marți, 28 iunie 2016

28 IUNE 1940 !

28 iunie 1940 – Răpirea Basarabiei, Nordului Bucovinei și ținutului Herței de către Imperiul sovietic
...Vulturul ar trebui să permită păsărelelor să cânte și să nu-i pese de ce cântă...”.
(Churchill către Stalin, în timpul Conferinței de la Ialta)
     Istoria Imperiului rus, de la Petru cel Mare la Stalin, poartă în sine pecetea expansiunii teritoriale. Aspirația Moscovei de a stăpâni bazinul Mării Negre, Gurile Dunării și sud-estul continentului european a fost o constantă a politicii externe rusești și, apoi, sovietice este subliniată și lucrarea Diplomația europeană în epoca modernă, apărută la Bucureșri în 1984. Realizarea sau nu a acestor proiecte a fost strâns legată de capacitatea Moscovei de a controla în totalitate sau parțial, politic și militar spațiul românesc și, de contextul internațional existent la un moment dat.
    Indiferent dacă a îmbrăcat haina panslavismului ortodox sau a ”evangheliei marxiste”, politica vecinului de la răsărit față de români, a avut același scop: anihilarea capacității de rezistență și diminuarea unui obstacol greu de trecut în expansiunea sa către strâmtorile Bosfor și Dardanele și Balcani. În acest scop-funcție de etapa istorică și de condițiile geopolitice concrete – au fost folosite toate căile și metodele posibile, de la diplomația abilă la agresiunea armată, inclusiv invazia și ocupația militară.
     În decursul a două secole (XVIII – XIX), pământul românesc a fost invadat de mai multe ori de armatele rusești. Sunt specialiști care afirmă că fiecare generație a trebuit să suporte în acest răstimp, consecințele a două-trei ocupații militare rusești, fără a lua în calcul faptul că o parte din teritoriul românesc dintre Prut, Nistru și nordul Gurilor Dunării – Basarabia – l-a anexat Rusia țaristă în anul 1812.
     Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor a fost pentru români lipsit de grija amenințărilor și a spectrului invaziei de la răsărit. Expansiunea rusească a continuat – așa cum remarca un reputat specialist francez Amiral Castex – într-o perfectă simetrie de la est la vest. În perioada 1877-1914 armatele rusești fiind ocupate cu chestiunile din Extremul Orient, spațiul românesc a fost supus doar agresiunii propagandiste și diplomatice. Prin presă și lucrări de istorie, Kremlinul a contestat, constant, unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918.
     Ruperea echilibrului de putere în Europa la sfârștul secolului al XIX-lea și reașezarea lui prin forță a readus Imperiul țarist printre competitorii la supremație în sud-estul european. Abilul diplomat Sazonov, ministru de externe al Rusiei în perioada primului război mondial, ”a știut să stoarcă aliațiilor apuseni (Franța și Anglia – n.n.) recunoașterea dreptului Rusiei asupra Țaringradului și a Bosforului (s.n.)”. Teritoriul românesc a devenit automat una din căile expansiunii Moscovei spre sud-est. Evoluțiile politico-militare de pe teatrele de operațiuni din răsărit, la sfârșitul primului război mondial, dar mai ales evenimentele din Rusia au anulat posibilitatea ca rușii să materializeze drepturile câștigate de la Sazonov de la partenerii din Antantă.
     După încheierea primei conflagrații mondiale, ”mesianismul slav” n-a dispărut. El a continuat să supraviețuiască într-o formă pervertită de învățătura lui Lenin, bolșevismul (s.n.). Vechea teorie a eliberării popoarelor balcanice de sub ”dominația păgână”, în numele creștinismului ortodox, a fost înlocuită cu cea a ”eliberării definitive a proletariatului”, prin prăbușirea lumii vechi bazate pe capitalismul american, englez, francez, german și pe naționalismele înguste și demodate. Marximsul, în varianta lui cea mai dură-stalinismul- a devenit, în fapt un vector de promovare a imperialismului național al Rusiei Mari. România devenea din nou obiectiv al expansiunii teritoriale rusești și posibilă țintă pentru o invazie dinspre răsărit.
     Diplomația Bucureștiului, pentru a contracara politica Kremlinului, a căutat să-și apropie sprijinul Marilor Aliați – Franța și Anglia - care au contribuit efectiv la realizarea României Mari, a instituțiilor și organismelor create în scopul menținerii păcii și conservării relațiilor apărute după încheierea primei conflagrații mondiale, în special Societatea Națiunilor. Consecințele unei organizări mai mult ideatice a acestui organism au fost sesizate de unelestate europene , mai ale de cele ce-și încheiase construcția național-statală în granițele lor etnice, firești.