vineri, 27 ianuarie 2017

AM PRIMIT, VĂ INFORMEZ !

ANCMRR VRANCEA: Memoriu pentru Ministrul al Apărării

Naționale



A SOCIAŢIA NAŢIONALǍ A CADRELOR MILITARE ÎN REZERVǍ ŞI RETRAGERE FILIALA JUD. VRANCEA “STEFAN CEL MARE”

Focşani,
Cercul Militar
Str. Cezar Boliac, nr.8
Jud. Vrancea
Nr. 3/2017 ; data: 25.01.2016


EXCELENŢEI SALE
DOMNULUI GABRIEL- BENIAMIN LEŞ
MINISTRUL APÃRÃRII NAŢIONALE


       Domnule ministru, în şedinţele din 12.01.2017 şi 19.01.2017, asociaţia noastră a hotărât să vă informeze asupra următoarelor probleme legate de recalcularea şi actualizarea pensiilor militare. Un număr însemnat dintre membri noştri, au primit decizii de pensie micşorate cu sume importante, cuprinse între 100 si 900 lei. Puţini au primit decizii de pensii având creşteri mici de 50, 100 lei faţă de cele în plată şi doar câteva pensii au creşteri mai substanţiale.
      Personalul militar care a fost operativ, piloţi militari, navigatori din punctele de comanda ale aviaţiei şi ale radiolocaţiei, cadre militare de radiolocaţie, de marină, de tancuri, de infanterie sau de alte arme, angrenate în instruirea trupelor şi în economia naţională, care au trecut mai demult în rezervă, datorită aplicării Leg.223/2015 cu modificările şi completările ulterioare, au pensiile recalculate diminuate substanţial faţă de cele în plată.
      Constatăm cu regret grava discriminare a pensionarilor militari ieşiţi mai devreme la pensie, faţă de cei ieşiţi recent. Pentru funcţii similare, fiind în aceiaşi situaţie juridică, cei care au devenit pensionari în 2016 -2017 a pensii aproape duble faţă de cei ieşiţi înainte de 2003.
      Vă semnalăm cu regret şi inversarea valorilor şi a ierarhiei militare din acest punct de vedere, între instituţiile sistemului de apărare. De exemplu, un plutonier şef de post M.A.I. ieşit la pensie în 2014 are pensia mai mare decât un colonel ieşit la pensie în 2001. Acest fenomen se regăseşte şi în M.Ap.N. când un plutonier care a ieşit la pensie în 2016 are pensie substanţial mai mare decât un colonel de tancuri sau un maior de radiolocaţie care au ieşit la pensie în 2001-2003. Iar un plutonier ieşit la pensie în anii 1990 depăşeşte cu puţin salariul minim pe economie.
      In cadrul armatei de rezervă a României se distrug în acest mod, coeziunea şi sentimentul de corp militar de rezervă. O dată în plus, creşte lipsa de respect a cadrelor mai tinere pentru adevăraţii profesionişti de ieri, care au dus pe umerii lor apărarea acestei ţări, aflată de multe ori în condiţii precare.
      Categoric, nu se mai poate vorbi în actuala situaţie a pensiilor militare, de predictibilitatea veniturilor, deoarece ele devin din an în an mai fluide şi mai des recalculate crescând sau scăzând în funcţie de interesele politice de moment.
      Aceste probleme sunt generate de modificările introduse în legea 223/2015 legea pensiilor militare, de OUG 57/ 2015 care, prin articolul 40, modifică substanţial legea. La fel şi Ordinul Ministrului M 25/ 2016 are prevederi care în opinia noastră exced legea.

      Legea. 223/2015 prevede la articolul 2, punctul b) principiul egalităţii, prin care se asigură tuturor participanţilor la sistemul de pensii militare de stat un tratament nediscriminatoriu între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege. La fel, punctul f) arată principiul recunoştinţei faţă de loialitatea, sacrificiile şi privaţiunile suferite de militari… şi familiile acestora pe timpul carierei.
În motivaţia de modificare a conţinutului art. 28 din Legea nr. 223/2015 prin OUG nr. 57/2015, se subliniază necesitatea asigurării principiului egalităţii în stabilirea drepturilor şi asigurarea tratamentului nediscriminatoriu persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică.
      Curtea Constituţională s-a pronunţat constant prin deciziile sale, cu privire la încălcarea principiilor egalităţii în situaţii similare.
      Astfel, prin Deciziile nr. 88 şi 89 din 01.06.1999, publicate îm M.Of. al României Partea I nr. 322 şi 325 din 1999, Curtea a decis că dispoziţiile art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească “ sunt neconstituţionale în măsura în care nu asigură şi magistraţilor pensionaţi anterior datei intrării în vigoare a Legii 142/1997, de modificare şi completare a Legii nr. 92/1992, actualizarea pensiei în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate.”
      Dex: Actualizare  = A face să fie actual, a (re)aduce în prezent; a face să corespundă…, cerințelor prezentului.
      Aceste principii general valabile, nu sunt respectate şi în practică . Legea 223/2015 modificată şi completată cu prevederile art. 40 din OUG 57/2015 la art. 109 spune astfel:
     (1) Pensiile militarilor, … devin pensii militare de stat şi se recalculează potrivit prevederilor prezentei legi, în raport cu vechimea valorificată prin ultima decizie de pensie şi baza de calcul stabilită conform prevederilor art. 28, actualizată conform prevederilor legale care reglementează salarizarea militarilor, … la data intrării în vigoare a prezentei legi. Adică 01.01.2016.

      Prin recalculare şi actualizare, pensionarii militari indiferent de data ieşirii la pensie, trebuie să beneficieze de aceleaşi elemente salariale ale funcţiei îndeplinite, inclusiv de aceleaşi sporuri aferente de care beneficiază cadrele militare în activitate la data de 01.01.2016 .
     De exemplu, este firesc ca de procentul 14% acordat pentru sporul de lucru cu documente secrete, devenit actual spor de confidenţialitate, să beneficieze toţi pensionarii care au lucrat concret în timpul activităţii cu această categorie de documente. Mulţi dintre noi în tot timpul activităţii, am lucrat cu Harţi Gauss de înaltă precizie, cu frecvenţe şi indicative radio secrete, coduri , inclusiv Tabela 001, etc. dar nu primesc la pensie nici un spor pentru această activitate. Răspunsul primit este că în momentul ieşirii noastre la pensie nu exista acest spor. Membri asociaţiei noastre se întreabă retoric: „ Ce vină avem noi ca ne-am născut mai devreme?”.
      Ordinul M 25 din 15 .02. 2016 excede legea 223/2015, respectiv art.28 şi art.109, prin prevederile art.18, prin care se introduc formule sofisticate de calcul, ne prevăzute de lege, pentru determinarea coeficienţilor sporurilor avute în cele 6 luni de activitate alese. Mai grav, aceşti coeficienţi calculaţi sunt mult mai mici şi nu corespund nici cu coeficienţii de care am beneficiat în activitate, cu atât mai mult, cu cei de care beneficiază militarii în activitate care îndeplinesc aceleaşi funcţii la nivelul 01.01.2016.

      Prima de clasificare în plată pentru personalul aeronautic navigant, la una din categoriile aeronautice de bază era de 22% în anul 1998. În anul 2015 are acelaşi coeficient 22%, iar în decizia de pensie ajunge doar 15,2% . Menţionam ca acest spor era permanent, indiferent dacă militarul era la serviciu sau în concediu.
Sporul de radiaţii era de 10% pentru lunile în care personalul a fost permanent în serviciu . După aplicarea formulelor de calcul de la art. 18 din OM nr. 25/ 2016 în deciziile de pensie avem 5% , 8% , 3 %.etc. La fel se întâmplă şi cu celelalte sporuri permise de programul computerizat a fi introduse în baza de calcul a pensiei.

      Privitor la pensia suplimentara. În temeiul prevederilor Decretului nr. 141/1966 , am plătit pentru pensia suplimentară în plus, din întreaga soldă, coeficienţii prevăzuţi de lege. Art. 58 din Decretului nr. 141/1966 arata : “Cu începere de la 1 ianuarie 1967 se instituie, în afara pensiei militare de stat, pensia suplimentară, care se bazează pe principiul mutualităţii între militari.”
      Actualul sistem de calcul, discriminează nepermis pensionarii militari care au o vechime în serviciu mare şi au lucrat un număr de ani în condiţii speciale sau alte condiţii de muncă, ajungând să fie limitaţi la procentul maxim de 85% prevăzut de art. 30 din Leg 223/2015.
Ei pierd în totalitate acest drept, pentru care au contribuit în întreaga lor activitate. Includerea procentului prevăzut pentru pensia suplimentară la art. 108 din Leg. 223/2015 în procentul de calcul a pensiei militare limitat la 85%, este abuziv şi împotriva tuturor normelor de drept. Amintim faptul că, pensia suplimentară nu este element component al soldei lunare aşa cum este definită ea in Leg. 284/2010 Anexa VII. Din aceste prevederi vedem fără dubiu că pensia suplimentară nu poate fi integrată în procentul de 85% al bazei de calcul din decizia de pensionare.
      Aşa cum se menţionează în actul normativ prin care a fost introdusă (Decretul nr. 141/1966), pensia suplimentară este rezultatul unei obligaţii legale de contributivitate individuală care dă naştere obligaţiei corelative din partea statului, de a plăti pensia suplimentară separat de pensia militară de stat şi nu prin amputarea dreptului la pensie, prin introducerea ei în procentul de 85% prevăzut de art. 30 din Leg. 223/2015.

     În concluzie, având în vedere cele arătate vă rugăm să dispuneți:
  • Modificarea prevederilor articolului 28 din Legea 223/2015 punctul e) privitor la sporurile care fac parte din solda lunară brută conform legislaţiei în vigoare şi care au fost scoase abuziv din baza de calcul a pensiei prin omisiune.
  • Recalcularea şi actualizarea pensiilor noastre trebuie să se facă cu respectarea tuturor elementelor soldelor lunare a cadrelor militare din activitate, inclusiv a sporurilor acestora, pentru toţi pensionarii militari ce au îndeplinit aceleaşi funcţii sau echivalente.
  • Modificarea articolului 18 din OM 25/2016, privind calculul coeficienţilor sporurilor care ne discriminează, şi acordarea acestora cu coeficienţii acordaţi cadrelor militare la 01.01.2016 .
  • Procentul corespunzător pensiei suplimentare, sa fie calculat din totalul pensiei militare în plată şi înscrisă separat în rubrica existentă pe cuponul de pensie.

Cu deosebită consideraţie,

Preşedinte ANCMRR Fil. Vrancea
Cpt. C.dor ® Chirica Aurelian
chiricaaurelian@yahoo.com

marți, 24 ianuarie 2017

24 IANUARIE 2017

FESTIVITATEA DEPUNERII DE COROANE DE FLORI
ÎN ZIUA DE 24 IANUARIE 2017


      În 24 ianuarie 1859 a avut loc Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român.
      Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
      În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate.

           Astăzi, Marți 24 ianuarie 2017, cu ocazia sărbătoririi Zilei Unirii, membrii Subfilialei "VLAD ŢEPEŞ"-Piteşti a C.M.R.R. au participat, alături de autorităţile locale şi de unităţile militare din Garnizoana Piteşti,  la festivitatea depunerii de coroane de flori la Monumentul Eroilor din Municipiul Piteşti .
          Cu această ocazie transmit un sincer LA MULŢI ANI ROMÂNIA împreună cu dorinţa de unitate tuturor cadrelor militare active, în rezervă şi în retragere, şi aduc sincere mulţumiri participanţilor la această festivitate.

     PREŞEDINTELE SUBFILIALEI "VLAD ŢEPEŞ"-PITEŞTI
            Col.(rz.)
                           Alexandru MONEA









luni, 23 ianuarie 2017

24 IANUARIE - ZIUA UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României
                                                     (Vasile Alecsandri, Hora unirei)
      Dorința de Unire s-a reflectat în mod constant de-a lungul istoriei milenare a poporului nostru sub forma conștiinței originii comune a tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, în conștiința comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe același teritoriu, în unitatea sa etnică după cum magistral subliniază marele istoric al românilor, Nicolae Iorga în Istoria românilor, vol IX, Unificatorii, apărută la București în 1938.
       Momentul crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politico – statale atât de des manifestate în evul mediu românesc este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae”.
Intrarea lui Mihai Viteazul în cetatea Alba Iulia


        Marele act politic al Unirii tuturor românilor înfăptuit de Mihai Viteazul în 1600, când acesta se va intitula „domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei”, deși de scurtă durată, datorită vitregiilor timpului și intereselor de dominație ale imperiilor limitrofe, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești, devenind idealul tuturor generațiilor care s-au succedat acestui eveniment epocal din istoria românilor.
Sigiliul lui Mihai Viteazul cuprinzând insemnele celor trei țări române

       Între obiectivele care au stat în atenția revoluționarilor de la 1848, problema unificării politice și statale a poporului român, cea a formării statului național român – a constituit o problemă esențială, dar care trebuia realizată etapizat: mai întâi unirea – într-o primă fază a Moldovei și Țării Românești, pentru ca apoi după constituirea noului stat parțial unificat, să se pășească la desăvârșirea unității lui, la constituirea Daco-României, cum îl numeau ei, „Unirea, potrivit gândirii marelui om politic Mihail Kogălniceanu era dictată atât de vederat prin aceeași origine, limbă, obiceiuri și interese”.
        În perioada următoare revoluției burghezo-democratice de la 1848 din țările române, înăbușită prin intervenția brutală a celor trei imperii limitrofe – otoman, habsburgic și țarist - , problema unirii Principatelor a devenit esența mișcării de eliberare națională și socială din țările române. În această operă magistrală care nu mai putea fi amânată, cei dintâi care au fost purtătorii de cuvânt, cei care s-au putut exprima liber, au fost revoluționarii exilați după înăbușirea revoluției. Prezenți în marile capitale ale Europei, aceștia (N. Bălcescu, I. Ghica, D. Bolintineanu, frații Brătianu, frații Golescu, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, Alexandru Ioan Cuza, M. Kogălniceanu etc.) au informat opinia publică și cercurile politice europene asupra dezideratului românilor.
       În vara anului 1853, liniștea care părea că se instaurează în Europa după momentul 1848, este întreruptă datorită conflictului între marile puteri privind sferele de influență economică și politică în Orient și în sud- estul european.
Izbucnit între Rusia și Turcia, ca urmare a refuzului celei din urmă de a accepta cererea Rusiei țariste la așa-zisul „protectorat asupra creștinilor ortodocși”, consacrat în istoriografie sub denumirea de chestiunea orientală, conflictul a intrat în istorie sub denumirea de războiul Crimeei.
        Acesta a antrenat în vârtejul său Anglia, Franța și Sardinia, de partea Turciei. Inițial Austria și Prusia s-au menținut în neutralitate. Pe drept cuvânt, un istoric american Riker în lucrarea sa Cum s-a înfăptuit România, apărută la București, în anul 1940, afirma „Războiul Crimeei a făcut din cauza moldo-valahilor o problemă europeană”.
       Trupele țariste, în iunie 1853, fără nicio declarație de război, ca de atâtea ori în istorie, trec Prutul și ocupă ambele Principate române. În fața presiunilor habsburgice cât și datorită faptului că operațiunile militare se mutaseră în Crimeea, Rusia este nevoită să-și retragă trupele, operațiune încheiată în iulie 1854. Locul lor este luat de trupele habsburgice de ocupație, care și-au inaugurat politica de ocupație prin abuzuri și imixtiuni directe în politica internă și externă și în special împotriva elementelor politice cu tendințe progresiste, naționale.
        Marile puteri beligerante, participante la războiul Crimeei erau direct interesate în finalitatea acestui conflict. În martie 1855, la Viena s-au deschis lucrările unei conferințe la care au luat parte Anglia, Franța, Austria, Rusia și Turcia. Conferința și-a întrerupt lucrările fără nici un rezultat datorită poziției Rusiei, de a accepta condițiile de pace impuse. Însemnătatea pe care ea a avut-o pentru cele două țări române rezidă în aceea că a luat pentru prima dată în discuție problema Unirii Moldovei cu Țara Românească, conturând în același timp și poziția marilor puteri vis-a-vis de dorințele românilor. De la Viena, Conferința s-a mutat la Constantinopol, în ianuarie 1856, dar fără eficiența dorită de puterile beligerante, datorită ostilității Turciei.
       De aceea, la 28 februarie 1856, s-a deschis Congresul de la Paris, având ca scop principal încheierea păcii și stabilirea „echilibrului european” zdruncinat în urma războiului Crimeei. De astă dată pe lângă cele cinci mari puteri, au participat și reprezentanții Sardiniei și Prusiei. Deși se cunoștea dorința unanimă de Unire a poporului român, marile puteri participante, s-au pronunțat pentru sau împotriva ei, conform propriilor interese economice și politice în această zonă a Europei. Problema Unirii celor două țări române a fost ridicată de Franța în ședința din 8 martie, când chestiunea Principatelor s-a aflat pe ordinea de zi. Poziția pro unire a Franței a mai fost sprijinită și de delegații Angliei și Rusiei, pe poziții ostile situându-se delegații Turciei și Austriei. Cu ocazia discuțiilor pe marginea acestei probleme, a apărut la Congres, datorită pozițiilor ostile ale Turciei și Austriei ideea convocării unui plebiscit prin care să se consulte dorințele românilor.
       După lungi și dificile dezbateri, la 30 martie 1856, s-a semnat la Paris Tratatul de Pace, care în privința țărilor române stabilea următoarele: desființarea protectoratului rusesc instituit în urma păcii de la Adrianopol (1828); principatele sunt scoase de sub tutela Turciei și sunt puse sub garanția celor șapte Puteri; sultanul, în colaborare cu ambasadorii Puterilor semnatare aflați la Constantinopol va întocmi un firman electoral în baza căruia să se convoace în ambele țări adunări care să reprezinte interesele tuturor claselor sociale; să se înființeze o comisie specială de informare, compusă din reprezentanții celor șapte Puteri care se va întruni la București și va culege dorințele poporului asupra viitoarei organizări a Principatelor, rezultatele vor fi trimise la Paris, unde printr-o Convenție se va stabili organizarea lor și vor fi comunicate românilor printr-un hatișerif (act emis de sultan). Tratatul mai prevedea că, în cazul când liniștea internă în Principate va fi amenințată sau compromisă, Poarta nu putea interveni cu trupe fără aprobarea celorlalte Puteri. Cum plebiscitul nu se putea desfășura în prezența trupelor de ocupație, Congresul a luat în discuție și retragerea trupelor austriece, măsură contestată de Austria care solicită în același timp retragerea trupelor rusești din sudul Basarabiei revenit Moldovei după răpirea Basarabiei în 1812.
       Turcia a luat măsura înlocuirii domnitorilor Ghica și Știrbei, cu o locotenență domnească constituită din trei membrii cu vederi turcofile, în scopul distrugerii mișcării unioniste de masă și a partidei unioniste. Aspectul subliniat a luat forme și mai exacerbate în Moldova, unde caimacamul Nicolae Vogoride era și mai devotat cauzei separatiste.
        În pofida tuturor samavolniciilor, mișcarea unionistă se dezvoltă și mai mult. În Moldova alegerile pentru adunarea ad-hoc s-au desfășurat la 19 iulie 1857. Pe moment, datorită falsurilor, separatiștii manevrați de Turcia, Austria și Anglia, au avut succes. Dar problema unirii Moldovei cu Muntenia, care antrena întreaga suflare românească ajunsese atât de departe încât a imprimat un alt curs relațiilor internaționale. Franța, în primul rând, nu era dispusă să rămână învinsă de diplomația Angliei, Austriei și Turciei, iar Rusia nu putea să renunțe la propriile sale planuri de a ocupa Moldova sau de a accepta unirea celor două țări sub sceptrul său politic.
        Europa se găsea în pragul unui nou război. Detensionarea situației a venit în urma întâlnirii de la Osborne (6-10 august 1857) între Napoleon al III-lea al Franței și regina Victoria a Angliei. Compromisul realizat între cele două mari puteri, în esență, consta în următoarele: Franța renunță la sprijinirea unirii celor două țări române, mulțumindu-se numai cu o unire vamală, militară și judecătorească iar Anglia făgăduiește în schimb să obțină de la Turcia anularea alegerilor. Atât țările potrivnice unirii, cât și separatiștii din Moldova nu renunțaseră la luptă dar își dedeau seama că trebuie să sacrifice rezultatul alegerilor în schimbul asigurării că „oricare ar fi dorințele Divanurilor, Unirea tot nu se va face”. Alegerile au fost anulate. Noile alegeri au început la 20 septembrie 1858.
        Adunările ad-hoc – organisme a căror creare și funcționare a fost prevăzută în hotărârile Congresului de la Paris, în scopul de a se pronunța asupra viitoarei organizări a țările române – au exprimat, în pofida atâtor greutăți și intrigi ale marilor puteri, dorința de Unire a moldovenilor și muntenilor în cadrul unui stat național. În ansamblul lor, deputații celor două foruri naționale au votat cu entuziasm și în deplină cunoștință de cauză, la 7 și 9 octombrie 1857, hotărârile care dădeau glas voinței unanime a poporului român:
         Unirea Principatelor Moldova și Muntenia într-un singur stat – România; domn ereditar ales dintr-o familie domnitoare a Europei; autonomia și garantarea drepturilor internaționale ale statului stipulate în vechile capitulații încheiate cu Poarta; neutralitatea și inviolabilitatea statului român; adunare reprezentativă și consultativă; garanția colectivă a marilor puteri etc.
        Convenția de la Paris, încheiată la 7/19 august 1858, hotăra ca Moldova și Muntenia să poarte denumirea de Principatele Unite. Se constituia o Comisie Centrală pentru pregătirea legilor, se prevedea înființarea unei Curți de Casație comună, ambele cu sediul la Focșani, măsuri de organizare identică a armatei. În același timp, prin Convenția de la Paris se hotăra că fiecare țară avea domnul ei, guvernul ei, adunarea sa legislativă, administrația sa separată, ceea ce nu mai corespundea aspirațiilor de unire a celor două țări române.
        Dar ultimul act nu era jucat. Convenția de la Paris era ceea ce Europa putuse da națiunii române, acesteia îi revenea sarcina imperativă să ducă mai departe un proces a cărei evoluție o influențase și până atunci, dar asupra căreia trebuia să acționeze și mai direct, dezvoltând, în sensul aspirațiilor sale, stipulațiile favorizante acesteia din convenție și realizând statul modern.
        Odată cu încheierea lucrărilor Conferinței de la Paris, a devenit evident pentru patrioții din cele două țări române că unirea, nu se putea realiza decât prin acțiunile directe ale poporului român. În amândouă țările, în condițiile grelei lupte politice ce se anunța datorită stipulațiilor electorale neprielnice (conform Convenției de la Paris se restrângea dreptul la vot direct la câteva mii de oameni –n.n.), se alcătuiseră grupări politice în jurul diferitelor candidaturi la domnie. Conservatorii susțineau în Moldova, pe fostul domn Mihai Sturdza sau pe fiul său Grigore Sturdza, iar în Muntenia pe foștii domni Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. În toată această perioadă de luptă politică acerbă, între partidele naționale, unioniste din cele două țări, au fost intensificate legăturile.
        La 5/17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei a trecut la alegerea domnului. Deputații au ales în unanimitate și „în glas mare” pe Alexandru Ioan Cuza. Atât partizanii lui Mihai Sturdza cât și acei ai lui Grigore Sturdza, văzându-se în minoritate, au votat și ei pe candidatul Partidei naționale. Comentând semnificația votului de la 5/17 ianuarie, Consulul Franței la Iași, Victor Place aprecia că alegerea lui Cuza însemna „triumful desăvârșit al ideilor unioniste și liberale împotriva vechiului sistem de corupție, care și-a trăit traiul”.
Alexandru Ioan Cuza

        În Țara Românească, în concepția fruntașilor Partidei naționale era ideea că domnul nou ales trebuia să fie, ca și domnul Moldovei, intermediarul care urma să asigure realizarea unirii Principatelor sub un prinț străin, potrivit programului adoptat de mișcarea unionistă. Aceasta explică de ce fruntașii liberal-radicali susțineau candidatura lui Nicolae Golescu și de ce ei s-au opus primelor discuții în jurul candidaturii lui Cuza la tronul Munteniei. Dar, față de situația creată și mai ales datorită faptului că prin dubla alegere se realiza totodată și unirea pe calea indirectă a domniei personale, după o scurtă opoziție, ei s-au alăturat propunerii și au sprijinit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.
         În ziua de 24 ianuarie 1859 s-au deschis lucrările Adunării Elective a Țării Românești. În urma propunerii deputatului Vasile Boerescu asupra alegerii lui Cuza menționând că prin aceasta se realiza unirea „aspirațiunea generoasă a tuturor generațiilor” și nu se încălcau prevederile Convenției de la Paris, întrucât nu era vorba de unire politico-administrativă, ci de o unire personală, deputații au votat în unanimitate alegerea lui Cuza ca domn al Țării Românești. Se încheia ceea ce Ion Ghica denumise în aceeași zi într-o telegramă către Vasile Alecsandri drept „una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre”.
        Evenimentul de la 24 ianuarie/5 februarie 1859, care se lega strâns de cel de la 5/17 ianuarie, a reprezentat unul din momentele cele mai de seamă ale istoriei României și totodată etapa culminantă a luptei pentru unire. Pe calea ingenioasă a unei duble alegeri, respectând formal dispozițiile Convenției, poporul român a reușit să izbândească în lupta sa pentru făurirea statului național, dubla alegere fiind primul pas al îndeplinirii mărețului ideal al românilor – statul național unitar.
        La 26 martie/7 aprilie 1859 s-a întrunit la Paris o conferință a reprezentanților puterilor garante în problema Principatelor. La 1/13 aprilie cinci dintre puterile garante, Anglia alăturându-se puterilor „unioniste” au recunoscut dubla alegere în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. O lună mai târziu, constrânsă de interesele ei în Principate, ca și de evenimentele din Italia, Austria a recunoscut de facto noul regim din Principate. Într-o nouă ședință din 25 august/6 septembrie 1859 – a treia - a Conferinței de la Paris, dubla alegere a fost recunoscută de către toate cele șapte puteri garante, ceea ce demonstra că soluția românească reprezenta un act politic înțelept și viabil pe plan european.
         Unirea de la 1859 „Unirea cea mică” a reprezentat actul de voință al întregii națiuni române, încununarea idealurilor manifestate de atâtea generații de înaintași.
         „Alegerea lui Alexandru Cuza – scria I.C. Brătianu - a fost o manifestare adevărat națională. Ea poate fi în dezacord atât cu spiritul, cât și cu termenii Convențiunii din 19 august 1858, dar nu s-a putut contesta niciodată sinceritatea acestei manifestări. Voi adăogi și-mi va fi ușor, că această manifestare devenise necesară. De aceea ea a fost și unanimă”.