vineri, 23 ianuarie 2015

24 Ianuarie – ZIUA UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE


În procesul destrămării orînduirii feudale, al apariţiei şi dezvoltării relaţiilor capitaliste, elementele de unitate materială şi spirituală, de limbă şi cultură, de unitate etnică şi a conştiinţei de neam, de aspiraţii şi idealuri comune au fost stimulate de progresul economic, de nevoia lărgirii şi asigurării unei pieţe unitare.
Astfel năzuinţa de unitate a devenit scop politic, ţelul unirii tuturor forţelor româneşti într-un stat naţional unitar. Reformele unor domnitori fanarioţi de orientare iluministă precum şi faptul că mulţi dintre domnitorii Principatelor dunărene din această perioadă (fanariotă-n.n.) au domnit pe rând, unii chiar de mai multe ori, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, au facilitat prin aceasta unificarea legislativă din diferite domenii, contribunind implicit la afirmarea unităţii tuturor românilor. Tocmai de aceea în această perioadă în sferele diplomaţiei europene s-au vehiculat o serie de proiecte de refacere a „Regatului Dacic”. În multe dintre ele românii erau numiţi daci. Aceste proiecte ale refacerii Regatului Dacic consemnau comunitatea de limbă şi de neam a poporului român, existenţa sa permanentă şi unitară pe pământul Daciei străvechi, de-a lungul mileniilor.
Realitatea unităţii românilor, pe întreg teritoriul Daciei de altă dată au consemnat-o, deopotrivă, toţi cărturarii umanişti europeni care s-au ocupat de acest popor în secolele XIV-XVII: un Flavio Biondo, Enea Sylvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea), Nicolaus Olahus (Valahul), Antonio Bonfini, secretarul regelui Matei Corvin al Ungariei etc. Oamenii politici, diplomaţi şi strategi europeni ai secolului al XVI-lea şi al XVII-lea ştiau că cele trei ţări româneşti formează o unitate sub raport politic, economic şi militar pentru orice campanie militară pornită de pe continent împotriva Imperiului otoman.


Primul moment crucial în lupta românilor pentru dobîndirea independenţei şi făurirea unităţii politice este marcat de opera lui Mihai Viteazul intrat în conştiinţa naţională ca „restitutor Dacie”. Marele act politic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit în anul 1600, deşi de scurtă durată, va exercita o influenţă puternică şi permanentă asupra conştiinţei naţionale. Mihai Viteazul avea să se intituleze “domn a toată Ţara Românească, al Ardealului şi al Ţării Moldovei ”. Din acest moment, lupta pentru unitatea statală şi independenţă nu a cunoscut niciun moment de pauză, reprezentând idealul tuturor generaţiilor care s-au succedat acestui eveniment epocal din istoria românilor.


 Un alt moment fundamental pentru îndeplinirea aspiraţiilor naţionale ale românilor îl constituie revoluţia de la 1848. Revoluţionarii români participanţi considerau că îndeplinirea acestor aspiraţii vitale s-ar putea îndeplini fie deodată, fie mai degrabă-în etape: mai întâi unirea-într-o primă fază- a Moldovei şi Ţării Româneşti, pentru ca apoi după constituirea noului stat parţial unificat, să se păşească la desăvârşirea unităţii lui, la constituirea Daco-României, cum îl numeau ei.
Valoroasa moştenire ideologică şi culturală a paşoptiştilor, a fost preluată şi amplificată, în deceniul următor anului 1848. Iată ce releva Mihail Kogălniceanu “Unirea Principatelor a fost visul de aur, ţelul isprăvilor marilor bărbaţi ai României, al lui Iancu Huniad, ca şi al lui Ştefan cel Mare, cât şi al lui Mihai Viteazul, al lui Vasile Vodă, ca şi al lui Matei Basarab…Unirea Principatelor este singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a îndeplini misia lor de pământ.”
În vara anului 1853, liniştea care părea că se instalează în Europa, după anii furtunoşi ai Revoluţiei, este întreruptă datorită conflictului între marile puteri privind avantaje economice şi politice şi pentru anexiuni teritoriale şi comerciale în Orient şi în nord-estul european. Izbucnit între Rusia şi Turcia, ca urmare a refuzului celei din urmă de a accepta cererea Rusiei ţariste la aşa-zisul “protectorat asupra creştinilor ortodocşi”, consacrat în istoriografie sub denumirea de chestiunea orientală. Conflictul dintre Rusia şi Turcia, intrat în istorie sub denumirea de “Războiul Crimeei”, a antrenat în vârtejul său Anglia, Franţa şi Sardinia de partea Turciei. Iniţial Austria şi Prusia s-au menţinut în neutralitate. Pe drept cuvânt un istoric american Riker în lucrarea sa Cum s-a înfăptuit România, apărută în anul 1940, la Bucureşti, afirma “Războiul Crimeei a făcut din cauza moldo-valahilor o problemă europeană”.
În iunie 1853, fără nicio declaraţie de război, armatele ţariste, ca de atâtea ori în istorie, trec Prutul şi ocupă Moldova şi Muntenia. Mult timp ţările occidentale nu au manifestat niciun interes pentru situaţia ţărilor române. Dar apariţia Problemei orientale, a perspectivei evoluţiei evenimentelor după începerea procesului de decădere a Imperiului Otoman a dat naştere inevitabil şi unei probleme româneşti.
În faţa presiunilor habsburgice cât şi datorită faptului că operaţiunile militare se mutaseră în Crimeea, Rusia este silită să-şi retragă trupele din ţările române, operaţiune încheiată în iulie 1854. Locul lor este luat de trupele de ocupaţie habsburgice, care şi-au inaugurat politica ocupaţiei prin abuzuri şi imixtiuni directe în politica internă şi externă în special împotriva elementelor cu tendinţe progresive, naţionale.
Marile puteri participante la războiul Crimeei erau direct interesate în finalitatea acestui conflict. Drept urmare, la 15 martie 1855, la Viena s-a deschis o conferinţă la care au luat parte: Anglia, Franţa, Austria, Rusia şi Turcia. Conferinţa şi-a întrerupt lucrările fără niciun rezultat, datorită refuzului Rusiei de a accepta condiţiile de pace impuse. Însemnătatea pe care ea a avut-o pentru ţările române rezidă în aceea că a luat pentru prima dată în discuţie problema Unirii Moldovei cu Muntenia, conturând în acelaşi timp, şi poziţia marilor puteri faţă de acest act istoric al poporului român. De la Viena, Conferinţa şi-a mutat lucrările la Constantinopol, în ianuarie 1856, dar fără eficienţa dorită de marile puteri beligerante, datorită ostilităţii Turciei.
 
De aceea, la 28 februarie 1856, s-a deschis Congresul de la Paris, având ca scop principal încheierea păcii şi stabilirea “echilibrului european” zdruncinat în urma războiului Crimeei. Pe lângă reprezentanţii celor cinci puteri – Turcia, Austria, Franţa, Anglia şi Rusia – au participat şi reprezentanţii Sardiniei şi Prusiei.
Delegaţii marilor puteri participante la Congres, deşi cunoşteau dorinţa unanimă de Unire a poporului român, s-au pronunţat pentru sau împotriva ei conform propriilor lor interese şi în funcţie de politica de dominaţie şi influenţă economică a fiecăreia în această zonă a Europei. Problema Unirii celor două ţări române a fost ridicată de Franţa în şedinţa din 8 martie, când chestiunea Principatelor s-a aflat pe ordinea de zi. Poziţia pro unire a Franţei a mai fost sprijinită şi de delegaţii Angliei şi Rusiei, pe poziţii ostile situându-se delegaţii Turciei şi Austriei. Cu ocazia discuțiilor pe marginea acestei probleme, a apărut la Congres, datorită pozițiilor ostile ale Turciei și Austriei ideea convocării unui plebiscit prin care să se consulte dorințele românilor.
După lungi dezbateri, la 30 martie 1856, s-a semnat la Paris, Tratatul de pace care în privința țărilor române stabilea următoarele: se desființează protectoratul Rusiei instituit în urma Păcii de la Adrianopol (1829); principatele sunt scoase de sub tutela Turciei și puse sub garanția celor șapte Puteri; Sultanul, în colaborare cu ambasadorii Puterilor semnatare de la Constantinopol, va întocmi un firman electoral în baza căruia să se convoace în ambele țări adunări care să reprezinte interesele tuturor claselor; o comisie specială de informare, compusă din reprezentanții celor șapte Puteri se va întruni la București și va culege dorințele poporului asupra viitoarei organizări a Principatelor. Rezultatele vor fi trimise la Paris, unde printr-o Convenție se va stabili organizarea lor și vor fi comunicate românilor printr-un hatiserif. Tratatul mai prevedea că, în cazul când liniștea internă în Principate va fi amenințată sau compromisă, Poarta nu putea interveni cu trupe fără aprobarea celorlalte Puteri. Cum plebiscitul nu se putea desfășura în prezența trupelor de ocupație, Congresul a luat în discuție și retragerea trupelor austriece, Austria motivând retragerea mai întâi a trupelor rusești din sudul Basarabiei revenit Moldovei după răpirea Basarabiei în 1812.
Turcia, folosindu-se de una din clauzele acordate de Congresul de la Paris, care lăsa la “bunul simț al Porții schimbarea domnilor actuali”, a luat hotărârea înlocuirii domnitorilor Ghica și Știrbei, locul lor fiind luat de o locotenență domnească formată din trei membri. Turcia și Austria au considerat momentul prielnic pentru a numi în cele două țări oameni fideli politicii separatiste, cu ajutorul cărora să înceapă lupta pentru distrugerea mișcării unioniste de masă și a partidei unioniste. Lucrurile s-au precipitat în special în Moldova, unde caimacamul Teodor Balș fidel Porții și Austriei, printr-un decret a suspendat libertatea presei și introducerea cenzurii. În fața protestelor, Poarta numește un alt caimacam în persoana lui Nicolae Vogoride și mai fidel cauzei separatiste.
Obiectivul principal al separatiștilor devenise în această perioadă desființarea tuturor comitetelor unioniste existente în județe și întreruperea oricăror legături între Comitetele Unirii din Iași și București.
În ciuda tuturor samavolniciilor, mișcarea unionistă se dezvoltă tot mai mult. În Moldova, alegerile s-au desfășurat la 19 iulie 1857. Pe moment, datorită falsurilor, separatiștii manevrați de Turcia, Anglia și Austria, au obținut succes. Dar problema Unirii Moldovei cu Muntenia, care antrena întreaga suflare românească ajunsese atât de departe încât a imprimat alt curs relațiilor internaționale. Franța, în primul rând, nu era dispusă să rămână învinsă de diplomația Angliei, Austriei și Turciei, iar Rusia țaristă nu putea să renunțe la propriile sale planuri de a ocupa Moldova sau de a accepta unirea celor două țări sub sceptrul său politic.
Puși în fața faptului împlinit, cei patru ambasadori au cerut Porții, la 29 iulie, printr-un ultimatum, să anuleze alegerile din Moldova. Turcia, sprijinită fățiș de Anglia și Austria a refuzat. Văzând că Turcia caută să tergiverseze lucrurile și nu este dispusă să anuleze alegerile, cei patru ambasadori declară la 5 august 1857 rupte relațiile cu Poarta otomană. Europa se găsea în pragul unui război. Așadar, Turcia, Austria și Anglia nu erau dispuse să anuleze alegerile chiar cu riscul unui război. Dar războiul a fost oprit, întrucât a intervenit compromisul de la Osborne între Napoleon al III-lea al Franței și regina Victoria a Angliei. După discuții purtate între 6 și 10 august 1857, s-a ajuns la un compromis care consta în următoarele: Franța renunță la sprijinirea Unirii țărilor române, mulțumindu-se numai cu o unire vamală, militară și judecătorească, iar Anglia făgăduiește în schimb să obțină de la Turcia anularea alegerilor. Atât țările potrivnice Unirii, cât și separatiștii din Moldova nu renunţaseră la luptă dar își dădeau seama că trebuie să sacrifice alegerile în schimbul asigurării că “oricare ar fi dorințele Divanurilor, Unirea tot nu se va face”. Alegerile au fost anulate. Noile alegeri au început la 20 septembrie 1858.


 
Adunările ad-hoc - organisme a căror creare a fost prevăzută în hotărârile Congresului de la Paris, în scopul de a se pronunța asupra viitoarei organizări a țărilor române - au exprimat, în pofida atâtor greutăți și atâtor intrigi ale marilor puteri, dorința de Unire a moldovenilor și muntenilor în cadrul unui stat național. În ansamblul lor, deputații celor două foruri naționale au votat cu entuziasm, la 7 și 9 octombrie 1857, hotărârile care dădeau glas voinței unanime a poporului român: Unirea Principatelor Moldova și Muntenia într-un singur stat – România; domn ereditar ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei; autonomia și garantarea drepturilor internaționale ale statului stipulate în vechile capitulații încheiate cu Poarta; neutralitatea și inviolabilitatea statului român; adunare reprezentativă și consultativă; garanția colectivă a puterilor etc.
           Convenția de la Paris, încheiată la 7/19 august 1858, hotăra ca Moldova și Muntenia să poarte numele de Principatele Unite. Se constituia o Comisie Centrală pentru pregătirea legilor, se prevedea înființarea unei Curți de Casație, comună, ambele cu sediul la Focșani, măsuri de organizare identică a armatei etc. În același timp, prin Convenția de la Paris, se hotăra că fiecare țară va avea domnul ei, guvernul ei, adunarea sa legislativă, administrația sa separată, ceea ce nu mai corespundea aspirațiilor de unire a locuitorilor celor două țări române.

Prevederile Conferinței de la Paris reliefau încă odată, cu claritate, poporului român dificultatea, dacă nu imposibilitatea de a-și vedea împlinit idealul prin bunăvoința sau jocul de interese al puterilor străine, impuneau în mod logic concluzia că numai prin lupta proprie, hotărâtă, aspirația Unirii poate primi consacrarea. Concentrându-și eforturile în jurul constituirii și desfășurării lucrărilor celor două adunări elective, masele populare aveau să-și dovedească încă o dată, curajul și înțelepciunea, capacitatea lor de a influența și de a determina mersul evenimentelor, conținutul însuși al hotărârilor acestor organisme reprezentative.
La 5 ianuarie 1859, adunarea electivă de la Iași proclamă, în unanimitate, drept domn al Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, unul din fruntașii revoluției 1848. Sub presiunea maselor populare (meseriași, lucrători, comercianți, țărani) adunate pe Dealul Mitropoliei din București, în zilele de 22-24 ianuarie 1859, adunarea electivă din capitala Munteniei proclamă drept domn al Munteniei tot pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Succesul cu adevărat istoric obținut în acele zile a fost posibil datorită devotamentului neclintit al poporului român față de cauza Unirii, care a dejucat-prin acțiune energică și unită- deopotrivă manevrele unor cercuri reacționare interne, ca și intențiile unor puteri europene ce-și vedeau stânjenite, prin crearea statului român unitar, intențiile lor expansioniste în această parte a continentului.
Înțelepciune, dinamism, inventivitate și inițiativă, iată tot atâția factori evidențiați de poporul român în evenimentele din ianuarie 1859. Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza la 5/17 ianuarie 1859 ca domn al Moldovei și la 24 ianuarie/5 februarie 1859 ca domn al Țării Românești a reprezentat calea de rezolvare a impasului, soluția satisfăcătoare pentru națiune, dar, de remarcat, și pentru puterile garante, ceea ce explică și grabnica sancționare de către ele a faptului împlinit la Iași și la București. Dacă aprobarea puterilor “unioniste” (Franța, Rusia, Prusia și Sardinia) fusese de așteptat aderarea Angliei la grupul acestora și recunoașterea noii stări de fapt din Principatele Unite de către Imperiul Otoman și de către cel habsburgic la scurtă vreme arată că soluția românească reprezenta deci un act politic înțelept și viabil pe plan european.

Unirea de la 1859 “Unirea cea mică“ a reprezentat actul de voință al întregii națiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generații de înaintași. 



Alegerea lui Alexandru Cuza - scria I.C.Brătianu – a fost o manifestare adevărat națională. Ea poate fi în dezacord atât cu spiritul, cât și cu termenii Convențiunii din 19 august 1858, dar nu s-a putut contesta niciodată sinceritatea acestei manifestări. Voi adăogi și-mi va fi ușor, că această manifestare devenise necesară. De aceea ea a și fost unanimă”.

                                                                                                                                                                                                                        


Locotenent-colonel (rz.) dr.
Ștefan Ciobanu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.