”Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!
Unde-i unul, nu-i putere
La
nevoi și la durere
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!”
Ideea
și dorința de Unire la români a fost o permanență de-a lungul
istoriei milenare și s-a manifestat sub forma conștiinței originii comune a
tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, a comunității de
limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe
același teritoriu, în unitatea sa etnică.
Primul
moment crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea
unității politico-statale atât de des manifestate în evul mediu românesc este
marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor
Daciae”.
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba
Iulia 21 octombrie / 1 noiembrie 1599
Magistralul
act politic al Unirii tuturor românilor înfăptuit de Mihai Viteazul
în 1600, când acesta se va intitula „domn a toată Țara Românească,
al Ardealului și al Țării Moldovei”, deși de scurtă durată, datorită
vitregiilor timpului și intereselor de expansiune și dominație ale imperiilor
limitrofe, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței
românești, devenind un simbol și un ideal al tuturor generațiilor care s-au
succedat acestui eveniment epocal din istoria românilor.
Sigiliul lui Mihai Viteazul
cuprinzând însemnele celor trei țări române
Un
moment definitoriu al ideii de Unire a tuturor provinciilor românești îl
regăsim peste veacuri și în programele revoluției de la 1848 din țările române.
Însă, datorită existenței celor trei imperii limitrofe (otoman, țarist și
habsburgic – n.n.) care se împotriveau din răsputeri acestui ideal, acesta
trebuia realizat etapizat: mai întâi unirea – într-o primă fază a Moldovei și
Țării Românești, pentru ca apoi, după constituirea noului stat parțial
unificat, să se pășească la desăvârșirea unității lui, la construirea
Daco-României, cum îl numeau teoreticienii revoluționari.
În
perioada următoare revoluției burghezo-democratice de la 1848 din țările
române, înăbușită prin intervenția brutală a celor trei imperii limitrofe,
problema unirii Principatelor a devenit esența mișcării de eliberare națională
și socială. În această operă de o importanță majoră, care nu mai putea fi
amânată, cei dintâi care au fost purtătorii de cuvânt, cei care s-au putut
exprima liber, au fost revoluționarii exilați după înfrângerea revoluției.
Prezenți în marile capitale europene, aceștia (N.Bălcescu, I.Ghica,
D.Bolintineanu, frații Brătianu, frații Golescu, M.Kogălniceanu, Alexandru Ioan
Cuza, Cezar Bolliac etc.) au informat opinia publică și cercurile politice
europene asupra dezideratului românesc.
Anul
1853 este marcat de războiul Crimeei (1853 – 1856). Izbucnit între Rusia și Turcia,
ca urmare a refuzului celei din urmă de a accepta cererea Rusiei țariste la așa
– zisul ”protectorat asupra creștinilor ortodocși”, consacrat în
istoriografie sub denumirea de ”chestiunea orientală”, a antrenat
în vârtejul său Anglia, Franța, Sardinia, de partea Turciei. Inițial, Austria
și Rusia au adoptat o politică de neutralitate. După părerea unui istoric american,
Riker, în lucrarea sa intitulată”Cum
s-a înfăptuit România”, apărută la București, în anul 1940, ”Războiul
Crimeei a făcut din cauza moldo-valahilor o problem europeană.”
În
iunie 1853, fără nici o declarație de război, ca de atâtea ori în istorie,
trupele țariste trec Prutul și ocupă ambele Principate române. Datorită
presiunilor habsburgice și a faptului că operațiunile militare se mutaseră în
Crimeea, Rusia este nevoită să-și retragă trupele. Locul lor este ocupat de
trupele de ocupație habsburgice, care și-au inaugurat politica de ocupație prin
abuzuri și imixtiuni directe în politica internă și externă a Principatelor și,
în special, împotriva elementelor politice cu tendințe progresiste, naționale.
Invocând
pretextul ”apărării creștinilor ortodocși” atât de mult vehiculat de propaganda
țaristă în ultima jumătate de veac a secolului al XIX-lea, Rusia, fără nici o
declarație de război, în iunie 1853, își trimite armatele care trec Prutul și
ocupă ambele Principate române aflate sub suzeranitate otomană. Datorită
presiunilor habsburgice și a faptului că operațiunile militare se mutaseră în
Crimeea, Rusia este nevoită să își retragă trupele de ocupație. Locul lor este
ocupat de trupele habsburgice, care și-au inaugurat astfel politica de ocupație
prin abuzuri și imixtiuni directe în politica internă și externă a
Principatelor și, în special, împotriva elementelor politice cu tendințe
progresiste, naționale.
Marile
puteri beligerante implicate în conflict erau direct interesate în finalitatea
acestuia. În martie 1855, la Viena, s-au deschis lucrările unei Conferințe la
care au luat parte Anglia, Franța, Austria, Rusia și Turcia. Lucrările conferinței au eșuat datorită
poziției inflexibile a Rușiei de a nu accepta condițiile de pace impuse.
Însemnătatea
acestei conferințe pentru Principatele române rezidă în faptul că în acest areopag
european s-a luat în discuție pentru prima dată problema unirii celor
două țări române. Ulterior, Conferința s-a mutat la Constantinopol, în
ianuarie 1856, dar fără eficiența dorită de puterile beligerante, datorită
ostilității Turciei.
În
final, la 28 februarie 1856, au început lucrările Congresului de la Paris,
având ca scop principal încheierea păcii și restabilirea „echilibrului
european” zdruncinat în urma războiului Crimeei. Pentru români, marile
puteri participante, care cunoșteau dorința unanimă de unire a acestora, s-au pronunțat pentru sau împotriva ei, conform
propriilor interese economice și politice în această zonă a Europei.
Problema
Unirii celor două țări române a fost ridicată de Franța în ședința din 8
martie, când chestiunea Principatelor s-a aflat pe ordinea de zi. Poziția pro
unire a Franței a mai fost sprijinită și de delegații Angliei și Rusiei, pe
poziții ostile situându-se reprezentanții Turciei și Austriei. Datorită
poziției ostile a acestora pe marginea acestei probleme, a apărut ideea
convocării unui plebiscit prin care să se consulte dorințele românilor.
După
lungi și dificile dezbateri, la 30 martie 1856, s-a semnat la Paris Tratatul de
Pace, care în privința celor două țări române stabilea următoarele:
-
desființarea protectoratului rusesc
instituit în urma păcii de la Adrianopol (1829);
-
principatele sunt scoase de sub tutela
Rusiei și sunt puse sub garanția celor șapte Puteri;
-
sultanul, în colaborare cu ambasadorii
Puterilor semnatare aflați la Constantinopol va întocmi un firman electoral în
baza căruia să se constituie în ambele țări adunări ad-hoc care să reprezinte
interesele tuturor claselor sociale;
-
să se înființeze o comisie specială de
informare, compusă din reprezentanții celor șapte Puteri care se va întruni la
București și va culege dorințele poporului asupra viitoarei organizări a
Principatelor, rezultatele urmând a fi transmise la Paris, unde printr-o
Convenție se va stabili organizarea lor și vor fi comunicate românilor
printr-un hatișerif (act) emis de sultan.
-
Poarta otomană, în situația când liniștea
internă în Principate va fi amenințată sau compromisă, nu va putea interveni cu
trupe fără aprobarea celorlalte Puteri.
Cum plebiscitul nu
se putea desfășura în prezenţa trupelor de ocupație (austriece), Congresul a
luat în discuție și retragerea trupelor austriece. Măsuraa fost contestată de
Austria, care solicită în același timp și retragerea trupelor rusești din
sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail-n.n.) revenit Moldovei după
răpirea Basarabiei în 1812 de către Rusia țaristă.
Turcia, inamicul declarat al unirii
românilor, a luat măsura înlocuirii domnitorilor Ghica și Știrbei, cu o
locotenență domnească constituită din câte trei membri cu opțiuni turcofile, în
scopul distrugerii mișcării unioniste de masă și a partidei unioniste. Acest
aspect a luat forme și mai exacerbate în Moldova, unde caimacamul Nicolae
Vogoride era și mai devotat cauzei separatiste.
Cu toate samavolniciile
practicate, mișcarea pentru unire se dezvoltă și mai mult. În Moldova,
alegerile pentru adunarea ad-hoc s-au desfășurat la 19 iulie 1857. Pe moment,
antiunioniștii manevrați de Turcia, Austria și Anglia, au avut succes. Dar
problema unirii Moldovei cu Muntenia, care antrena întreaga suflarea românească
ajunsese atât de departe încât a imprimat un alt curs relațiilor
internaționale. Franța, în primul rând, nu era dispusă să rămână învinsă de
diplomația adversarilor unirii, iar Rusia nu putea să renunțe la propriile
planuri de a ocupa Moldova sau de a accepta unirea celor două țări sub sceptrul
său politic.
Europa
se găsea în pragul unui nou război. Detensionarea situației a venit în urma
întâlnirii din 6-10 august 1857 dintre Napoleon al III-lea al Franței și regina
Victoria a Angliei. „Compromisul” de la Osborne, cum este denumit
în istorie, realizat între cele două mari puteri, în esență, consta în următoarele:
Franța renunță la sprijinirea unirii celor două țări române, iar Anglia
făgăduiește în schimb să obțină de la Turcia anularea pentru adunările ad-hoc.
Alegerile au fost anulate. Noile alegeri au început la 20 septembrie 1857.
Adunările ad-hoc –
organisme a căror creare și funcționare a fost prevăzută în hotărârile Conferinței
de pace de la Paris, în scopul de a se pronunța asupra viitoarei organizări a
țărilor române – au exprimat în pofida atâtor greutăți și intrigi ale marilor
puteri ostile, dorința de Unire a moldovenilor și muntenilor în cadrul unui
stat național. În ansamblul lor, deputații celor două foruri naționale au votat
cu entuziasm și în deplină cunoștință de cauză, la 7 și 9 octombrie 1857,
hotărârile care dădeau glas voinței unanime a poporului român: Unirea
Principatelor Moldova și Muntenia într-un singur stat – România; domn ereditar
ales dintr-o familie domnitoare a Europei; autonomia și garantarea drepturilor
internaționale ale statului stipulate în vechile capitualții încheiate cu Poarta;
neutralitatea și inviolabilitatea statului român; adunare reprezentativă și
consultativă; garanția colectivă a marilor puteri etc.
Convenția de la
Paris, încheiată la 7/19 august 1858, hotăra ca Moldova și Muntenia să poarte
denumirea de Principatele Unite. Se constituia o Comisie Centrală pentru
pregătirea legilor, se prevedea înființarea unei Curți de Casație comună,
ambele cu sediul la Focșani, măsuri de organizare identică a armatei. În
același timp, prin Convenția de la Paris se hotăra că fiecare țară va avea
domnule ei, guvernul ei, adunarea ei legislativă, administrația sa separată,
ceea ce nu mai corespundea aspirațiilor de unire a celor două țări române.
Dar ultimul act nu
era încă jucat. Convenția de la Paris era ceea ce Europa putuse da națiunii
române, acesteia îi revenea sarcina imperativă să ducă mai departe un proces a
cărei evoluție o influențase și până atunci, dar asupra căreia trebuia să
acționeze și mai direct, dezvoltând în sensul aspirațiilor sale, stipulațiile
favorizante acesteia din convenție și realizând statul modern. Concluzia
firească era pentru patrioții români că: unirea nu se putea realiza
decât prin acțiunile directe ale poporului român (-s.n.).
În ambele țări
române, în condițiile grelei lupte politice ce se anunța datorită stipulațiilor electorale neprielnice (conform Convenției de la
Paris se restrângea dreptul la vot la câteva mii de oameni), se alcătuiseră
grupări politice în jurul diferitelor candidaturi la domnie. Conservatorii
susțineau în Moldova, pe fostul domn Mihai Sturdza sau pe fiul acestuia
Grigore, iar în Muntenia pe foștii domni Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. Se realizează, pe timpul acestei acerbe lupte politice, intensificarea legăturilor dintre partidele naționale,
unioniste.
La 5/17
ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei a trecut la alegerea domnului.
Deputații au ales în unanimitate și în „glas mare” pe colonelul
Alexandru Ioan Cuza. Atât partizanii lui Mihai Sturdza cât și cei ai fiului
acestuia, văzându-se în minoritate, au votat și ei pe candidatul Partidei
naționale.
În
Țara Românească, în concepția fruntașilor Partidei naționale era ideea că
domnul nou ales trebuia să fie, ca și domnul Moldovei, intermediarul care urma
să asigure realizarea unirii Principatelor sub prinț străin, potrivit
programului adoptat de mișcarea unionistă. Dar, în final și fruntașii
liberal-radicali care susțineau candidatura lui Nicolae Golescu și, mai ales,
datorită faptului că, prin dubla alegere, se realiza totodată și unirea pe cale
indirectă a domniei personale, după o scurtă opoziție, ei s-au raliat
propunerii și au sprijinit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.
Adunarea
Electivă a Țării Românești și-a deschis lucrările în ziua de 24 ianuarie 1859.
Deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Cuza, menționând că prin
aceasta se realiza unirea, „aspirația generoasă a tuturor generațiilor”
și că nu se încălcau prevederile Convenției de la Paris, întrucât nu era vorba
de unire politico-administrativă, ci de o unire personală. În urma acestei
propuneri, deputații au votat în unanimitate alegerea lui Cuza ca domn al Munteniei.
Alexandru Ioan Cuza domnitorul Principatelor Unite
(1859-1866)
Se
încheia ceea ce Ion Ghica denumise în aceeași zi într-o telegramă către Vasile
Alecsandri drept „una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei
noastre”.
Trebuie
menționat cu obiectivitate că realizarea celor două momente mai sus menționate
a fost rodul implicării întregii clase politice, indiferent de orientarea politică,
care au pus mai presus de patima politică idealul national și al maselor
populare care le-a determinat la un astfel de comportament benefic pentru țară.
Respectând
formal dispozițiile Convenției de la Paris, s-a reușit ca pe calea ingenioasă a
dublei alegeri, poporul român să izbândească în lupta sa pentru făurirea
statului național, dubla alegere fiind primul pas al îndeplinirii mărețului
ideal al românilor - statul național unitar.
O
dată realizată Unirea, deocamdată în forma personală, prin dubla alegere a lui
Cuza, rămânea ca această dublă alegere să fie recunoscută internațional, de
către puterile garante și de cea suzerană (Turcia). Austria era împotriva
actului de la 24 ianuarie; aceeași atitudine adoptă din capul locului și
Turcia; Anglia manifestă inițial rezervă, în timp ce Franța, Rusia, Sardinia și
Prusia ne erau favorabile. În urma demersurilor diplomatice făcute de V.
Alecsandri, ministrul de externe la Paris, Torino, dar și la Londra, Anglia își
schimbă punctul de vedere. Așa încât, la conferința care se deschide la Paris,
reprezentanții a cinci puteri garante (Franța, Rusia, Anglia, Sardinia și
Prusia) - hotărâră, în cea de-a doua ședință (1/13 aprilie 1859) să ceară
Porții otomane să recunoască dubla alegere. În cea de-a treia ședință (26
august/7 septembrie 1859) în urma războiului austro-franco-sard, Austria fiind
înfrântă pe câmpul de luptă, este nevoită și ea, să recunoască împreună cu
Turcia, dubla alegere. Se specifica restrictiv, că ea este valabilă numai pe
timpul cât va domni Cuza; dezvoltarea ulterioară a evenimentelor lipsește însă
această restricție de orice valoare.
Domnia
lui Alexandru Ioan Cuza a ținut numai șapte ani de zile, dar a fost una dintre
cele mai rodnice ale istoriei noastre. Alexandru Ioan Cuza a avut „cap
politic” în ciuda imaginii de colonel nimerit la întâmplare în
strana Istoriei sau, după cum afirmă istoricul Xenopol, înălțat pe tron „printr-o
aiureală momentană”. Aceste însușiri personale ale lui Cuza explică
marile acte politice realizate, dar este de subliniat și faptul că a fost
secondat de un sfetnic de seamă, Mihail Kogălniceanu.
Mihail
Kogălniceanu
La 4 decembrie
1861, prin eforturi personale și ale diplomației românești, Cuza l-a
determinat pe sultan, în urma vizitei făcute la Constantinopol în septembrie
1860, să aprobe unirea complete.
Magistrale rămân
în analele istoriei românilor cuvintele cuprinse în proclamația adresată de
Cuza, la 11/23 decembrie 1861, „…Unirea este îndeplinită – afirma el –
naționalitatea română este întemeiată ... alesul vostru vă dă astăzi o singură
Românie.”
Se
formează acum un singur guvern sub președinția lui Barbu Catargiu, rămânând o
singură capitală, București; parlamentul iarăși unul singur, își deschide prima
ședință comună în ziua de 24 ianuarie 1862; pe actele interne începe să se
scrie ”România„ în loc de ”Principatele Unite„.
Unirea era acum „completă”
și ea va rămâne „definitivă”.
Unirea de la 1859„Unirea
cea mica” a reprezentat actul de voință al întregii națiuni române „o
manifestare adevărat națională”, scria I.C. Brătianu.
Col. (rtr.) dr. Ștefan Ciobanu
