vineri, 22 ianuarie 2016

24 Ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române

      Dorința de Unire s-a manifestat pregnant de-a lungul istoriei milenare a poporului român sub forma conștiinței originii comune a locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, în conștiința comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații în permanența viețuirii pe același teritoriu istoric, în unitatea sa etnică.
     Ideea unității Țării Românești cu Moldova și cu Transilvania a fost exprimată frecvent și hotărât în decursul secolelor de exponenții cei mai de seamă ai poporului român, ceea ce pune în relief viabilitatea conștiinței sale naționale, toate aceste aspirații și idealuri comune fiind stimulate și de progresul economic, de nevoia lărgirii și asigurării unei piețe unitare. În felul acesta, năzuința de unire, a devenit scop politic, țelul unirii tuturor românilor într-un stat unitar.
     Tendința permanentă spre unitate a Țărilor Române se reflectă pregnant și elocvent și în numeroasele acte politice și culturale ale voievozilor noștri care în evul mediu românesc urmăreau înfăptuirea unor alianțe militare și aplicarea unor strategii politice comune împotriva armatelor invadatoare ale imperiilor limitrofe.
     Realitatea unității românilor pe întreg teritoriul Daciei de altă dată au consemnat-o, deopotrivă toți cărturarii umaniști europeni care s-au aplecat asupra studierii acestui popor în secolele XIV-XVII: Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea), Nicolaus Olahus (Valahul), Antonio Bonfini, secretarul regelui Matei Corvin al Ungariei etc., iar în Țările Române ilustrii cronicari Grigore Ureche, Miron Costin și Ioan Neculce. Oamenii politici, diplomații și strategii europeni ai secolelor XVI și XVII știau că cele trei țări românești formează o unitate sub raport politic, economic și militar pentru orice campanie militară pornită în Europa împotriva Imperiului Otoman.

     Un moment crucial și debutul în lupta românilor pentru făurirea unității politice este marcat de opera lui Mihai Viteazul, întrat în conștiința națională ca ”restitutor Daciae”. Marele act al Unirii tuturor românilor, înfăptuit în anul 1600, deși de scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești. Mihai Viteazul avea să se intituleze ”domn a toată Țara Românească, al Ardealului și a Țării Moldovei”. 
     Unirea vremelnică a Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei într-un stat centralizat s-a înscris cu litere de aur în hronicul țării devenind un simbol însuflețitor pentru toate generațiile viitoare care au aspirat spre constituirea statului național unitar. Din acest moment, lupta pentru unitatea statală și independentă nu a mai cunoscut niciun moment de pauză. Toate marile evenimente și proiecte românești, toate programele politice au fost dominate de aceste idealuri naționale supreme, toți marii noștri oameni politici și cărturari au militat într-o formă sau alta pentru materializarea lor.
     Revoluția de la 1848 reprezintă un alt moment fundamental pentru îndeplinirea aspirațiilor naționale ale românilor. Revoluționarii români participanți la acest eveniment considerau că îndeplinirea acestor aspirații vitale s-ar îndeplini fie deodată, fie mai degrabă – în etape: mai întâi unirea – într-o primă fază – a Moldovei și Țării Românești, pentru ca apoi după constituirea noului stat parțial unificat, să se pășească la desăvârșirea unității lui, la constituirea Daco-României. În fața primejdiei – desființarea orânduirii feudale din țările Europei centrale și răsăritene – guvernele feudalo-absolutiste s-au aliat între ele ca să nimicească focarele revoluționare din apropierea granițelor lor. În țările române, prin înăbușirea revoluției, s-a reorganizat dominația boierimii conservatoare.
     Deși activitatea diplomatică a Moldovei și Țării Românești reflecta cu precădere interesele marii boierimi, nu se putea vorbi de o politică subsumată Părții Otomane. Ideea de unire a Moldovei și Țării Românești, transformarea autonomiei în independență deplină și înlăturarea regimului anacronic feudal, care se găseau în programul revoluționarilor de la 1848 au constituit obiectivele fundamentale pentru care vor lupta mai departe foștii participanți în mișcările din 1848.
      Cu toate că schimbări limitate s-au remarcat în politica externă oficială a Principatelor Române, ca urmare a revoluției, totuși adevărata continuatoare a diplomației revoluției de la 1848 a fost emigrația revoluționară română. Foștii revoluționari, fiind expulzați din țară, se vor îndrepta spre centrele apusului (Paris, Londra), în special spre acelea unde ideile de libertate aveau mai mult ecou și unde se spera că protestele lor vor găsi un răsunet. Ei se vor transforma în ambasadori ai poporului român și vor căuta să atragă atenția diplomației europene prin contacte cu diferite personalități politice și prin redactarea de memorii în care căutau să câștige de partea cauzei românilor cercurile politice și opinia publică progresistă.
     De acum înainte începe pentru emigranți o nouă activitate, care de fapt nu era decât continuarea celei dintâi dar sub o altă formă. Proiectele Unirii, ale independenței vor forma subiectele unor lungi și adâncite studii politice înglobate în angrenajul politicii europene. Activitatea lor a avut scopul – pe lângă acela de informare și propagandă de a ține la curent pe patrioții din țară asupra evenimentelor mai importante desfășurate în Europa și asupra evoluției situației privind cauza românească – și pe acela de a ține o legătură permanentă cu guvernele diferitelor țări, de a influența deci politica externă a acestora.
     În vara anului 1853 izbucnește războiul Crimeii. Acest eveniment marca în Principate începerea unei noi etape în lupta pentru cauza românească. Emigrația românească a văzut în deschiderea crizei orientale prilejul favorabil rezolvării cauzei ei.  
     Lungile negocieri diplomatice și desfășurarea acțiunilor militare au oferit exilaților români ocazia să ducă o largă activitatea diplomatică și o acțiune de propagandă în fața opiniei publice. De asemenea, cercurile diplomatice europene au primit de la români în ultimele luni ale anului 1855 și în cursul anului 1856 o serie de memorii. Pentru a trezi interesele marilor puteri europene, aproape întotdeauna chestiunea Principatelor Române era tratată, în memoriile lor, în cadrul problemelor politice internaționale, insistând asupra rolului pe care-l puteau juca românii la porțile Orientului. Totodată ei căutau să țină legătura permanentă cu patrioții români din țară, îndemnându-i pentru a conjuga acțiunea lor cu aceea a emigrației revoluționare și a-i ajuta în desfășurarea luptei. Astfel activitatea exilaților revoluționari reflecta năzuințele întregului popor.
     Contradicțiile survenite între marile puteri și impulsul dat de către români activităților au făcut ca problema Unirii Principatelor Române să devină o chestiune de importanță europeană, fiind discutată atât la Conferința de la Viena din 1855, iar apoi mai amplu în 1856 la Congresul de la Paris.



     Spre sfârșitul anului 1855, împrejurările externe indicau posibilitatea realizării Unirii Principatelor. Dacă Unirea tuturor românilor rămânea un deziderat de viitor, Unirea Moldovei și Țării Românești devenea scopul imediat ce urma să fie realizat. Problema viitorului lor, statul internațional, a reorganizării lor pe baze moderne, precum și aceea a Unirii, au format constant, una din preocupările permanente ale diplomaților europeni. Activitatea neîntreruptă a exilaților români a contribuit la crearea unei atmosfere favorabile cauzei românești.
      Deschiderea Congresului de la Paris, la sfârșitul lunii februarie 1856 va da prilejul de a se lua în discuție problema Principatelor Române de către cercurile diplomatice europene. Odată cu Congresul de la Paris, istoria poporului român intră într-o nouă fază și odată cu aceasta și istoria sa diplomatică.
La 13/25 februarie 1856, au început lucrările Congresului, care reuni șase puteri: Franța, Anglia, Rusia, Austria, Turcia, Sardinia, iar spre sfârșit adăugându-se a șaptea, Prusia. Marile puteri au dat o deosebită importanță problemei Principatelor. S-a discutat și soarta altor națiuni, dar aceea a românilor a format unul din punctele principale, care a iscat multe discuții și atitudini divergente. Chiar din prima ședință de la 13/25 februarie, s-a pus în discuție situația Moldovei și a Țării Românești. S-a specificat că ele își vor păstra privilegiile și imunitățile sub suzeranitatea Porții și că sultanul, de acord cu puterile europene, va acorda o organizare internă conformă cu nevoile și dorințele populației. În ședința din 16/28 februarie s-a hotărât suprimarea protectoratului Rusiei asupra Principatelor Române și înlocuirea lui printr-o garanție colectivă a celor șapte mari puteri. Dacă exista un consens unanim cu privire la punerea Principatelor Române sub garanția Europei, nu toate puterile erau de acord pentru unirea lor.
      Chestiunea Unirii a împărțit puterile europene în două tabere. Fiecare dintre ele a susținut-o sau a combătut-o după cum le dictau interesele. Franța s-a situat în fruntea puterilor favorabile dezideratului românesc. Prin Unirea celor două țări ea voia să creeze un stat tampon între Turcia și celelalte state, să aibă în același timp un debușeu economic și să-și extindă sfera sa de influență politică. Interesele rusești de slăbire a Imperiului Otoman și de înlăturare a influenței Austriei din țările române coincideau în mod obiectiv cu năzuințele poporului român de a-și făuri un stat național.
       Diplomația rusă găsea în problema Principatelor Române ocazia de a destrăma unitatea de acțiune a adversarilor săi, apropiindu-se de Franța. Sardinia și Prusia, care urmăreau și ele să-și realizeze unitatea națională, sprijineau de asemenea chestiunea Unirii. Susținând aspirațiile poporului român, ele își apărau propria cauză, amândouă fiind interesate în slăbirea Austriei, care se opunea în mod înverșunat la înfăptuirea scopurilor lor naționale. Turcia nu avea nimic împotriva instalării unui protectorat al marilor puteri, dar dorea să-și consolideze autoritatea ei politică. Era însă adversara Unirii Principatelor Române, fiind convinsă că Unirea ar contribui mult la crearea de condiții prielnice pentru obținerea independenței. Austria, urmărind să-și extindă influența și dominația economică asupra Principatelor Române, unde avea mari interese comerciale, susținea separația. Anglia își făcuse din integritatea Imperiului Otoman o adevărată dogmă politică. Influența ei la Constantinopol și largile concesii comerciale de care se bucura în Turcia, îi dictau o atitudine favorabilă Porții. În ceea ce privește Unirea Principatelor Române, ea va avea o poziție oscilatorie.



     În ședința din 27 februarie/10 martie 1856, congresul încredința unei comisii, să elaboreze articolele tratatului cu privire la Principate. În ședințele următoare se hotărî ca sultanul să convoace atât în Moldova cît și în Țara Românească adunări ad-hoc care să exprime dorințele populației cu privire la organizarea țărilor române, iar o comisie internațională formată din reprezentanții puterilor garante, urma să fie trimisă la București și împreună cu delegatul puterii suzerane trebuia să cerceteze situația și sentimentele românilor și să raporteze rezultatul către marile puteri cu privire la părerile emise de adunările ad-hoc care, întrunite în conferință, aveau să stabilească reorganizarea definitivă.
       De asemenea se hotărî că o oaste națională să mențină ordinea internă și se specifica, în cazul când liniștea în Principate ar fi amenințată, că puterile garante se vor înțelege cu Poarta asupra măsurilor de luat pentru a menține ordinea legală. Chestiunea Principatelor a fost reluată în ședința din 8 aprilie de către reprezentantul Franței, Bourqueney, care preciza instrucțiunile comisarilor, care trebuiau să se ducă în țările române. Cum plebiscitul nu se putea desfășura în prezența trupelor de ocupație, Congresul a luat în discuție și retragerea trupelor austriece, Austria motivând retragerea mai întâi a trupelor rusești din sudul Basarabiei revenit Moldovei după răpirea Basarabiei în 1812.
      Deși în tratatul încheiat cu ocazia Congresului de pace, se prevăzuseră unele măsuri cu privire la Principatele Române, ca garanția marilor puteri europene, interzicerea amestecului extern, afirmarea autonomiei, totuși chestiunea atât de arzătoare a Unirii nu a primit nicio rezolvare. Discuțiile cu privire la situația politică a Principatelor Române vor continua cu îndârjire între marile puteri și după încheierea Congresului de la Paris, ceea ce va necesita multă dârzenie în eforturile patrioților români. Lupta hotărâtă a maselor, acțiunea energică a mișcării unioniste, ca și impetuoasa activitate a exilaților au dat un nou curs chestiunii Principatelor Române. Românii își dădeau seama că îndeplinirea marelui deziderat istoric depindea înainte de toate de propria lor activitate și de energica lor putere de luptă.
      În această nouă etapă, expirând mandatul de guvernare al domnilor din Principate, Grigore Ghica și Barbu Știrbei, se hotărî înlocuirea lor cu câte un caimacam, în Țara Românească fiind numit Alexandru Ghica iar în Moldova Teodor Balș. Cel dintâi, deși cu convingeri conservatoare, nu s-a situat pe o poziție ostilă Unirii, pe când cel de-al doilea a avut o atitudine hotărât antiunionistă, colaborând cu reprezentanții străini potrivnici dorinței românilor.
       Lucrările în vederea redactării firmanului de convocare a Adunărilor ad-hoc au început în primele zile ale lui septembrie 1856. Ele s-au tărăgănat din cauza prelungirii ocupației austriece, pe de-o parte, iar pe de alta, pentru că Poarta, folosindu-se de neînțelegerile dintre puteri, nădăjduia ca printr-o notă adăugată la firman să excludă în mod indirect chestiunea Unirii. Acest procedeu era inspirat de Austria, fiind aprobat, în același timp și de ambasadorul englez. Cu toate acestea, unitatea de acțiune a reprezentanților Franței, Rusiei, Sardiniei și Prusiei au făcut ca proiectul de firman să fie redactat în spiritul prevederilor adoptate de Congres fără a se limita puterile Adunărilor ad-hoc. În urma presiunilor puterilor favorabile românilor, Austria a început retragerea trupelor din Moldova și Țara Românească.
       Reîntoarcerea exilaților în vara anului 1857 dădu un nou impuls mișcării unioniste. Dar, în curând, în Moldova activitatea unionistă avu de întâmpinat o înverșunată opoziție din partea organelor locale, care mai târziu se va transforma în ingerințe și acțiuni de persecuție din partea acestora. Moartea lui Teodor Balș nu aduse nicio schimbare în ceea ce privește atitudinea cârmuirii față de mișcarea unionistă. Noul caimacam, N.Vogoride, era un și mai zelos separatist, fiind, un instrument în mâinile consulului austriac de la Iași. Protejat de Austria și de Turcia care îl susțineau și utilizând toate mijloacele legale și ilegale, noul caimacam reuși, cu toată rezistența membrilor unioniști, de a falsifica listele electorale. Moldova se găsea într-o stare de efervescență. Cu toate protestele reprezentanților Franței, Rusiei, Sardiniei și Prusiei la Constantinopol și dovezile evidente aduse de români, alegerile avură loc, fiind constituită o adunare reacționară ostilă Unirii, compusă din oamenii lui Vogoride.
       Această situație petrecută în Moldova a generat o puternică tensiune diplomatică între Franța, Rusia, Sardinia, Prusia, pe de o parte și Turcia, Anglia, Austria, pe de altă parte. Criza diplomatică a fost totuși rezolvată în urma întrevederii de la Osborne (6-9 august 1857) între Napoleon al III-lea și regina Victoria. Prin rezultatul său, pactul a permis mișcării unioniste să-și consolideze pozițiile electorale. Noile alegeri din Moldova, ca și cele din Țara Românească, au asigurat formarea unor adunări unioniste. Activitatea acestor două Adunări a însemnat o etapă importantă în lupta poporului român.
       În toamna anului 1857 a început activitatea acestora. În noile Adunări, în afară de conservatori, care nu aderaseră la forma politică a Unirii, majoritatea covârșitoare o formau unioniștii. Partida națională, expresie a acestei mișcări, era o formație politică eterogenă, care cuprindea pe reprezentanții tuturor claselor Principatelor, reflectând interese adesea contradictorii. Convocarea lor a arătat Europei adeziunea la ideea Unirii, spulberând afirmațiile acelor puteri garante care susțineau că Principatele Române sunt ostile programului unionist. Ambele Adunări prezentară drept deziderate ale Principatelor Române următoarele puncte: autonomie, unire, domn străin și guvern reprezentativ, la care mai adăugară și un al cincilea punct, neutralitatea Principatelor. Lucrările celor două Adunări arătară Europei că una dintre cele mai arzătoare dorințe ale poporului român era aceea de a-și constitui un stat unitar și a-și dobândi independența.
        La 7/19 august 1858, Conferința de la Paris își încheie lucrările după ce elaborase Convenția, act fundamental prin care puterile garante încercau să dea o soluție problemei Principatelor. Ea nu dădu satisfacție dorințelor românilor cu privire la Unire. Separația a fost menținută, specificându-se că vor fi doi domni, două guverne, două Adunări. Singurele elemente de Unire din Convenție, au fost instituțiile ce trebuiau să ia naștere la Focșani, anume Comisia Centrală și Curtea de Casație. Deși se preciza că în ambele Principate vor exista administrații separate, se hotărî că ele vor purta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, rămânând sub suzeranitatea sultanului și sub garanția colectivă a puterilor garante. Stipulațiile din Convenție erau departe de a satisface năzuințele românilor. Conferința de la Paris impusese Principatelor o constituție hibridă, prin care se menținu separarea lor. Rezultatele Conferinței de la Paris din 1858 au arătat că problema Unirii nu putea fi rezolvată pe calea discuțiilor dintre marile puteri, ci numai printr-o acțiune energică a forțelor interne. Marele deziderat trebuia să fie realizat fără a provoca imixtiuni externe, mai ales că niciunul din statele europene nu se arăta dispus să ajute la împlinirea lui. Totul rămânea în sarcina spiritului combativ al românilor și capacităților sale politice.
       Românii își dădeau seama că înfăptuirea Unirii depinde numai de dânșii. Convenția de la Paris înlăturând Unirea Principatelor stabilea că vor fi aleși doi domni. Cercurile unioniste se hotărâră să recurgă la alte mijloace pentru a realiza Unirea. Propunerea alegerii aceleiași persoane în ambele Principate, adică înfăptuirea unei uniri personale, a fost emisă înainte de alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova. Ea era întrevăzută ca o soluție a realizării dezideratului românilor. Dubla alegere, ca formulă politică a realizării Unirii, era prevăzută fără a se preciza în care dintre Principate va avea loc.
      În Moldova, unioniștii aveau de înfruntat candidaturile reacționare ale fostului domn Mihail Sturza și a fiului său, Grigore. Membrii partidei naționale nu se fixaseră asupra candidatului lor. După multe deliberări asupra diferitelor persoane, au acceptat cu o mare majoritate, în ședința de la 3 ianuarie 1859, candidatura lui Alexandru Ioan Cuza. La 5/17 ianuarie el a fost ales în unanimitate de toți deputații prezenți. Partizanii lui Mihail și ai lui Grigore Sturza, văzându-se în minoritate, votară și ei pe candidatul unioniștilor. În asemenea înălțătoare ocazie, Mihail Kogălniceanu rosti impresionantul cuvânt, spunând:

     ”Alegându-te pe tine domn... am voit să arătăm lumii ceea ce toată țara dorește: la legi noi om nou... Fii dar omul epocii; fă, ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca domn fii bun, fii blând, fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi”.

       Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iași a produs o mare nemulțumire la Viena și Constantinopol, nefiind pe placul Austriei și Turciei.
        După alegerea din Moldova, formula Unirii personale era o soluție, care se putea prevedea realizabilă și era discutată atât în cercurile diplomatice străine cât și în țară. Deși ideea dublei alegeri circula destul de intens în Principate, realizarea ei a întâmpinat mari greutăți. La București gruparea conservatoare, susținută și de căimăcămie, avea majoritatea în Adunare. Ea era însă divizată, o parte susținând pe Gheorghe Bibescu iar alta, mai mică, pe Barbu Știrbei. Divergențele dintre ei făceau ca niciunul să nu aibă majoritatea necesară. Dar și în partida unionistă existau rivalități. Succesul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza constituia însă un stimulent în lupta unioniștilor.

       În noaptea de 2/3 ianuarie, deputații unioniști s-au întrunit la hotelul Concordia. După mai multe discuții, Dimitrie Ghica a propus ca domnul Moldovei să fie ales și în Țara Românească. Masele populare și în special țărănimea adusă de foștii deputați țărani ai Divanului ad-hoc, acționau, depășind intențiile unioniștilor. Din această cauză majoritatea din Adunare a fost silită să cedeze. În ziua de 24 ianuarie, la începutul ședinței, Vasile Boerescu ceru o reuniune secretă, în cadrul căreia el propuse alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, subliniind că astfel se putea realiza Unirea. Sub impulsul acțiunii maselor populare, deputații conservatori au aderat la propunerea unioniștilor și astfel s-a realizat marele act al Unirii Principatelor.


       Evenimentul de la 24 ianuarie/5 februarie 1859 a însemnat unul din momentele cele mai importante din istoria modernă a României, fiind etapa culminantă a luptei pentru Unire, năzuința legitimă a întregii suflări românești. Utilizând mijloace ingenioase și interpretând în favoarea sa prevederile Convenției, poporul român a repurtat o mare victorie, punân Europa în fața unui fapt împlinit. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie are o semnificație deosebită, ea însemnând succesul luptei pentru constituirea statului unitar român ”Unirea cea mică”. Ea a fost rezultatul luptei energice și perseverente a întregului popor român. Mihail Kogălniceanu, vorbind despre marele act politic în 1863, spunea: ”Nu recunosc nimănui dreptul să afirme că Unirea este actul său personal, proprietatea sa exclusivă; Unirea este actul energic al întregii națiuni române”.




                        Locotenent-colonel(rz.) dr.


                                                              Ștefan Ciobanu







duminică, 10 ianuarie 2016

IATĂ CĂ ȘI MILITARII ACTIVI SE PRONUNȚĂ !


EVENIMENTELE LUNII IANUARIE 2016

Evenimente importante


11 Ianuarie 2016 - Ziua rezervaţiilor naturale;
15 ianuarie 2016 - Aniversarea a 165 de ani de la naşterea poetului
                               Mihai Eminescu,
24 Ianuarie 2016 - Ziua Unirii Principatelor Române
26 Ianuarie 2016 - Ziua Mondială a Vămilor;
27 Ianuarie 2016 - Ziua Comemorării Internaţionale a Holocaustului;