marți, 25 octombrie 2016

25 OCTOMBRIE 2016


FESTIVITATEA DEPUNERII DE COROANE
ÎN ZIUA DE 25 OCTOMBRIE 2016
           Ziua Armatei României a fost instituită prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959. Ziua de 25 octombrie 1944, Ziua Armatei României, semnifică data eliberării totale a teritoriului naţional de sub ocupaţie hortysto-fascistă.
           Astăzi, 25 octombrie 2016, cu ocazia sărbătoririi Zilei Armatei României, membrii Subfilialei "VLAD ŢEPEŞ"-Piteşti a C.M.R.R. au participat, alături de autorităţile locale şi de unităţile militare din Garnizoana Piteşti,  la festivitatea depunerii de coroane de flori la Monumentul Eroilor din Municipiul Piteşti .
          Cu această ocazie transmit un sincer LA MULŢI ANI împreună cu dorinţa de unitate tuturor cadrelor militare active, în rezervă şi în retragere, şi aduc sincere mulţumiri participanţilor la această festivitate.

PREŞEDINTELE SUBFILIALEI "VLAD ŢEPEŞ"-PITEŞTI
                                                  Col.(rz.)
                                                                     Alexandru MONEA




sâmbătă, 22 octombrie 2016

25 Octombrie – Ziua Armatei Române

Presărați pe-a lor morminte
Ale laurilor foi,
Și pe sacrele morminte
Puneți lacrime și flori
Spre a fi mai dulce somnul
Fericiților eroi
Ridicați pe piramida
Nemuririi faima lor,
Scriți în cărțile de aur
Cântecul nemuritor!”

(Iuri Roșca – Dermidon, Imnul Eroilor)

       Armata română – brațul înarmat al poporului – prin întreaga dăruire și jertfa sa de sânge a reușit să elibereze la 25 octombrie 1944 ultima porțiune din pământul sfânt al Transilvaniei de nord-vest, teritoriu strămoșesc răpit de Ungaria horthystă la 30 august 1940 prin odiosul Dictat de la Viena orchestrat de Germania hitleristă și Italia mussoliniană, secondate din umbră de URSS-ul lui Stalin.
       Escaladarea în perioada interbelică a politicii revanșarde revizioniste și anexioniste a Germaniei, URSS, Italiei și Japoniei, pentru a cita doar marile puteri pe de o parte, iar, pe de altă parte politica conciliantă a Marii Britanii, Franței și SUA care s-au complăcut într-o situație de splendidă indiferență , inițial, pentru ca apoi la finele anilor 30, să promoveze față de acestea o politică de conciliere neîntemeiată pe pregătiri militare corespunzătoare, ci mizând îndeosebi pe îmbunarea agresorilor, a lui Hitler în primul rând, ca și pe speranța ivirii ori chiar a provocării unor divergențe între aceștia.
      În urma indeciziei Londrei și Parisului, Fuhrerul Germaniei, Hitler, accedând ușor la rolul de lider european, s-a decis ca în anii 1938 – 1939, după ce a ocupat pe cale pașnică Austria și Cehoslovacia, să lichideze Polonia. Pericolul german a silit, în primăvara și vara anului 1939, Anglia, Franța și URSS ca, în spiritul politicii de securitate europeană îmbrățișată în ultimii ani, să inițieze și să desfășoare intense negocieri pentru realizarea unei alianțe politice și militare. Din păcate, negocierile au fost, din toate părțile, nesincere și pline de suspiciuni, cu sondaje secrete care se terminau la Berlin.
      Decis să evite un război pe două fronturi, Hitler a beneficiat de situație și, pregătit cel mai bine pentru războiul fulger, a optat pentru aliatul cel mai puțin bănuit de cineva din afara Germaniei, dar nu și de liderii Reich-ului – URSS.
      Totul fusese anticipat în cabinetele diplomatice, dar nu și o alianță între puterile reprezentând extremismele politice ale timpului – fascismul și comunismul! Pentru a ajunge la Pactul din 23 august 1939, îndeosebi la faimosul său protocol secret, Fuhrerul de la Kremlin a pretins lui Hitler importante concesii, în primul rând teritoriale, iar acestea au fost acceptate, pe seama statelor independente din estul Europei, inclusiv România, cedate integral sau pe porțiuni și fără ezitare în zona de influență a Moscovei.
      Dar, indiferent ce beneficii a adus acest mult discutat pact părților semnatare, statele vizate direct de Acordul germano-sovietic au fost greu lovite și puse în situația de a nu mai putea acționa eficient pentru apărarea intereselor lor vitale. România s-a aflat, din august 1939, în imposibilitatea absolută de a mai folosi vreunul din instrumentele diplomatice realizate cu atâta trudă în perioada anterioară pentru a-și asigura statu-quo-ul teritorial. Se poate considera că izolarea sa politică s-a realizat acum în toate coordonatele ei. România era singură și înconjurată de state care aveau pretenții teritoriale: la vest – Ungaria, la est – URSS, la sud – Bulgaria, la toate acestea adăugându-se cleștele Pactului Molotov – Ribbentrop.
     Cu mâinile libere, Hitler a atacat Polonia la 1 septembrie 1939 izbucnind astfel cel de-al doilea război mondial. În timp record, aplicându-se prevederile Pactului Ribbentrop – Molotov, Polonia a suferit cea de-a patra împărțire din istoria sa între Germania și URSS.
      La 22 iunie 1940, Franța a capitulat. Atunci s-a produs și ultima tentativă a cercurilor guvernante de la București de a păstra o posibilitate de manevră în situația preeminenței Germaniei în Europa și a alianței sale cu URSS: la 28 mai 1940, primul-ministru Ghe. Tătărescu i-a comunicat lui Fabricius, ministrul Germaniei la București că România își propunea să lărgească pe viitor colaborarea „prietenească” cu Reichul german. În aceeași zi, Carol al II-lea în cadrul unei audiențe lărgite acordate principalilor membrii ai Consiliului de Ministrii, a recomandat abandonarea orientării externe de până atunci a României și promovarea în continuare, a unei politici de „adaptare la realități”, adică de orientare spre Germania în primul rând. Numai că, această „colaborare prietenească” a avut drept condiție sine qua non luarea în considerare a pretențiilor teritoriale, asupra României ridicate în vara și toamna anului 1940 de URSS, Ungaria și Bulgaria.

     În mai puțin de trei luni (iunie-septembrie 1940), România Mare opera atâtor generații și rămasă veșnic legată de memorabilul an 1918, s-a prăbușit, pierzând prin voința învingătorilor de moment și ca efect direct al poftelor nesăbuite ale imperialismelor vecine, mari și mici – o treime din teritoriu și din populație, mai precis aproximativ 100.000 km pătrați (33,3 % din teritoriul național) și 7 milioane de locuitori după cedările teritoriale, în majoritatea lor români (33,3 % din populație).
     Situația României s- agravat în iunie 1940 când guvernul sovietic a transmis la București la 26 și 27 iunie două note ultimative de comun acord cu Germania hitleristă privitoare la anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. La 28 iunie 1940, guvernul român a comunicat Moscovei că, pentru a se evita un conflict armat, se vedea silit să ia în considerare pretențiile URSS, dar a menționat în chip precis că admitea evacuarea Basarabiei și Nordului Bucovinei, ceea ce evident nu era totuna cu cedarea lor cu acte în regulă. Notele ultimative sovietice nu numai că au inaugurat, ci pur și simplu, au declanșat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari.
     Odată satisfăcute pretențiile Moscovei, cine mai putea într-adevăr stăvili acțiunile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei încurajate de Germania, Italia și URSS? Nemulțumite de rezultatele tratativelor inițiate de București cu Budapesta și Sofia și în fața revendicărilor exacerbate ale Ungariei horthyste în privința Transilvaniei, Germania și Italia și-au asumat rolul de arbitrii. Astfel, că la 30 august 1940, la Viena au convocat pe reprezentanții Bucureștilor și Budapestei și le-au impus semnarea unui document (arbitraj denumit în mod oficial, dar un veritabil dictat) în virtutea căruia România era silită să transmită Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, însumând 42610 km pătrați. și aproximativ 2,3 milioane de locuitori, în majoritate români. Ulterior, la 7 septembrie 1940, la Craiova, sub presiunea acelorași actori (Germania, Italia și URSS), România a cedat Bulgariei Cadrilaterul (Dobrogea de Sud).
     Acceptarea Dictatului de la Viena, urmat la 31 august 1940 de un document semnat numai de Ribbentrop și Ciano, prin care aceștia ofereau garanția Berlinului și Romei pentru integritatea teritorială a României mutilate, a marcat falimentul regimului instaurat de Carol al II-lea la 10 februarie 1938.
     În acord cu opiniile vehiculate în cercurile politice, diplomatice și militare din București, în raport cu care generalul Ion Antonescu fost șef al Marelui Stat Major și ministru al Apărării Naționale se bucura într-un fel de „încrederea unei mari părți din corpul ofițeresc”, de „autoritate în armată” după cum notează Lucrețiu Pătrășcanu în lucrarea sa Sub trei dictaturi, un adversar declarat al politicii falimentare a lui Carol al II-lea a fost însărcinat de către acesta la 4 septembrie 1940 cu formarea unui nou guvern. Rezervat la început, Ion Antonescu, în urma discuțiilor cu conducerile P.N.T. și P.N.L., cu liderii legionari și al unor contacte cu Legația Germaniei la București, va accepta în aceeași zi oferta regală, solicitând cu această ocazie puteri depline pentru conducerea statului.
     În cursul unei audiențe de aproape două ore, desfășurate la rege în noaptea de 5/6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu i-a cerut abdicarea imediată în favoarea fiului său Mihai. Scrisoarea ultimativă a generalului l-a determinat pe rege, la ora 6:10, să admită în sfârșit să semneze actul de abdicare. În aceeași zi, succesorul lui Carol, fiul său, depuse jurământul de credință față de țară și neam, redevenind, a doua oară după interludiul 1927-1930, Mihai I, regele tuturor românilor (1940-1947). Generalul Ion Antonescu a obținut fără dificultate din partea tânărului monarh reconfirmarea deplinelor puteri în calitatea de prim-ministru, pentru ca apoi să se autointituleze Conducător al Statului Român.
     La 14 septembrie 1940, Ion Antonescu a proclamat România stat „național – legionar”, propunându-și să realizeze „o schimbare totală de front” a politicii interne și externe a statului.
     În politica externă, reorientarea înfăptuită de regimul legionaro-antonescian a fost de totală și neîntârziată aliniere la Axa fascistă. La 23 noiembrie 1940, România aderă la Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia). Cu această ocazie, generalul Antonescu căpătase din partea lui Hitler asigurări în ceea ce privește rezolvarea programului său în partea de est a țării și speranțe pentru reîntregirea totală a țării. „În ceea ce privește frontiera de est – spunea generalul Antonescu în prima ședință a Consiliului de Miniștri de după întoarcerea de la Berlin (26 noiembrie) – este o problemă care se va rezolva pe plan european, în care România va interveni atunci când situația va fi favorabilă și când va putea să acționeze odată cu cei interesați deopotrivă în chestiunea slavă și bolșevică”. În privința Ardealului venise convins că „istoria lumii nu se va opri la anul 1940”.
      Aderarea la Pactul Tripartit nu a însemnat însă, realizarea unui tratat de alianță între România și Germania. Nu atunci și nici mai târziu, după declanșarea operațiunii Barbarossa, Reichul nu a privit România decât „un participant la lupte”. Acesta era rezultatul atât al faptului că însuși pactul nu era un tratat de alianță, cât și al potențialului militar românesc redus.
     Cu toate acestea, s-au intensificat preparativele militare politice și economice pentru intrarea țării în război, operațiuni ca Barbarossa, la 22 iunie 1941, fără ca generalul Ion Antonescu, avansat mareșal (22 august 1941), să fi fixat – în prealabil sau după aceea – condițiile participării României la marea conflagrație a secolului al XX-lea. Susținerea operațiunii „Barbarossa” a condus nemijlocit la punerea României în stare de război cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite: URSS (iunie 1941), Marea Britanie (decembrie 1941) și SUA (decembrie 1941 – iunie 1942).
      Războiul României a început într-un moment în care entuziasmul poporului a fost general, cu nimic mai prejos decât cel manifestat în mai 1877 la proclamarea independenței naționale ori în august 1916 la intrarea țării în acțiunea pentru eliberarea Transilvaniei.
       Prezența României pe fronturile celui de-al doilea război mondial s-a extins pe durata a 1421 de zile (22 iunie 1941 – 12 mai 1945) și a cunoscut mai multe etape distincte, în funcție de zonele de operații, obiectivele strategice, forțele aliaților și adversarilor etc. Distingem următoarele etape:
    1. Campania din Est (22 iunie 1941 – 23 august 1944), în cursul căreia România aliată cu Germania și sateliții săi, a acționat pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, care a fost un război drept pentru eliberarea teritoriilor răpite samavolnic de U.R.S.S. și care a întrunit în adeziunea liderilor partidelor politice (P.N.L. și P.N.Ț. mai puțin a P.C. care era o oficină a Moscovei în România), iar în continuare, și-a trimis forțele departe în interiorul U.R.S.S., fapt care a pus-o în stare de război cu toate puterile marcante ale Națiunilor Unite.
    2. Campania desfășurată între 23 august și 31 august 1944, purtată exclusiv pe teritoriul național pentru lichidarea sau alungarea trupelor germane, devenite inamice în momentul răsturnării regimului antonescian și al solicitării armistițiului cu Națiunile Unite, în frunte cu U.R.S.S.
    3. Campania din Vest (1 septembrie 1944 – 12 mai 1945), în cursul căreia România, acționând de data aceasta în tabăra Națiunilor Unite (dar fără a-i fi fost recunoscută calitatea de cobeligerant, precum Italiei după 1943), s-a aflat în război declarat cu Germania și ultimii săi aliați, iar trupele sale, combatând în cadrul și sub conducerea unui înalt comandament zonal al U.R.S.S., a acționat inițial pentru alungarea trupelor germane și ungare din nordul Transilvaniei, deci parte a teritoriului național răpit prin Dictatul de la Viena din 1940 (1 septembrie – 25 octombrie 1944), după care s-a produs ce-a de-a doua „trecere a Nistrului” (desigur, în mod figurativ), mai precis trimiterea forțelor române în Vest în urmărirea și zdrobirea unităților Wehrmachtului și a celor aliate lui din Ungaria, Cehoslovacia și Austria de Nord.
     Examinând desfășurarea și semnificația Campaniei din Est în lucrarea sa intitulată Istoria politică și militară a războiului României contra Rusiei Sovietice (22 iunie 1941 – 23 august 1944), generalul Platon Chirnoagă, un bun analist militar al acestui război, uitat în zilele noastre, a observat: „armatele române luptaseră trei ani „ca să-și salveze independența și hotarele”, iar bătălia finală a primei etape „bătălia Moldovei” s-a încheiat „printr-un uriaș dezastru militar... în care s-a decis soarta poporului român”.
Prezența României pe Frontul de Est a avut consecințe incalculabile, imediate și pe termen lung, la care trebuie adăugate pierderile de război, iar mai presus de toate sacrificiile de vieți omenești (625.000 morți, răniți sau dispăruți, cifră susținută de istoricul militar Alesandru Duțu în articolul „Succint bilanț” apărut în „Armata României”, nr.1/1994).
     Eșecurile înregistrate de Wehrmacht în bătălia Moscovei și cea a Stalingradului, care a determinat preluarea inițiativei strategice de către Armata Roșie precedate de constituirea la 1 ianuarie 1942, a Coaliției Națiunilor Unite, au confirmat convingerea partidelor de opoziție (P.N.T. și P.N.L.) că România trebuie să se desprindă de Germania cât mai repede și au clătinat credința mareșalului Ion Antonescu că Wehrmachtul va câștiga războiul; colaboratorul său cel mai apropiat, Mihai Antonescu (desigur și cu aprobarea tacită a mareșalului), a început chiar să caute formule politice care să împiedice România de a fi atrasă în catastrofa ce amenința Reichul în cadrul unei înfrângeri militare.
       Marile pierderi suferite de armata română în Cotul Donului și Stepa Calmucă (bătălia Stalingradului), criza de încredere între înaltele comandamente român și german, declanșată de evoluția bătăliei și capitularea feldmareșalului von Paulus (2 februarie 1943) au provocat un adevărat șoc politic și psihologic în cercurile politice românești atât guvernamentale cât și de opoziție.
       Convinse, de la începutul războiului, că marile democrații occidentale vor fi victorioase și că interesul național al României reclamă această victorie, P.N.Ț și P.N.L. au fost consecvent ostile politicii de cooperare cu Germania nazistă. Dacă au sprijinit lupta de eliberare a Basarabiei și a Nordului Bucovinei, ele n-au încetat nici un moment să vadă în guvernul Antonescu altceva decât o repetare a experienței guvernului Marghiloman din timpul primului război mondial; și guvernul Antonescu trebuia să părăsească scena politică, întocmai ca și guvernul Marghiloman, de îndată ce contextul politic și militar care îi îngăduia exercitarea puterii avea să dispară.
        Opoziția democratică – P.N.Ț. și P.N.L., iar de la 28 decembrie 1942 și P.S.D. – nu lua, inițial, în considerație răsturnarea prin forță a regimului Antonescu. Ea aprecia că România va fi scoasă de sub dominația Reichului o dată cu victoria marilor democrații occidentale drept pentru care au întreprins o serie de demersuri cu reprezentanții acestora de la Ankara și Cairo. Dar și pentru opoziția democrată - ca și pentru guvern – principala problemă era cea a opoziției Uniunii Sovietice față de România.
        Ceea ce nu știau și nici nu aveau de unde să știe, secretul tratativelor și înțelegerilor fiind bine protejat – opoziția democratică și emisarii guvernului antonescian – era faptul că liderii Coaliției Națiunilor Unite în care Uniunea Sovietică avea un rol deosebit, căzuseră de acord de principiu asupra sferelor de influență postbelice, România fiind destinată sferei sovietice. De asemenea, toți liderii aceleiași coaliții hotărâseră că statele satelite Germaniei naziste (este și cazul României) să capituleze necondiționat, dar luând în calcul coaliția și nu o țară din cadrul acesteia.
        Evoluția acțiunilor politico-militare pe plan intern și internațional, implicarea în cadrul acțiunilor preliminare de încheiere a armistițiului regelui Mihai I – comandantul suprem al armatei – a mareșalului Ion Antonescu – conducătorul statului - a partidelor politice, precum și convingerea generală că România trebuie să încheie armistițiul cu Națiunile Unite au fost factori care au favorizat pregătirile militare în vederea „întoarcerii de front” la 23 august 1944.
        În contextul în care, până în ultima clipă, a existat posibilitatea încheierii armistițiului de către Ion Antonescu, acțiunea cadrelor militare implicate în acest proces și atitudinea armatei la 23 august 1944 nu a vizat în primul rând trădarea și înlăturarea mareșalului, chiar dacă la mulți militari se accentuase atitudinea rezervată și chiar ostilitatea față de conducătorul statului. Obiectivul principal urmărit a constat în crearea condițiilor pentru anihilarea, la momentul oportun, a reacției trupelor germane și contracararea tentativelor de intervenție din exterior pentru ocuparea țării.
        Lovitura de palat de la 23 august 1944 în urma căreia mareșalul Ion Antonescu și principalii membrii ai guvernului său au fost arestați din ordinul regelui Mihai I, a determinat, în mod firesc, schimbarea orientării politice a României. În proclamația sa către țară radiodifuzată în seara zilei de 23 august 1944 la orele 22:35, regele Mihai I arată că România se situa în tabăra Națiunilor Unite, retrăgându-se din războiul purtat alături de Axă și solicita acestora încheierea unui armistițiu. De asemenea, se mai preciza în mod expres în același document că, pentru eliberarea teritoriului național de sub ocupația trupelor hitleriste și horthyste, România este decisă să lupte împreună „cu armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii”.
        În seara zilei de 23 august 1944 la orele 22:35 în urma radiodifuzării Proclamației regelui Mihai I către țară, armata a aflat știrea despre ieșirea României „din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite”. Rapiditatea cu care armata a înțeles și a răspuns acestui comandament a fost apreciată ca un eveniment unic în istoria celui de-al doilea război mondial. Atitudinea armatei s-a datorat convingerii majorității acesteia că, în acele momente dramatice pentru țară, războiul dus alături de Germania nu mai avea sens.
        La scurt timp după arestarea mareșalului Ion Antonescu, comanda supremă a armatei a fost încredințată generalului Gheorghe Mihail, numit șef al Marelui Stat Major și delegat de regele Mihai I să conducă în numele său „operațiile tuturor forțelor de uscat, aer și marină, până la stabilirea raporturilor de comandament în cooperarea viitoare cu trupele Națiunilor Unite”. Prin ordinul nr. 678563, șeful Marelui Stat Major dispunea să înceteze „orice subordonare a comandamentelor și unităților române față de comandamentele germane” și în același timp „orice act de agresiune contra forțelor sovietice”. De asemenea, s-a luat în calcul și s-a realizat în urma unei ample manevre de forțe efectuată în zona de est a țării regruparea marilor unități și unităților din armatele 3 și 4 române în zona București, Ploiești, Târgoviște, de unde la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944, importante forțe au fost deplasate la nord de Carpații Meridionali, intrând direct în luptă împotriva trupelor hitleriste și horthyste.
În același timp, prin tratativele purtate cu partea germană, regele Mihai I și guvernul român au încercat să evite confruntarea directă cu trupele germane, să determine retragerea acestora de pe teritoriul național controlat de autoritățile de la București și să câștige timp pentru consolidarea dispozitivului de luptă al trupelor române sau cel puțin să amâne încleștările cu unitățile Wehrmachtului.
        În dimineața zilei de 24 august, generalul Gerstenberg, șeful misiunii militare germane a aerului (sosită odată cu misiunea militară germană solicitată de generalul Ion Antonescu, care a venit în românia în octombrie 1940 – n.n.), la ordinul expres a lui Hitler, a declanșat atacul împotriva capitalei României. Drept urmare a atacurilor germane, în aceeași zi, la orele 16:30, a fost radiodifuzată declarația guvernului român care constata existența stării de război între România și Germania.
        Alături de desfășurarea operațiunilor militare, guvernul Sănătescu instalat la 23 august s-a preocupat de rapida semnare a armistițiului. La 27 august 1944, orele 16:30, s-a comunicat printr-o telegramă primită de la Cairo că armistițiul va fi semnat la Moscova. Drept urmare, la 29 august a plecat la Moscova o delegație condusă de Lucrețiu Pătrășcanu și cinci membri.
        Într-o ședință de guvern desfășurată în ziua de 31 august, șeful Marelui Stat Major raporta că în ziua de 30 august, prin forțe proprii, armata română lichidase toate forțele hitleriste din zonele sudice, centrale și sud-vestice ale țării inclusiv Capitala, iar unități din Corpul de Munte, executând ordinul guvernului, au acționat dincolo de linia de demarcație stabilită prin dictatul de la Viena, au înaintat circa 10 km, în direcția Sf. Gheorghe și au eliberat primele localități din teritoriul românesc ocupat de Ungaria horthystă în august 1940.
        Acționând sub conducerea comandamentului național, armata română a reușit să elibereze în perioada 23-31 august 1944 aproximativ 150.000 km pătrați, practic întregul teritoriu național aflat atunci sub jurisdicția guvernului român, ceea ce echivalează cu suprafețele însumate ale Belgiei, Danemarcei, Olandei și Elveției (aproximativ 19.000 km pătrați).
        Analizând documentele existente în arhivele militare, putem afirma fără empatie că singura perioadă în care Marele Stat Major a condus forțele armate române în mod independent și fără influențe străine a fost între 23 august (când armata română a trecut de partea Națiunilor Unite) și 7 septembrie 1944 (când armata română operativă a fost subordonată Frontului 2 ucrainean). Integrarea tot mai accentuată a marilor unități române în structurile de comandament sovietice (se repeta procedeul din Campania din Est – n.n.) după 7 septembrie a anulat practic atribuțiile de conducere strategică sau operaționale ale M.St.M., care a rămas numai cu sarcini de organizare, dotare, instruire, aprovizionare etc., iar după 12 septembrie 1944 (data semnării armistițiului de la Moscova – n. n.) și de execuție a ordinelor Comisiei Aliate de Control (partea sovietică) pentru problemele cu caracter militar.
        Operațiile militare desfășurate între 23 – 31 august 1944 reprezintă prima etapă a războiului antihitlerist la care s-a angajat România după 23 august, înlesnind considerabil asaltul Aliaților contra Reichului nazist și, în primul rând, au creat condiții din cele mai prielnice pentru ofensiva Fronturilor 2 și 3 ucrainene care au depășit „din marș” faimoasa linie fortificată Focșani – Nămoloasa – Brăila, înaintând fără lupte 600 km până la granițele Bulgariei și Iugoslaviei.
        Concomitent, șeful Marelui Stat Major a emis la 30 august 1944 „Directiva operativă nr.51” prin care a precizat forțele și misiunile armatelor 1 și 4 române. Conform acestui document cele două armate române trebuiau inițial „să asigure frontiera contra atacurilor locale sau de bande și să interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile Carpaților Meridionali și Apuseni”, în special spre zonele Brașov, Turda, Beiuș și Timișoara și „să execute recunoașteri ofensive și atacuri locale pentru a culege informațiuni și a cuceri puncte importante necesare dezvoltării operațiunilor viitoare”. În perioada următoare „cât mai curând”, armatele 1 și 4 române urmau să treacă „la acțiuni ofensive mai importante” pentru eliberarea părții de nord-vest a României.
        O primă acțiune de mare importanță a armatei române a reprezentat-o oprirea ofensivei declanșate de comandamentul german la 5 și 13 septembrie în podișul transilvan în Banat și Crișana. Luptând pe aliniamente succesive, forțele Armatei 4 române au reușit să oprească până la 8 septembrie înaintarea trupelor inamice (10 divizii de infanterie și tancuri) pe aliniamentul Sighișoara, malul sudic al Târnavei Mici, nord Mirăslău, vest Gacova, la numai 35 km sud de baza de plecare la ofensivă, iar cele ale Armatei 1, până la 17-18 septembrie, în defileurile Carpaților Occidentali. Astfel, cele două armate române au spulberat speranțele lui Hitler și iluziile Budapestei, trecătorile Carpaților Meridonali și zona strategică a Porților de Fier rămânând la circa 120 km în spatele frontului. Contralovitura germană „Voievodul Țiganilor” (28 septembrie) nu și-a atins obiectivele strategice, eșuând.
        Astfel, după eliminarea prezentei militare germane pe teritoriul aflat sub autoritatea guvernului român, în perioada 23-31 august 1944, armatele 1 și 4 române au acționat la nord de Carpații Meridionali și la vest de cei Occidentali pe un front de circa 900 km (la începutul lunii septembrie 1944), 200 km (la 26 septembrie) și 120 km (la 12 octombrie) pătrunzând în dispozitivul de luptă germano-ungar aproximativ 350 km. Fixarea și urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcția Brașov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpații Orientali, spre Târgu Mureș, Dej și Satu Mare.
        După ce oprit, până la 8 septembrie, înaintarea trupelor germane și ungare spre coronamentele carpatine românești, Armata 4 română a acționat ofensiv în podișul transilvan, împreună cu forțe ale armatelor de arme întrunite 27 și 7 gardă sovietică, reușind să respingă, până la 4 octombrie 1944, trupele germane și ungare la nord de râurile Mureș și Arieș. Gele mai grele lupte s-au desfășurat în zona Iernut, Oarba de Mureș, în special pe pantele Dealului Sângeorgiu, unde insistența generalului Trofimenko, comandantul Armatei 27 sovietice de a se cuceri această poziție puternic fortificată prin atacuri frontale, fără sprijin de aviație, a făcut ca Armata 4 română să piardă numai în acea zonă circa 7000 de militari români (morți, răniți și dispăruți). Concomitent, în Banat Armata 1 română, cooperând cu forțe ale armatelor 46 și 53 sovietice, a respins până la 5 octombrie 1944, trupele germane dincolo de frontiera națională.
        Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părții de nord-vest a României a fost declanșată la 9 octombrie 1944, acțiunile militare încadrându-se în operația ofensivă „Debrețin”, concepută și executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat și eliberarea părții estice a Ungariei (până la Tisa).



       Armata 4 română, încadrată inițial la flancul drept de Armata 7 gardă sovietică, apoi de Armata 40 sovietică, iar la flancul stâng de Armata 27 sovietică, a acționat ofensiv pe direcția generală Luduș, Bonțida, Jibou,Carei, pătrunzând rapid, după eliberarea Clujului (la 11 octombrie 1944 de către Divizia 18 infanterie română și Divizia 4 infanterie sovietică) prin „Poarta Someșului”, până pe adevărata frontieră a țării, pe care a depășit-o la 25 octombrie 1944, la est de alniamentul Carei, Satu Mare.
        Concomitent, forțe din Armata 1 română condusă de generalul N. Macici, au eliberat Crișana, în cooperare cu forțe din Armata 27 sovietică și din Grupul hipomecanizat comandat de generalul Pliev.
        Astfel, la 25 octombrie 1944 a fost eliberată ultima brazdă de pământ românesc, fapt ceea ce a permis generalului Ghe. Avramescu, comandantul Armatei 4 române, să se adreseze militarilor din subordine și să sublinieze în Ordinul de zi nr. 392 bis din 29 octombrie eroismul și dăruirea de sine a tuturor militarilor: „La chemarea țării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin dictatul de la Viena, ați răspuns cu însuflețire și credință în izbânda dreptății neamului românesc. (...) Azi, când avangărzile trec pe pământ străin pentru desăvârșirea înfrângerii definitive a dușmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste și admirație pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veți fi slăviți, voi ofițeri și ostași care ați eliberat Ardealul”. Victoria a fost obținută prin lupta a 525.702 de militari români, angajați de la 23 august 1944 în operații militare cu trupele germane și ungare, din care au fost pierduți peste 58.330 (morți, răniți și dispăruți). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.937 de militari.

        Din anul 1830, anul înfințării Armatei Române moderne, până în 1951, în tradiția românească nu a existat o zi exclusivă dedicată sărbătoririi acestei instituții.
        În România, la 20 iulie 1951 Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R a emis Decretul nr.125 în vederea declarării zilei de 2 octombrie, pentru prima oară ca zi a Forțelor Armate ale R.P.R. Motivul acestei alegeri îl constituia faptul că la 2 octombrie 1943, Stalin aprobase constituirea Diviziei „Tudor Vladimirescu” din prizonieri de război români, devenind „sâmburele” viitoarei armate populare din România. Timp de aproximativ un deceniu sărbătorile oficiale românești printre care și ziua armatei au căpătat un profund caracter prosovietic, anulându-se practic, aproape toate simbolurile naționale și mistificându-se evident aspectele de ordin istoric.
În 1958, prin Ordin al Ministrului Forțelor Armate, s-a revenit la tradițiile unităților și marilor unități cărora li s-a permis să-și sărbătorească sau să-și comemoreze principalele momente din toată perioada existenței lor. Ideea după care întreaga armată română îți avea sorgintea în Divizia „Tudor Vladimirescu” devenea astfel de domeniul trecutului.
Retragerea armatei sovietice în septembrie 1958 din România adus și la reevaluarea unor aspecte privind instituția armatei. Astfel prin Decretul nr.381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forțelor Armate a fost mutată pe 25 octombrie. În Decret nu se face nici-o referire explicită la motivul acestei decizii. La vremea respectivă, ea a reprezentat un act de curaj.
        Motivul principal al deciziei de schimbare, a zilei Armatei Române trebuie căutat în faptele de arme ale Armatei Române și în rezultatul acestora: reîntregirea graniței de vest a României și anularea de facto a prevederilor dictatului de la Viena.
        Acesta a fost singurul obiectiv strategic național, realizat efectiv de Armata Română pe câmpul de luptă, recunoscut juridic în art.2 al Tratatului de Pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate, încheiat la 10 februarie 1947.
        Recunoașterea importanței zilei de 25 octombrie 1944 pentru istoria Armatei Române și istoria națională în ansamblul ei, este pusă în evidență și de faptul că autoritățile timpului și-au asumat chiar riscul unor speculații nefavorabile lor, care puteau asocia faptele de arme cu ziua regelui Mihai I, născut tot într-o zi de 25 octombrie, sau cu forma de guvernământ existentă înainte de 30 decembrie 1947.
        Deci, 25 octombrie 1944 semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupație a administrației străine. Chiar dacă acest teritoriu a fost preluat inițial de adminstrația sovietică, fiind retrocedat României pe 9 martie 1945 (la câteva zile după instalarea guvernului prosovietic dr. Petru Groza, la 6 martie 1945), în ziua de 25 octombrie 1944 Armata Română a trăit un moment înălțător, prin atingerea hotarului firesc al patriei sale.

Lt.col. (rz.) dr. Ștefan Ciobanu

joi, 20 octombrie 2016

PROGRAMUL ACTIVITĂȚILOR DEDICATE ZILEI DE 25 OCTOMBRIE

1.  ZIUA, DATA 24 OCTOMBRIE 2016, orele 09.00 - 13.00
         - EXPOZIȚIE DE TEHNICĂ MILITARĂ
         - LOCUL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢIIPiața „VASILE MILEA”  din municipiul Piteşti ;

2. ZIUA, DATA : MARȚI, 25 OCTOMBRIE 2016

        - CEREMONIAL MILITAR ȘI FESTIVITATE DE DEPUNERE DE COROANE DE FLORI
       - LOCUL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII : MONUMENTUL EROILOR - Cimitirul Eroilor - Sf.Gheorghe din municipiul Piteşti, str. Nicolae Dobrin;

       - ORA DE PREZENTARE A MEMBRILOR A.N.C.M.R.R. PARTICIPANŢI : 09.15
       - ORA DE ÎNCEPERE A ACTIVITĂŢII : 09.30
       - ŢINUTA DE SEZON, DECENTĂ

3. ACTIVITĂȚI DE SOCIALIZARE (după terminarea ceremonialului)


BIROUL
SUBFILIALEI „VLAD ȚEPEȘ” - PITEȘTI

duminică, 2 octombrie 2016

EVENIMENTELE LUNII OCTOMBRIE 2016

Evenimente importante



01 Octombrie 2016 - Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice Ziua Pensionarului (Organizaţia Naţiunilor Unite a apreciat în anul 1990 că este necesar ca statele lumii, guvernele lor să omagieze generaţiile vârstnice, pentru contribuţia lor la dezvoltarea societăţii) 26 ani ;
01 Octombrie 2016 - Ziua Internaţională a Muzicii;
04 Octombrie 2016 - Ziua Internaţională a Animalelor;
05 Octombrie 2016 - Ziua Mondială a Educaţiei (din 1994 sub egida UNESCO);
09 Octombrie 2016 - Ziua Mondială a Poştei (La 9 octombrie 1874 a fost înfiinţată Uniunea Generală a Poştelor, devenită, în 1878, Uniunea Poştală Universală . România este membru fondator!).
17 Octombrie 2016 - Ziua Internaţională pentru eradicarea sărăciei;
24 Octombrie 2016 - Ziua Naţiunilor Unite;
31 Octombrie 2016 - Ziua Internaţională a Mării Negre.



Zilele genurilor de armă şi specialităţilor militare



01 Octombrie 2016 - Ziua Scafandrilor Militari (La 1 octombrie 1976 s-a înfiinţat prima unitate de scafandri - Centrul de Scafandri - Constanta .)  40 ani ;
09 Octombrie 2016 - Ziua Resurselor Umane (La 9 octombrie 1862, prin Înaltul Decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în cadrul Ministerului de Război, a luat fiinţă, "I-a Direcţie Personal şi Operaţii Militare", organizată pe două "diviziuni", din care ulterior au evoluat structurile de personal/resurse umane din Armata României.) 154 ani ;
25 Octombrie 2016 - ZIUA FORŢELOR ARMATE ROMÂNE (La 25 octombrie 1944, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, militarii Diviziei a 9-a Infanterie au eliberat, la Carei, ultima brazdă de pământ românesc aflată sub ocupaţia hortistă. Sărbătorirea Zilei Armatei Române este stipulată de Decretul nr. 381 din 01.10.1959.). 57 ani ;
30 Octombrie 2016 - Ziua Relaţiilor Publice Militare (La 30 octombrie 1993, în baza Ordinului general al ministrului apărării şi a Ordinului Marelui Stat Major, Secţia de Informare şi Relaţii Publice a Armatei (SIRPA -înfiinţată la sfârsitul lunii octombrie 1991), s-a transformat în Direcţia de Informare şi Relaţii Publice a Armatei (DIRPA), iar în perioada 30 aprilie 1997 – 20 februarie 2007 a purtat denumirea de Direcţia Relatii Publice (DRP). Începând cu 20 februarie 2007, structura poartă denumirea de: Direcţia informare şi relaţii publice.). 23 ani ;