vineri, 25 noiembrie 2016

28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România



28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic, munții în lumină,
văile în flori,
Râuri resăltânde printre stâncenalte,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.
.........................................................
Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!”
(Mihai Eminescu, La Bucovina)
     Dorința de Unire s-a reflectat în mod constant de-a lungul istoriei milenare a poporului nostru sub forma conștiinței originii comune a tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, în conștiința comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe același teritoriu, în unitatea sa etnică subliniază marele istoric al românilor, Nicolae Iorga în lucrarea sa intitulată Istoria Românilor, vol. IX, Unificatorii, apărută în anul 1938, la București.
     Frecvent și hotărât ideea unității Țării Românești cu Moldova și cu Transilvania a fost exprimată în decursul secolelor de exponenții cei mai de prestigiu ai poporului român, ceea ce pune în relief viabilitatea conștiinței sale naționale.
     Ideea conștiinței originii daco-romane și a latinității limbii a constituit o chintesență spirituală și existențială, fiind prezentă la poporul român în întreg Evul Mediu. Acest fenomen reprezintă temelia formării și dezvoltării conștiinței de sine, a personalității și identității sale inconfundabile.
     Momentul crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politice statale, este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae” iar în conștiința europeană ca un desăvârșit strateg și abil diplomat.
     Marele act diplomatic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai Viteazul în anul 1600, deși de scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești. Mihai Viteazul avea să se intituleze domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei.
     Prin Unirea celor trei state feudale românești, Mihai Viteazul reușise să creeze o patrie mare și unită pe cât ținea pământul Daciei străbune, realizând misiunea înaltă a voievozilor celor mari ai românilor. Mihai Viteazul ajunge astfel stăpânul celor trei țări române, îndeplinindu-și planul de unificare politică, exprimată în cuvintele „ și hotarul Ardealului, pohta ce am pohtit, Moldova și Țara Românească”. Marele unificator al românilor desăvârșise actul său politic cu rezonanțe peste secole în conștiința noastră națională, în capitala Moldovei, la Iași, schițând astfel cadrul, spațiul teritorial-geografic în care se va realiza peste trei secole statul național unitar al românilor.
     Deși acest act politic de semnificație crucială a avut o durată efemeră, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii tuturor provinciilor românești a dobândit valoare simbolică și a continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie o permanență în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.
     Un moment definitoriu al ideii de Unire a tuturor provinciilor românești îl regăsim și în programele revoluției de la 1848 din țările române. Este demnă de amintit în acest sens concepția originală asupra ideii de unitate națională cea emisă la timpul său de istoricul și strălucitul om de stat M.Kogălniceanu. În optica sa, unirea reprezenta „cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”, o condiție fundamentală, determinată sine qua non, în procesul afirmării virtuților și intereselor naționale, precum și a materializării idealurilor unei națiuni.
     Datorită stăruinței și străduinței neobosite, a activității neobosite de conștientizare a opiniei publice europene, desfășurate de oamenii politici și cărturarii neamului peste hotare, problema Unirii Principatelor (o primă etapă strategică) a devenit, treptat, o problemă europeană. Dovadă este hotărârea Congresului de la Paris (18 – 30 martie 1856) de a consulta poporul român în privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene în frunte cu Turcia, Anglia și Austria, ignorând realitățile evidente, au manifestat poziții antiunioniste, susținând că românii n-ar dori să formeze un singur stat. Celelalte puteri prezente la Congresul de la Paris și mai ales Franța și Sardinia, dar și Rusia și Prusia au sprijinit cauza dreaptă a poporului român după opinia noastră animate de anumite interese politice.
     Cu toate piedicile de tot felul, la 5/17 ianuarie 1859, Adunarea electivă a întreprins un mare act istoric alegând în unanimitate ca domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. În fața națiunii române se deschidea astfel o strălucită perspectivă istorică. Aceasta va fi confirmată prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, în unanimitate a lui Alexandru Ioan Cuza și ca domnitor al Țării Românești, de către cei 64 deputați ai Adunării Elective.
      Unirea Principatelor în anul 1859, recunoașterea internațională a acestui act politic (1862) și crearea statului modern România au constituit premisa determinantă, pârghia de susținere a tuturor eforturilor națiunii române pentru dobândirea independenței din 1877 și înfăptuirea Marii Uniri din 1918.
     Istoricul român Nichita Adăniloaie, în articolul său intitulat Unitate și independență din cuprinsul lucrării Unitatea națională a românilor în epoca modernă, sublinia că în perioada de după Unirea Principatelor are loc o regrupare a forțelor politice, o reconsiderare a strategiilor și programelor mișcării de eliberare și unitate națională a românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia. În acest sens, un rol important l-a avut crearea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor.
     După o mare zguduire – război, revoluție, cataclism natural etc. – se produc mutații decisive în conștiința oamenilor. Societatea care evolua lent, precum curgerea lină a unui râu, se învolburează dintr-o dată, iese din matcă, devine de nerecunoscut.
     Primul război mondial (1914-1918) a fost o asemenea zguduire pentru Europa, inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914 – 1916) guvernul Brătianu a decis intrarea României alături de Antantă, care îi promitea satisfacerea dezideratelor naționale – revenirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei – la patria mamă.
     Această decizie a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români, care socoteau că a venit timpul să-și realizeze cu arma în mână, idealul național. Dar după izbânzile din primele săptămâni, a urmat dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), care a constituit un adevărat șoc pentru clasa politică românească și pentru o mare parte a populației. A venit apoi ocuparea capitalei României, retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916-martie 1917, cu numeroase privațiuni și mai ales un număr incredibil de morți din cauza tifosului exantematic. Apoi, din nou cerul s-a luminat, au fost obținute victoriile de la Mărăști-Mărășești-Oituz din vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit, a sentimentului național. Dar retragerea Rusiei din război, în noiembrie 1917, a determinat România să pornească și ea pe calea armistițiului și a păcii separate cu Puterile Centrale. De astă dată, ostașii români doreau să se întoarcă acasă, să obțină cele promise de politicieni, în frunte cu regele Ferdinand, și în primul rând pământ.
      Pe de altă parte, românii din teritoriile aflate sub dominație străină au trecut prin situații extrem de complicate. În timp ce românii din Transilvania și Bucovina au primit cu bucurie vestea intrării României în război în lupta împotriva Austro-Ungariei, sperând în unirea cât mai grabnică cu patria mamă, cei din Basarabia au fost nevoiți să constate că fuseseră abandonați de Regatul României care s-a aliat cu Rusia. Autoritățile maghiare și habsburgice au luat măsuri foarte dure împotriva românilor din teritoriile pe care le stăpâneau, iar retragerea armatei române a adus calvarul pentru multe familii din Transilvania și Bucovina. Raza de speranță din vara anului 1917 a fost de scurtă durată, iar încheierea armistițiului de la Focșani și apoi a păcii de la București (24 aprilie 1918) păreau că le-au închis orice perspectivă de realizare a dezideratului național.
      Dar, parcă printr-un miracol al istoriei – anul 1918 – care pentru români începuse sub cele mai negre auspicii – avea să devină anul unor mărețe împlinirii, prin realizarea unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria mamă.
     În privința Unirii este de menționat că evenimentele din spațiul românesc s-au desfășurat într-o strânsă conexiune cu cele înregistrate la nivelul întregului continent. Primul semnal a fost dat de popoarele din Rusia, care în 1917 – 1918 s-au ridicat la luptă în numele dreptului la autodeterminare. Românii din Basarabia s-au integrat și ei în acest șuvoi, care nu mai putea fi stăvilit.
      La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a decis independența Republicii Moldova (Basarabia) față de Rusia. La 27 martie, același Sfat al Țării a hotărât unirea Basarabiei cu „mama sa România”.
     La sfârșitul războiului, monarhia habsburgică se clătina și ea din temelii. Lupta popoarelor asuprite pentru libertate a luat avânt și a fost încununată de succes în 1918. Încă de la 29 noiembrie 1917 a avut loc la Kiev o adunare, la care au participat 5.000 de delegați civili și militari, cehi, slovaci, sloveni, polonezi, ucrainieni, sârbi și români care au hotărât să continue „războiul sfânt” pentru doborârea Austro-Ungariei și formarea statelor naționale.
     În toamna anului 1918, Austro-Ungaria s-a prăbușit. Fructificând condițiile interne și internaționale favorabile, determinate de degringolada imperiului ca urmare a înfrângerilor militare suferite de armatele Puterilor Centrale pe toate fronturile, inclusiv pe frontul din Galiția, și mai ales a puternicelor mișcări de eliberare națională și socială a popoarelor oprimate, populația românească predominantă numericește din Bucovina își afirmă și ea deschis voința de autodeterminare până la separare de Austro-Ungaria și de unire cu patria-mamă România.
     Bucovina a fost integrantă a spațiului românesc, fâșie din Țara de Sus a Moldovei, cuprinzând întreg ținutul Cernăuți și cea mai mare parte a ținutului Sucevei, cu fostele ocoale domnești Câmpulung pe Ceremuș și Câmpulung Moldovenesc. Istoricul Dimitrie Onciul releva, ca și Nicolae Iorga, că până la 1774-1775, „nu a existat o țară numită Bucovina”. De la domnul Moldovei Roman I Mușat apare în două acte de cancelarie numele de „bucovina”; termenul fiind folosit ulterior și în alte documente care privesc nu numai locuri din Moldova, și din Muntenia și Banat; dar este vorba de „nume comune” care înseamnă făget, pădure de fagi . În primul document din martie 1392 se relatează despre o „bucovină” pe apa Siretului. „Numele unei țări Bucovina, preciza Dimitrie Onciul, a fost introdus abia după anexare, de către Austria”.
     Locul acestei zone în ansamblul teritoriilor românești a fost bine stabilit de către istoricii români. Aici au apărut la începuturile evului mediu primele târguri și formațiuni politice. De aici a pornit lupta împotriva tătarilor. Aici s-a constituit nucleul în jurul căruia s-a format și consolidat Moldova. Aici a fost prima reședință voievodală a lui Dragoș Vodă, la Baia. I-au urmat Siretul și Suceava.
      Cea mai glorioasă dintre capitalele Moldovei, a treia în ordine cronologică, a fost Suceava. Istoria Sucevei și a împrejurimilor s-a înscris și s-a îmbogățit odată cu formarea, consolidarea și înflorirea Moldovei sub Mușatini. Capitală a Moldovei peste două veacuri, „prea slăvita Cetate a Sucevei” a devenit, în anii 1457-1504, sub Ștefan cel Mare, scut al luptei de neatârnare și unitate națională, simbol al vitalității, al rezistenței și vitejiei antiotomane, zid de apărare „la poarta tuturor creștinilor”.