luni, 23 martie 2020

27 MARTIE 1918 – ZIUA UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA

Basarabia reprezintă pentru noi intrarea casei noastre; în mâna altora ea ne-ar periclita însuși căminul.”
                                                                                              I.I.C. Brătianu(1919)


         Ceea ce numim astăzi Basarabia, teritoriul dintre Prut și Nistru, ce se deschide spre Marea Neagră și se întinde, spre Nord, până la Hotin, nu reprezintă decât marginea răsăriteană a spațiului în care au locuit triburile geto-dace și care, mai târziu, s-a format și afirmat poporul român. Din acest considerent istoria acestui pământ nu poate fi ruptă și tratată separat de cea a celorlalte meleaguri românești.

Specialiștii consideră că, încă din veacul al VIII – lea î.Ch. s-a produs separarea ramurii nordice a daco – geților din marea familie a tracilor. Aceasta a avut loc înainte de întemeierea coloniilor grecești  pe malul de vest al Pontului Euxin. Pe la mijlocul secolului al VIII – lea î.Ch. grecii plecați din Milet au întemeiat colonia Histria, mai jos de gurile Dunării. Îi vor urma altele. Promontoriul de la sud de limanul Nistrului i-a atras pe greci încă de la început, astfel încât, în a doua jumătate a veacului al VII – lea î.Ch., aceștia au întemeiat aici colonia Tyras (Cetatea Albă). Insula Șerpilor, situată la mai puțin de 50 de km de tărâmul Deltei Dunării, a fost un important punct de escală pentru corăbierii greci.

Aproximativ în același timp cu așezarea coloniștilor greci pe litoralul vestic, populația de origine iraniană, după alții turcică, a sciților, și-a estins dominația asupra întregului spațiu nord – pontic. Amenințarea pe care o reprezentau pentru întreaga regiune, l-a determinat pe regele persan Darius să întreprindă o acțiune armată împotriva lor. În ciuda faptului că a fost înfrântă, expediția  a frânat pentru  un  timp expansiunea sciților. În fața acestui pericol, în Moldova, sunt ridicate de autohtoni  primele cetăți de apărarea cu valuri de pământ. Triburile geților din nord – estul Daciei vor mai avea de înfruntat , la începutul secolului al II- lea î.Ch., invazia bastarnilor, populație de origine germanică.

Burebista, prin unirea triburilor și uniunilor de triburi geto-dacice, a întemeiat un stat puternic , care cuprindea din punct de vedere politic și militar  o importantă zonă din centrul și estul Europei. Spre miazănoapte, tânăra formațiune statală își întindea stăpânirea până în Carpații nordici, spre vest până la Dunărea mijlocie și râul Morava, iar spre sud până în munții Balcani. În urma campaniilor militare, Burebista și-a impus autoritatea și asupra triburilor geto-dacice dintre Siret și Nipru. Însuși anticul Strabon numește spațiul cuprins între Dunărea de Jos și Nipru „stepa getică” . Numai pe teritoriul de azi al Republicii Moldova au fost descoperite circa 70 de așezări și 4 necropole dacice. Autoritatea lui Burebista asupra teritoriilor locuite de triburile geto – dacice a fost brusc curmată , probabil de căpeteniile locale, nemulțumite restrângerea prerogativelor lor.

Regatul geto – dac, clădit în urma unor campanii militare ce au durat câteva decenii, se va destrăma. Cea mai puternică formațiune politică geto-dacă , care va și continua tradiția statală, se va reduce, în principal, la teritoriul apărat de lanțul carpatic și de puternicele cetăți de piatră din Munții Orăștiei. În aceste condiții, coloniile grecești vest – pontice, împreună cu întreaga Dobroge, vor intra în stăpânirea Imperiului Roman. În al treilea sfert al veacului I d.Ch., la Tyras s-a impus dominația romană, nu în urma unei cuceriri, ci, mai probabil, prin acceptarea acesteia de către aristocrația greacă.

         Dezvoltarea formațiunii statale geto – dace a fost brutal întreruptă la începutul secolului al II – lea d.Ch. . Armatele române , conduse de însuși împăratul Traian, au zdrobit prin două războaie regatul lui Decebal. O bună parte a teritoriilor geto-dace au intrat în componența Imperiului Român. În scurt timp însă, în fața complicațiilor pe care pe care le genera stăpânirea unei zone atât de vaste, roma a fost nevoită să îți restrângă ocupația la spațiul inter-carpatic, la Banat și Oltenia. Armata romană, cantonată în Dacia, supraveghea însă o regiune mult mai mare, cu a cărei populație a întreținut multiple contacte.

         Prin cucerirea cetății geto-dace de la Barbași și și instaurarea controlului asupra coloniei Tyras și a hinterlandului său, regiunile din sudul Moldovei au intrat relativ devreme în contact direct cu lumea romană. Întreaga regiune de la nordul gurilor Dunării avea o mare însemnătate strategică, era un pinten adânc înfipt în lumea „barbară”. Pentru a-și asigura stabilitatea frontierei și a obține informații asupra mișcărilor  triburilor războinice așezate în apropierea granițelor imperiului , romanii au controlat teritoriile de șes ale Moldovei , până la dealurile Tutovei, iar între Prut  și Nistru , până la zona păduroasă, unde se situează valul de pământ Leova – Copanca. La nord de această fâșie, se întindea  teritoriul dacilor liberi.

         Încă din prima jumătate a veacului al III-lea , autohtonii daco-romani, administrația și garnizoanele romane vor avea de înfruntat raidurile prădalnice ale goților. În acest context, Tyrasul a fost devastat, în 238, de războinicii care invadau imperiul. În fața acestor presiuni , cândva, în intervalul 271 – 275, împăratul Aurelian a hotărât retragerea administrației și a legiunilor romane din Dacia lăsând în urmă o numeroasă populație  daco – romană. Retragerea aureliană a permis goților să pătrundă ultimul deceniu al secolului al III-lea , în Moldova și estul Munteniei. Legăturile dintre autohtonii daco-romani și imperiu nu s-au rupt.

         Puterea goților  a fost sfărâmată în 376 de către huni , cei care vor domina, ceva mai puțin de un secol, Europa Centrală și Răsăriteană. Aceștia nu s-au instalat propriu-zis în Dacia , pe care, însă o controlau prin raiduri succesive. Apoi urmează migrația slavilor(încă din prima jumătate a veacului al VI-lea). Însă, slavii au fost asimilați de populația autohtonă, datorită gradului de cultură și civilizație mai ridicat. În secolele VIII-IX, în spațiul cuprins între Nistru și Tisa, Carpații Nordici și Dunărea s-a desăvârșit procesul de formare a poporului român și a limbii române.

         Marea invazie tătară, zdrobind tot ce-i stătea în cale până la porțile Vienei, a modificat substanțial harta a estului Europei. Moldova a intrat , pentru un secol, sub stăpânirea acestor migratori. Tătarii au blocat expansiunea regatului „apostolic” al Ungariei spre Marea Neagră. Ordinul cavalerilor teutoni, chemat de unguri și încurajat de papă, ocupase o parte însemnată din spațiul cuprins între Carpați și Siret. Noile teritorii au trezit poftele purtătorului coroanei Sfântului Ștefan, care după izgonirea teutonilor(1225), va prelua inițiativa expansiunii în direcția Moldovei. În noile condiții se impunea , înainte de toate, înlăturarea dominației tătare. La mijlocul veacului al XIV – lea , în fața ofensivei susținute ale regatului Ungariei, tătarii au fost obligați să își restrângă dominația la litoralul pontic.

         În contextul expansiunii maghiaro – catolice , reacția populației românești- ortodoxe nu se lasă așteptată. La sud de Carpați, înlăturarea relației de vasalitate și obținerea pe câmpul de luptă, a independenței (1330) este legată de numele lui Basarab, întemeietor de țară și dinastie. În Moldova , acest proces va avea loc în timpul lui Bogdan, până la mijlocul deceniului șapte al veacului al XIV-lea : Acesta îi înlătură pe urmașii lui Dragoș, maramureșean ca și el, ajutat de căpeteniile locale și devine primul domnitor al Moldovei independente. Statul întemeietorilor, redus teritorial probabil la spațiul cuprins între crestele Carpaților Orientali și cursul inferior al Nistrului va îndeplini funcția de „nucleu unificator”. În cadrul acestui proces, la fel ca și  în Țara Românească sau în alte zone din Europa , între granițele tinerei țări au fost cuprinse tot mai multe formațiuni prestatale, ai căror conducători, neștiuți de istorie, au acceptat de bună voie sau prin constrângere , supremația instituției domnești. Acțiunea de agregare progresivă a „țărilor” s-a desfășurat din direcția nord către sud și a durat o jumătate de secol.

         Mai rămăsese numai Țara de Jos în afara statului feudal Moldova. În deceniul nouă al veacului al XIV – lea , pe  teritoriul mărginit de Carpați și Nistru întâlnim doi domni: în nord, Petru Mușat, iar în sud, pe Constantin (Costea). Erau două țări încă separate atunci. Letopisețul de la Bistrița ne oferă, probabil, doar numele ultimului stăpânitor al țării de Jos. La începutul ultimului deceniu, în timp ce Mircea cel bătrân se opunea primului val al agresiunii otomane, Roman I, nu știm pe ce căi, a integrat și Țara de Jos, în statul Moldova, putându-se intitula  astfel „singur stăpânitor ....., din munte până la mare”. Câteva decenii mai târziu, în contextul luptelor pentru tron între urmașii lui Alexandru cel Bun, țara se va diviza din nou, dar pentru scurt timp. Numai lunga domnie a lui Stefan cel Mare(1457 – 1504) va reuși să închege definitiv cele două țări într-o singură Moldovă. Primii domnitori ai Țării Românești  ar fi stăpânit și unele teritorii restrânse din de la nordul gurilor Dunării, menționate în actele de cancelarie sub numele de „părțile tătărești”. Numele de Basarabia luat de această  regiune reprezintă o amintire a acestei trecătoare stăpânirii, în ciuda faptului că, mai târziu,  Miron Costin, marele și învățatul cronicar, se plângea că „ nu pot afla cu nici un chip de unde să-și fi luat început această numire”.

         Dispusă de-a lungul unuia dintre cele mai importante drumuri comerciale ale Europei, Moldova a generat încă de la început o competiție între marile regate vecine. Cele două state, Polonia și Ungaria,  căror conducători s-au legat prin relații  de tip feudal (senior – vasal) erau principalii beneficiari ai rutei comerciale ce lega Baltica de Marea Neagră. Polonia va proteja Moldova împotriva Ungariei  și mai apoi a Imperiului Otoman, interesată în păstrarea debușeului la Marea Neagră. Însuși expansiunea nucleului inițial al statului Moldova către mare , poate fi pusă pe seama considerentelor de ordin comercial. În contextul declanșării ostilităților polono – maghiare, Alexandru cel Bun își va impune autoritatea asupra Chiliei, lovind astfel, în aliații genovezi ai Ungariei. Preluând această cetate – port, Moldova putea controla drumul comercial ce lega Europa centrală de Marea Neagră.




Foto nr. 1 Harta principatului Moldovei(sursa internet)

Foto nr. 2 Harta principatului Moldovei(sursa internet)

         În cadrul negocierilor de pace polono – ungare din 1411, reglementarea situației Moldovei s-a dovedit a fi cea mai spinoasă problemă. Regele Ungariei cerea restaurarea suzeranității sale asupra acesteia , în timp ce suveranul Poloniei nu era dispus să renunțe la importantele avantaje comerciale și, mai mult decât atât, strategice și militare ce decurgeau din actul de vasalitate. Compromisul a fost realizat pe seama Moldovei . Prin tratatul de la Lublau(15 martie 1412), aceasta urma , în condițiile în care domnitorul ei nu ar fi participat la lupta antiotomană, să fie împărțită între Polonia și Ungaria, astfel încât primei să-i revină Cetatea Albă, păstrând sub control întregul traseu al drumului ce lega Baltica de Marea Neagră, iar Ungaria  urma să ocupe partea vestică a Moldovei cu Chilia, ceea ce i-ar fi permis să controleze  drumul comercial  din centrul Europei către Dunărea de Jos și mare. Încă de la începutul secolului al XV – lea datează, așadar, primul plan de împărțire a Moldovei.    
Foto nr. 3 Cetatea Albă(sursa internet) 
Foto nr. 4 Cetatea Chilia(sursa internet)

         În urma presiunilor în creșterea ale Imperiului Otoman, Moldova va pierde cele două cetăți Chilia și Cetatea Albă, cu toată împotrivirea oștilor lui Ștefan cel Mare. Consecințele pierderii (celor două cetăți – port , au fost foarte grele pentru Moldova (pe plan politic și strategic).

Prima jumătate a secolului al XV – lea a marcat etapa decisivă a implicării Imperiului Otoman în politica Europei. Pretențiilor de dominație universală ale habsburgilor li se va opune coaliția franco-otomană . Beneficiind , deci , de un context international favorabil, otomanii își vor rotunji sensibil posesiunile europene. Cucerirea Belgradului și zdrobirea Ungariei la Mohacs au reprezentat mari succese otomane. În noul context, atitudinea Istambulului față de țările române  a fost subordonată politicii de hegemonie a sultanilor. Pentru a nu risca complicații politico – militare la nord de Dunăre, Imperiul ottoman a instituit un control riguros asupra voievozilior de aici.

         Atitudinea nereceptivă a lui Petru Rareș la pretențiile sultanului , legăturile strânse cu statele membre ale coaliției antiotomane și chiar trecerea , din 1535, în contextual complicațiilor Imperiului în Asia , în tabăra creștină, au constituit pretextul marii expediții din 1538. În fața impresionantei coaliții otomano – polono – tătare  și trădat de marii boieri (care garantau Porții supunerea Moldovei(n.n.), Petru Rareș s-a găsit singur și umilit. Numai fuga în Transilvania l-a mai putut salva. Sultanul hotărât să preîntâmpine orice alte defecțiuni „a ocupat și acea parte a Moldovei , care se întinde de la râul prut până la fluviul Nistru (era vorba de o regiune restrânsă de la nordul gurilor Dunării – n.n.)pentru a avea întotdeauna mâna sa asupra grumazului acelei țări”. Prin ocuparea Bugeacului și Tighinei și transformarea lor în bastioane otomane , posibilitățile de manevră a ale domnitorilor Moldovei se reduceau sensibil. Încercările ulterioare de a recuceri ținuturile pierdute vor fi sortite eșecului. Cu toate acestea , pe la mijlocul secolului al XVI – lea , a fost recuperată o porțiune cu 26 (inițial 25) de sate. Pentru a asigura securitatea noului teritoriu răpit din trupul Moldovei, sultanul a dispus construirea cetății Bender(Tighina). În același timp , cete de tătari crimeeni   s-au așezat în Bugeac.

         Ruperea echilibrului de forțe din această zonă a Europei a determinat modificarea substanțială a raporturilor româno – otomane în detrimentul nostru. În condițiile reluării de către creștinătate , în frunte cu Imperiul habsburgic , a cruciadei antiotomane, domnitorii români se vor alătura acesteia cu speranța înlăturării dominației otomane sau măcar a atenuării efectelor acesteia. Companiile militare ale domnitorilor Moldovei au urmărit, inițial, anihilarea forțelor otomane din Bugeac și recuperare cetăților – porturi.

Mihai Viteazul, primul domn român care a înfăptuit, pentru prima dată, unirea Țării Românești și a Transilvaniei , va uni sub sceptrul său și Moldova , în anul 1600.

Până la jumătatea secolului al XVII-lea relațiile țărilor române cu Rusia au fost cu totul sporadice și lipsite de orice importanță. Teritoriile stăpânite de țarii moscoviți erau încă departe de noi, iar pentru a ajunge la aceștia, soliile românești urmau să străbată Polonia și Ucraina. Spre mijlocul veacului, odată cu urcarea pe tronul Rusiei a lui Alexei Romanov, crește interesul Rusiei către o expansiune orientală spre sud, menționa istoricul A.D. Xenopol în lucrarea sa „Războaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor asupra țărilor române”, vol.1, apărută la Iași în anul 1880. La acea dată nordul se dovedea inaccesibil, Suedia aflându-se la apogeul puterii sale militare.

Deși privită ca o „soluție de disperare” tocmai pentru că nu existau posibilității reale de colaborare, în 1656 s-a parafat primul tratat dintre Moldova și Rusia. Tratatul încheiat în limba greacă la Moscova ne atrage atenția, prin articolul 4, care se referă tocmai la regiunea Bugeacului și la cetățile răpite Moldovei în veacurilor trecute de „păgâni”. Țarul urma să-și ajute aliatul ca  cetățile acelea ... să fie iarăși în hotarul țării noastre și în stăpânirea noastră(a Moldovei – n.n.) precum au fost dintr-un început  la domni vechi, înainte de a fi luat de turci”.  Analiza prevederilor sale ne dovedește că acest tratat era favorabil Moldovei . Numai că nici una dintre ideile cuprinse în acest act nu a putut fi tradusă în viață. În niciun caz , el nu poate fi interpretat ca o cerere a Moldovei de acceptare a supușeniei față de Moscova, cum au pretins, fără acoperire, anumiți istorici ruși și sovietici.

În ciuda unor reforme întreprinse în cadrul Imperiului Otoman, în ciuda unor succese militare cum au fost cucerirea Cameniței, prin care se realiza încercuirea completă a Țărilor Române, declinul acestui imperiu devenea tot mai evident . Nu atât lovitura primită sub porțile Vienei (1683), cât mai ales șirul de înfrângeri  catastrofale de până la Pacea de la Karlowitz (1699) au pentru mai bine două secole „omul bolnav” pe masa de operație a marilor puteri.

În noul context politic deschis de expansiunea Imperiului Habsburgic, pericolul principal pentru Țările Române extracarpatice(Ardealul a fost înghițit de imperiu) îl reprezenta Viena. Domnitori ai Țării Românești precum Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, în fața destrămării echilibrului de forțe în favoarea Vienei, au intervenit pe lângă Moscova în speranța intervenției acesteia în cruciada antiotomană, astfel încât pretențiile habsburgice să le contrapună pe cele ale Rusiei, încercând cu această ocazie să modifice centrul de greutate  al politicii externe rusești de la Marea Baltică către Imperiul Otoman.

Privită în special în urma războaielor cu Suedia , ca o putere nordică fără interese politice în zonele sudice , nimeni nu putea sesiza , pe atunci, rolul pe care  Rusia îl va juca în sud-estul Europei. Reforma în sens european a Imperiului țarist, înfăptuită de Petru cel Mare , victoria răsunătoare de la Poltava au constituit prima etapă, poate decisivă, în așezarea Rusiei în rândul marilor puteri ale vremii.

Prevederile păcii de la Karlowitz punea capăt presiunilor tătarilor în Bugeac. Aceștia au fost obligați să se retragă pe Nistru, în timp de țăranii moldoveni reveneau la vechile gospodării. Învățatul principe Dimitrie Cantemir, deși ocupă tronul Moldovei prin bunăvoința Porții, se grăbește să intre în relații cu Rusia, căreia îi propune reluarea cruciadei antiotomane. Domnitorul, desăvârșit cunoscător al istoriei și obiceiurilor lumii islamice, greșea însă atunci când credea că prăbușirea Imperiului otoman era o problemă de actualitate. Interesul lui Dimitrie Cantemir pentru Basarabia, care „era odinioară  a treia parte a Moldovei” ce „ fu subjugată de turci” și care avea „orașele și satele ... pline de moldoveni care urmează legea creștină”, l-a îndemnat să-i ceară lui Petru cel Mare  un corp de oaste , împreună urmând „să bată tot Bugeacul”.



Foto nr. 5 Domnitorul Dimitrie Cantemir (sursa internet)
În acest sens, în aprilie 1711 la Luțk, în condiții de deplină egalitate, domnitorul încheie un tratat de alianță cu țarul Rusiei. Prin această „ diplomă de protecție”, în sensul pe care diplomația timpului o compensa termenului, Moldovei i se garanta integritatea teritorială și deplina autonomie. În articolul 9 se precizau hotarele pe care urma să le aibă „râul Nistru, Camenița, Bender cu tot teritoriul Bugeacului, Dunărea ”,Țara Românească, Ardealul, iar la nord Polonia. Campania militară din 1711 a reprezentat un episod secundar, lipsit de semnificație în cadrul liniilor de politică externă a lui Petru cel Mare. Înfrângerea  armatei rusești, fuga rușinoasă a țarului și a lui Dimitrie Cantemir în Rusia după bătălia de la Stănilești demonstrau că, în ciuda declinului Imperiului otoman, acesta nu putea fi ușor înlăturat de pe scena politică internațională.

Cu lunga domnie a lui Constantin Brâncoveanu și cu cea scurtă, dar agitată, a lui Dimitrie Cantemir ia sfârșit șirul marilor voevozi români. Al doilea deceniu al veacului al XVIII – lea aduce cu sine instaurarea a ceea ce îndeobște denumim „epoca fanariotă”(1711 în Moldova, 1716 în Țara Românească, până la 1821).

În urma conflictului dintre Poarta Otomană și coaliția habsburgico-rusă izbucnit în 1736 se organizează la Nemirov, în toamna anului 1737, o conferință în șase, unde neutrii – Anglia, Olanda și Franța – încercau să medieze părțile în conflict în vederea restabilirii păcii. Importantă pentru faptul că, pentru prima dată într-o conferință internațională, se pune problema scoaterii Țărilor Române de sub suzeranitatea otomană, lucrările de la Nemirov ne mai atrag atenția și prin faptul că aici, tot în premieră, Rusia își conturează pretențiile. Și ele sunt exagerate. Cer Crimeea, deci punerea tătarilor sub dependența lor, întreg teritoriul până la Nistru, libertatea navigației în Marea Neagră și prin Strâmtori, iar în ceea ce ne privește „independența ” Țărilor Române și instituirea unui protectorat rusesc asupra lor. Pentru a nu rămâne în urma aliatului său, diplomația habsburgică pretindea teritorii din Țara Românească și Moldova, care urmau să fie anexate  la posesiunile mai vechi ale Casei de Austria. Era, deci, exclus ca Imperiul otoman să accepte asemenea condiții, notează istoricii Nicolae Ciachir și Gheorghe Bercan în lucrarea Diplomația europeană în epoca modernă, apărută la Bucuresti în 1984.

Războiul Ruso – austro – otoman din 1736 – 1737 este important și prin faptul că, pentru prima dată, Țările Române vor deveni teatru de luptă între armatele statelor beligerante.

Deschiderea succesiunii la tronul Poloniei în 1763, va genera războie, tratate, înțelegeri de culise, care vor duce atât la dispariția statului polonez de pe harta politică a Europei, cât și prin aducerea în prim – planul politicii europene a „ chestiunii orientale”, care, din a doua jumătate a veacului, intră într-o fază decisivă. Începe un nou război turco – rus , în 1768, încheiat la Kuciuk – Kainargi, în 1774. Prin prevederile  acestui act internațional, Rusia își întindea stăpânirea până la Bug. Prin manevre abile Rusia va anexa și Crimeea. Supușilor ortodocși din teritoriile otomane, prevedea tratatul, pravoslavnica Rusie le asigura protecția. Aceasta va constitui baza legală care va pemite exercitarea presiunii și un amestec constant în problemele interne otomane. Posibilitatea de a interveni prin agenții săi în favoarea principatelor va determina, este drept, nu brusc, modificarea statutului internațional al Țărilor Române. Consulii ruși prezenți în principate încă de la începutul deceniului al noulea vor reuși, cu timpul , să impună punctul de vedere al Petersburgului, până și în chestiuni interne curente ale administrației românești.

Sfârșitul războiului a adus cu sine  una dintre cele mai mari drame din istoria Moldovei. La 7 mai 1775 se parafează stăpânirea austriacă asupa aproape jumătate de Moldovă, prin care regiunea din nordul Țării – Bucovina – cu o suprafață aproape 10 000 , este ruptă de Moldova și anexată provinciilor austriece. Rusia ce-și arogase  dreptul de protecție  asupra principatelor era datoare, în consecință, a se împotrivi la dezmembrarea Moldovei. Această nefericită experiență demonstrează că Petersburgul făcea uz de dreptul de a interveni  în favoarea Țărilor Române doar atunci când interesele sale expansioniste o cereau.
.
Foto nr. 6 Harta Moldovei în perioada 1774 - 1812(sursa internet)
Foto nr. 7 Harta Moldovei în perioada 1774 - 1812(sursa internet)

         În anul 1787 a izbucnit un nou război ruso-turc, Rusia având alături,  ca aliat, Imperiul Habsburgic. Izbucnirea revoluției francize (1789) va determina Casa de Austria să încheie cu Poarta Pacea de la Șistov(1791). Rămasă singură, fără să întrevadă mari câștiguri, Rusia va începe tratative în vederea semnării păcii, prin care va obține „împingerea graniței până la Nistru”. Astfel, pentru prima dată, Moldova va avea frontiera comună cu Imperiul Țarist.

         Încă din 1803, sub pretextul adoptării de măsuri împotriva unei invazii franceze în Balcani, contele A. Voronțov atrăgea atenția țarului Alexandru I asupra importanței strategice a Țărilor Române și a necesității ca, în acest caz, ele să fie de urgență ocupate de Rusia. Același lucru era subliniat și de mentorul țarului, adjunctul ministrului afacerilor străine, princepele polonez Adam Czartoryski..

         În august 1805, noul ambassador francez la Instabul a reușit în câteva zile să dea influenței rusești în Principate și la Stambul lovitura de grație prin înlocuirea  domnitorilor Al. Moruzi și C. Ipsilanti, cunoscuți rusofili, cu Al. Șuțu și Scarlat Calimachi, ale căror sentimente profranceze erau mai presus de orice îndoială. Sub presiunea Rusiei, Poarta  nu risca să facă politică francofilă și a hotărât destituirea celor doi și restaurarea celor dinainte.

         Calculele Porții erau însă greșite. Premiza că odată cu satisfacerea pretențiilor Rusiei conflictul ar fi fost înlăturat, se v ava dpovedi falsă. Petersburgul însuși dorea războiul. Mărturie stau concentrările de trupe realizate în vara anului 1806, la granița de pe Nistru. În a doua jumătate a lunii octombrie, o armată rusă de aproape 40 000 de oameni a invadat Principatele. Declarația de război a Porții, de la sfârșitul lunii decembrie, a venit ca un fapt normal. Ea nu a mai mirat pe nimeni. Conflictul izbucnise de fapt cu două luni  înainte prin invadarea Țărilor Române de către Rusia.

         După încheierea păcii și semnarea Tratatului de pace Tilsit(7 iulie 1807), Napoleon îi dăduse unele speranțe țarului Alexandru I, care simțea că venise momentul să pună problema ocupării definitive a Țărilor române. În fața refuzului Porții de a satisfice unele pretenții rusești și mai ales datorită neacceptării cedării Principatelor, Rusia  a reluat în primăvara anului 1809 ostilitățile împotriva Imperiului ottoman.

         Țarul Alexandru I nu mai acceptă tergiversarea anexării. În primăvara anului 1810, printr-o notă a Cancelariei imperiale, se anunță luarea în stăpânire de către Imperiul Țarist a Țărilor Române. Lunga ocupație militară țaristă a Principatelor (1806 – 1812) a generat un șir nesfârșit de abuzuri. Au fost deportați indezirabilii, impozitul perceput de autoritățile rusești a crescut în unele regiuni de peste cinci ori, au fost crunt jefuite sate întregi.

         În fața amenințării franceze, Petersburgul s-a arătat tot mai interest să  încheie grabnic pacea. La sfârșitul verii anului 1811, Rusia a promis să renunțe la Țara Românească, în schimbul încetării ostilităților . Chiar în condițiile refuzului Porții, pe măsură ce iminența războiului franco – rus se răspândea de-a lungul Europei, o bună parte a contingentelor armate de ocupație au început să se retragă spre Ucraina.

         Au avut loc o serie de tratative turco – rusești care au fost sortite eșecului, partea turcă refuzând cererile rusești. Concentrarea unei imense armate franceze în Polonia l-a obligat pe Alexandru I să ceară delegației rusești să facă tot ce-i stă în putință  pentru semnarea imediată a păcii.

         La 28 mai 1812, delegația rusă și otomană semna la București tratatul de pace în care, prin articolul patru, se prevedea că„hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în țară și pînă la locul unde se întâlnește cu fluvial Dunărea”.

Foto nr. 8 Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din 1812(sursa internet)


         Dacă este să căutăm un vinovat pentru rășluirea  Moldovei, acesta nu poate fi decât Rusia, care, fără îndoială, a beneficiat de o conjunctură internațională favorabilă. Noul teritoriu anexat de această dată din trupul Moldovei, aducea Imperiului Rus importante avantaje. În primul rând, constituia un pas important în direcția Strâmtorilor,  în urma căreia era atinsă Dunărea la vărsare. Pentru prima dată Rusia ocupa un teritoriu locuit de o populație creștin – ortodoxă care se aflase sub dependența Porții. Acest lucru va obliga Petersburgul să acorde o atenție deosebită acestei provincii, căreia îi va reveni rolul de „vitrină” europeană a vastului imperiu. Prin politicile adoptate se pregătea terenul pentru noi anexiuni în sud – estul Europei.

         Termenul de Basarabia, ce desemna Bugeacul, zona restrânsă de la nordul gurilor de vărsare a Dunării în mare, care se afla sub dominația otomană, a fost extins la întregul teritoriu dintre Nistru și Prut. Ambasadorul rus Tolstoi se folosise de inexistența unei prevederi  în actul încheiat la Tilsit, relativ la Bugeac(Basarabia), pentru a pretinde că armatele țariste, conform  prevederilor tratatului , nu se vor retrage din teritoriile otomane de la nord de brațul Chilia. El nu se gândea atunci și la jumătatea Moldovei din stânga Prutului. Odată cu anexarea, numele de Basarabia, în lipsa altuia, a fost extins la întregul spațiu dintre Prut și Nistru. În scurt timp puterile europene își vor însuși punctul de vedere rusesc în legătură cu întinderea desemnată sub numele de Basarabia.

         Teritoriul românesc dintre Prut, Nistru, Dunăre și Marea Neagră, anexat de Imperiul Țarist în 1812, avea o suprafață de 44 422 . Un călător rus de la sfârșitul secolului al XVIII – lea numește aceste pământuri „pământul făgăduinței”.

         Pentru a da senzația unei perpetuări a vechilor stări de lucruri și pentru a asigura o tranziție lentă de la un regim la altul, Alexandru I a numit, în 1812, în fruntea noii provincii un boier român, refugiat de multă vreme în Rusia, pe Scarlat Sturdza, care îndeplinea funcția de guvernator al Basarabiei. Pentru a nu neliniști populația, în primul an de ocupație rusă, teritoriul dintre Nistru și Prut a fost administrat după vechile obiceiuri și legi ale Moldovei. În februarie 1813 s-au creat două departamente pentru asigurarea unei mai concrete guvernări. Slujbașii erau numiți de către guvernator în proporție de 7/12 dintre moldovenii autohtoni, restul, din foștii funcționari ruși ce au activat în principat în perioada 1807 – 1812.

         În toamna anului 1813 Scarlat Sturdza, bătrân și bolnav, și-a prezentat demisia. În locul său a fost numit guvernator generalul Harting. Aceasta nu era de acord cu libertățile permise până atunci în Basarabia. După opinia sa, noua provincie trebuia să devină teritoriu rus obișnuit, cu simple particularități locale. Datorită nemulțumirilor produse și pentru a calma spiritele, la începutul anului 1816, s-a luat măsura înlocuirii generalului Harting din funcția de guvernator cu generalul Bahmetiev. Prin ucazul de la 1 aprilie , Alexandru I promitea așezarea cârmuirii noii provincii pe temeiul vechilor„ ei obiceiuri și drepturi” Locuitorii au fost scutiți  de orice obligații financiare față de stat pe termen de trei ani. Toate măsurile preconizate aveau darul  - mărturisește îsuși țarul – să facă „ca această roditoare țară să se însuflețească cu o nouă viață”.

         Sub coordonarea generalului Bahmetev  s-a redactat „constituția” acestei provincii. În fruntea provinciei funcționa un guvernator civil, ajutat de un Consiliu Suprem(Înaltul Sfat). Aceasta se compunea din 11 persoane, dintre care 5 erau numiți, restul 6 fiind aleși de boierii băștinași. Basarabiei i s-a recunoscut dreptul la o administrație autonomă. Acest important act legislativ a reprezentat, fără îndoială, un progres: a așezat Basarabia în granițele Imperiului Țarist, permițându-i o relativă autonomie. De altfel, toate provinciile de la garnița europeană a Rusiei – Finlanda, Polonia și Basarabia – s-au bucurat de o atenție deosebită din partea  cancelariei imperiale, care pentru un timp a permis perpetuarea unor funcționalități și moravuri locale . În ceea ce privește Basarabia, guvernatorul era înștiințat că țarul dorea ca noua provincie „ să pară în ochii locuitorilor din țările vecine ca un loc de odihnă sufletească și de bunăstare”, notează istoricul Leon Casso în lucrarea sa Rusia și bazinul dunărean, apărută la Iași în anul 1940. Chișinăul, atestat pentru prima dată în 1436, a fost ales capitala Basarabiei.

         Regimul Liberal instituit de generalul Bahmetev a luat la sfârșit  odată cu înlăturarea acestuia și numirea generalului Inzov. Odată cu concedierea lui Bahmetev a început o ofensivă în vederea anulării autonomiei Basarabiei. În vara anului 1828, Înaltul sfat a fost desființat și înlocuit cu Consiliul provincial. Țarul Nicolae I(1825 – 1855) a instaurat autocratismul în formele cele mai brutale, anulând, una după alta, orice nouă formă de autonomie locală moștenită de la înaintașul său. S-a emis în 1828, „Regulamentul” lui Voronțov(un fel de constituție -n.n.). De asemenea, justiția a suferit, importante modificări , prin faptul că tribunalele s-au organizat după principiile de funcționare în Rusia. În posturile de judecători au fost numiți tot mai des ruși. „Regulamentul” prevedea, pe de altă parte,  obligativitatea redactării tuturor actelor instituțiilor de stat în limba rusă. Cu toate acestea, documentelor existente în arhive demonstrează că până la mijlocul secolului al XIX – lea limba română, alături de cea rusă, a fost utilizată în administrație. De asemenea, se accentuează ofensiva asupra bisericii basarabene în scopul rusificării acesteia.

         Războiul ruso – otoman (1828 – 1829) a adus cu sine și pentru Basarabia  o serie de noi privațiuni. Principala achiziție  teritorială a Rusiei stipulată în tratatul de la Adrianopol(1829) a fost regiunea dintre brațele Chilia și Sf. Gheorghe. Stăpânind Delta , Rusia putea controla întregul traseu al Dunării mijlocii și inferioare, noua achiziție deschidea prin Dobrogea, de-a lungul litoralului vestic al mării Negre, drumul Imperiului Țarist către Strâmtori. Regiunea Delta Dunării a fost încorporată provinciei Basarabia până în anul 1856.

Principala îndeletnicire a majorității populației basarabene a rămas cultivarea cerealelor și,  în special,  creșterea vitelor. Fiind o regiune de graniță, în teritoriul dintre Nistru și Prut s-au stabilit mai multe unități militare. Autoritățile țariste au realizat între 1816 – 1817 un recensământ care ne oferă importante informații, atât despre numărul populației, cât și despre structura etnică a acestuia. Totalul populației Basarabiei este aproximată la 500 000 de persoane. Circa 420 000 sunt menționați ca români(86%) urmându-le în ordine, rutenii(6,5%), evreii (4,2%), lipovenii(1,5%), grecii (0,7%) și găgăuzii(0,2%). Cu ocazia acestui prim recensământ s-a hotărât  și împărțirea administrativă a teritoriului anexat, păstrându-se tradiția moldovenească. Această delimitare a a funcționat până 1856.

Încă din momentul anexării, mai exact înainte cu câțiva ani, autoritățile țariste au inițiat o amplă acțiune de colonizare a Basarabiei, în special a zonelor de sud. În același timp s-a urmărit și dislocarea masei mari de populație românească prin transferarea câtorva sute de mii de moldoveni în alte zone ale imperiului. Această acțiune a început la sfârșitul veacului al XVII- lea cu românii transnistreni, pentru a lua amploare în secolul următor. În Basarabia au fost aduși încă din 1824 și 1828 coloniști elvețieni. Mai înainte, în Bugeac, au fost așezate și câteva familii de francezi. După 1821, mai multe mii de greci vor emigra către Rusia, autoritățile țariste așezându-i și pe ei în Basarabia. Pe la mijlocul secolului al XIX – lea va crește și numărul polonezilor stabiliți în provincie, între Nistru și Prut. Aceste etnii au fost însă puțin numeroase. Ele au sfârșit prin a fi asimilate. De o amploare mult mai mare au fost colonizările cu bulgari, germani și evrei. Ținuturile Tighina, Ismail și Cetatea Albă adăposteau și unele colonii găgăuze. Printre cele mai numeroase minorități etnice din Basarabia au fost evreii. Numărul acestora a crescut în perioadă războiului(1806 – 1812), astfel încât în momentul anexării , în Basarabia, trăiau aproximativ 5 000 de familii. Importantă, nu atât datorită numărului, cât mai ales calității comunităților respective a fost colonizarea germană în Basarabia. Așezați la început în partea de sud a Basarabiei, cu timpul, germani se vor răspândi și în regiunile centrale ale provinciei.

Populația Basarabiei a crescut într-un ritm tot mai ridicat, în comparație cu celelalte teritorii ale Imperiului Țarist, ajungând să numere în 1856, peste 990 000 de locuitori. Această creștere s-a datorat nu atât sporului natural, cât mai ales masivele colonizări efectuate de administrația țaristă. Pentru intervalul 1837 – 1857 , statisticile demonstrează că, în medie, au fost aduși anual în teritoriul anexat peste 21000 de coloniști străini. În ciuda acestui fapt nu se poate contesta preponderența elementului românesc, care reprezintă majoritate incontestabilă a populației.

Anul 1848, anul marilor revoluții europene, reprezintă și pentru Basarabia momentul unei afirmări  a sentimentului național românesc. Un grup de intelectuali basarabeni au cerut autorităților țariste permisiunea de a tipări un ziar în limba națională intitulat semnificativ „Românul”. Guvernul țarist a refuzat însă să aprobe această cerere. Valoarea actului este însă mare, întrucât în acel an, în Basarabia, au fost masate numeroase trupe țariste, tocmai stăvilirii valului revoluționar.

Deceniul șase al veacului trecut a fost un moment semnificativ în istoria românilor, reprezentând prima etapă a drumului care se va sfârși în anul 1918, odată cu crearea României Mari. Problema Românească s-a articulat ca una de sine stătătoare în mai larga chestiune orientală. Acest fapt a fost posibil în contextul izbucnirii unui nou conflict ruso-otoman(1835 – 1856). La începutul lunii iulie 1853, trupelor rusești au trecut Prutul, fără declarație prealabilă de război, și au ocupat Principatele Române. Ultimatumului aliaților(Franța, Anglia și Imperiul otoman), adresat Rusiei de a evacua Țările Române, Rusia i-a răspuns prin dezlănțuirea unei puternice ofensive de-a lungul Dunării. În consecință, Franța și Anglia au declarat război Rusiei . Cererea de a-și retrage armatele din principate a fost urmată de încheierea convenției habsburgo-otomane (iunie 1854) prin care se permitea trupelor austriece  să ocupe  țările române până la încheierea războiului. În fața ultimatumului habsburgic, Imperiul Țarist  s-a decis să-și retragă în toamna anului 1854 trupele peste Prut. Interesele marilor puteri europene, în special ale Franței care pregătea încă de pe acum izolarea Imperiului Habsburgic în vederea unor viitoare confruntări armate directe(care au și avut loc în 1859) și care a preferat să menajeze Rusia, tatonând chiar terenul în vederea unei alianțe secrete cu Petersburgul, au privat Moldova de șansa de a-și restabili vechea graniță  de – a lungul râului Nistru. Și cum interesele economice și politico-militare  ale marilor puteri  vizau în special îndepărtarea Imperiului Țarist de gurile Dunării, s-a adoptat ideea restituirii către Moldova a unor teritorii limitate de la nordul brațului Chilia. Către sfârșitul lunii februarie 1856, sub președinția ministrului de externe francez, s-au deschis la Paris lucrările Conferinței de pace. Reprezentanții Rusiei au trebuit să accepte , până la urmă, ideea renunțării  la sudul provinciei Basarabia în favoarea Moldovei. Marile puteri blocau astfel drumul Rusiei spre Balcani și spre Strâmtori, în condițiile în care statutul Principatelor Române a fost internaționalizat prin punerea lor sub garanția colectivă a principalelor șapte state europene.

În cadrul Conferinței reprezentanților celor șapte puteri(Imperiul Otoman, Țarist, Habsburgic, Marea Britanie, Franța și regatele Prusiei și Sardiniei), desfășurată  la Paris(mai – august 1858), cererile formulate de divanurile ad-hoc de la București și Iași  au fost mai puțin  luate în considerare. Folosindu-se de unele prevederi mai puțin clare ale Convenției de la Paris, deputații Adunărilor elective de la Iași și București au ales la 17 ianuarie(5 ianuarie) și, respectiv, 5 februarie(24 ianuarie) pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domnitor al Moldovei și Țării Românești. S-au pus astfel bazele viitorului stat unitar românesc.
Foto nr. 9 Domnitorul Alexandru Ioan Cuza(sursa internet)


         Reformele lui Alexandru al II – lea au fost, alături de cele ale lui Petru cel Mare, cele mai importante din istoria Rusiei. Venite însă prea târziu, aceste nu au mai putut repara toate relele de care suferea imperiul rus. Chiar în această epocă de elan reformator, Basarabia și-a pierdut statutul de provincie privilegiată pentru a deveni o simplă gubernie a vastei împărății rusești.

         Cu toate colonizările efectuate de administrația țaristă, caracterul preponderent românesc al provinciei cuprinse între Prut și Nistru nu a putut fi modificat. Recensământul din 1856, efectuat pe întreg teritoriul Basarabiei, a înregistrat 990 000 de locuitori. În urma restituirii către Moldova a celor trei județe din sud(Cahul, Bolgrad și Ismail) populația provinciei aflată sub administrația rusească a fost numai de 862 000 locuitori. În 1871, recensământul efectuat înregistrează o scădere importantă a procentului românilor la numai 67,40%(adică 692 000 de moldoveni). Crește procentul populației ruso-ucrainiene  și a cele evreiești.

         România participă activ la războiul ruso-turc din 1877 – 1878 , în scopul cuceririi independenței naționale. Cu toate că acordul încheiat la Livadia între România și Rusia garanta integritatea teritorială a României, intenția Rusiei de anexare a celor trei județe din sudul Basarabiei apărea tot mai evidentă.

         La 31 ianuarie 1878, Imperiul otoman, în fața ofensivei armatei rusești a fost obligat să ceară pace. La 3 martie 1878 s-a semnat la San Stefano tratatul de pace între Rusia și Imperiul Otoman. Prin acest tratat, Poarta se obliga să cedeze sangeacul Tulcea, iar Rusia își rezolva dreptul de a schimba acest teritoriu cu sudul Basarabiei pe care urma să-l încorporeze.

         La Congresul de pace de la Berlin  din iulie 1878, marile puteri prezente la masa tratativelor și-au declinat orice interes pentru soarta sudului Basarabiei în favoarea Rusiei. În toamna anului 1878, administrația românească s-a retras din sudul Basarabiei, locul fiindu-i luat de administrația rusească. Atitudinea pasivă, formă de rezistență împotriva ocupantului, a determinat eșuarea, în linii mari, a politicii de rusificare a poporului românesc din Basarabia. Se cuvine subliniat faptul că mișcarea de eliberare națională din Basarabia nu a cunoscut formele elaborate, bine  organizate și argumentate teoretic cunoscute în Transilvania. Această mișcare a românilor de peste Prut a avut un specific al ei, generat de condițiile concret-istorice și mai ales de politica promovată de autoritățile de ocupație.

         În dreapta Prutului, în România, interesul pentru soarta Basarabiei creștea. Ne-o dovedește faptul că, în ciuda vigilenței poliției țariste, o seamă de informații apăreau în paginile ziarelor românești.

         În contextul izbucnirii primei revoluții în Rusia(1905), mișcarea națională a românilor din Basarabia a cunoscut primele ei succese importante. În anii 1905 – 1906 au funcționat în Basarabia trei grupări distincte. Apar în cadrul acestora personalități precum Pan Halippa, Petre Gore, etc.. Evenimentele anilor 1905 – 1906 au reprezentat o premieră pentru opinia publică din Regat, foarte sensibilă până atunci, mai ales la mișcarea românilor din Ardeal. Apariția unor cărți, precum și a unor articole în presa vremii despre trecutul și prezentul provinciei dintre Prut și Nistru au reorientat atenția lumii românești, este drept, pentru destul de puțin timp, către est, către pământul românesc încorporat în imperiul țarilor, unde mai toată lumea avea impresia că nu se mai poate întâmpla nimic.

         Basarabia a revenit în forță în atenția opiniei publice românești în 1912, anul în care se comemora un veac de la rășluirea de către de către Rusia a unei jumătăți din Moldova. Interesul pentru trecutul Basarabiei depășește granițele țării. R.W. Seton-Watson, unul dintre  cei mai cunoscuți istorici englezi, cerea, în această perioadă, informații despre situația românilor dintre Prut și Nistru.

         Asasinarea, la 28 iunie 1914, a prințului moștenitor al Austro – Ungariei și a soției sale, a constituit pretextul declanșării primului război mondial, după ce mai înainte, încă din ultimii ani ai veacului trecut, Europa se împărțise în două blocuri militare: Tripla Alianță și Tripla Înțelegere. România, având experiența pericolului ocupației rusești din 1878, a încheiat în 1883 tratatul de alianță cu Austro – Ungaria și Germania. Totuși, în perioada 1914 – 1916 , România va adopta o strictă neutralitate față de părțile aflate în conflict(începând cu 28 iulie).

         Teritoriile locuite în marea lor majoritate de populație românească, se găseau încorporate în imperii ce aparțineau blocurilor politico-militare în conflict. Transilvania, Banatul, Bucovina, se numărau printre provinciile Austro-Ungariei, în vreme ce Rusia stăpânea ținutul aflat între Nistru și Prut. De aici și dilema în care se afla Ion. I. C. Brătianu, primul ministru al României. În acele clipe, orice politică bazată pe sentimente și nu pe rațiune era exclusă. Un alt element semnificativ în ecuația politicii externe românești l-a reprezentat și faptul că, încă de la începutul războiului, diplomațiile rusă și franceză, spre satisfacția guvernului român, au lăsat să se înțeleagă că alipirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei la Regat ar fi recunoscută de aceste puteri în schimbul declanșării războiului împotriva Austro-Ungariei. La rândul lor și puterile Centrale au încercat să cointereseze România lăsându-i speranța eliberării și unirii Basarabiei în schimbul deschiderii unui front de luptă împotriva Rusiei de-a lungul Prutului.

         Presiunile Antantei asupra guvernului român erau tot mai mari. În condițiile în care puterile Antantei au acceptat cererile românești și au căzut de acord asupra formei tratatului de alianță , I.I.C. Brătianu a semnat la 17 august 1916. Prin acest document România și-a garantat dreptul de a-și alipi teritoriile locuite de populația majoritar românească din Austro-Ungaria. Iată cum descria I.G. Duca în ale sale Amintiri politice starea sufletească lui Ionel Brătianu din momentul semnării Convenției de alianță: „Firește, în sufletul lui, ca și al nostru al tuturor, era durerea că, din această recunoaștere a drepturilor românismului lipsea Basarabia. Cum a spus odată,iscălind tratatul cu Aliații, am renunțat la Basarabia, am comis o adevărată nelegiuire” .... Nu ne îndoim că ceasul Basarabiei va suna, cum sunase ceasul Ardealului, al Banatului și al Bucovinei.”

         La zece zile după semnarea tratatului de alianță, în noaptea zilei de 27 august 1916, trupele românești au trecut Carpații și au început lupta pentru eliberarea Transilvaniei. La 30 august și 1 septembrie, Germania și apoi Bulgaria  și Imperiul otoman au declarat război României. În urma acestui fapt, o țară mică precum România, cu u  potențial economic și militar redus, avea cel mai lung front din Europa, 1200 km, mai lung cu 100 de km decât frontul rusesc, care se întindea de la Marea Baltică la Vatra Dornei, în Bucovina. După mai multe victorii ale armatelor române în Transilvania, au urmat dezastrele din Dobrogea, de la începutul lunii septembrie. Trupele rusești, care trebuiau să apere frontul de sud, pe lângă faptul că aveau un număr prea mic și o „combativitate scăzută”. Până la sfârșitul toamnei 1916, armatele Puterilor Centrale au ocupat Oltenia, Muntenia și Dobrogea. În acest context, Casa Regală, Guvernul și Parlamentul României s-au retras în Moldova. Izbucnirea revoluției din Rusia în februarie 1917, a deschis perspectiva eliberării Basarabiei de sub dominația străină și a unirii ei cu România. Paralel cu revoluția socială, în Rusia se intensifica și lupta națională . Soldații basarabeni s-au încadrat mai ales în rândul care doreau cu ardoarea de sub cnutul rus.

         În vara anului 1917, asupra României se exercita ofensiva comandată de mareșalul von Mackensen, menită să scoată această țară din războiul împotriva Puterilor Centrale. Tocmai în acest timp a început și dezorganizarea unităților rusești și retragerea lor de pe frontul rusesc. Rămasă singură, armata română a susținut, în august – septembrie 1917, 25 de bătălii în zona Oituz – Mărășești – Nămoloasa , respingând ofensiva germano-austro-ungară.

         În asemenea împrejurări dramatice, statul român nu putea veni în ajutorul fraților basarabeni decât ci sfaturi, ținând seama că destrămarea Imperiului Rus apărea ca o rază de speranță pentru libertatea popoarelor subjugate.. Ca și în întreaga Rusie, în orașele principale din Basarabia: Chișinău, Bălți, Tighina, Cahul, românii se adunau ca să îți hotărască destinul. În luna aprilie 1917, reprezentanții populației dintre Prut și Nistru au votat o moțiune cerând autonomia administrativă, economică, religioasă și culturală a Basarabiei, precum și alegerea unei adunări legislative. Despărțirea de Rusia încă nu funcționa ca idee majoră. Mai persista incertitudinea, teama și mentalitatea filo-rusă, impregnată într-un secol de stăpânire, propagandă și teroarea întru mistificare. Ca  formă de organizare statală se propunea o republică moldovenească autonomă, în cadrul statului federativ rus, care trebuia să constituie imperiul în granițele existente. Pentru menținerea ordinii, se preconiza organizarea unor „cohorte moldovenești”.

         În această luptă, în organizarea și pregătirea ei, un rol important au jucat și prizonierii transilvăneni și bucovineni, ca și refugiații din România care, răspândiți printre soldați și pe teritoriu, au dezvoltat o propagandă vie pentru cauza națională și pentru unirea tuturor românilor. Dezbărându-se mentalitatea filo-rusă, învățătorii au devenit apostoli ai redeșteptării naționale a românilor din Basarabia.

         O primă întrunire a fost cea de la Odessa, din 18 aprilie/1 mai 1917, la care au participat peste 10 000 de basarabeni: ofițeri, soldați, studenți, profesori, preoți. Tot acolo s-a constituit și un comitet revoluționar, alcătuit din reprezentanții armatelor ruse de pe frontul român și ai organizațiilor muncitorești și țărănești din Basarabia și Herson , în rândul cărora moldovenii erau precumpănitori ca număr. În zilele următoare s-a ținut la Chișinău Congresul preoților și al învățătorilor, unde au cerut mitropolit român, autonomie și un „înalt sfat” cu atribuții legislative și executive. În aprilie 1917 s-a organizat Partidul Național Moldovenesc, condus de Vasile Stroiescu, ajutat de Pan Halippa, Paul Gore, Vladimir Herța și transilvăneanul Onisifor Ghibu. Din rândul armatei a pornit mișcarea maiorul de stat major Emanoil Catelli, ajutat de studentul ofițer Anton Crihan. Ei au organizat, tot la Odessa, adunarea soldaților în care Partidul Național Moldovenesc a fost reprezentat prin Pan Halippa și Vladimir Herța. S-a adoptat programul de autonomie a Basarabiei, cu oaste, justiție și școală proprii, ca singura cale de  a ieși din anarhia care năpădea țara. Îndată după aceasta s-a creat un „Comitet executiv moldovenesc al soldaților și ofițerilor ” sub președinția lui Catelli. Acest comitet a trimis propagandiști în mai multe orașe ale Rusiei să adune soldații români și să-i convingă să vină acasă.

         În august 1917 s-a creat Partidul Țărănesc din Basarabia, cu un program social – economic privind țărănimea. El a ținut la sfârșitul aceleiași luni, la Chișinău, un congres al țăranilor din Basarabia, dezbătând problema pământului și a unirii. Dar, în iunie 1917, evenimentele s-au complicat prin constituirea Republicii Ucraina. Guvernul ei a revendicat Basarabia. Românii au protestat cu energie „Romcerod-ul”( Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român) din Odessa a calificat politica guvernului de la Kiev ca „imperialistă și antidemocratică” și a cerut guvernului Kerenski să recunoască basarabenilor dreptul de a-și alege ei conducerea proprie în hotarele lor istorice și etnografice. Guvernul de la Petrograd și apoi Rada(Parlamentul) din Kiev au recunoscut că politica de ucrainizare a Basarabiei era cu totul neîntemeiată și au renunțat la ea. A triumfat, deci, ideea constituirii Basarabiei ca o republică autonomă.

         Dar, până la organizarea administrației, în vara anului 1917, în condițiile revoluției și războiului, s-au produs în continuare mari dezordini, multe jafuri, atacuri la drumul mare, asasinate. După  lungi discuții și frământări s-a hotărât convocarea „Marelui Congres Ostășesc” la Chișinău, între 2 și 9 noiembrie 1917. Au participat 989 de delegați, soldați și ofițeri, reprezentând peste 300 000 de basarabeni, mobilizați pe toate fronturile ca adunare reprezentativă și a luat dreptul de a proclama autonomia politică și teritorială a Basarabiei.

         La acest congres s-au luat două hotărâri deosebit de importantă:

a.      Naționalizarea oștirilor moldovenești;

b.     Convocarea Sfatului Țării, ca adunare aleasă a Basarabiei.

Alegerile pentru Sfatul Țării s-au desfășurat în toamna anului 1917. După un secol de asuprire țaristă, populația se putea exprima liber, alegându-și reprezentanții proprii în marele forum ce urma să se reunească la Chișinău.

Structura Sfatului Țării a reflectat structura națională, precum și toată gama de curente  politice, profesori și instituții existente în acest teritoriu. Din date concrete existente în arhive, rezultă că structura națională a celor 150 de deputați era următoarea: 150 de moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruși, 3 bulgari, 2 nemți, 1 polonez, 1 grec, 2 găgăuzi. Erau reprezentați militari, țărani, învățători, preoți, juriști, delegați ai unor structuri administrative, societăți comerciale, etc., precum și ai organizațiilor și curentelor politice existente în Basarabia. Partidul Național Moldovenesc, socialiști de diverse nuanțe, toți aparținând minorităților naționale. Reține atenție prezența unei femei în Sfatul Țării și anume, Elena Alistar.

Sfatul Țării și-a început activitatea în ziua de 21 noiembrie/4 decembrie 1917. Președintele Sfatului Țării a fost ales, în unanimitate de voturi Ion Ianculeț, profesor. Acest organism liber ales a preluat suveranitatea provinciei din mâinile guvernului rus, dispunând legamente de soarta ei și a poporului care l-a ales.

         La 2/15 decembrie 1917, Sfatul țării a proclamat oficial Republica Democratică Moldovenească. Președinte a fost ales Ion Ianculeț; puterea executivă s-a atribuit unui Sfat (Consiliu) al directorilor, în frunte cu Pantelimon Erhan. El a fost repede recunoscut de guvernul din Petrograd. Misiunea acestui consiliu (guvern - n.n.) era deosebit de grea, căci, ca și întreaga Rusie, Basarabia se confruntă cu tulburări violente, anarhie. Victime ale fărădelegii au căzut și doi fruntași ai luptei naționale basarabene: avocatul Simeon Murafa și inginer Hodorogea.

         Dezordinile, jafurile, incendiile s-au produs îndeosebi în nord, pe la Hotin și în sud la Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă, Tighina.

         În acest context, la 7/20 decembrie 1917, a avut loc o consfătuire- cu participarea regelui și a lui I. I. C. Brătianu-la care s-a discutat „ce facem și cum împiedicăm pe ruși să devasteze țara?”. S-a hotărât adoptarea unor măsuri pentru apărarea populație, trecându-se la dezarmarea trupelor ruse care recurgeau la devastări. Întrucât situația se deteriora, la 9/22 decembrie 1917 Consiliul de Miniștri a hotărât ca armata română să înceapă curățarea teritoriului național de trupele rusești.

         Acest act legitim a interpretat de guvernul bolșevic de la Petrograd ca fiind ostil statului sovietic. La 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 ministrul Constantin Diamandi, împreună cu personalul Legației Române au fost arestați. La intervenția membrilor corpului diplomatic la Lenin, ministrul și ceilalți diplomați români au fost eliberați pe data de 2/15 ianuarie. La 3/16 ianuarie, guvernul sovietic a trimis guvernului român o notă semnată de Lenin, prin care afirma că  „autoritățile române au săvârșit acte dușmănoase la adresa soldaților ruși”, drept care cerea „eliberarea soldaților și ofițerilor ruși arestați” pedepsirea(subl. n.) autorităților militare care au decis aceste arestări și garanția că aceste acte nu se vor mai repeta. Refuzul de a răspunde la cererea noastră până la 24 de ore va fi considerată ruptură de relații(subl. n.). Vom lua în asemenea caz măsurile militare cele mai energice”.

         La 13/26 ianuarie, Consiliul Comisarilor Poporului transmitea guvernului român că a hotărât următoarele: „1) Să rupă orice relațiuni diplomatice cu România și să expulzeze pe drumul cel mai scurt Legația Română, precum – în genere – și pe toți agenții autorităților române; 2) Să declare sechestrat pentru oligarhia română și depozitul de aur al României păstrat la Moscova; puterea sovietică își ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit și se obligă să-l restituie în mâinile poporului român; 3) Fostul comandant al frontului român, Scerbacev, care s-a ridicat împotriva revoluției, este declarat dușmanul poporului și pus în afară de lege”. Se impune remarcat faptul că în această notă nu se punea chestiunea Basarabia, astfel că ruperea relațiilor diplomatice cu România nu a avut la bază probleme teritoriale cum a susținut ulterior istoriografia sovietică.

         În Basarabia evenimentele se precipitau vertiginos; se cereau soluții grabnice. În aceste condiții, s-a format un „bloc moldovenesc” care a pregătit Unirea Basarabiei cu România . Dar dezordinea, conflictele, jafurilor sporeau amenințător. Basarabia, fără apărare. Cădea pradă anarhiei bolșevice. În această situație disperată, cei mai activi membri ai Sfatului Țării, formând „blocul moldovenesc”, au trimis o delegație la Iași, ca să ceară ajutorul armatei române pentru restabilirea ordinii și apărării vieții cetățenilor.

         În fața unor dificultăți insurmontabile, guvernul Brătianu n-a pierdut frâna. N-a asistat nevolnic la destrămarea țării, ci a hotărât să se ajute pe sine impulsionând tendința de salvare a Basarabiei și de Unire cu Patria – Mamă. Guvernul Român a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie și două de cavalerie.

         Populația civilă a primit cu bucurie armata română condusă de generalul Ernest Broșteanu. Istoriografia înregistrează declarația unui profesor universitar rus:„ Nu avem ce căuta aici pe pământul Basarabiei. Pământul Basarabiei nu este pământ rusesc, este pământ moldovenesc din moși-strămoși . Nu ne trebuie pământ străin. Să ne ducem la noi acasă și să lăsăm pe moldoveni să-și stăpânească în pace pământul strămoșesc”.

La 13/26 ianuarie, generalul Broșteanu și Statul Major al Diviziei 9  au intrat în Chișinău. Unitățile bolșevice s-au retras la Tighina, pe Nistru, fără să opună rezistență. În același timp, în sudul Basarabiei, Divizia 13 a trecut Prutul, de la Oancea la Cahul, pacificând regiunea grav tulburată de elementele răzvrătite, haotice, pe care armata rusă de pe Dunăre nu le mai putea ține sub control. Au fost eliberate orașele Bolgrad și Ismail. În urma luptei de la Vâlcov, soldații Diviziei 13 au dezarmat grupurile de răzvrătiți și turbulenți din sudul Basarabiei. La 8 martie, unitățile armatei române au intrat în Cetatea Albă. Forțele bolșevice, retrase la Tighina, au fost anihilate la 7 februarie 1918.

În forumul cel mai reprezentativ din Basarabia, Sfatul Țării, se descifrau două tendințe politice: una de păstrare a autonomiei, în cadrul unui stat federal rus, creat de revoluția din octombrie; această tendință era sprijinită de neromâni(ruși, evrei, găgăuzi); a doua tendință cea de independență completă a Basarabiei, susținută de români. Prin energia conducătorilor și prin dreptatea cauzei  a triumfat această a doua tendință în ziua de 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat independența. Președinte al republicii a fost ales tot Ion Ianculeț, secretar al Sfatului Țării a fost ale poetul Ion Buzdugan, iar șef al guvernului, doctorul Daniel Ciugureanu.

Independența unei țări așa de mici, secătuită economic, fără organizare proprie, fără armată, era greu , dacă nu imposibil, de păstrat. Mai ales că Ucraina, pe față sau pe ascuns, manifesta tendințe anexioniste, ațâțând populația eteroclită din sud, iar trupe austro-ungare treceau din Bucovina și ocupau Hotinul.

În haosul atâtor evenimente, soluția salvatoare pentru românimea dintre Put și Nistru nu putea fi decât unirea cu România, singurul scut al ordinii din această regiune. Se cuvine a se menționa un fapt revelator pentru destinul românesc: la lupta eroică a basarabenilor se adaugă activitatea zeloasă și entuziastă a tuturor misionarilor culturii române de pretutindeni, din Regat, din Transilvania și Bucovina.

La 26 februarie, o delegație compusă din Ion Ianculeț și Daniel Ciugureanu, președintele și primul – ministru al republicii Moldova, a venit la Iași să mulțumească guvernului român pentru ajutorul dat în restabilirea ordinii și să discute problema unirii. Generalul Al. Averescu, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, a sfătuit delegația să mai aștepte până la încheierea Păcii cu Germania și Austro-Ungaria.

Tratativele începuseră la Buftea, iar diplomația austro-ungaro-gernmană  căuta să socotească Basarabia drept un schimb de teritoriu; să revină României în locul Dobrogei, pe care o făgăduiseră Bulgariei. Replica dată de Averescu delegației austro-ungaro-germană a fost dură: „Voiți să ne luați ceea ce este al nostru, adică Dobrogea, și să ne dați ceea ce nu este al vostru: Basarabia.

Pentru continuarea tratativelor a fost chemat  la guvern Al. Marghiloman. Delegația basarabeană s-a întors la Chișinău în așteptarea unui moment mai propice, mai fast pentru destinul românilor. Pacea de la Buftea, semnată la 5/18 martie cu cuțitul la gât, a împins România până pe marginea prăpastiei.

Dar iată că salvarea venea de jos, de la națiune. Întâi pentru că s-a păstrat ordinea și încrederea. Conducerile județelor din Basarabia, începând cu Bălți și Soroca, au cerut tot mai insistent unirea cu România. Aceasta ca un răspuns la faptul că guvernul din Kiev a reluat problema încorporării Basarabiei la Ucraina. Pacea de la Brest – Litovsk  sporea pretențiile Ucrainiene.

Nu era pentru basarabeni decât o singură cale de urmat: calea națională a unirii cu România. La 2/15 martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ianculeț, Halippa și Ciugureanu, s-a prezentat din nou la Iași cu propunerea de unire cu două condiții: a)  să fie întrebați și reprezentanții puterilor din Alianță și b) actul unirii să nu fie semnat de un guvern conservator.

Consultând reprezentanții puterilor din Antantă, guvernul român a primit un răspuns evaziv din partea ministrului Italiei; ministrul Angliei a declarat că nu se va opune unirii Basarabiei cu România. Reprezentantul SUA a recomandat să se facă unirea, iar ministrul Franței, Saint-Aulaire, a recomandat lui Inculeț: "Faceți unirea cât mai repede. Nimeni nu se va găsi printre aliați, ca să nu sprijine acest început al înfăptuirii României Mari". Nu se putea găsi un răspuns mai prielnic și mai încurajator.

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării al Republicii Democratice Moldovenești a votat istorica declarație de Unire: "În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre și Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldave, în puterea dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu România".

Pentru unire au votat 86 de deputați, 3 au fost contra, iar 36 s-au abținut (adică deputații ucraineni, evrei, bulgari, germani). Prin decretul regal din 9/22 aprilie se confirmă hotărârea de Unire a Basarabiei cu România, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu intrau în guvernul țării ca miniștrii fără portofoliu.

Primul pas în domeniul reformelor stabilizatoare a fost etatizarea pădurilor și a subsolului, precum și votarea reformei agrare, prin care pământul era distribuit țăranilor.

Dreptatea istorică a Unirii avea un vădit temei etnografic național. În pofida procesului de izolare și rusificare extins pe un secol, în 1918, populația Basarabiei era de 2 725 000 de suflete, din care: români – 1 810 000 sau 65,5%, ruși și ucraineni – 338 000 sau 12%, evrei – 270 000 adică 9,8%, bulgari și găgăuzi – 210 000, ceea ce însemna 7,7%, germani – 75 000, deci 2,7%, greci și armeni – 30 000, adică 1,3%

Unirea Basarabiei cu patria-mamă a născut un reviriment moral pentru românii de pretutindeni. Lupta de eliberare și unire a Transilvaniei și Bucovinei s-au intensificat la maximum. Eșuarea marii ofensive Ludendorff și contraofensiva franco-anglo-americană, comandată de generalul Foch, s-a încheiat cu capitularea Germaniei și semnarea armistițiului de la Compiègne (11 noiembrie 1918). Austro-Ungaria, înfrântă pe frontul italian, a intrat într-un proces de dezmembrare. Națiunile subjugate s-au eliberat și au pornit pe calea formării statelor naționale. Locuitorii din Bucovina au ales Congresul General care, la 15/28 noiembrie 1918, a hotărât în unanimitate unirea cu România.

Luptând cu energie, transilvănenii au organizat, în ziua de 18 noiembrie/1decembrie 1918, al Alba Iulia, Marea adunare populară și națională, în care cei 1228 au votat pentru Unirea Transilvaniei cu România. Astfel, toate provinciile românești formau un stat unic, România Mare.



Col. (rtr.) dr. Ștefan Ciobanu