe planul doi, imediat după intrarea lor în campanie”.

În cursul tratativelor purtate cu comandamentul rus începând de la 21 aprilie/2 mai, la Ploiești, unde se afla punctul de comandă ale marelui duce Nicolae, s-a stabilit ca armata română să dețină o zonă proprie de acțiune: apărarea Olteniei. Cu acest prilej, s-a respins de către șeful guvernului de la București, propunerea structurării forțelor române în două corpuri, cât și „sugestia” înglobării puterii militare mobilizate de România cu cea concentrată de Rusia în Balcani și crearea unui corp de armată româno-rus, ambele variante constituind o diminuare a dreptului de suvernaitate a țării.

Mizând pe o victorie facilă în Balcani, Rusia a refuzat constant încheierea unei alianțe militare cu statul român. În consecință, fiecare dintre cele două părți și-au dus propriul război, potrivit scopurilor pe care le urmăreau: România, animată de idealul cuceririi independenței depline de stat și al consfințirii ei pe câmul de luptă; Rusia, penetrația în Balcani, în primul rând prin eliminarea puterii otomane, etapă obligatorie în deschiderea accesului către Marea Mediterană.

Deplasarea trupelor ruse prin România spre viitorul teatru de operații de la sud de Dunăre și apărarea împotriva amenințării militare otomane au ridicat în fața statului român și a armatei sale necesitatea stringentă a asigurării securității și integrității teritoriului național. Ca o rezultantă a perfecționării conducerii strategice a tânărului organism militar, cea mai importantă măsură de siguranță a fost operația de acoperire strategică a liniei Dunării. Armata română a acoperit cu diviziile 3 și 4 infanterie sectorul de la Carpații de Crbură până la Galați cunoscut sub denumirea de Poarta Focșanilor, pentru a interzice înaintarea trupelor otomane, pătrunse eventual pe direcția Turtucaia, Făurei, Nămoloasa, spre aliniamentul scurt și deosebit de favorabil de la Focșani la Galați. Măsuri asemănătoare s-au luat și pentru apărarea orașului Calafat de a cărei menținere depindea în mare măsură stabilitatea unui sector destul de întins al apărării de pe malul românesc al fluviului dintre Calafat și Barboși.

Cea dintâi fază a operației de acoperire strategică s-a desfășurat în primele 11 zile ale lunii aprilie. Armata română de operații a ocupat următorul dispozitiv: Divizia 1 infanterie la Craiova cu o avangardă la Calafat; Divizia 2 infanterie la București și în împrejurimi cu avangărzi spre Giurgiu și Oltenița; Divizia 3 infanterie în zona Galați, Barboși, Brăila; Divizia 4 infanterie în zona Mărășești, Tecuci, Focșani. Până la pătrunderea trupelor ruse pe teritoriul nostru (11/23 aprilie 1877), operația de acoperire strategică a fost executată, exclusiv de armata română. Operația de acoperire a urmărit în primul rând apărarea teritoriului național – împotriva unei invazii otomane.

Faptul că fiecare dintre cele patru mari unități ce au executat această misiune operativă de nivel strategic au fost dispuse cu centrul la aproximativ 60-100 km de Dunăre era rezultatul raportării cerințelor artei militare la imperativele cadrului politic. România nu se afla încă în stare de război cu Imperiul otoman și gruparea forțelor sale la frontiere ar fi dus la amplificarea situației internaționale.

Încheierea și apoi ratificarea de către Parlamentul țării a convenției româno-ruse, marșul trupelor ruse pe teritoriul României, mobilizarea armatei române și desfășurarea primei etape a operației de acoperire strategică a liniei Dunării au atras în chip deosebit atenția cancelariilor străine, extrem de preocupate de evoluția raporturilor dintre România și Imperiul otoman, cu atât mai mult cu cât în țară manifestările în favoarea independenței și a cuceririi ei pe câmpurile de luptă deveniseră unanime, exprimând starea de spirit existentă în România, corespondentul ziarului francez „Le Constitutionel” scria la 27 aprilie/9 mai că „lumea e hotărâtă la cele mai mari sacrificii pentru a cuceri independența”.

Pentru a contracara orientarea tot mai hotărâtă a Bucureștilor către proclamarea independenței, Imperiul otoman a trecut la aplicarea unor măsuri menite să descurajeze acțiunile românești. La 22 aprilie/4 mai 1877 a suspendat funcțiile agenției diplomatice române din Instanbul. În același timp, a intensificat actele agresive de-a lungul Dunării, adevărate atentate la adresa suveranității românești, punând în pericol securitatea localităților de pe malul stâng al fluviului, avutul și viața populație civile.

Față de situația gravă creată de partea otomană, generalul Alexandru Cernat, ministru de război, a dispus la 23 aprilie/3 mai trupelor aflate în dispozitivul de acoperire a Dunării „ca la caz de vreo încălcare a țărmului nostru să fiți în stare a opune rezistență ripostând la atacurile ce s-ar face trupelor noastre de către turci”.

Acțiunile provocatoare ale otomanilor au culminat în ziua de 26 aprilie/8 mai 1877, când artileria de la Vidin a bombardat aproape trei ore Calafatul. Bateriile românești au replicat prompt, duelul de artilerie româno-otoman din această zi reprezentând cea dintâi confruntare dintre cele două armate în războiul româno-ruso-otoman din 1877-1878. În zilele următoare tragerile de artilerie între garnizoanele otomane și române din porturile dunărene au continuat. După bombardamentul dintre Calafat și Vidin a urmat alt bombardament între Oltenița și Turtucaia. Precum la Calafat, așa și la Oltenița „tunurile românești au fost triumfătoare” – relata la 4/16 mai „Gazeta Transilvaniei.

Prin declararea stării de război între România și Imperiul otoman, lupta poporului român intrase într-o nouă etapă, decisivă, a uriașului efort întreprins de România de a se afirma ca un stat independent și suveran.

Cu o intensitate crescândă în tot cursul lunii aprilie 1877, dezbaterile – publice sau confidențiale – ale factorilor de răspundere ai țării s-au concentrat cu precădere asupra soluției politice de urmat pentru cucerirea independenței. Angajarea țării în război era privită încă cu multă circumspecție, avându-se în vedere caracterul acestuia de confruntare a două mari puteri vecine cu interese expansioniste în zonă. Tot atât de riscantă era considerată încă – de către unii oameni politici, din ce în ce mai puțini -  și proclamarea precipitată a independenței. În mod vizibil câștiga însă teren orientarea hotărâtă spre o acțiune energică, politico-militară; liderii politici și guvernul aveau în acest sens sprijinul total al opiniei publice, al armatei, al întregului popor. Accelerarea evenimentelor datorită declanșării ostilităților militare de către Poartă contra României a imprimat acestei orientări o pondere hotărâtoare.

La 7/19 mai Consiliul de Miniștrii într-o ședință prezidată de domnitorul Carol I, a analizat situația și a hotărât că problema proclamării independenței să fie reluată în cadrul dezbaterilor parlamentare.

Dezbaterea parlamentară din istorica zi de 9/21 mai 1877 era expresia hotărârii unanime de proclamare a independenței, în cel mai autentic spirit al unității naționale ce a decis întotdeauna marile împliniri politice ale poporului român.

Punctul de plecare al fondului dezbaterii l-a constituit situația internațională a țării după hotărârile adoptate de Parlament la 29 aprilie/11 mai, ca motivare politică esențială a proclamării independenței. Era cunoscut faptul că imediat după hotărârile celor două camere ale parlamentului din 29-30 aprilie/11-12 mai agenții diplomatici români acreditați la Paris, Berlin, Viena, Petersburg și Roma au fost însărcinați să aducă acele hotărâri la cunoștința puterilor europene, iar poziția acestora era de asemenea clarificată.

Răspunsul lui Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, la interpelarea deputatului N.Fleva, dacă aceste îndatoriri au fost îndeplinite, făcea o aprofundată analiză politică și istorică a raporturilor române-otomane, finalizată prin starea de război și ruperea legăturilor existente între cele două state. Concluzia prezentată de Mihail Kogălniceanu care marca încheierea lungii perioade de „comprimare a sufletelor” românești era aceea mult așteptată: „Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare”.
Parlamentul României (cele două camere – n.n.) au votat separat, în unanimitate (79 voturi pentru și numai două abțineri) ruperea relațiilor cu Imperiul otoman, statuând de fapt starea de război existentă între cele două țări, iar domnitorul Carol I a sancționat hotărârea forului legislativ în data de 10 mai 1877.
În aceeași zi, ca prime acte ale suveranității absolute a statului român, Parlamentul a votat înființarea ordinului „Steaua României” (cu cinci clase) cu care să se decoreze militarii și civilii ce se vor distinge pe toate tărâmurile în serviciul țării; de asemenea, printr-un proiect de lege s-a cerut ca tributul către Poartă să fie anulat, iar suma respectivă din buget – de 914.000 lei – să fie destinată pentru întreținerea armatei române.

Hotărârea de la 9/21 mai a Parlamentului român, rezultat al voinței naționale, a pus marile puteri europene în fața faptului împlinit. Reacția acestora a cunoscut o scară largă de nuanțe, care au mers de la rezervă la ostilitate, ca în cazul Marii Britanii și a Imperiului otoman. Această atitudine l-a determinat pe ministrul de externe al României să ceară agenților diplomatici acreditați la Londra, Paris, Berlin, Petersburg și Viena să obțină dacă nu recunoașterea imediată a actului proclamării independenței,cel puțin „promisiuni liniștitoare pentru viitorul politic al României”. În pofida acestor încercări, oficialitățile franceze își mențineau rezervele pentru faptul că „ne-am eliberat de garanțiile care ne apărau și că ne-am luat libertate de acțiune pentru viitor”, în vreme ce cabinetul de la Berlin declara „nici proclamația de independență a României, nici protestul Turciei contra proclamației nu pot fi însoțite (…) de o apreciere prematură fără concursul tuturor puterilor garante, care nu poate avea loc decât cu ocazia păcii”, părere susținută și de cercurile politice de la Viena care recomandau și celorlalte puteri să se pronunțe abia după război. Rusia a considerat, la rându-i, că actul de la 9/21 mai 1877 crease o stare de facto, dar nu și de jure , rezervându-și, ca și celelalte mari puteri, libertatea de a se pronunța asupra acestei chestiuni la masa păcii.

Se încheia o primă etapă a luptei pentru cucerirea suveranității depline a statului român; actul săvârșit trebuia consfințit, întărit și aplicat pe câmpul de bătălie.

A doua fază a operației de acoperire s-a declanșat după trecerea trupelor ruse spre frontul din Balcani și a avut loc în două etape: prima între 11/23 aprilie și sfârșitul primei decade a lunii mai, când dispozitivul armatei române s-a restrâns pe traiectul Dunării de la Cetate la Călărași, zona fortificată de la Barboși fiind preluată de trupele rusești; a doua, de la sfârșitul primei decade a lunii mai până la încheierea războiului, când acoperirea frontierei s-a efectuat de către forțele române între Severin și Flămânda, restul fluviului, în aval de Izlaz, fiind asigurat de trupele rusești.

După forțarea Dunării, în noaptea de 14/15 iunie 1877, trupele rusești au întâmpinat o dârză rezistență în zona Plevnei – unde atunci se găsea o grupare de aproximativ 18.000 de militari otomani sub comanda lui Osman Pașa – fiind respinsă în primele două bătălii la 8 și 18 iulie. În aceste condiții, Comandamentul Suprem Rus care, inițial, mizând pe o victorie facilă, refuzase cooperarea cu armata română a fost obligat să apeleze la sprijinul militar al României. Ca urmare a situației grave create, la 19 iulie 1877, marele duce Nicolae – comandantul armatelor ruse din Balcani -  a trimis domnitorului Carol o telegramă în care îi cerea să intervină cu toate forțele sale, să treacă Dunărea și să vină în sprijinul armatei sale.

Analizând situația creată, guvernul și Marele Cartier General au răspuns favorabil solicitării, trupele române – cu un efectiv de 43.414 oameni, 7.170 cai și 110 tunuri – reunite în cadrul Armatei de operațiuni primind ordin de a trece Dunărea. În urma tratativelor purtate la Gorni Studen, la 6 august 1877 s-a hotărât ca trupele româno – ruse din fața Plevnei să constituie Armata de vest sub comanda domnitorului Carol, având ca șef de stat major pe generalul – locotenent rus Pavel Zotov.

Colaborarea româno-rusă în operațiile de la sud de Dunăre venea să întregească opțiunea politică românească de obținere, pe câmpul de luptă, a recunoașterii independenței de către marile puteri. Într-o convorbire avută cu consul general al Franței la București, Mihail Kogălniceanu preciza: „Acțiunea noastră militară pe malul drept se justifică prin necesitatea de a demonstra imposibilitatea de reîntoarcere la statul – quo – antebellum. Europa va fi astfel silită să se închine în fața chestiunilor câștigate și de a recunoaște o stare de lucruri pe care ea, nu a voit să o consacre: ruptura definitivă între Turcia și România. Noi nu vom discuta independența. Este o chestiune rezervată păcii”.

Odată cu trecerea ostașilor români la sud de Dunăre, războiul pentru neatârnarea României a intrat într-o fază decisivă. Ocuparea Plevnei constituia o condiție fundamentală pentru desfășurarea cu succes a conflictului. La atacul din 30 august 1877 a redutelor Grivița 1 și Grivița 2 au participat ostașii Diviziilor 3 și 4 române care au înregistrat pierderi deosebit de grave: 709 morți și răniți între care 26 ofițeri – maiorul George Șonțu și capitanul Valter Mărăcineanu – ambii comandanți de batalioane.
 

Trupele Diviziei 4 române, beneficiind de sprijinul forțelor ruse au reușit să cucerească după patru atacuri sângeroase, reduta Grivița 1, victorie plătită cu prețul a 1.327 militari morți și răniți, între care 27 ofițeri. Cucerirea acestei redute – pilon în angrenajul apărării Plevnei a dovedit Europei vitejia armatei statului român care își proclamase cu îndrăzneală independența, vitejie recunoscută ca atare de corespondenții de presă sau de martorii străini aflați în zona operațiilor militare.

În urma asediilor succesive ale armatelor româno-ruse, gruparea otomană de la Plevna a cedat la sfârșitul lunii noiembrie, când Osman Pașa, comandantul grupării după o încercare nereușită de forțare a încercuirii realizate , s- a predat colonelului Mihail Cerchez și generalului rus Ganețki. Concomitent cu luptele din fața Plevnei o altă grupare româno-rusă a acționat la Rahova. Căderea Rahovei la 9 noiembrie și a Plevnei la 28 noiembrie 1877, a accentuat și mai mult izolarea trupelor otomane, permițând preluarea de către trupele româno-ruse a ofensivei strategice pe întregul teatru de operațiuni balcanic. Armata română a cucerit la 11 februarie 1878 Vidinul, iar două zile mai târziu, după aproape 5 săptămâni de asediu a capitulat și garnizoana otomană Belogradcik, care împreună cu Vidinul a rămas sub controlul trupelor române până la sfârșitul lunii martie, când a început operațiunea de retragere în țară.

Luptele decisive din toamna și începutul iernii anul 1877 erau urmărite cu emoție și speranță de către întreaga suflare românească. Cauza libertății fusese îmbrățișată de românii din Transilvania și Bucovina, care în pofida persecuțiilor de tot felul ale autorităților austro-ungare, au participat direct la război prin combatanți, personal medical și prin contribuții materiale substanțiale.

Faptele de arme ale românilor de la Grivița, Plevna, Smârdan și Vidin ca și prețul de sânge plătit pentru cucerirea independenței au consolidat în conștiința Europei certitudinea existenței unei entități distincte în această parte carpato-danubiană a continentului, atât de frecvent disputată în secolul XIX de cele trei imperii limitrofe. ”România – aprecia corespondentul la București al ziarului francez << L’Estafette >> - participând la război, n-a făcut decât să continuie tradiția sa istorică. Ea a luptat întotdeauna pentru civilizație, pentru cauza europeană”.

Diplomația română a căutat, în iarna 1877 – 1878, în condițiile iminente a victoriei antiotomane, să asigure participarea statului român la negocierile de armistițiu și la preliminariile păcii cu Imperiul otoman. Tratativele ruso-otomane s-au încheiat la 19 ianuarie 1878 la Adrianopol, guvernul rus neconsultându-și în niciun moment aliații – România, Serbia și Muntenegru – și nu a fost de acord ca reprezentanții lor să ia parte la tratativele de armistițiu. În protocolul semnat s-a impus Imperiului otoman recunoașterea independenței Serbiei, Muntenegrului și României, în timp ce Rusia a solicitat încorporarea, din nou, a celor trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), care fuseseră reîntregite Românie după tratatul de pace de la Paris din 1856. Având la bază înțelegerile preliminare fixate, la 18 februarie 1878, reprezentanții Rusiei și Imperiului otoman, au parafat în localitatea San Stefano, lângă Constantinopol, textul tratatului de pace ce cuprindea 29 de articole, din care 6 se refereau nemijlocit la România, iar 8 aveau tangență cu interesele ei.

Deși înscrierea articolului 5 din tratatul de la San Stefano a creat o situație deosebit de favorabilă pentru consacrarea neatârnării politice a României, diplomația românească nu a fost niciun moment de acord cu prevederile cuprinse în articolul 19, cu modificările teritoriale decise pe seama statului nostru, ca și cu prezența trupelor străine (rusești), pe o perioadă îndelungată, pe teritoriul național. Toate acestea constituiau o încălcare flagrantă a convenției româno-ruse din 4 aprilie 1877, știrbind, în fapt, suveranitatea țării recunoscută chiar în articolul 5 al tratatului în cauză.

Evoluția tot mai nefavorabilă a relațiilor româno-ruse după încheierea tratatului de pace de la Adrianopol concretizată între altele și prin dislocarea a două regimente de cazaci în apropierea Bucureștiului, a impus o grabnică readucere în țară a unităților aflate la sud de Dunăre și concentrarea lor în Oltenia, unde la 29 aprilie 1878 s-a retras și domnitorul Carol I, temător și de o invazie simultană a trupelor austro-ungare.

Demersurile diplomației române la Petersburg în problema integrității teritoriale nu a avut niciun succes, Rusia dând convenției din 4 aprilie 1877 o interpretare proprie. Prin semnarea tratatului de la San Stefano se conferea Rusiei rolul de arbitru și protector în Balcani, ceea ce a determinat o serie de reacții în marile cancelarii europene. Sub presiunea acestor puteri concentrate, Rusia a fost nevoită să accepte o nouă rundă de convorbiri diplomatice, de această dată sub patronajul „concertului european”, începută la Berlin la 1 iunie 1878.


Însă, cu toate eforturile diplomatice, nici de această dată România – ca de altfel și Serbia – nu a fost invitată să participe la lucrări. După stăruitoare străduințe s-a admis ca primul ministru I.C.Brătianu și ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu să-și expună la 19 iunie 1878, în a zecea zi a Congresului (după ce marile puteri hotărâseră deja – n.n.), punctele de vedere asupra problemelor ce vizau nemijlocit interesele României. Poziția reprezentanților români a fost demnă, refuzându-se orice declarație de supunere față de hotărârile ce ar fi vizat știrbirea independenței, integrității și suveranității naționale. Toate eforturile diplomatice depuse au fost în zadar, neputând schimba poziția marilor puteri. Tratatul de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878, a statuat pentru România retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei; acordarea generală a dreptului de cetățenie evreilor; lărgirea vechilor privilegii ale Comisiei Europene a Dunării, organism internațional ce căpăta o adevărată exteritorialitate față de statul român.

În articolul 43 al Tratatului se înscria recunoașterea deplinei independențe a României ceea ce încheia în fond eforturile recunoașterii actului de voință din 9 mai 1877, iar prin articolul 46 se prevedea restabilirea autorității statului român asupra Dobrogei, străvechi pământ românesc ce fusese încorporat de către Imperiul otoman în cursul secolului al XV-lea, a Deltei Dunării și a Insulei Șerpilor, frontiera fiind fixată pe un traseu „care plecând de la răsărit de Silistra răspunde la Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia”.

La 29 iulie 1878, după retragerea armatelor rusești de pe teritoriul României, a fost decretată demobilizarea armatei și reîntoarcerea unităților în garnzoanele de pace, prilej de manifestare a înaltelor sentimente de dragoste și apreciere a populației față de brațul înarmat al națiunii încununat de glorie pe câmpurile de luptă din Bulgaria.


În toamna anului 1878, cele două camere ale Parlamentului, luând act de conținutul Tratatului de pace de la Berlin, au salutat prin moțiuni separate recunoașterea independenței de stat, dar și-au exprimat „adânca mâhnire” față de hotărârile impuse care au adus țării „dureroase sacrificii”.

Independența României a fost e recunoscută de Rusia în august 1878, de Austro-Ungaria în septembrie, de Imperiul otoman în decembrie același an. Celelalte mari puteri, pretextând necesitatea  revizuirii articolului 7 din legea fundamentală a țării referitor la cetățenia română și naturalizare a evreilor au așteptat modificarea Constituției, în conformitate cu cele hotărâte la Congresul de la Berlin, stabilind relații diplomatice în decembrie 1879 – Italia și apoi în 1880 – Anglia, Germania, Franța, Belgia și alte state. Prin această extindere și înălțare a nivelului reprezentării diplomatice, completată cu acțiuni similare ale României, se încheia în fapt, acest capitol al istoriei naționale – cel al recunoașterii de jure a independenței statale.

Visul dintotdeauna al românilor de pretutindeni – independența – a fost cucerită și consacrată pe câmpul de luptă după mai bine de patru sute cincizeci de ani de suzeranitate otomană.

Efortul statului și al poporului român pentru susținerea răzoiului de independență își are o grăitoare expresie cifrică – peste 100.000.000 de lei aur – care raportată la numărul populației și la gradul de dezvoltare economică a țării din acea perioadă, este cu adevărat impresionantă. La această sumă s-au adăugat alți 10.000 lei aur reprezentând donații sub diferite forme de la populație.

Independența României, asemenea altor istorice înfăptuiri, n-a fost opera unui singur om sau a unor oameni, oricâte merite au avut unii dintre aceștia în realizarea mărețului eveniment. Asemenea altor evenimente majore, independența României a fost opera întregului popor român, din partea liberă a României și deopotrivă din provinciile românești aflate sub dominație străină.


                                                                                                           Col. (rtr.) dr. Ștefan Ciobanu