marți, 28 iunie 2016

28 IUNE 1940 !

28 iunie 1940 – Răpirea Basarabiei, Nordului Bucovinei și ținutului Herței de către Imperiul sovietic
...Vulturul ar trebui să permită păsărelelor să cânte și să nu-i pese de ce cântă...”.
(Churchill către Stalin, în timpul Conferinței de la Ialta)
     Istoria Imperiului rus, de la Petru cel Mare la Stalin, poartă în sine pecetea expansiunii teritoriale. Aspirația Moscovei de a stăpâni bazinul Mării Negre, Gurile Dunării și sud-estul continentului european a fost o constantă a politicii externe rusești și, apoi, sovietice este subliniată și lucrarea Diplomația europeană în epoca modernă, apărută la Bucureșri în 1984. Realizarea sau nu a acestor proiecte a fost strâns legată de capacitatea Moscovei de a controla în totalitate sau parțial, politic și militar spațiul românesc și, de contextul internațional existent la un moment dat.
    Indiferent dacă a îmbrăcat haina panslavismului ortodox sau a ”evangheliei marxiste”, politica vecinului de la răsărit față de români, a avut același scop: anihilarea capacității de rezistență și diminuarea unui obstacol greu de trecut în expansiunea sa către strâmtorile Bosfor și Dardanele și Balcani. În acest scop-funcție de etapa istorică și de condițiile geopolitice concrete – au fost folosite toate căile și metodele posibile, de la diplomația abilă la agresiunea armată, inclusiv invazia și ocupația militară.
     În decursul a două secole (XVIII – XIX), pământul românesc a fost invadat de mai multe ori de armatele rusești. Sunt specialiști care afirmă că fiecare generație a trebuit să suporte în acest răstimp, consecințele a două-trei ocupații militare rusești, fără a lua în calcul faptul că o parte din teritoriul românesc dintre Prut, Nistru și nordul Gurilor Dunării – Basarabia – l-a anexat Rusia țaristă în anul 1812.
     Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor a fost pentru români lipsit de grija amenințărilor și a spectrului invaziei de la răsărit. Expansiunea rusească a continuat – așa cum remarca un reputat specialist francez Amiral Castex – într-o perfectă simetrie de la est la vest. În perioada 1877-1914 armatele rusești fiind ocupate cu chestiunile din Extremul Orient, spațiul românesc a fost supus doar agresiunii propagandiste și diplomatice. Prin presă și lucrări de istorie, Kremlinul a contestat, constant, unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918.
     Ruperea echilibrului de putere în Europa la sfârștul secolului al XIX-lea și reașezarea lui prin forță a readus Imperiul țarist printre competitorii la supremație în sud-estul european. Abilul diplomat Sazonov, ministru de externe al Rusiei în perioada primului război mondial, ”a știut să stoarcă aliațiilor apuseni (Franța și Anglia – n.n.) recunoașterea dreptului Rusiei asupra Țaringradului și a Bosforului (s.n.)”. Teritoriul românesc a devenit automat una din căile expansiunii Moscovei spre sud-est. Evoluțiile politico-militare de pe teatrele de operațiuni din răsărit, la sfârșitul primului război mondial, dar mai ales evenimentele din Rusia au anulat posibilitatea ca rușii să materializeze drepturile câștigate de la Sazonov de la partenerii din Antantă.
     După încheierea primei conflagrații mondiale, ”mesianismul slav” n-a dispărut. El a continuat să supraviețuiască într-o formă pervertită de învățătura lui Lenin, bolșevismul (s.n.). Vechea teorie a eliberării popoarelor balcanice de sub ”dominația păgână”, în numele creștinismului ortodox, a fost înlocuită cu cea a ”eliberării definitive a proletariatului”, prin prăbușirea lumii vechi bazate pe capitalismul american, englez, francez, german și pe naționalismele înguste și demodate. Marximsul, în varianta lui cea mai dură-stalinismul- a devenit, în fapt un vector de promovare a imperialismului național al Rusiei Mari. România devenea din nou obiectiv al expansiunii teritoriale rusești și posibilă țintă pentru o invazie dinspre răsărit.
     Diplomația Bucureștiului, pentru a contracara politica Kremlinului, a căutat să-și apropie sprijinul Marilor Aliați – Franța și Anglia - care au contribuit efectiv la realizarea României Mari, a instituțiilor și organismelor create în scopul menținerii păcii și conservării relațiilor apărute după încheierea primei conflagrații mondiale, în special Societatea Națiunilor. Consecințele unei organizări mai mult ideatice a acestui organism au fost sesizate de unelestate europene , mai ale de cele ce-și încheiase construcția național-statală în granițele lor etnice, firești.
     Urmarea a fost apariția unor alianțe bi sau multi-laterale între țările ce-și încheiase construcția național-statală în granițele lor etnice, firești și constituirea de organisme politico-militare regionale, menite a le apăra interesele în această parte a Europei, promovând o politică militară ce urmărea în primul rând, securitatea frontierelor naționale, fără a modifica linia politică generală. Astfel, atât România cât și partenerii săi din Mica Înțelegere și Antanta Balcanică au rămas atașați fideli ideii securității colective în întreaga perioadă interbelică.
     Paralel cu acestea, țările nemulțumite de ordinea rezultată în urma păcii de la Versailles, în primul rând Germania și Uniunea Sovietică, și-au canalizat eforturile, separat sau conjugat, pentru sublimarea autorității Societății Națiunilor și distrugerea sau anihilarea pactelor politico-militare regionale.
     După depășirea momentului dramatic al relațiilor româno-ruse din anii 1918-1920 și anihilarea diversiunii organizate de Comintern (Internaționala a III-a Comunistă – n.n.) în spatele căreia stătea Kremlinul la Hotin (1919) și la Tatar-Bunar (1924), statul român n-a fost practic, amenințat cu invazia din partea Uniunii Sovietice până la modificarea raportului de putere, stabilit în Europa la sfârșitul deceniului al doilea al secolului XX. Jumătatea deceniului patru este apreciată de istoricii și specialiștii militari ca pragul în care balanța a înclinat decisiv în favoarea statelor revizioniste.
     Sesizând incapacitatea Societății Națiunilor de a se opune politicii de revizuire a tratatelor și a granițelor rezultate după primul război mondial, U.R.S.S. a căutat sub camuflajul unor declarații pacifiste și a unei propagande susținute, să distrugă sistemul de alianțe politico-militare ale României care-i garanta securitatea frontierei de est (alianțele cu Polonia și Franța). Principalul aliat și susținător al României, Franța, preocupată de propria sa securitate pe Rin, a făcut jocul Moscovei, care avea ca principal obiectiv al politicii sale externe anexarea unor teritorii, din imediata sa apropiere, aparținând Poloniei, Țărilor Baltice, Finlandei și României.
     Oamenii politici și militari din România, fini cunoscători ai evoluției vieții politico-militare internaționale, ca de exemplu Nicolae Titulescu și generalul Ion Antonescu, au intuit că politica de alianțe în Europa, în cea de-a doua parte a deceniului patru, va suferi modificări de esență ca urmare a răsturnării raportului de putere. Astfel, Nicolae Titulescu a întrevăzut o iminentă apropiere între U.R.S.S. și Germania, în pofida faptului că între Moscova și Berlin se desfășura un adevărat război propagandist.
     Nicolae Titulescu a fost convins că un pact între România și U.R.S.S. era absolut necesar pentru asigurarea țării noastre și în lucrarea sa Politica externă a României considera că acesta ”trebuie făcut la timpul potrivit, altminteri apropierea ruso-germană va avea loc fără noi și împotriva noastră”, exact așa cum avea să se întâmple peste numai cinci ani (23 august 1939).
     Într-o conjunctură internațională favorabilă, Nicolae Titulescu, cu acceptul guvernului și al regelui Carol al II-lea a inițiat negocierea și semnarea unui Pact de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică (1936). Datorită unor clauze contractuale stipulate în conținutul tratatului, ca de exemplu posibilitatea pătrunderii pe teritoriul național al trupelor sovietice, înțelegere la care au ajuns șefii celor două diplomații, Nicolae Titulescu și M.Litvinov, a stârnit vii controverse în opinia publică și lumea politică românească. Era greu de înțeles și acceptat alianța și prietenia cu un stat care nu-și recunoștea frontierele.
     Faptul că Litvinov a negociat și semnat un document de o asemenea importanță pentru relațiile dintre două state cu titlu personal , fără să angajeze Guvernul U.R.S.S. – cum avea să recunoască ulterior însuși N.Titulescu - demonstrează că acest demers al Moscovei se încadra în jocul diplomației de conjunctură. U.R.S.S. nu renunța la obiectivele politicii externe, în ceea ce privește România, pe termen lung. Astfel, la nici două luni de la semnarea tratatului de asistență mutuală, același Litvinov, sub pretextul schimbării de către România a politicii externe, declara, în Franța, lui Titulescu: ”România, repet – în zadar spuneți contrariul - și-a schimbat politica externă. Vrem ca potențialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus și nu german. De aceea, țin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice și militare care ne vor fi posibile” (s.n.). Pătrunderea armatelor sovietice pe teritoriul României era de fapt doar o chestiune de conjunctură politică internațională propice invadatorului.
     Uniunea Sovietică a urmat, în ceea ce privește relațiile sale cu România,o politică a dușului scoțian, pentru a-și masca adevăratele intenții. Atitudinea Kremlinului față de București devenea mai concilantă sau mai aspră în funcție de barometrul tratativelor pe care le purta cu taberele pro și contra sistemului de la Versailles. Conducătorii sovietici erau conștienți că în ecuația reașezării raportului de forțe în Europa, între învinșii și învingătorii din primul război mondial, U.R.S.S. are rolul de arbitru și au exploatat acest lucru în interesul acestuia de mare putere.
     Fiind vitali interesați de resursele energetice românești și de controlul asupra Gurilor Dunării, sovieticii au încercat să ”convingă” aliații tradiționali ai României, Franța și partenerii din Mica Înțelegere, în special Cehoslovacia, de ”necesitatea” tranzitului sau staționării trupelor rusești pe teritoriul românesc. Bucureștiul nu putea să accepte o asemenea perspectivă.
     Venirea lui Octavian Goga și a lui A.C.Cuza la conducerea guvernului a însemnat o răcire a raporturilor româno-ruse. Tonul presei scrise și vorbite din U.R.S.S. a devenit violent, la adresa României. Chestiunea Basarabiei a constituit un subiect des comentat în articolele din presă și comentariile posturilor de radio din Moscova și alte orașe din U.R.S.S. La jumătatea lunii iunie 1938, Comisarul poporului pentru afacerile interne comunica Legației române din Moscova, în termeni duri , că nu mai poate accepta note și documente românești în care, vorbindu-se de Basarabia, se folosește termenul de ”teritoriu românesc” și nici expresia ”malul românesc al Nistrului”.
      Spre sfârșitul anului 1938, raporturile între România și Uniunea Sovietică nu mai purtau amprenta încordării evidente, însă s-au răcit din nou de îndată ce semnele unei apropieri dintre Germania și U.R.S.S erau evidente.
     La 15 martie 1939, trupele germane au ocupat Cehoslovacia desființând-o ca stat, iar statele vecine acesteia Ungaria și Polonia nu au pierdut ocazia de a se înfrupta din trupul acesteia cu câte o halcă de teritoriu.
În condițiile în care trupele hitleriste se aflau la granița României amenințând cu invazia, guvernul român a acceptat să semneze tratatul economic cu Germania, la 23 martie 1939. Sesizând cursul periculos al evenimentelor, guvernele de la Londra și Paris, au decis să acorde garanții unilaterale Greciei și României, la 13 aprilie 1939. În acest context, guvernul român a propus Uniunii Sovietice, în repetate rânduri un pact de asistență mutuală între cele două țări, dar guvernul, de la Moscova nu s-a arătat interesat de inițierea unor negocieri concrete. În mod ostentativ, la începutul anului 1938, ministrul sovietic la București a fost rechemat, iar un alt diplomat nu a mai fost acreditat până în iunie 1940.
     În ziua de 12 august 1939 au început la Moscova tratative între delegațiile militare ale U.R.S.S., Marii Britanii și Franței. Opinia publică, precum și cercurile guvernamentale din România și-au pus mari speranțe în reușita acestor negocieri. Dar ele s-au dovedit iluzorii și au eșuat. Aproape simultan cu anunțarea eșuării convorbirilor tripartite anglo-franco-sovietice, opinia publică a aflat cu stupefacție de încheierea pactului de negresiune între Germania și Uniunea Sovietică. Documentul a fost semnat de cei doi miniștri de externe Ribbentrop și Molotov, în prezența lui Stalin, în noaptea de 24 august, la ora 2:00, purtând însă data de 23 august 1939.


      Pactul de neagresiune prevedea că cele două părți ”se obligau să se abțină de la orice act de violență și de la orice fel de atac una împotriva celeilalte, atât singură, cât și împreună cu alte state”; guvernele ambelor țări semnatare vor păstra contactul unul cu celălalt pentru consultări și în vederea informării în probleme referitoare la interesele lor comune. Tratatul era încheiat pe o perioadă de zece ani, iar nedenunțarea acestuia de către una din părți cu un an înainte de expirarea termenului, perioada în care tratatul va fi în vigoare se prelungește automat cu încă doi ani.
     Pactul conținea și un Protocol adițional secret care se referea la delimitarea sferelor de influență în Europa Răsăriteană. Articolul 3 al protocolului menționa: ”În privința sud-estului Europei, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de teritorii”.
În fapt, cele două mari puteri totalitare și-au delimitat sferele de influență în Europa, de la Marea Baltică la Marea Neagră, cu prețul subjugării unor popoare și al desființării sau multilării unor state suverane.
     Pactul Ribbentrop – Molotov a creat României o situație internațională de o gravitate fără precedent, pentru că:
a) întreg sistemul de alianțe și acorduri pe care se sprijinea securitatea țării era, practic, anulat;
b) Franța era la rându-i izolată, în imposibilitate de a-și onora, în cazul în care ar fi dorit, obligațiile ce și le luase față de România prin garanțiile din aprilie 1939;
c) prinsă între Germania și U.R.S.S. legate printr-un tratat pe multiple planuri, România nu mai avea nicio posibilitate de manevră diplomatică pentru a se putea ține în afara evenimentelor și a-și păstra integritatea teritoriului național;
d) Ungaria și Bulgaria, stimulate de împărțirea Cehoslovaciei, puneau deschis și presant chesiunea împărțirii României;
e) cele două mari puteri totalitare au decis sfărâmarea integrității teritoriale a României.
     Câteva zile mai târziu, la 1 septembrie 1939, a început cel de-al doilea război mondial prin atacarea Poloniei de către Germania, apoi, de la 17 septembrie de către U.R.S.S. În primăvara anului 1940, trupele germane au invadat Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia și Luxemurg, iar la 14 iunie au ocupat Parisul, Franța fiind constrânsă să încheie armistițiu la 22 iunie 1940.
     Pe măsură ce operațiile germane se desfășurau ”fulger” în Vest, Stalin a pregătit faza finală a anexiunilor prevăzute în protocolul adițional secret: încorporarea țărilor baltice și a Basarabiei.
     La 23 iunie, Molotov l-a primit pe ambasadorul german la Moscova și i-a comunicat că ”soluționarea problemei basarabene nu mai suferă nicio amânare” și că guvernul sovietic era hotărât să folosească forța, dacă România ar fi refuzat ”înțelegerea pașnică”, adică, în realitate cedarea, în afara Basarabiei, care figura în protocolul adițional secret, și a Bucovinei , pe care Uniunea Sovietică intenționa să o ceară, sub pretext că este populată de ucraineni. Ambasadorul a răspuns că revendicarea guvernului sovietic era ”neașteptată” dar nu că Germania ar fi contestat-o, ci întrucât nu credea că guvernul sovietic va lua inițiativa realizării ei. El a atras atenția părții sovietice că Germania avea mari interese în România, care îi furniza în mari cantități materii prime esențiale și, inclusiv, de ordin militar și că dificultăți de ordin extern – se subînțelegea un atac sovetic – ar fi prejudiciat grav aceste interese ale Reichului.
     Răspunsul oficial al guvernului german a fost transmis de ambasadorul german lui Molotov la 25 iunie, orele 21: Germania rămânea fidelă acordurilor de la Moscova și, în consecință nu obiecta la anexarea Basarabiei; cererea privind Bucovina era însă ceva nou”; nota reafirma marile interese ale Reichului în România (îndeosebi petrolul și produsele agricole) și își exprima dorința ca spațiul românesc să nu devină teatru de război; în încheiere, guvernul german își exprima disponibilitatea de a ”sfătui” guvernul român să accepte o ”soluționare pașnică (s.n.)”, adică să satisfacă revendicările sovietice. Molotov a mulțumit pentru ”atitudinea plină de înțelepciune a guvernului german și pentru bunăvoința sa de a sprijini satisfacerea revendicărilor sovietice”; el a respins însă sugestia ambasadorului german de a renunța la Bucovina, pentru a înlesni o soluționare pașnică (ambasadorul a amintit și că Bucovina nu a aparținut Rusiei țariste) și a declarat că ”Bucovina este ultima parte care lipsește încă unei Ucraine reunificate (s.n.)”. În ceea ce privește Bucovina, ambasadorul german a intuit numai pe ”jumătate” poziția sovietică. Față de răspunsul rece al Berlinului – ”Bucovina este ceva nou (s.n.)” -, Stalin pentru a nu-l irita pe Hitler, menținând revendicarea, dar și pentru a evita impresia de slăbiciune, prin cedare, a ”restrâns” cererea la Nordul Bucovinei, cu orașul Cernăuți, comunicându-i ambasadorului german, schimbarea survenită în poziția sovietică, Molotov și-a exprimat speranța că guvernul german va sprijini această revendicare și va sfătui guvernul român să satisfacă cererile sovietice; războiul ar fi fost astfel inevitabil.
      La această concepție sovietică asupra Basarabiei și Nordului Bucovinei a aderat și ambasadorul Italiei, care arată că propunerea (sovietică – n.n.) era ”foarte rezonabilă” și recomanda guvernului său ”să acționeze cât mai repede (s.n.)”.
     Așadar marile puteri se înțeleseseră asupra sfărâmării integrității teritoriale a României, guvernul de la Moscova primind ”undă verde”, de la Berlin și Roma. Simultan, Uniunea Sovietică a recurs la acțiuni de forță menite să intimideze guvernul român. Guvernanții români nu cunoșteau aceste manevre de culise ale Kremlinului, dar le bănuiau. La rândul ei, opinia publică trăia încă sub puternica impresie a capitulării Franței și a încheierii armistițiului cu Germania la 22 iunie 1940. Alexandru Cretzeanu, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Străine, aflat în exil după 23 august 1944, în lucrarea sa intitulată Ultima șansă, scria: ”pentru noi s-a stins o lumină. Era farul care timp de un secol a luminat progresul națiunii noastre pe calea sa spre independența de stat” (s.n.). 
     La 26 iunie 1940, orele 22, guvernul sovietic, prin Molotov, a remis ministrului român la Moscova, Ghe. Davidescu, un ultimatum în care se făceau afirmații în flagrantă contradicție, nu numai cu dreptul istoric, dar și cu normele și principiile juridice internaționale unanim acceptate. Guvernul sovietic arăta Molotov, nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei (de către România – n.n.) declarând acest lucru nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. e de domeniul trecutului, pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei, Uniunii Sovietice. Guvernul sovietic consideră că chestiunea transmiterii Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părți a Bucovinei a cărei populații este legată în marea sa majoritate cu U.R.S.S. prin comunitatea soartei istorice, cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de Nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.
     Guvernul U.R.S.S. propune Guvernului regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice, Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată. (s.n.).
     Guvernul sovietic își exprimă speranța că guvernul român va primi propunerile de față ale U.R.S.S. și că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. și România. Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie anul curent.
     La ora când se înmâna această notă ultimativă, dispozitivul sovietic de-a lungul frontierei de N.E. a României – format din 40 de divizii susținute de 14 brigăzi blindate, 30 regimente și 4 divizioane de artilerie, potrivit informațiilor ce le deținea Marele Stat Major român era realizat. De asemenea, din documente rezultă că membrii partidului comunist și unii minoritari din Basarabia au fost înștiințați cu mult timp înainte de agenți sovietici despre ultimatumul ce va fi adresat României și li s-a trasat ca sarcini intensificarea propagandei prosovietice în Basarabia și Bucovina, confecționarea din timp a unor steaguri roșii și pancarde cu lozinca ”Trăiască armata sovietică și Stalin”, cu care să-i întâmpine pe sovietici la intrarea în aceste teritorii. S-au găsit și manifeste comuniste care îndemnau populația la acțiuni împotriva activităților ce viza concentrarea rezerviștilor și pregătirea premilitară. În același timp s-au constituit grupe de diversiune în majoritate din minoritari ruși, ucrainieni, găgăuți și evrei care aveau misiunea să culeagă informații, să execute sabotaje și acțiuni teroriste în cazul unei ofensive sovietice la vest de Nistru.
     Pentru a scurta cât mai mult din răgazul de 24 de ore acordat guvernului român pentru a se lua o hotărâre atât de gravă pentru soarta țării, s-a întrerupt legătura telefonică timp de mai multe ore între Moscova și București. Alexandru Cretzianu, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Străine, a informat despre această situație extrem de gravă ministrul apărării și șeful Marelui Stat Major, care au alarmat trupele române în provinciile vizate de Kremlin.
     În dimineața zilei de 27 iunie, către ora 6, s-a putut recepționa și restul telegramei, dar guvernului român i-au mai rămas doar aproximativ 16 ore pentru a delibera și transmite răspunsul la Moscova. Încercările disperate ale ministrului român la Moscova, Ghe. Davidescu, de a-l convinge pe Molotov asupra drepturilor noastre istorice, etnice și politice asupra Basarabiei și a faptului că Bucovina n-a fost niciodată sub stăpânire rusească, erau din start sortită eșecului. Molotov a rămas surd și la argumentele statistice privind populația Basarabiei și Bucovinei, la forța și necesitatea respectării tratatelor de la Paris. Granița trasată pe o hartă la scara de 1/800.000 (aceasta, transmisă cu întârziere de ministrul român de la Moscova, datorită șicanelor sovietice, va ajunge în posesia Ministerului Afacerilor Străine la 4 iulie, moment în care operațiunea de ocupare a celor două provincii era deja încheiată) pe care noile frontiere, trasate cu un creion roșu neascuțit, a cărei urmă acoperea un teritoriu lat de 7 mile, era confuză. A fost imposibil să se stabilească de care parte cad anumite localități.
      Din această cauză, ulterior s-au produs grave incidente de frontieră între grănicerii români și sovietici, mai ales în jurul localității Herța, soldate cu morți și răniți.
      Ultimatumul sovietic a surprins factorii de decizie politică și militară din România prin duritatea și cinismul său, iar acceptarea lui a consternat populația care a fost asigurată, prin toate mijloacele de informare în masă și de la cele mai autorizate surse ale regimului lui Carol al II-lea, că s-au luat toate măsurile necesare pentru apărarea granițelor statului român.
     În timp ce Ministerul Afacerilor Străine din București aștepta transmiterea textului notei ultimative, primul ministru Gheorghe Tătărescu, a hotărât să informeze guvernele german și italian că România nu putea să accepte un ultimatum cu caracter militar, că poporul român era hotărât să se apere și că, în acest scop, se va declara mobilizarea generală. Comunicate asemănătoare s-au făcut partenerilor din Înțelegerea Balcanică, cerând guvernelor grec, turc și iugoslav să răspundă dacă se poate conta pe sprijinul lor, conform prevederilor înțelegerii, în cazul unui eventual atac din partea Bulgariei și Ungariei, care s-ar putea declanșa simultan cu acela al Armatei Roșii.
     Rezultatul încercărilor pe plan diplomatic al unei Românii, atât de izolată pe plan internațional era previzibil pentru orice om politic lucid. Fabricius, ministrul Germaniei la București, a comunicat o notă verbală a ministrului de externe al Germaniei, Ribbentrop, prin care se recomanda României că acceptarea ultimatumului dat de guvernul U.R.S.S. este singurul lucru ce rămâne de făcut. ”În numele guvernului Reichului roagă mai departe să sfătuiască urgent guvernul român să primească condițiile rusești fără nicio rezervă (s.n.)”. De la Roma veștile erau la fel de proaste. Ministrul român în Italia, Raoul V.Bossy comunica la București că: „guvernul italian consideră de interes european esențial, nu numai pentru România, dar și pentru celelalte țări, ca România să evite un conflict cu Uniunea Sovietică (s.n.)”. Cât privește reacțiile guvernelor aliate din Înțelegerea Balcanică, răspunsul lor sincer – mișcate și îndurerate de ceea ce i se întâmplă României – era evaziv și prudent, echivalând practic tot cu un refuz.
     În această situație deosebit de gravă, Carol al II-lea a hotărât să convoace Consiliul de Coroană la 27 iunie 1948, ora 12:30. S-au desemnat două curente: Nicolae Iorga, pentru rezistență, iar Constantin Argetoianu, pentru cedare. Iorga a fost indignat față de poziția Șefului Marelui Stat Major care susținea ideea de a păstra armata intactă, neputând a lupta pe trei fronturi. Rezultatul votului a fost: pentru primirea ultimatumului 11 nu, 10 da, 5 pentru discuții și 1 rezervat. De la început s-a văzut tendința către cedare.
     După Consiliu, ministrul Afacerilor Străine, I. Gigurtu, a încercat – fără să cunoască în fapt culisele jocului și aranjamentele perfectate între cei doi dictatori Stalin și Hitler – să obțină o intervenție a guvernului Reichului la Moscova în sensul unei influențri a guvernului sovietic, pentru a se accepta tratative și a se evita conflictul armat, iar la Roma, Raoul V.Bossy, căuta să obțină același lucru. Fără niciun rezultat, datorită faptului că între Berlin, Roma și Moscova era o coordonare perfectă a acțiunilor și pozițiilor față de România.
     În contextul în care România n-a găsit niciun sprijin din afară, în seara zilei de 27 iunie la ora 09:00, regele Carol a convocat a doua ședință a Consiliului de Coroană, care urma să hotărască poziția față de ultimatumul sovietic. În notele sale zilnice, suveranul consemna: ”Consiliul a avut loc și au ieșit din el amărât și dezgustat, toți care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenți, au fost pentru rezistență. Numele lor merită să fie înscris cu litere de aur în cartea demnității românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toți ceilalți, cu oarecare nuanță, au fost pentru acceptarea ultimatumului (...). Au fost impresionați de sfaturile ce ne veneau de peste graniță, au fost impresionați și de ideea că nu vom putea câștiga așa un război. Unii au propus rezistența și pe urmă au cedat, ar fi fost cel puțin un gest.”
     În urma hotărârii Consiliului de Coroană, guvernul român a răspuns la ultimatumul sovietic, în așa manieră, încât acesta să nu fie conceput ca o respingere.
Tot în cursul nopții de 27/28 iunie, a sosit și răspunsul așteptat de la guvernul sovietic tot prin legația română de la Moscova (acum telefoanele funcționau – n.n.) în termenii următori: „Guvernul sovietic consideră răspunsul guvernului regal al României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în răspuns nu se spune direct că el primește propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia și partea de nord a Bucovinei. Însă cum ministrul României la Moscova, dl.Davidescu a explicat că răspunsul menționat al guvernului regal al României înseamnă acces la propunerea guvernului sovietic, guvernul sovietic primind această explicație a dl. Davidescu, propune:
1. În decurs de patru zile, începând cu orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești;
2. Trupele sovietice în același timp să ocupe teritoriul Basarabiei și partea de nord a Bucovinei;
3. În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă;
4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce privește păstrarea și nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive și vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului;
5. Să numească o comisie alcătuită din reprezentanți ai guvernului român și ai guvernului sovietic, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea gestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române și instituțiilor române din Basarabia și partea de nord a Bucovinei;
     Guvernul sovietic insistă ca guvernul regalal României să răspundă la propunerile sus-menționate nu mai târziu de 28 iunie ora 12 (ora Moscovei).
România n-avea altă alternativă la agresiunea Moscovei. În dimineața zilei de 28 iunie, Argetoianu, noul ministru al Afacerilor Străine, numit după remanierea cabinetului din seara zilei de 27 iunie 1940, a trimis următoarea telegramă ambasadorului României la Moscova: „Veți binevoi a remite azi dimineață la ora 11, ora sovietică, următorul răspuns domnului Molotov:
     << Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit (s.n.) să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic. Guvernul român ar dori totuși ca termenele de la punctele unu și doi să fie prelungite, deoarece evacuarea teritoriilor ar fi foarte greu de adus la îndeplinire în patru zile din pricina ploilor și a inundațiilor care au stricat căile de comunicații. Comisia mixtă instituită la punctul 5 ar putea discuta și rezolva această chestiune. Numele reprezentanților români în această comisiune vor fi comunicate în cursul zilei>>.
     Din analiza textului predat de Gheorghe Davidescu și a cuvântărilor rostite de Argetoianu și Tătărescu în ziua de 2 iulie 1940 în fața comisiilor reunite de afaceri externe ale Senatului și Adunării Deputaților, reiese că România acceptase numai (s.n.) cererea de a se retrage din teritoriile respective, fără a recunoaște vreo justificare legală pentru acțiunea sovietică. „Declar aici în fața Parlamentului și a Țării – afirma Ghe.Tătărescu – am hotărât evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de sus pentru a putea salva azi ființa statului român, pentru a nu pune în primejdie viitorul românismului. Declar aici, că am luat această hotărâre sub presiunea forței (s.n.), într-unul din cele mai grele momente ale istoriei noastre și lăsând viitorul să judece actul nostru”.
     În aceiași zi, la ora 13, ministrul României la Moscova a trimis la București răspunsul sovieticilor privind cererea de a prelungi termenul de evacuare a Basarabiei și Bucovinei de nord de la 4 zile la cel puțin 8 zile, în care se preciza: „...Dl. Molotov mi-a făcut cunoscut că guvernul sovietic nu poate prelungi termenul începerii ocupării. Astăzi, la ora 14, trupele sovietice vor începe înaintarea lor pentru a ocupa cele trei orașe menționate în notă: „Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă...”. Amenințările sovietice și presiunile germane au constrâns(s.n.) guvernul român să cedeze Basarabia și Bucovina de Nord, cărora Moscova le-a adăugat drept „bonus” ținutul Herța (pe care l-au păstrat, deși inițial, trupele intrate acolo declaraseră că „au greșit că au mers până la Herța”.
     Sovieticii erau deciși să exploateze la maxim situația grea în care se afla România. Orice refuz din partea guvernului român ar fi declanșat ofensiva trupelor sovietice, iar consecințele nu puteau fi prevăzute. Ca urmare au fost acceptate și aceste condiții care au generat o adevărată dramă a retragerii armatei, administrației și a unei părți din populația civilă românească (s.n.).
     Din conținutul notei de răspuns a guvernului român reiese clar că România a cedat numai în fața unei forțe covărșitoare. S-a evitat cu grijă orice formulă care putea să fie interpretată ca o acceptare juridică a pretențiilor sovietice asupra celor două provincii românești.
     Vestea cedării fără luptă a pământului românesc a stârnit o vie emoție în rândul populației care fusese asigurată atât de des de către cele mai înalte oficialități că „nu se va ceda nicio brazdă din trupul țării”.
     La 28 iunie ora 14:00 trupele Frontului de Sud au trecut Nistrul prin cinci puncte și au înaintat rapid pentru a ocupa principalele orașe basarabene și ieșirile imediate pe aliniamentul râului Prut. Concomitent au început să acționeze trupe specializate în diversiune și terorism pentru a crea panică în rândul populației civile și a dezorganiza operațiunea de evacuare a trupelor și administrației românești și au fost activizate celulele comuniste formate, în special, din minoritari. Retragerea a fost îngreunată de atitudinea ostilă, antiromânească a unor grupuri din rândul populației evreiești al cărei număr, în teritoriile cedate, se ridica la cifra de 278.943.
      Zeci de mii de români au fost nevoiți să îndure acest calvar și să-și părăsească părinții, copiii și averea agonisită cu trudă. Condamnând „aceste gesturi infame și criminale”, Nicolae Iorga consemna următoarele în articolul De ce atâta ură?, publicat la 6 iulie 1940: „Așa ni se răsplătește bunăvoința și toleranța noastră. Am acceptat acapararea și stăpânirea iudaică multe decenii și evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim”.
     Dar ce a sporit calvarul trupelor române în retragere a fost atitudinea trupelor sovietice. Oprirea transporturilor de evacuare, confiscarea de material, debarcarea de parașutiști în punctele obligate de trecere al unităților române, în retragere, forțarea dispozitivului cu trupe blindate care în loc să-și atingă obiectivul final după patru zile așa cum fusese hotărât, au făcut-o în cursul primei dimineți, sunt numai câteva din actele de ostilitate săvârșite de trupele sovietice față de militarii români la care s-au adăugat dezarmările de unități române izolate, numeroși ofițeri și subofițeri fiind făcuți prizonieri și trimiși cu tresele rupte, la Chișinău.
     Pe toată durata evacuării, autoritățile militare și civile sovietice s-au adresat prin manifeste sau megafoane soldaților români basarabeni și bucovineni, cerându-le să rămână pe loc și să se întoarcă la casele lor. Zece mii dintre ei au refuzat să rămână în teritoriile ocupate de bolșevici.
     Prin anexarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a Herței de către U.R.S.S. s-a săvârșit prima mutilare a teritoriului național. Timp de un an de zile teritoriul dintre Prut și Nistru (44.500 km. pătrați și 3.200.000 locuitori) și partea de nord a Bucovinei cu ținutul Herța (6.000 km pătrați și 900.000 locuitori) au îndurat jugul greu al regimului comunist sovietic. De asemenea, din graba retragerii sub presiunea armatei sovietice au fost lăsate în Basarabia și Bucovina de Nord bunuri aparținând ministerelor și instituțiilor de stat române în valoare de 2.603.895.293 lei etc.
     Autoritățile centrale și locale, prin mijloacele pe care le aveau la îndemână, au căutat pe cât posibil să stăpânească situația pentru a nu se instala panica și haosul în țară, ceea ce ar fi generat noi complicații.
     S-a hotărât – potrivit comunicatului difuzat prin mijloacele de informare în masă în ziua de 2 iulie 1940 - ca ziua de 3 iulie, zi în care trupele române trebuiau să depășească noua frontieră stabilită arbitrar și dictatorial, să fie declarată zi de doliu național, iar la ora 13 să se păstreze un minut de reculegere pentru teritoriile furate.
Presa timpului a descris atmosfera și tragismul acestei zile. Cotidiene de mare tiraj ca „Universul”, „Neamul Românesc”, „Jurnalul”, „Semnalul”, „Porunca Vremii” și altele au consacrat acestei zile coloane întregi străbătute de o adâncă durere și deznădejde. Ziarul „Curentul” scria: „Cernit Bucureștiul și țara toată și-a luat rămas bun vremelnic de la cele două provincii răpite...Deși va fi vremelnică această despărțire ne doare în suflet”.
     Parlamentul, după ce a luat act de hotărârea guvernului de a ceda la ultimatumul sovietic, în cadrul unei ședințe comune a comisiilor pentru afacerile străine ale celor două camere desfășurate în după-amiaza zilei de 2 iulie 1940 sub președinția lui C.Rădulescu – Motru, a hotărât să marcheze ziua de doliu național prin adunări speciale în care s-a păstrat doar un moment de reculegere fără să se mai dezbată alte probleme.
     Personalități civile și militare românești au luat poziție împotriva guvernanților care au adus țara în situația de a fi mutilată teritorial. Una dintre acestea, generalul Ion Antonescu, a avut curajul să-l înfrunte direct pe suveran ceea ce a dus la arestarea sa, la locuința din Predeal și internarea pentru mai mult timp, la Mănăstirea Bistrița, din Oltenia.
     Ceea ce a îngrijorat în cel mai înalt grad factorii de decizie politică și militară de la București din acele zile a fost tendința evidentă a guvernului sovietic și a Comandamentului armatei sovietice de a depăși linia de democrație și de a ocupa poziții strategice la vest de Prut. „Unele măsuri luate de armata sovietică ajunsă pe linia de ocupație – scria Gheorghe Tătărescu – dau impresiunea că Sovietele socotesc oprirea pe Prut numai drept un popas și primejdia unei invazii generale a teritoriului României apărea ca posibilă”.
     După anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, U.R.S.S. a pregătit al doilea pas: luarea în stăpânire a gurilor Dunării și a strâmtorilor Mării Negre pentru a-și asigura dominația asupra Peninsulei Balcanice. În aceste planuri, Bulgaria urma să constituie un pilon al politicii expansioniste în zonă. De asemenea, pentru rezolvarea planurilor sale expansioniste, Uniunea Sovietică era sprijinită și de Ungaria, căreia îi promisese ajutorul în rezolvarea pretențiilor sale teritoriale față de România.
     Cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord a agravat considerabil situația României; într-un efort de a salva ceea ce mai putea fi salvat, regele Carol al II-lea s-a adresat la 2 iulie lui Hitler, făgăduind alinierea la politica Germaniei și cerând trimiterea unei misiuni militare în România. Fuhrerul a răspuns la 15 iulie, reamintindu-i suveranului că România făcuse până atunci parte din tabăra adversarilor Germaniei și cerându-i să reglementeze, mai întâi, litigiile teritoriale cu Ungaria și Bulgaria.
     Adversară a sistemului versaillez – care dăduse și recunoașterea frontierelor României Mari – Germania sprijinea, în principiu, politica revizionistă a Ungariei și Bulgariei și, deci, și revendicările teritoriale ale celor două țări față de România. Mai presus de satisfacerea acestora, se aflau, însă interesele Reichului, ale economiei sale de război, care cereau ca nimic să nu perturbe livrările de petrol și cereale, mai ales de petrol, fără de care mașina de război germană ar fi fost în dificultate. Dacă cererea Bulgariei privind Cadrilaterul nu era susceptibilă pentru a declanșa un conflict româno-bulgar, revendicările ungare în problema Transilvaniei erau inacceptabile pentru România, iar guvernul ungar era hotărât să recurgă la forța armelor. Perspectiva unui conflict militar româno-ungar, care ar fi întrerupt fluxul petrolier din România, îngrijora în gradul cel mai înalt factorii de conducere ai Reichului. Pentru a-l evita, Hitler, secondat de Mussolini, a impus dictatul de la Viena, care injust de dureros, smulgea României o suprafață de 43.492 km. pătrați cu 2.6 milioane locuitori în majoritate români, deci sub limită de 50.000 km.pătrați – a programului minimal ungar, trecând-o sub ocupația Ungariei.
     La 7 septembrie 1940, prin tratatul de la Craiova, Bulgaria a alipit sudul Dobrogei (județele Durostor și Caliacra sau Cadrilaterul).
       România Mare încetase să mai existe.
      Apărarea ei – cu mijloace militare sau diplomatice – nu fusese cu putință. „Ne considerăm complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine”, se arăta într-un studiu al Marelui Stat Major din 26 august 1940. Erodarea progresivă a alianțelor României și schimbările survenite pe continent – care o provocaseră – au dus la izolarea politică și militară a țării noastre. Pactul Molotov – Ribbentrop făcuse posibilă redeschiderea dosarului basarabean și, printr-o reacție în lanț, a celorlalte două – transilvan și dobrogean. Germania stăpână pe continent, prin victoriile armatei ei, impusese României cedările teritoriale din iunie, august și septembrie, dar în același timp, pentru a-și proteja interesele ei economice din spațiul românesc, făcuse toate demersurile pe lângă cei interesați pentru a împiedica declanșarea unor conflicte militare, prejudiciabile Reichului. România mutilată își salva existența, în anul 1940, grație petrolului ei.
     Cedările teritoriale, oricât de dureroase, fuseseră acceptate pentru a salva statul: atâta timp cât mai exista o entitate politică românească exista și premisa refacerii.


Locotenent – colonel (r.) dr. Ștefan Ciobanu