marți, 7 ianuarie 2020

EVENIMENTELE LUNII IANUARIE 2020

Evenimente importante


11 Ianuarie 2020 -
Ziua rezervațiilor naturale;
15 ianuarie 2020 - Aniversarea a 166 de ani de la nașterea poetului
                               Mihai Eminescu,
24 Ianuarie 2020 - Ziua Unirii Principatelor Române
26 Ianuarie 2020 - Ziua Mondială a Vămilor;
27 Ianuarie 2020 - Ziua Comemorării Internaționale a Holocaustului;


marți, 31 decembrie 2019

REVELION 2019/2020






Dragi camarazi

Gândiți-vă la trecerea dintre ani ca la o poartă. Puteți să treceți prin această poartă în noul an și să luați cu voi numai lucrurile și gândurile bune. Vă dorim ca toate visele pe care le făuriţi în aceste zile magice să se împlinească şi drumul străbătut pentru realizarea lor să vă aducă bucurie în inimi, iar în case fericire şi belşug.
Cu prilejul trecerii în noul an vă transmitem cu mult respect și considerație un călduros

La mulţi ani!

BIROUL 

SUBFILIALEI „VLAD ȚEPEȘ” - PITEȘTI

vineri, 29 noiembrie 2019

PROGRAMUL ZILEI DE 1 DECEMBRIE 2019

            Activitățile organizate cu prilejul „Zilei Naționale a României” la nivelul garnizoanei Pitești la care comandantul garnizoanei Pitești,  - dl.col. Marian BAE a invitat să participe și membrii Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Subfiliala „Vlad Țepeș” - Pitești :
  • Ceremonie militară publică locală organizată cu începere de la ora 10.00 în Piața Vasile Milea - Pitești.
  • Ceremonie militară publică locală organizată cu începere de la ora 13.00 în centrul civic al orașului Mioveni.

BIROUL
SUBFILIALEI „VLAD ȚEPEȘ” - PITESTI

ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI


1 Decembrie 1918 – Unirea Transilvaniei cu România

Pe-al nostru steag e scris Unire,

Unire-n cuget și simțiri

Și sub măreața lui umbrire

Vom înfrunta orice loviri”.

(Andrei Bârseanu - Pe-al nostru steag)



Ideea unității celor trei țări române - Țara Românească, Moldova și Transilvania, despărțite prin vitregia vremurilor, a fost exprimată frecvent și hotărât în decursul secolelor, ceea ce pune în evidență cu pregnanță viabilitatea conștiinței naționale a românilor.

Momentul crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politice statale este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae” .


Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia la 1599


Marele act politic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai Viteazul în 1600, deși de scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești, fiind în măsură să deștepte în noi românii simțământul datoriei, un simbol și a continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie o permanență în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.

Primul unificator al românilor, Mihai Viteazul „domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei”, prin actul său politic a schițat cadrul, spațiul teritorial-geografic în care se va realiza peste trei secole statul național unitar al românilor.

Ideea unității naționale se manifestă cu deosebită pregnanță în conștiința și manifestările maselor populare din cele trei țări române, în contextul revoluției de la 1848. Dezideratul „Noi vrem să ne Unim cu Țara” exprimat pe Câmpia Libertății de la Blaj, la 3/15 mai 1848, era expresia conștiinței de neam, a originii comune.

Existența celor trei mari imperii limitrofe: habsburgic, țarist și otoman îi va determina pe conducătorii mișcării pentru unitatea națională să adopte o anumită strategie și anume: Unirea într-o primă etapă a Moldovei și Valahiei într-un singur stat independent și, într-o a doua etapă (când condițiile politice vor fi favorabile - n.n.) și a Transilvaniei.

Deși revoluțiile de la 1848 din țările române au fost înfrânte prin intervenția armatelor habsburgice, țariste și otomane, acțiunile în direcția făuririi statului național unitar sunt continuate cu aceeași fermitate atât în țară, cât și în străinătate de către emigranții români.

Datorită activității de propagandă susținută de către emigrația românească la Paris, Londra, Roma etc., problema Unirii Principatelor a devenit, treptat, o problemă europeană. Mărturie în acest sens, este hotărârea Congresului de la Paris (18-30 martie 1856) de a consulta poporul român în privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene în frunte cu Turcia, Anglia și Austria, ignorând realitățile evidente, au manifestat poziții antiunioniste, susținând că românii nu ar dori să formeze un singur stat.

În pofida piedicilor de tot felul, la 5/17 ianuarie 1859 Adunarea electivă de la Iași a întreprins un mare act istoric alegând în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei. Strălucita perspectivă istorică începută la Iași se va finaliza la București la 24 ianuarie 1859 când Adunarea electivă, în unanimitate de voturi îl va alege ca domnitor al Țării Românești pe același Alexandru. Se înfăptuia, astfel Unirea celor două țări române surori, românii punând puterile europene în fața unui fapt împlinit. Primul pas către unirea tuturor teritoriilor locuite de români fusese realizat – se realizase România Mică.

  




 Alexandru Ioan Cuza 1859-1866



În perioada de după Unirea Principatelor are loc o regrupare a forțelor politice, o reconsiderare a strategiilor și programelor mișcării de eliberare și unitate națională a românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia. Un istoric și patriot transilvănean Al. Papiu Ilarian releva aspectul fundamental al situației , în sensul că „fără Transilvania nici Principatele nu au viitor, fiind constrânse la o existență precară și dubie”.

În procesul dezvoltării conștiinței unității naționale a poporului român, încă de la începutul cele de-a doua jumătăți a secolului XIX, o contribuție remarcabilă au avut societățile cultural-patriotice de dincolo sau de dincoace de Carpați. Prima societate apărută pe temeiul luptei naționale românești a fost Astra sibiană (1861), care prin organele sale de presă și mai ales prin revista Transilvania a fost cea care nu numai că a declanșat dar și a condus ampla mișcare de emancipare spirituală și politică a românilor.

Pactul dualist din februarie 1867, în urma căruia imperiul austriac își schimba numele în Austro-Ungaria (datorită alianței Ungariei) a însemnat o grea lovitură pentru românii transilvăneni. Legea naționalităților, votată în 1868 în parlamentul de la Budapesta stăvilea procesul de afirmare tot mai viguroasă a poporului român și a naționalităților din Austro-Ungaria. Prin proclamarea dualismului austro-ungar, românii din Transilvania au pierdut tot ceea ce apăraseră prin grele jertfe de sânge în anii revoluției de la 1848, tot ce dobândiseră după 1848, în primul rând autonomia Transilvaniei, precum și hotărârile Dietei de la Sibiu din anii 1863 - 1864 prin care a fost recunoscută egalitatea națiunii și a limbii române cu celelalte națiuni din Transilvania.

În fața acestei accentuate și agresive politici antiromânești, rolul polarizator și dinamizator, conducător al mișcării naționale l-au avut cele două partide românești constituite: Partidul Național al Românilor din Banat și Transilvania, creat  la Timișoara la 20 ianuarie 1869, precum și Partidul Național al Românilor din Transilvania(creat la Miercurea Sibiului, la 7 martie 1869).

Cucerirea independenței de stat depline, a României în urma războiului de la 1877 - 1878 a pătruns adânc în conștiința românilor aflați în afara țării libere și a generat în rândul acestora variate forme de luptă și acțiune prin care se exprima dorința lor nestrămutată de a se uni cu Țara.

O contribuție remarcabilă la lupta împotriva deznaționalizării românilor dusă de guvernele de la Budapesta și Viena în perioada dualismului și-a adus-o Biserica ortodoxă română, conducătorii săi animați de adânci sentimente patriotice, cum au fost Andrei Șaguna, Miron Românul, Ilie Miron Cristea (viitorul patriarh al României Mari - n.n.). De asemenea , un moment de referință îl constituie înființarea Ligii pentru unitate culturală a tuturor românilor.

În istoria luptei românilor pentru afirmarea ființei și idealurilor naționale un loc deosebit îl ocupă ”Memorandumul” întocmit de Partidul Național din Transilvania, definitivat la 26 martie 1892 și înaintat în primăvara aceluiași an împăratului Frantz Joseph al Austro-Ungariei. Acest act politic reprezenta un protest vehement împotriva dualismului austro-ungar, a politicii sale de oprimare națională, de nesocotire a drepturilor românilor, care alcătuiau populația cea mai numeroasă a Transilvaniei. Semnatarii, din rațiuni tactice, nu ridicau problema despărțirii Transilvaniei de Imperiul austro-ungar, ci autonomia acestei provincii românești. Autorilor Memorandumului autoritățile maghiare le-au intentat un proces desfășurat la Cluj, în mai 1894, în urma căruia aceștia au fost condamnați, ceea ce a determinat proteste vehemente în Transilvania și în Regatul României și ecouri internaționale.

Primul război mondial (1914-1918), prin proporțiile atinse a fost o zguduire fără precedent în Europa, inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914 - 1916), la 15/23 august 1916, guvernul Brătianu, având și asentimentul regelui Ferdinand I, a decis intrarea României în război alături de Antanta, care îi promitea satisfacerea dezideratelor naționale - revenirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei - la patria mamă.

Această decizie a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români care socoteau că a venit timpul să-și realizeze cu arma în mână, idealul național. După izbânzile glorioase din primele săptămâni, din Transilvania, datorită unor cauze obiective și subiective, fie ale Aliaților, fie ale guvernului român, a urmat dezastrul militar de la Turtucaia (24 august 1916) care a constituit un adevărat șoc pentru clasa politică românească și pentru o mare parte a populației. A urmat apoi ocuparea capitalei României, retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916 - martie 1917, cu numeroase privațiuni și mai ales cu un număr incredibil de morți din cauza tifosului exantematic. Apoi, din nou cerul s-a luminat. Au fost obținute victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit, a sentimentului național.

Retragerea Rusiei din război în noiembrie 1917 (în urma revoluției bolșevice - n.n.), a determinat România să pornească și ea pe calea armistițiului și a păcii separate cu Puterile Centrale.

Pe de altă parte, românii din teritoriile aflate sub dominație străină au trecut prin situații extrem de complicate. În timp ce românii din Transilvania, Banat și Bucovina au primit cu bucurie vestea intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, sperând în unirea cât mai grabnică cu patria-mamă, cei din Basarabia au fost nevoiți să constate că fuseseră abandonați de Regatul României care s-a aliat cu Rusia.

Autoritățile maghiare și habsburgice au luat măsuri foarte dure împotriva românilor de pe teritoriile pe care le stăpâneau, iar retragerea armatei române din Transilvania după contraofensiva austro-ungară a adus calvarul pentru multe familii din Transilvania, Banat și Bucovina. Raza de speranță din vara anului 1917 a fost de scurtă durată, iar încheierea armistițiului de la Focșani și apoi a păcii de la București (24 aprilie/7 mai 1918) părea că le-au închis orice perspectivă de realizare a idealului național.

Dar, parcă printr-un miracol al istoriei - anul 1918 - care pentru români începuse sub cele mai negre auspicii - avea să devină anul unor mărețe împliniri, prin realizarea unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria-mamă.

La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău, organism politic legitim, reprezentativ și democratic ales , hotărăște  unirea cu România. Hotărârea a fost adoptată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri, 13 deputați fiind absenți.

La sfârșitul războiului, monarhia habsburgică se clătina și ea din temelii. În aceste condiții, Partidul Național Român și Partidul Social Democrat din Transilvania au procedat la unirea forțelor și la sincronizarea strategiilor în vederea luptei comune pentru înfăptuirea aspirațiilor de eliberare și unitate națională.

La 18 octombrie 1918, Al. Vaida - Voievod, unul dintre liderii principali ai P.N.R. a prezentat în parlamentul maghiar din Budapesta Declarația de autodeterminare a românilor din Transilvania prin care se aducea la cunoștință lumii hotărârea Comitetului Executiv al P.N.R. din Ardeal și Ungaria, de a îndeplini dorințele de veacuri ale poporului român la deplina libertate națională. La 30 octombrie 1918, la Budapesta ia ființă Consiliul Național Român, unicul organ politic al românilor din Transilvania.

În toamna lui 1918, Puterile Centrale au pierdut bătălie după bătălie în fața puterilor Antantei. Armatele anglo-franceze s-au apropiat de Dunăre. Tratatul de Pace de la București (7 mai 1918) încheiat de România sub presiune cu Puterile Centrale a devenit caduc nefiind ratificat de Regele Ferdinand I. La 27 octombrie/9 noiembrie guvernul românilor a adresat un ultimatum feldmareșalului Makensen, comandantul trupelor germane de ocupație, prin care i se cerea să-și retragă armata sa de pe teritoriul statului român. La 28 octombrie /10 noiembrie 1918, armata română a fost mobilizată pentru a doua oară.

Conform proiectului de mobilizare și al planului de operații, Marele Cartier Român a concentrat diviziile 7 infanterie și 1 vânători de munte la Piatra Neamț și Comănești , în vederea trecerii în Transilvania pentru eliberarea străvechilor meleaguri românești.

Datorită ”dificultăților de transporturi” până la încheierea concentrării diviziilor respective , s-a ordonat ca marile unități amintite să își trimită în Transilvania avangărzilor sub acoperirea unor mici detașamente formate din grăniceri. Acestea au trecut munții între 31 octombrie – 2 noiembrie /13 – 15 noiembrie 1918.În ajunul și în timpul desfășurării Marii Adunări de la Alba Iulia, aceste elemente înaintate se aflau concentrate  în estul Transilvaniei în zonele Toplița, Ditrău, Gheorghieni, Dăbești, Miercurea Ciuc – respectându-se prevederile Convenției Militare  cu Aliații, inclusiv armistițiul încheiat de Antanta cu Ungaria la Belgrad, în 30 octombrie/13 noiembrie1918, fără înștiințarea și asentimentul guvernului român.

Deci Adunarea de la Alba Iulia și-a putut desfășura lucrările fără niciun fel de presiune din partea armatei române, oprită la granița răsăriteană a Transilvaniei.

Reintrarea României în război de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale, a dat un puternic imbold și o a doua perspectivă mișcării pentru unitatea națională din Transilvania, Banat și Bucovina.

Pe baza unei hotărâri comune a celor două partide românești din Transilvania, la începutul lunii noiembrie, sediul Consiliului Național Român de la Budapesta s-a mutat la Arad sub denumirea de Consiliul Național Central asumându-și conducerea nemijlocită a destinelor națiunii române din Transilvania pentru îndeplinirea idealurilor sale de eliberare și unitate națională, fructificând condițiile favorabile ivite pe plan național și internațional. În toate județele și localitățile Transilvaniei s-au organizat consilii naționale române după modelul C.N.R. Ele și-au asumat rolul de organe politice naționale locale, exprimând voința de unitate națională a întregii populații românești din Transilvania, în condițiile în care monarhia austro-ungară se prăbușise. De asemenea, în cursul lunii noiembrie s-au format gărzile naționale - scut de apărare a cuceririlor revoluționare și de aplicare a hotărârilor C.N.R.C.

La 10 noiembrie, C.N.R.C. a înaintat Consiliului Național Maghiar (organ politic de conducere a Ungariei după prăbușirea dublei monarhii austro-ungare - n.n.), un Ultimatum, aducându-i la cunoștință că, în virtutea dreptului de liberă dispozițiune (voință - n.n.) a neamurilor, procedează la preluarea neîntârziată a atributelor politice în teritoriile locuite de români. Ultimatumul semnat de Ștefan Ciceo - Pop, președintele C.N.C.R., acorda un termen de 3 zile pentru răspuns.

În aceeași zi, adresându-se puterilor Antantei, printr-un alt Manifest, ca răspuns la Manifestul împăratului Austriei, C.N.C.R. declara separate de Austro-Ungaria părțile românești ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Bihorului și se sublinia că „aceste teritorii formează acum cu România un stat unic, liber, independent. Noi declarăm irevocabilă voința locuitorilor acestor regiuni de a deveni și de a rămâne cetățeni ai României Mari și rugăm ... să se ia act de această declarație”.

În acest șuvoi revoluționar, românii din Bucovina au fost o „voce” distinctă. La 28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinenilor, organism democratic, larg reprezentativ la care participau și invitați transilvăneni a votat în unanimitate Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României.

Actul de la Cernăuți - al doilea pas spre înfăptuirea Unirea tuturor românilor - a determinat un elan și un entuziasm și mai puternic spre mărețul ideal - Unirea Transilvaniei - cu țara mamă.

Tratativele de la Arad dintre delegația C.N.C.R. și delegația Consiliului Național Maghiar derulate după înfăptuirea unirii Bucovinei cu România s-au încheiat fără succes, partea maghiară neînțelegând să renunțe la utopia Ungariei Mari, la veleitățile sale hegemonice, de națiune istorică, ceea ce a determinat intensificarea activităților politice consacrate pregătirii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, menită să hotărască Unirea Transilvaniei cu România.

După discuții îndelungate cu I.I.C. Brătianu, primul ministru al României, reprezentanții C.N.C.R. au ajuns la concluzia că se impunea convocarea neîntârziată a unei adunări naționale românești la Alba Iulia, care să stabilească democratic, plebiscitar în legătură cu voința neclintită a întregii națiuni privind Unirea Transilvaniei Cu România.

La 20 noiembrie 1918 a fost dat publicității textul convocării Adunării de la Alba Iulia în care se sublinia hotărârea națiunii române din Transilvania și din Ungaria de aș spune cuvântul asupra soartei sale.

De asemenea, textul convocării mai stabilea și componența Adunării Naționale în următoarea structură: 1228 de delegați în total, din care 600 erau aleși de circumscripțiile electorale prin vot universal, restul fiind delegați de drept care reprezentau confesiuni, instituții, asociații, profesii etc. Alegerea delegațiilor la Marea Adunare de la Alba Iulia se făcea pe circumscripții. După încheierea votului, circumscripția elibera celor aleși un mandat scris numit Credențional, cu care se prezentau la Alba Iulia. Bunul mers al pregătirilor pentru Marea Adunare a românilor a fost uneori împiedicat de o serie de acțiuni teroriste dirijate de forțele reacțiunii maghiare interne sprijinite de guvernanții de la Budapesta, care nu doreau unirea românilor, prin intimidarea populației, acte la care autoritățile românești nou instaurate au fost silite să riposteze pentru aș apăra dreptul la o viață liberă.

Duminică 18 noiembrie/1 decembrie 1918, ora 12:00 - ora astrală a României - în prezența a peste 100.000 de participanți, în străvechea cetate, Alba Iulia, s-a dat citire primului punct al Rezoluției Marelui Sfat Național compus din 250 de membri: Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.





Sala Unirii de la Alba Iulia unde s-a semnat Actul de Unire al Transilvaniei cu Regatul României la 1 decembrie 1918



În ziua de 2 decembrie 1918, Marele Sfat Național a procedat la alegerea Consiliului Dirigent care avea să exercite funcția de guvern al Transilvaniei în perioada de tranziție, până la integrarea acesteia în viața politică și social-economică a României. În calitatea de președinte al acestui organism politic a fost ales Iuliu Maniu, patriot și om politic cu mare experiență. El era ajutat de patru reprezentanți și 12 „resorturi”.

La 1/14 decembrie 1918, la București, delegația Consiliului Dirigent înmâna solemn regelui Ferdinand I, revenit în capitala țării chiar în ziua de 1 decembrie, după o absență fortuită de doi ani, Actul Unirii, scris pe pergament. La 11/24 decembrie 1918, prin Decretul - Lege nr.3631 se consfințea reunirea ținuturilor cuprinse în Hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia cu România. Un an mai târziu, la 29 decembrie 1919, într-o ședință considerată „istorică” Parlamentul României Mari avea să ratifice în unanimitate Legea asupra unirii Transilvaniei cu România, ce va fi promulgată două zile mai târziu. Tratatul de Pace de la Trianon din 4 iunie 1920 îi va da consacrarea internațională.

România Mare la 1 decembrie 1918



Actele plebiscitare săvârșite în cursul anului 1918 la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au încheiat astfel, cu deplină izbândă, lupta consecventă, multiseculară a românilor pentru libertate și unitate național - statală. Hotărârile de unire, sancționate oficial de șeful statului regele Ferdinand I, deschideau un nou capitol în istoria modernă a României.

Armata română, în totalitatea ei, a avut o contribuție magistrală în opera de înfăptuire a României Mari. În Înaltul Ordin de Zi dat cu ocazia noului an 1919, regele Ferdinand I ținea să sublinieze: Țara nu va uita nici o clipă că vitejiei ostașului român i se datorește în cea mai mare parte făurirea României de astăzi și de mâine”.

 Regele Ferdinand I „întregitorul” și Regina Maria, suveranii României Mari



Col. (rtr.) dr. Ștefan Ciobanu




EVENIMENTELE LUNII DECEMBRIE 2019

Evenimente importante

01 Decembrie 2019 - Ziua Națională a României
03 Decembrie 2019 - Ziua Internațională a persoanelor cu handicap
05 Decembrie 2019 - Ziua Internațională a Voluntarilor
07 Decembrie 2019- Ziua Mondială a Aviației Civile
10 Decembrie 2019 - Ziua Mondială a Drepturilor Omului

Zilele genurilor de armă și specialităților militare

14 Decembrie 2019 - Ziua Direcției Operații
27 Decembrie 2019 - Ziua Centrului de Operații Psihologice

duminică, 24 noiembrie 2019

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA


28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România

”N-oi uita vreo dată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânci înalte,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori,

.....................................................

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,

Inima mi-e grea,

Astfel totdeauna, când gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea.”

(Mihai Eminescu, La Bucovina)

Făurirea în 1918 a patriei comune a tuturor românilor – România reîntregită- reprezintă un act profund legitim, ce a încununat aspirațiile de unitate ale națiunii noastre, idealul pentru care au luptat și s-au jertfit generații de înaintași.

La începutul secolului al XX – lea armata română era chemată să îndeplinească două țeluri  fundamentale: asigurarea independenței și integrității statului și realizarea dezideratului național suprem: reunirea teritoriilor aflate sub diverse stăpâniri străine.

În concepția forțelor politice românești de pe ambele versante ale Carpaților , obiectivul unirii trebuia să fie atins, în primul rând prin mijloace politice și diplomatice, dar nu se excludea și opțiunea militară, desigur într-un context european propice.

Declanșarea primului război mondial în vara anului 1914 și evoluțiile operațiunilor militare pe diversele fronturi au marcat și pentru români , ca și pentru alte popoare din această regiune, supuse integral sau parțial dominației străine, că venise timpul unor hotărâri istorice de realizarea unității național – statale.

După doi ani de neutralitate și îndelungă chibzuință, România a declanșat la 15/28 august 1916, războiul de reîntregire.

Armata română, animată de o puternică tărie morală, a reușit să facă față vicisitudinilor războiului și să mențină treaz idealul unirii. Obligată să părăsească o mare parte a teritoriului național, la sfârșitul anului 1916, ea și-a luat o strălucită revanșă în vara anului 1917, la Mărăști, Mărășești și Oituz. Victoriile obținute au salvat ființa statului român, ceea ce a însemnat păstrarea nucleului către care au gravitat, în perioada următoare, toate forțele de eliberare națională românești.

După bătălii de la ”Porțile Moldovei” a urmat din nou o perioadă dificilă pentru statul român și armata sa . La 25 octombrie /7 noiembrie 1917 a izbucnit revoluția bolșevică la Petersburg. Noua putere sovietică a anunțat ieșirea Rusiei din război, propunând tuturor beligeranților încheierea unei păci fără anexiuni și despăgubiri, cu respectarea principiului de autodeterminare a popoarelor.

În urma discuțiilor dintre delegațiile rusă, germană și austro – ungară, la 20 noiembrie/3 decembrie, la Brest – Litovsk , s-a semnat armistițiul între cele trei puteri europene. Acest act a produs o mare îngrijorare în România.

În cadrul ședinței Consiliului de Miniștri, desfășurată sub președinția regelui Ferdinand, I. C. Brătianu, primul – ministru, la 21 noiembrie/4 decembrie, s-a hotărât  ca armata română, în caz de forță majoră, să participe la tratative în vederea încheierii unui armistițiu cu caracter pur militar, excluzând orice considerații politice, pe durata cât va ține armistițiul cu rușii.

Au urmat tratativele desfășurate  la Tecuci și Focșani la care au participat o delegație română și una rusă. În urma discuțiilor dintre cele trei delegații, în privința României s-a stabilit că: ”Armatele române care operează sub ordinele generalului Prezan, comandantul armatei române (îl înlocuise pe regele Ferdinand la comanda forțelor româno – ruse de pe frontul românesc – n.n.) și care fac parte din frontul român, încheie și ele această convenție pentru timpul cât va dura armistițiul armatelor ruse de pe frontul român. Armatei române i se mai impunea interdicția scoaterii unor mari unități de pe front în scopul întăririi altor sectoare de acțiune.

Marile puteri ale Antantei au reacționat negativ față de acest act săvârșit de România sub imperiul unei situații fără ieșire.

Ignorarea de către noii ”comandanți” (bolșevici – n.n.) ai trupelor ruse de pe frontul român a ordinelor privind regruparea și deplasarea acestora în Rusia, a pus armata română într-o situație complexă. S-a creat o situație paradoxală. Unul dintre aliați devenea inamicul cel mai periculos pentru statul și armata română, ceea ce a impus o acțiune hotărâtă din partea factorului de decizie militară.

Riposta fermă a trupelor române în cursul lunii decembrie 1917 și ianuarie 1918 a avut drept rezultat evitarea unui colaps politic și militar într-o situație deosebit de confuză și nesigură creată în această parte  a continentului european. Conducerea Rusiei sovietice a răspuns printr-o conduită amenințătoare  și prin acțiuni care atentau direct  la ordinea constituțională a statului român.

Evenimentele politico – militare din estul continentului au creat o situație deosebit de complexă în teritoriul românesc dintre Prut și Nistru, numit de Rusia – Basarabia, în momentul anexării lui în 1912.

Aici, pe fondul mișcărilor din imperiul rus, românii din Basarabia parcurg un proces de redeșteptare națională și de organizare a forțelor politice în vederea autodeterminării și unirii cu țara.

La 27 martie/9 aprilie, Sfatul Țării, organismul politic legitim, reprezentativ și democratic  ales al Basarabiei a hotărât unirea cu România. Hotărârea a adoptată cu 86 de voturi pentru , 3 împotrivă și 36 de abțineri, 13 deputați fiind absenți.

 


    Palatul sfatului din Chișinău





Pentru respectarea adevărului istoric putem menționa că marile unități ale Corpului 6 armată român au participat  la restabilirea ordinii în teritoriul dintre Prut și Nistru, dar nu s-au implicat în acțiuni politice, însă evident, prezența acestora  au stânjenit vizibil libertatea de acțiune a trupelor și forțelor bolșevice, ostile îndeplinirii idealurilor românilor din acest spațiu geografic.

Presiunile exercitate de Puterile Centrale s-au intensificat , astfel încât la 20 februarie/5 martie s-au semnat preliminariile păcii de la Buftea. Între condiții figura  și demobilizarea a cel puțin 8 divizii Române.

La 24 aprilie/7 mai 1918 la București, în Palatul Cotroceni, a fost semnată pacea între România și Puterile centrale. Caracterul ei înrobitor este dovedit și de prevederile în domeniul militar. Armata trebuia să fie demobilizată și parte din marile unități trebuiau desființate, în așa fel încât să fie incapabile să se opună regimului de dominație și exploatare  la care era supusă țara. Pacea nu a fost ratificată de regele Ferdinand, iar puterile Atlantei au apreciat  că nu o recunosc, ea devenind un simplu capitol al istoriei, în toamna anului 1918 Puterile Centrale fiind învinse.

Apropierea armatelor anglo – franceze de Dunăre a impus măsuri hotărâte din partea României. La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, guvernul român a adresat un ultimatum feldmareșalului Mackensen, comandantul trupelor de ocupație, prin care i se cerea retragerea armatei sale de pe teritoriul statului român. La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, armata română a fost mobilizată.

În ordinul de zi către oștire emis de regele Ferdinand se spunea: ”Frații voștri din Bucovina și din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca prin avântul vostru să aduceți eliberarea de sub jugul străin.”

Între timp românii din teritoriile aflate sub dominația austro – ungară și-au intensificat lupta pentru unire. În vederea realizării idealului național la 4/17 octombrie 1918 grupul paralamentar român  de la Viena  s-a transformat în Consiliul Național Român din Austria. În Bucovina greu încercată de stihiile războiului , apare, din inițiativa unui grup de intelectuali, ziarul ”Glasul Bucovinei” care în primul său număr a publicat programul de luptă sub titlul ”Ce vrem”. Unirea  cu ceilalți români era țelul fundamental al românilor din acest ținut răpit prin mijloace oneroase de Austria, în anul 1774.

    


Moldova lui Stefan cel Mare 



  Moldova după raptul din 1774


Pentru crearea unui cadru organizatoric strict înfăptuirii obiectivului propus de , intelectualii bucovineni au convocat pentru ziua 14/27 octombrie 1918 o adunare la Cernăuți, la care au participat foștii deputați ai Dietei provinciei, deputați din Parlament , primarii români din Bucovina.

Desfășurată într-o atmosferă solemnă și sărbătorească adunarea se proclamă ”Adunare Constituantă”, hotărând unirea Bucovinei cu celelalte ținuturi românești, într-un stat național independent , de comun acord cu românii din Transilvania și Ungaria. În același cadru, a fost constituit un Consiliu Național format din 50 de membri abilitat să hotărască și trateze asupra situației poporului român din această zonă.

Demersul politic al românilor bucovineni era însă stânjenit de acțiunea ucrainienilor care manifestau veleități de dominație asupra Bucovinei, detașamentele lor înarmate  dedându-se  la jafuri, devastând depozite  cu material militar și civil, la acte de teroare asupra populației.

Pe de altă parte guvernatorul austriac al Bucovinei, în comun acord cu ucrainienii, a cerut lui Iancu Flondor, președintele Consiliului Național, să accepte împărțirea provinciei, partea de la nord de Prut urmând a fi administrată de ucrainieni. Inacceptabilă prin conținutul său , cererea guvernatorului Etzdorf a fost respinsă categoric de Iancu Flondor care, cu același prilej îl înștiințează pe acesta de cererea pe care Consiliul Național a adresat – o  guvernului român de a interveni cu forța armată pentru a apăra drepturile încălcate ale românilor din Bucovina.

Refuzului lui Iancu Flondor, ucrainienii i-au răspuns la 24 octombrie/6 noiembrie 1918 cu o acțiune în forță în Cernăuți, în urma căreia au pătruns în forță în palatul  guvernamental unde au instalat un guvern ucrainian cu complicitatea lui Aurel Onciu, care s-a erijat în reprezentantul românilor din Bucovina.

Urmărind evoluția evenimentelor de la Cernăuți, guvernul român a luat măsurile ce se impuneau în sprijinul fraților din Bucovina.

Încă din ziua de 23 octombrie/5 noiembrie 1918 Ministerul de Război, având în vedere că populația românească din Bucovina era amenințată de bandele bolșevice, a  hotărât ca Divizia 8 infanterie, comandată de generalul Zadic (Zadik)  Iacob și având sub ordinele sale regimentele 16, 29 și 37 infanterie, precum și toți grănicerii și jandarmii care se găseau în serviciul de pază pe frontiera Bucovinei, să ocupe fără întârziere Ițcani și Suceava, iar de aici să înainteze progresiv ocupând Bucovina până la Cernăuți, inclusiv. Generalul Zadic (Zadik)   să se pună în legătură cu guvernul național român din Bucovina. După îndeplinirea primei etape a misiunii, respectiv atingerea aliniamentului Ițcani, Suceava, Gura Humorului, la 26 octombrie/8 noiembrie 1918 forțele Diviziei 8 infanterie s-au constituit  în detașamentele: ”Dragoș”, ”Alexandru cel Bun” și „Suceava”, care în aceeași zi au început marșul din orașul Dorohoi, Botoșani și Fălticeni. Până în seara zilei de 26 octombrie/8 noiembrie 1918 detașamentele diviziei au pătruns în localitățile Mihăileni, Vârful Câmpului și Suceava, pentru ca a doua zi să ajungă la Tereșeni, Siret și Hliboca.

În ziua de 28 octombrie/10 noiembrie, când s-a decretat mobilizarea, trupele române din compunerea celor trei detașamente se aflau deja la 5 – 8 km sud de Cernăuți, iar subunitățile de jandarmi și grăniceri ale regimentului 3 roșiori începuseră organizarea județelor din centrul și sudul Bucovinei.

Intrarea trupelor Diviziei 8 infanterie în Cernăuți a avut loc în ziua de 29 octombrie/ 11 noiembrie prin detașamentul ”Dragoș” condus de generalul Iacob Zadic . În același timp , detașamentul ”Alexandru cel Bun” a trecut la nord de Prut pentru a face siguranța orașului, iar detașamentul ”Suceava” concentrat la sud – vest de Cernăuți , constituia rezerva diviziei. În urma tentativei ucrainiene de a mobiliza toți bărbații apți de efort militar, Marele Cartier General român a ordonat înaintarea spre nord și vest , până la hotarele istorice ale Bucovinei.

Pe durata acțiunilor pentru luarea sub control a nordului Bucovinei unitățile Diviziei 8 infanterie au luat ”conact” cu cele ale Diviziei 1 cavalerie, care primise ordin să pătrundă în nordul Basarabiei. Acțiunile în nordul Basarabiei s-au desfășurat concomitent cu cele din Bucovina, astfel încât Divizia 8 infanterie a avut asigurat flancul drept.

Concomitent cu acțiunile Diviziei 8 infanterie , lupta pentru unire a intrat în faza decisivă. Consiliul Național a hotărât convocarea pentru 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuți , a unui congres general al populației din provincie, care să decidă viitorul acesteia. Congresul a hotărât în unanimitate unirea necondiționată a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin  și Nistru, cu Regatul României

  


Sala sinodială în care a avut loc Congresul



Harta României după Marea Unire (1918)


Chiar în ziua de 15/28 octombrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei o delegație în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iași pentru a înmâna regelui Ferdinand I ”Actul Unirii Bucovinei cu România”, iar ”Monitorul Oficial” nr.217 din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 va publica decretul – lege nr.3744, prin care se consfințea voința exprimată de Congresul General al Bucovinei. Un an mai târziu, la 29 decembrie 1919, Camera și Senatul României Mari ratificau în unanimitate actul în care ”Bucovina în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururea unită cu regatul României.”

Unirea Bucovinei cu România a fost hotărâtă la Cernăuți prin voința liber exprimată de românii din acest teritoriu românesc.

Actul de unire este rezultatul îngemănării tuturor forțelor poporului român – clasa politică, țărănimea, intelectualitatea, propaganda națională, biserica, etc. În rândul forțelor care au pregătit și realizat unirea un rol important l-a avut armata. Ea a  fost brațul înarmat al națiunii căreia i-a conferit încredere și i-a netezit procesul de unire.

Fără îndoială, contextul internațional în care s-a înfăptuit reîntregirea , a fost unul favorabil. Dar adversitățile n-au lipsit. Foștii opresori, atât sub steagul republicanismului burghez, cât și cel roșu, al comunismului, au luptat din răsputeri, inclusiv cu forța armelor pentru a-și perpetua dominația.

Acest adevăr deosebit de important a fost sesizat cu multă pătrundere de marele istoric Nicolae Iorga. Acesta aprecia că, dacă armata ”Nu ar fi realizat un cordon de baionete în jurul reprezentanților nației, dușmanii nu le-ar fi îngăduit să se pronunțe asupra unității naționale.”

                                                               

                                                                                Col. dr. (rtr.) Ciobanu Ștefan