sâmbătă, 7 mai 2016

09 Mai 1877 - 09 Mai 2016

09 Mai 1877 – Ziua proclamării independenței naționale a României

Presărați pe-a lor morminte
Ale laurilor foi,
Și pe sacrele morminte
Puneți lacrime și flori,
Spre a fi mai dulce somnul
Fericiților eroi.
Ridicați pe piramida
Nemuririi faima lor,
Scriți în cărțile de aur,
Cântecul nemuritor!”

(Iuri Roșca – Dermidon, Imnul eroilor)

       Caracteristica fundamentală a istoriei poporului român este străduința permanentă de a asigura o dezvoltare liberă alcătuirilor sale statale. După cum este o certitudine și o specificitate și faptul că Țara Românească sau Muntenia, Moldova și Transilvania (cât a fost principat autonom – până în 1699) nu au avut ca scop expansiunea teritorială în detrimentul altor popoare, ci apărarea spațiului lor teritorial, a vetrei lor împotriva armatelor invadatoare ale unor imperii și regate vecine.
      Când la sfârșitul secolului al XIV-lea, Imperiul otoman – care, în decursul celei de-a doua jumătăți a acestui secol, cucerise cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice – își concentrează forțele împotriva Țării Românești, ce cuprindea în mod firesc, în acest timp și ținutul românesc dintre Dunăre și Marea Neagră (Dobrogea), începe o nouă luptă îndelungată pentru apărarea independenței împotriva acestei noi amenințări




      Timp de trei decenii Mircea cel Bătrân apără linia Dunării și izbutește să ferească statul muntean de a avea soarta statelor de la sud de Dunăre, transformate succesiv în pașalâcuri turcești. Vitejia și abilitatea sa politică, sunt recunoscute chiar de aprigii săi adversari, care îl numesc ”principe, între creștini, cel mai viteaz și cel mai ager”.











        Lupta muntenilor continuă sub urmașii săi, sub Dan al II-lea, sub Vlad Dracul, sub Vlad Țepeș. O luptă asemănătoare duce, timp de două decenii, Iancu de Hunedoara, apărătorul ținuturilor românești de la nord de Carpați, dar care își întinde influența politică și militară și asupra Munteniei și Moldovei.Iar când acest vajnic luptător își încheie glorioasa viață odată cu victoria de la Belgrad (1456), apare celălalt erou al luptei pentru independență, Ștefan cel Mare.




      Decenii la rând, cu arma în mână, rezistă marele voievod asalturilor otomane și repurtează victorii, cum e aceea de la Vaslui (10 ianuarie 1474) – una dintre cele mai mari biruințe obținute de armia română în toată istoria ei – care fac pe adversar să înțeleagă că nu va putea desfința statele românești.
Într-adevăr, îndelungata apărare, timp de aproape un veac, de la începutul domniei lui Mircea cel Bătrân până spre finele domniei lui Ștefan cel Mare, apărare la care au luat parte cele mai emblematice figuri ale românilor de pretutindeni, bucurându-se de o largă susținere populară, a asigurat existența statelor românești, acest fapt fundamental, determinant pentru întreaga noastră istorie până în secolul al XIX-lea, s-a datorat vitejiei, rezistenței și sacrificiului celor mulți, sub conducerea înțeleaptă a unor iscusiți comandanți de oști.

        Când, din cauza disproporției de forțe și a lipsei de înțelegere și solidaritate a statelor vecine, Muntenia, Moldova și Transilvania trebuie, în cele din urmă, să recunoască suzeranitatea otomană, aceasta se face, grație luptei de apărare duse de români până atunci, în condiții care asigură nu numai autonomia internă, dar și interzicerea pentru otomani de a-și face case și locașuri de rugăciune pe teritoriul țărilor române. Autonomia internă este condiționată de plata unui tribut ”haracin” plătibil către Poarta Otomană și care în decursul timpului se va majora datorită necesităților și lăcomiei imperiului.
Dar și după crearea noii situații de țări tributare ideea independenței politice românești nu încetează, și ea își găsește exponenți în câțiva voievozi reprezentativi precum: Radu de la Afumați, domnul Țării Românești și Ion Vodă Viteazul, domnul Moldovei. Dar personalitatea care întruchipează în gradul cel mai înalt ideea de independență politică și totodată, de unitate statală, unitate pe care o va înfăptui în 1600 – 1601, este Mihai Viteazul, despre care o publicație contemporană din Roma îl caracteriza astfel: ”Dacă a fost vreodată în lume un principe demn de glorie pentru acțiuni eroice, acesta e signor Mihai, principele Valahiei”.

       Și în secolele XVII și XVIII ideea independenței politice a țărilor române, continuă să preocupe spiritele. Radu Șerban (1602-1611), urmașul lui Mihai Viteazul, înfruntă și el cu armele pe turci. Mihnea al III-lea, care își ia ca domn, în amintirea faptei marelui Mihai, numele de Mihail-Radu, a purtat și el lupte cu turcii. Șerban Cantacuzino, voievod al Țării Românești (1678-1688), avea gânduri și planuri mari. După ce armatele sultanului au fost înfrânte sub zidurile Vienei de coaliția austro-polonă (1683), domnitorul muntean a intrat în legătură cu imperialii, urmărind, în primul rând, ca realizare imediată, recâștigarea raialelor de la Dunăre-Brăila, Giurgiu, Turnu – deci linia Dunării, iar sub raport politic independența statului sub dinastia sa. Ca realizări ulterioare, el voia ridicarea, sub conducerea sa, a creștinilor din Balcani, cu care avea strânse legături și, la urmă refacerea împărăției bizantine peste care să stăpânească, așa cum stăpâniseră odată înaintașii săi. La fel a gândit, dorind eliberarea Moldovei, Dimitrie Cantemir care, în acest scop, s-a aliat cu Petru cel Mare. În urma luptei eșuate de la Stănilești pe Prut, el a trebuit să părăsească țara, murind în pribegie. În tratatul de alianță încheiat cu țarul Rusiei, la Luțk (3/14 aprilie 1711), se prevedea că Moldova urma să aibă vechile hotare de la Dunăre și Mare – legăturile cu Poarta erau deci desființate - , iar domnia devenea ereditară pentru familia lui Dimitrie Cantemir. Același țel – eliberarea țărilor române de sub dominația otomană, recâștigarea independenței politice – l-au urmărit o serie de dregători și ostași care au participat ca voluntari, la războaiele duse împotriva Imperiului otoman, precum și unii clerici, ca Antim Ivireanu, marele cărturar, care a plătit cu viața îndrăzneala de a se fi ridicat pentru independență.
       Împrejurarea în care, în plină epocă fanariotă, așadar în epoca dominației maxime otomane, ideea independenței și a apărării vechilor drepturi ale principatelor apare cu toată forța este perioada tratativelor de pace între ruși și turci în războiul din 1768-1774. Așadar, în 1772, în plină epocă fanariotă, divanurile domnești din cele două țări române involau solemn calitatea lor de țări ”nesupuse” sau ”independente”, recunoscută din primele secole ale existenței lor de stat, calitate care urma să fie redobândită.
       De la această atitudine de solicitare se trece în preajma anului 1821 la revendicarea, prin arme, a libertății politice. Deși înfrântă prin intervenția militară turcească, revoluția din 1821 a reprezentat un moment deosebit de important în lupta pentru neatârnarea țărilor române.
       Dar ideea recâștigării independenței țărilor române a continuat să anime spiritele vremii. În atmosfera creată de înfăptuirea acestui țel se înțeleg mai bine dispozițiile articolului 5 al tratatului de pace de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, care prevedeau că principatele se vor bucura de ”privilegiile” și ”imunitățile” ce le-au avut pe baza tratatelor și hatișerifurilor vechi. În consecință – se arată în articol – ele se vor bucura de liberul exercițiu al cultului lor, de o siguranță perfectă, de o administrație națională independentă și de o deplină libertate de comerț”.

      Mișcarea din 1840 condusă de Dumitru Filipescu, din care făcea parte și tânărul ofițer Nicolae Bălcescu, a urmărit ca și mișcarea lui Tudor Vladimirescu, un dublu scop: unul intern – înlăturarea regimului feudal; altul extern – eliberarea de sub dominația străină, adică independența politică. Spiritele luminate ale vremii din tustrele țări române își dădeau seama – cum își dăduseră seama și strămoșii din secolele XIV-XVI – că independența politică era o cerință obiectivă a dezvoltării poporului român, o condiție esențială și necesară a progresului acestuia. Fără un stat independent și unitar, care să cuprindă în hotarele lui pe toți românii sau, în primă fază, măcar pe aceia din Moldova și Țara Românească., nu se putea asigura dezvoltarea liberă, în toate direcțiile a poporului român.         Obiectivele mișcării din 1840 sunt preluate de societatea revoluționară ”Frăția”, întemeiată în 1843, având în frunte pe Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell. Nu este de mirare, deci, că în programul revoluționarilor de la 1848, munteni și moldoveni, găsim exprimată, sub diferite forme, ideea independenței politice. Astfel, în programul redactat la Brașov, la 12/24 mai 1848, de revoluționarii moldoveni, punctul al șaselea prevede: ”Unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc”.
         După înăbușirea revoluției de la 1848 de către forța cvalizată a celor două imperii, țarist și otoman, ideea independenței naționale, continuă să fie prezentă în concepția liderilor revoluției pașoptiste. Unul dintre aceștia, I.C.Brătianu vorbea de o ”patrie independentă și liberă”, ”o patrie de zece milioane de români”, deci cuprinzând totalitatea pământului românesc, de o parte și de alta a Carpaților.
       Războiul Crimeii încheiat prin înfrângerea Rusiei țariste a făcut din statutul politic al țărilor române, mai precis din unirea lor, o problemă internațională și a creat o conjunctură externă favorabilă aspirațiilor românești de unitate. În acest context, divanurile ad-hoc constituite pentru a exprima revendicările poporului român, afirmau răspicat drepturile la suveranitatea națională ale viitorului stat românesc.
       Actul de la 24 ianuarie 1859, care a pus bazele statului unitar român modern, a fost expresia voinței unanime a poporului român de a trăi în hotarele unui singur stat, într-un viitor cât mai apropiat să dobândească neatârnarea. Lupta pentru recunoașterea diplomatică a Unirii exprimată la 24 ianuarie 1859 a concentrat toate eforturile diplomației tânărului stat român, care în final au învins ostilitatea și reticența puterilor garante. Rămâne notabilă declarația plină de demnitate și mândrie a lui Alexandru Ioan Cuza făcută consulului austriac, care reflect perfect poziția întregului popor român: ”Ne trebuie unirea; dacă nu ne-o acordă puterile vom fi siliți să ne-o dobândim singuri”. Dacă se înlocuiește în această declarație cuvântul unire prin cuvântul independență se capătă atunci imaginea poziției românești de îndată ce problema desăvârșirii și recunoașterii unirii a fost încheiată. În noile condiții era vorba de a câștiga pas cu pas atributele unui stat suveran, puterile garante privind cu reticență această dorință. În acest context s-au înscris noile forme pe care le-au luat raporturile noastre cu Poarta: convențiile diplomatice cu alte state privind comunicațiile administrative telegrafice și poștale, extrădările diplomatice la Istanbul(1859), Paris(1860), Belgrad(1863), Viena(1868), Berlin(1872), Roma(1874), Petersburg(1874). Urcarea pe tronul Principatelor române a unui domn străin în prezența lui Carol I a deschis o nouă etapă în lupta pentru independență. Factorii politici de la București, indiferent de orientarea lor politică, erau unanimi în a considera ca imperios necesară dobândirea independenței, deși căile și mijloacele alese în acest scop difereau.
       Răscoala izbucnită în vara anului 1875 în teritoriile stăpânite de otomani, Bosnia și Herțegovina pentru emancipare națională a redeschis ceea ce diplomația denumea ”chestiunea orientală”. Tulburările produse în acese teritorii au atras imediat atenția marilor puteri europene. Mijlocul deceniului 8 al secolului al XIX-lea era caracterizat în sfera relațiilor diplomatice europene prin existența unui echilibru de putere creat de consecințele războiului franco-prusac din 1870-1871. Asistăm, în această perioadă la o reconfigurare și regrupare a scenei europene ocupate de principalii actori politici. Posibilitatea deteriorării echilibrului politic continental, pe care o prevedea zguduirea puternică a Imperiului otoman determinată de răscoala balcanică a polarizat mai ales intenția Rusiei și Austro-Ungariei, direct interesate în zona sud-estic europeană.
       Echilibrul european, asigurat prin neputința niciuneia dintre marile puteri de a-și impune hegemonia continentală a fost pus serios la încercare. Se conturează în ansamblul politico-diplomatic european din anii 1875-1877, o polarizare a marilor puteri, bazată pe similitudini sau apropieri de interese; această polarizare – Germania și Austro-Ungaria, pe de o parte, Rusia și Franța, pe de altă parte – avea să-și pună definitiv amprenta asupra raporturilor de putere în Europa în perioada următoare.
        În jurul izbucnirii răscoalelor din Bosnia și Herțegovina, statul român reușise să-și asigure, printr-o luptă diplomatică pe cât de anevoioasă, pe atât de abil condusă, un statut de cvasiindependență. Totuși, în condițiile decalajului mai mult decât evident dintre România și marile puteri vecine, cu pretenții de exclusivitate a intereselor proprii la ”succesiunea” Imperiului otoman, adaptarea atitudinii de ”expectativă” în fața avalanșei de evenimente care accentuau ”chestiunea orientală” de către factorii de decizie politico-militară ai țării a urmărit conservarea statului existent al statului român în acel moment și asigurarea libertății de acțiune în viitor.
       Formula strictei neutralități față de părțile în conflict, impuse cercurilor politice de decizie de exigențele împrejurărilor concrete a fost supusă din ce în ce mai mult unei presiuni exercitate, pe de o parte de opinia publică, ce era din ce în ce mai mult activizată politic de necesitatea dobândirii neîntârziate a țării, cât și pe de altă parte, de orientarea existentă în sistemul de planificare al politicii externe a Bucureștiului, care pleda pentru o angajare directă, dar benefică în evenimentele care aveau loc în Balcani.
       Eforturile României de a obține din partea marilor puteri recunoașterea independenței și garanții speciale care să-i asigure neutralitatea în cazul unei conflagrații s-au dovedit zadarnice, ceea ce a determinat guvernul de la București să depună eforturi susținute pentru a se evita o nouă confruntare ruso-otomană pe teritoriul național. Urmare directă a acestei stări de fapt, negocierile începute cu Rusia în toamna anului 1876, s-au concretizat la 4 aprilie 1877, când guvernul român a semnat, la București, o convenție cu aceasta. În convenție se specifica în mod distinct – respectarea inviolabilității statului român – totodată guvernul imperial al Rusiei obligându-se ca trupele rusești să intre în București și să urmeze itinerariile de deplasare și zonele de staționare stabilite.
       Necesitatea apărării țării contra unor posibile atacuri otomane, iminența începerii deplasării trupelor rusești pe teritoriul național, ca și izbucnirea războiului ruso-otoman au determinat guvernul român să decidă la 6 aprilie 1877, mobilizarea generală a armatei. Efectivele chemate sub drapel s-au ridicat la circa 125.000 de oameni (aproape 3% din potențialul demografic) din care 60.000 în armata de companie la care se adăugau 31 de unități – cotingentul mobilizat al anului 1877 și efectivele gărzilor cetățenești și ale depozitelor trupelor permanente.
       Încă din primele zile ale mobilizării, armata română a executat cu succes operația de acoperire a frontierei de sud asigurând astfel nu numai securitatea propriului teritoriu, dar și deplasarea și concentrarea trupelor rusești în raioanele nord – dunărene pentru declanșarea ofensivei la sud de Dunăre. Acțiunile guvernului român nu au trecut neobservate de Istanbul, Imperiul otoman trecând la contramăsuri: atacarea unor pichete de frotieră și bombardarea orașelor Brăila, Reni și Calafat.

        Ripostând, regimentul 1 român a deschis focul la 26 aprilie 1877 asupra Vidinului, iar câteva zile mai târziu, în ziua de 9 mai, în urma unei interpelări făcute în Adunarea Deputaților – relativ la necesitatea unei declarații energice de independență a țării și notificarea noului statut al României tuturor puterilor garante – Mihail Kogălniceanu, ministru de externe răspunde prin afirmația de rezonanță perpetuă în istoria națională: ”Suntem independenți, suntem o națiune de sine stătătoare”. Parlamentul României (cele două camere) au votat în unanimitate (numai două abțineri) ruperea relațiilor cu Imperiul otoman, statuând în fapt starea de război existentă între cele două țări, iar domnitorul Carol I a sancționat hotărârea forului legislativ în data de 10 mai.
     Atitudinea marilor puteri față de proclamarea independenței României a fost în general nefavorabilă, actul în sine, de punere în fața unui fapt împlinit, contraveniind mentalității epocii. În asemenea condiții mai mult decât ostile, devenea tot mai evident faptul că proclamarea independenței trebuia pecetluit, consacrată pe calea armelor, printr-o participare efectivă și eficientă pe câmpul de luptă.
      Bătăliile dintre ruși și turci de la Plevna din 8 și 18 iulie 1877, soldate cu respingerea celor dintâi cu pierderi grele au determinat comandamentul rus, care inițial mizând pe o victorie facilă și imediată, refuzase cooperarea cu armata română, să apeleze la sprijinul militar al României. Rămâne pentru posteritate conținutul telegramei din 19 iulie a marelui duce Nicolae, comandantul trupelor ruse din Balcani trimise domnitorului Carol I prin care îi cerea să intervină imediat cu toate forțele sale, să treacă imediat Dunărea și să vină în sprijinul armatei sale.
     Guvernul și Marele Cartier General român, analizând situația creată, au răspuns favorabil solicitării, trupele române – cu un efectiv de 45.414 oameni, 7.170 cai și 110 tunuri – reunite în cadrul Armatei de operațiuni primind ordin să treacă Dunărea. S-a stabilit în urma tratativelor de la Garni Studen din 6 august, ca trupele româno-ruse din fața Plevnei să constituie Armata de vest sub comanda domnitorului Carol I, având ca șef de stat major pe generalul rus Pavel Zotov. Colaborarea militară româno-rusă în operațiunile militare de la sud de Dunăre venea să întregească opțiunea politică românească de obținere, pe câmpul de luptă, a recunoașterii independenței de către marile puteri. Într-o convorbire cu consulul general al Franței la București, Mihail Kogălniceanu preciza: ”Acțiunea noastră pe malul drept se justifică prin necesitatea de a demonstra imposibilitatea de reîntoarcere la statu-quo-ul autebellum. Europa va fi silită să închine în fața chestiunilor câștigate și de a recunoaște o stare de lucruri pe care ea nu a voit să o consacre: ruptura definitivă între Turcia și România. Noi nu vom discuta independența. Este o chestiune rezervată păcii”.


      Odată cu trecerea ostașilor români la sud de Dunăre, războiul pentru neatârnarea României a intrat într-o fază decisivă. Ocuparea Plevnei constituia o condiție fundamentală pentru desfășurarea cu succes a conflictului. La atacul din 30 august 1877 a redutelor Grivița 1 și Grivița 2 au participat ostașii Diviziilor 3 și 4 române care au înregistrat pierderi deosebit de grave: 709 morți și răniți între care 26 ofițeri – maiorul George Șonțu și căpitanul Valter Mărăcineanu – ambii comandanți de batalioane. Trupele Diviziei 4 române, beneficiind de sprijinul forțelor ruse au reușit să cucerească după patru atacuri sângeroase reduta Grivița 1, victorie plătită cu prețul a 1.327 militari morți și răniți, între care 27 ofițeri. Cucerirea acestei redute-pilon în angrenajul apărării Plevnei a dovedit Europei vitejia armatei statului își proclamase cu îndrăzneală independența, vitejie recunoscută ca atare de corespondenții de presă sau de martorii străini aflați în zona operațiilor militare.

       În urma asediilor succesive ale armatelor româno-ruse, gruparea otomană de la Plevna a cedat la sfârșitul lunii noiembrie, când Osman Pașa, comandantul grupării după o încercare nereușită de forțare a încercuirii realizate, s-a predat colonelului Mihail Cerchez și generalului rus Ganețki. Concomitent cu luptele din fața Plevnei o altă grupare româno-rusă a acționat la Rahova. Căderea Rahovei la 9 9 noiembrie și a Plevnei la 28 noiembrie 1877, a accentuat și mai mult izolarea trupelor otomane, permițând preluarea de către trupele ruso-române a ofensivei strategice pe întregul teatru de operațiuni balcanic. Armata română a cucerit la 11 februarie 1878 Vidinul, iar două zile mai târziu, după aproape 5 săptămâni de asediu, a capitulat și garnizoana Belogradcik, care împreună cu Vidinul a rămas, sub controlul trupelor române până la sfârșitul lunii martie, când a început operațiunea de retragere în țară.
        Luptele decisive din toamna și începutul iernii anului 1877 erau urmărite cu emoție și speranță de întreaga suflare românească. Cauza libertății fusese îmbrățișată de românii din Transilvania și Bucovina. care în pofida persecuțiilor de tot felul a autorităților austro-ungare, au participat direct la război prin combatanți, personal medical și prin contribuții materiale substanțiale.
        Faptele de arme ale românilor de la Grivița, Rahova, Plevna, Smârdan și Vidin, ca și prețul de sânge plătit pentru cucerirea independenței au consolidat în conștiința Europei certitudinea existenței unei entități distincte în această parte carpato-danubiană a continentului, atât de frecvent disputată în secolul XIX de cele trei imperii limitrofe. ”România – aprecia corespondentul la București al ziarului francez << L’Estafette >> - participând la război, n-a făcut decât să continuie tradiția sa istorică. Ea a luptat întotdeauna pentru civilizație, pentru cauza europeană”.
        Diplomația română a căutat, în iarna 1877-1878, în condițiile iminentei victorii a coaliției antiotomane, să asigure participarea statului la negocierile de armistițiu și la preliminariile păcii cu Imperiul otoman.Tratativele ruso-otomane s-au încheiat la 19 ianuarie 1878 la Adrianopol, guvernul rus neconsultându-și în niciun moment aliații – România, Serbia, Muntenegru – și nu a fost de acord ca reprezentanții lor să ia parte la tratativele de armistițiu.În protocolul semnat s-a impus Imperiului otoman recunoașterea independenței Serbiei, Muntenegrului și României, în timp ce Rusia a solicitat încorporarea, din nou, a celor trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), care fuseseră reîntregite României după tratatul de la Paris din 1856. Având la bază înțelegerile preliminare fixate, la 18 februarie 1878, reprezentanții Rusiei și Imperiului otoman, au parafat în localitatea San Stefano, lângă Constantinopol, textul tratatului de pace ce cuprindea 29 de articole, din care 6 se refereau nemijlocit la România, iar 8 aveau tangență cu interesele ei.


       Deși înscrierea articolului 5 din tratatul de la San Stefano a creat o situație deosebit de favorabilă pentru consacrarea neatârnării politice a României, diplomația românească nu a fost niciun moment de acord cu prevederile cuprinse în articolul 19, cu modificările teritoriale decisive pe seama statului nostru, ca și cu prezența trupelor străine(rusești), pe o perioadă îndelungată pe teritoriul național. Toate acestea constituiau o încălcare flagrantă a convenției româno-ruse din 4 aprilie 1877, știrbind, în fapt, suveranitatea țării recunoscută chiar în articolul 5 al tratatului în cauză.
      Evoluția tot mai nefavorabilă a relațiilor româno-ruse după încheierea tratatului de pace de la Adrianopol concretizată între altele și prin dislocarea a două regimente de cazaci în apropierea Bucureștiului, a impus o grabnică reducere în țară a unităților aflate la sud de Dunăre și concentrarea lor în Oltenia, unde la 29 aprilie 1878, s-a retras și domnitorul Carol I, temător și de o invazie simultană a trupelor austro-ungare.
      Demersurile diplomatice la Petersburg în problema integrității teritoriale nu au avut niciun succes, Rusia dând Convenției din 4 aprilie 1877 o interpretare proprie. Prin semnarea tratatului de la San Stefano se conferea Rusiei rolul de arbitru și protector în Balcani, ceea ce a determinat reacții în marile cancelarii europene. Sub presiunea concentrată a marilor puteri europene, Rusia a fost nevoită să accepte o nouă rundă de convorbiri diplomatice , de această dată sub patronajul ”concertului european”, începute la Berlin la 1 iunie 1878.
      După încheierea tratatului de la San Stefano, România își va îndrepta cu precădere atenția spre admiterea unor reprezentanți la viitorul congres de pace ”ca fostă parte beligerantă” și ca ”stat independent”. Însă, cu toate eforturile diplomatice nici de această dată România – ca de altfel și Serbia – nu a fost invitată la lucrări. După stăruitoare străduințe s-a admis ca primul-ministru I.C.Brătianu și ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu să-și expună la 19 iulie 1878, în a zecea zi a Congresului (după ce marile puteri hotărâseră deja – n.n.), punctele de vedere asupra problemelor ce vizau nemijlocit interesele României. Poziția reprezentanților români a fost demnă, refuzându-se orice declarație de supunere față de hotărârile Congresului ce ar fi vizat știrbirea independenței, integrității și suveranității naționale. Toate eforturile diplomatice depuse au fost în zadar, neputând schimba poziția marilor puteri. Tratatul de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878, a statuat pentru România retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei; acordarea generală a dreptului de cetățenie evreilor; lărgirea vechiilor privilegii ale Comisiei Europene a Dunării, organism internațional ce capătă o adevărată extrateritorialitate față de statul român.
      În articolul 43 al Tratatului se înscria recunoașterea deplinei independențe a României ceea ce încheia în fond eforturile recunoașterii actului de voință din 9 mai 1877, iar prin articolul 46 se prevedea restabilirea autorității statului asupra Dobrogei, străvechi pământ românesc ce fusese încorporat la Imperiul otoman în cursul secolului al XV-lea, a Deltei Dunării și a Insulei Șerpilor, frontiera fiind fixată pe un traseu ”care plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia”. La 29 iulie 1878, după retragerea armatelor rusești de pe teritoriul României, a fost decretată demobilizarea armatei și reîntoarcerea unităților în garnizoanele de pace, prilej de manifestare a înaltelor sentimente de dragoste și apreciere a populației față de brațul înarmat al națiunii încununat de glorie pe câmpurile de luptă din Bulgaria.
      În toamna anului 1878, cele două camere ale Parlamentului român, luând act de conținutul Tratatului de pace de la Berlin, au salutat prin moțiuni separate recunoașterea independenței de stat, dar și-au exprimat ”adânca mâhnire” față de hotărârile impuse care au adus țării ”dureroase sacrificii”.
Independența României a fost recunoscută de Rusia în august 1878, de Austro-Ungaria în septembrie, de Imperiul otoman în decembrie același an. Celelalte mari puteri, pretextând necesitatea revizuirii articolului 7 din legea fundamentală a țării referitor la cetățenia română și naturalizare au așteptat modificarea Constituției, în conformitate cu cele hotărâte la Congresul de la Berlin, stabilind relații diplomatice în decembrie 1879 – Italia și apoi în 1880 Anglia, Germania, Franța, Belgia și alte state. Prin această extindere și înălțare a nivelului reprezentării diplomatice, completată cu acțiuni similare ale României, se încheia în fapt, acest capitol important al istoriei naționale – cel al recunoașterii de jure a independenței statale.
      Visul dintotdeauna al românilor de pretutindeni – independența - a fost cucerită și consacrată pe câmpul de luptă după mai bine de patru sute cincizeci de ani de suzeranitate turcească.
      Efortul statului și al poporului român pentru susținerea războiului de independență își are și o grăitoare expresie cifrică – peste 100.000.000 de lei aur – care raportată la numărul populației și la gradul de dezvoltare economică a țării din acea perioadă, este cu adevărat impresionantă. La această sumă s-au adăugat alți 10.000 lei aur reprezentând donații sub diferite forme de la populație.
      Independența României, asemenea altor istorice înfăptuiri, n-a fost opera unui singur om sau a unor oameni, oricâte merite au avut unii dintre aceștia în realizarea mărețului eveniment. Asemenea altor evenimente majore, independența României a fost opera întregului popor român, din partea liberă a României și deopotrivă din provinciile aflate sub dominație străină.


Locotenent – colonel (r.) dr. Ștefan Ciobanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.