sâmbătă, 26 martie 2016

27 Martie 1918 – Ziua Unirii Basarabiei cu România



De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s‘a,
Că nu mai poate
De atâta străinătate.
Din Hotin și pân’la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin
............................................
Ștefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
............................................
Doar s’a‘ndura Dumnezeu,
Ca să’ți mântui neamul tău

(Mihai Eminescu, Doină)

     În analele istoriei românilor, ziua de 27 martie 1918, reprezintă un prim moment al lungului și durerosului proces al constituirii statului național unitar ce avea să se finalizeze la 1 Decembrie 1918.
Basarabia ca denumire, desemnând o entitate delimitată geografic și politico-administrativ, este de dată recentă, raportată la dimensiunea spațio-temporală a devenirii istorice a poporului român. Denumirea a fost inventată din considerente politico-strategice de către aceia care prin abuz și forță au sfârtecat trupul Moldovei, ocupându-i teritoriile dintotdeauna românești, dintre Prut și Nistru, cu scopul de a masca apartenența la Principatele române.
     Cu toate că denumirea a rămas acceptată până în zilele noastre pentru teritoriul românesc cuprins între Prut, Dunărea de Jos, Marea Neagră și Nistru, ea are la bază un fals săvârșit de răpitorii ei care , impunându-i noul nume, fără
să-și dea seama, au recunoscut esența ei exclusiv românească.
Mihai Eminescu – marele nostru poet național, simbolul unității de cuget, voință, limbă și aspirații al tuturor românilor și simbol al spiritului românesc, icoană în fața căreia se închină întregul nostru neam – afirma ”În toate întâmplările de până acum, găsim repetându-se cu stăruință ca Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de ruși cu sabia de la tătari și de la turci. (...) Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit neatîrnat, deși slăbit și încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. (...) Căci un drept nu se pierde decît prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de rațiuni de Stat, fie izvorâtă din orice alte considerațiuni, nu se modifică și nu se nimicește decât din momentul în care renunțăm la el. (...)
A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii rusești. Numele Basarab și Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise turcesc; acest nume singur e o istorie întreagă”
     Basarabia n-a fost a tătarilor, turcilor și a rușilor. Ea este pământ românesc, cât va dăinui acest neam. Năvălitorii au venit în hoarde, l-au cucerit și stăpânit vremelnic, dar niciodată definitv.
Ca parte integrată a spațiului geografic românesc, teritoriul dintre Prut și Nistru a parcurs aceleași etape istorice pe care le-a cunoscut întreaga istorie a românilor, din cele mai îndepărtate timpuri și până la începutul secolului al XIX-lea când a fost cotropită de Rusia. Vestigiile descoperite în spațiul geografic dintre Prut și Nistru probează această concluzie. Chiar un istoric rus N.S. Derjavin scria: ”Timp de decenii întregi, o rezistență deosebit de îndârjită față de cuceritorii romani, au opus dacii care ocupau teritoriul Transilvaniei, Valahiei, Moldovei și Basarabiei, până la Marea Neagră și Nistru.”
     Numeroase vestigii arheologice, inscripțiile acestora atestă existența în secolele III-V d.Hr., pe întregul teritoriu locuit de poporul român de la Nistru până la Tisa a unei culturi autohtone unitare atât urbană cât mai ales rurală, care reflectă un proces lung de individualizare, finalizat în trăsături proprii și îndeletniciri specifice generate de un anumit spațiu social și natural.
Teritoriul românesc dintre Carpații Orientali și Nistru, aflat în calea tuturor migrațiilor populațiilor barbare, a suportat grave traumatisme și influențe din partea acestora, dar și aici procesul de dezvoltare și consolidare a poporului român, a limbii și civilizației sale a continuat, chiar dacă, uneori, a fost mai lent.În perioada secolelor IX-X, documente bizantine și slave, precum și de alte proveniențe (armene, germane, ungurești etc.) menționează în aceste spații istorico-geografice prezența unor elemente caracteristice modului de dezvoltare a formelor tipic românești sau se referă direct la români, pe care îi denumeau ”Vlahi”, ”Blaci”, ”Blasi”, ”Blachi”, ”Balak”, ”Olah”, ”Valah”, ”Walachen”, expresii prin care se înțelegea, în fond, o populație romanică ce ocupa întregul spațiu geografic din Carpați, de la Dunăre și Marea Neagră, de la Nisa la Nistru. Până și unele documente scandinave din secolul al XI-lea, care se refereau la legăturile cu lumea, bizantină și la drumurile directe ce coborau prin Moldova , menționează că în spațiul de la Carpați, Dunăre și Marea Neagră era Țara Românilor (Blokumenn – land); locuitorii acesteia, românii (Blokumenn), aveau relații cu pecenegii, ungurii și rușii.
     Cronici scandinave ulterioare pomenesc despre tentativele de cotropire a acestor ținuturi ale românilor de către cnezatele Haliciului și Kievului, tentative contracarate de rezistența dârză a formațiunilor politico-militare românești. Despre rolul și forța formațiunilor politico-statale românești din perioada ultimelor migrații ale popoarelor barbare stau mărturie și numeroasele descoperiri arheologice (unelte, arme, fortificații etc.), care atestă preocupări constructive, productive, precum și militare impuse de nevoile de apărare. Asemeni tuturor celorlalte așezări românești întărite pentru apărare, erau și fortificațiile existente pe teritoriul cuprins între Carpații Orientali, Dunărea de Jos, Marea Neagră și Nistru, de la Baranga-Hudești, Ibănești, Horodiștea, Dersca, Tudora, Calfa, Echinăuți, Lomacinți, Hotomel, Alcedar, Cetatea Albă.
     Tot mai des în documentele vremii (bizantine, ungurești, rusești) au fost semnalate puternice formațiuni feudale românești (cnezate, voievodate, ducate) pe toată zona geografică de la Tisa la Nistru. Știrile despre români au devenit mai evidente în condițiile create de marea invazie mongolă de la mijlocul secolului al XIII-lea (1241). Confruntarea cu puternicele forțe militare ale mongolilor în anii 1241-1242 a angajat aproape concomitent, toate formațiunile politico-militare românești. Românii nu numai că n-au putut fi dislocați din spațiul lor natural de locuire, dar au contribuit hotărâtor la zdrobirea și alungarea mongolilor la est de Nistru.

      Basarab I, domnul Țării Românești, a reușit să-i alunge pe tătari din sudul Moldovei până la Limanul Nistrului, și a unit aceste teritorii cu Țara Românească. Astfel, fâșia de teritoriu din sudul Moldovei de-a lungul Dunării maritime și a țărmului Mării Negre, până la Limanul Nistrului, a primit denumirea de Basarabia – de la numele lui Basarab I, făuritorul statului centralizat de la sud de Carpații Meridionali - Țara Românească. Limitarea sferei de acțiune a tătarilor dincolo de Nistru, a făcut posibilă accelerarea în prima jumătate a secolului al XIV-lea a procesului de organizare politico-statală a românilor dintre Carpații Orientali și Nistru.
În fața marilor pericole (Ungaria; Polonia), formațiunile politico-statale românești dintre Carpații Orientali și Nistru s-au constituit într-un stat feudal puternic Moldova. Există suficiente dovezi încă de pe vremea lui Bogdan I, că Moldova cuprindea teritoriile locuite de români la est de Carpații Orientali până aproape de Nistru, iar sub urmașii săi ea a unit toți românii din aceste spații până la izvoarele Ceremușului spre nord, malurile Nistrului la Est, până la Dunăre și Marea Neagră la sud. Astfel, în anul 1392, Roman I s-a intitulat: ”voievod al Țării Moldovei de la munte până la mare”.
În vremea lui Alexandru cel Bun, Moldova era un stat feudal puternic, care se întindea de la Carpații Orientali la Nistru, de la granițele regatului polon la Dunăre și Marea Neagră. Pentru consolidarea granițelor țării, Alexandru cel Bun a durat puternice fortificații, îndeosebi pe Nistru și la gurile Dunării și le-a consolidat pe cele existente (Țețina, Hotinul, Tighina, Cetatea Albă etc.). Despre stăpânirea statornică a lui Alexandru cel Bun la est de Prut vorbește și faptul că din cele 24 de ținuturi ale Moldovei din această vreme un număr important se situau în spațiul dintre Prut și Nistru, iar unele dintre ținuturile Moldovei acelor vremuri cuprindeau teritorii atât la est, cât și la vest de Prut.

     La venirea pe tronul Moldovei a lui Ștefan cel Mare (1457-1504), deși țara era foarte slăbită ea continua să se găsească în granițele sale firești, mai puțin cetățile Hotin și Chilia care au fost recuperate în anul 1462 și 1465. Cu toate eforturile depuse în luptele cu turcii, Moldova lui Ștefan cel Mare a pierdut două dintre cele mai importante cetăți ale sale – Chilia și Cetatea Albă (1484). Domnul nu s-a împăcat niciodată cu gândul pierderii acestor cetăți. Până la sfârșitul vieții a tot încercat să le elibereze. Contextul extern nefavorabil l-a împiedicat mereu.
După moartea marelui voievod s-au accentuat intervențiile politice și militare străine, îndeosebi din partea Poloniei și Turciei. Totuși, chiar în aceste condiții integritatea Moldovei s-a păstrat până la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș (1538) când turcii au invadat Moldova și a fost nevoit să părăsească tronul. Deși sultanul se obliga să recunoască individualitatea statală a Moldovei și dreptul acesteia să-și aleagă domnul, integritatea Moldovei a fost afectată prin ciuntirea teritoriului său. I-a fost smuls un ”ținut de mărimea unui sangeac”. Acest teritoriu cuprindea cetățile Tighina și Ciubărciu, împreună cu celelate cetăți cucerite de turci în anul 1484 – Chilia și Cetatea Albă. Întregul teritoriu a fost organizat la început, în sangeacul Cetatea Albă. Geografic a fost denumit Bugeac. În continuare, celelalte teritorii de la est de Prut au rămas în componența Moldovei, împărtășind aceleași bucurii și necazuri ca și teritoriile de la vest de Prut. Soarta românilor din această parte a Moldovei a fost mai grea și adeseori mai primejduită datorită deselor atacuri și incursiuni de jaf întreprinse de turcii și tătarii din Bugeac. Dar statutul lor de locuitori ai Moldovei nu s-a modificat nici atunci și nici mai târziu, până în anul 1812 când, întreg ținutul românesc dintre Prut și Nistru a fost anexat de Rusia. Încercări de eliberare a acestui teritoriu de sub stăpânirea turcă-tătară au fost în timpul domniilor lui Ioan Vodă cel Cumplit și Aron Vodă Tiranul, dar au fost sortite eșecului datorită superiorității armatelor turco-tătare.
     În anul 1600, când Mihai Viteazul a unit Moldova, Țara Românească și Transilvania, oștile sale au ajuns și la est de Prut urmărind forțele împrăștiate ale lui Ieremia Movilă. Mai târziu, în vremea lui Vasile Lupu, teritoriul românesc dintre Prut și Nistru a fost placa turnantă a colaborării dintre Moldova și Ucraina, mai bine spus dintre Vasile Lupu și hatmanul Hmelnițki, care, de altfel, s-au și încuscrit.
     Și pentru că Rusia a început să apară (mai întâi prin Ucraina cu care s-a unit în 1654) tot mai insistent în politica externă a Moldovei, este foarte interesant de știut, că la începutul secolului al XVIII-lea această țară, prin cel care a inițiat marele proces de modernizare și de dezvoltare a ei - țarul Petru I – a încheiat cu Moldova, la 13 aprilie 1711, tratatul de la Luck care prevedea: ”...în cazul victoriei, restabilirea hotarelor Țării Românești Moldova pe Nistrul inferior și Dunărea maritimă prin reunirea cu principatul românesc est-carpatic al Bugeacului, respectiv a cazalelor Tighinei, Cetății Albe, Chiliei și Ismailului, anexate de otomani în decursul ultimelor două secole (art. XII)”
Deși Rusia a fost învinsă în războiul din 1711 de către Turcia la Stănilești, ea a început să bată tot mai insistent la porțile Europei pe care uneori le-a forțat categoric și brutal pentru a îndeplini, ”testamentul” lăsat de Petru I. Ea a devenit treptat candidat, iar apoi titular în rândul marilor puteri, politico-militare ale Europei și chiar ale lumii, râvnind la ținuturile românești și chiar ocupând o parte din ele.
     După 1700, Țările Române trebuia să se teamă nu numai de turci , ci și de austriecii intrați în principatul Transilvaniei și, mai cu seamă de ruși care deveneau dușmanul de la răsărit cel mai de temut. Dacă tătarii năvăleau în goana cailor, jefuiau, pârjoleau, ucideau și se retrăgeau în stepele lor, Rusia o mare putere militară în ascensiune, acționa sistematic pentru lărgirea hotarelor imperiului prin cucerirea de noi teritorii. Astfel, Țările române, la răscruce de trei imperii au devenit teatru a numeroase operații militare care le-au jefuit și pustiit satele și târgurile, le-au ciopârțit teritoriile.
      De o importanță covârșitoare pentru evoluția ulterioară a românilor a fost stabilirea, prin tratatul ruso-turc încheiat la Iași, la 9 ianuarie 1792, a graniței Rusiei pe Nistru și ajungerea acesteia în contact direct cu spațiul românesc asupra căruia își ațintiseră de multă vreme privirile hulpave. În articolul III al amintitului tratat, se specifica: ”...Nistrul va forma linia de demarcație între Sublima Poartă și Imperiul Rusiei, astfel încât întregul teritoriu care se află de malul drept al Nistrului va fi restituit Sublimei Porți și va rămâne pe veci sub stăpânirea sa absolută și incontestabilă; dimpotrivă tot teritoriul care se află pe malul stâng al aceluiași fluviu va rămâne sub stăpânirea absolută și incontestabilă a Imperiului rus”.
      Apariția Rusiei la granițele răsăritene ale Moldovei avea să schimbe în mod radical poziția europeană a acesteia , cu atât mai mult, cu cât viața politică a Europei dobândise o nouă motivație majoră prin așa-zisa ”problemă orientală”, de la rezolvarea căreia Rusia nu putea fi exclusă. Și eforturile făcute de Rusia pentru rezolvarea acestei probleme au fost cu atât mai mari, cu cât ea găsea în spațiul geografic ce forma obiectul disputei,puternice și importante argumente etnice și religioase cu care să-și motiveze acțiunile pentru rezolvarea în favoarea sa a ”problemei orientale”. În Peninsula Balcanică, sub stăpânirea Imperiului otoman, se aflau slavii de sud, ortodocși și ei, ca și rușii. Aceștia trebuiau ”salvați” din mâinile ”păgânilor”.
     Dar, un eveniment grav a umbrit puternic lupta românilor pentru rezolvarea dezideratelor lor de independență și unitate națională. Este vorba de războiul ruso-turc început în 1806 și ale cărei acțiuni militare a afectat direct situația și teritoriul Principatelor române, acestea fiind ocupate, când de către turci, când de către ruși. Acest război s-a încheiat cu un dezastru, pentru Principatele române ale cărei teritoriu nu numai că a fost pârjolit și pustiit timp de șase ani de către forțele beligerante, dar la sfârșitul războiului, Moldova lui Ștefan cel Mare a plătit și cel mai greu tribut, fiind obligată să suporte o nouă ciuntire teritorială după aceea din 1775, când Bucovina voievodală a fost răpită de Imperiul habsburgic. Rusia i-a răpit teritoriul dintre Prut și Nistru, încorporându-l în imperiul său sub numele de Basarabia.

     Războiul ruso-turc izbucnit în 1806 a afectat direct Principatele române. Prin desfășurarea sa, în întregime pe teritoriul românesc a dus la producerea unor imense pagube materiale și morale poporului român. Cu toate acestea, românii și-au pus nădejdea în sprijinul Rusiei în lupta lor pentru dobândirea independenței și unității naționale. Dorința de libertate a făcut ca pe întregul teritoriului Principatelor Române să se organizeze puternice detașamente de panduri și voluntari, care au colaborat cu armatele rusești împotriva turcilor. Însuși țarul Rusiei, Alexandru I, printr-un manifest dat la 12 decembrie 1806 și citit în divanurile celor două Principate, a promis acestora că le va păzi și le va apăra libertățile și privilegiile. Proclamația care suna foarte frumos și promițător pentru români nu avea decât scopul de a câștiga susținători ai politicii țarului în rândurile acestora pentru a se crea impresia că Alexandru I venea ca eliberator. La început, armatele țariste nu s-au manifestat decât sporadic ca armate de ocupație și populația colabora sincer cu speranța eliberării Principatelor române de sub dominația otomană. Rușii au reușit să-și mascheze foarte bine pornirile, afișând uneori chiar bunăvoință față de români. Dar situația aceasta nu a durat prea mult și de altfel, rușii nici nu se străduiau să-și respecte statutul de ”eliberatori”, nici în acele momente de început când trebuiau să fie mai interesați în a obține sprijinul românilor. Ei au acționat adesea brutal, în relațiile cu populația românească, comportându-se așa cum li se potrivea mai bine, ca forțe de ocupație ale unei mari puteri expansioniste.
     Imediat ce Turcia a declarat război Rusiei, s-a produs o schimbare radicală în situația Principatelor române care, în concepția rușilor, încetau de a mai fi ”provincii otomane”. În monumentala sa lucrare intitulată ”Războiul ruso-turc din 1806-1812 și pierderea Basarabiei”, apărută la Chișinău în anul 1938, repurtatul istoric Ion Nistor sublinia: ”Rusia le considera ca teritorii cucerite (de ea-n.n.) prin forța armelor. Guvernul interimar urma să fie rusesc, iar Ipsilanti, guvernator rus al Principatelor”.
Armatele ruse în primii doi ani ai războiului, obligate să acționeze dispersat, îndeosebi pentru a păstra cetățile dunărene și poziții cât mai favorabile în Țara Românească, nu au reușit să obțină succese deosebite pe câmpul de luptă. Obiectivele politico-militare foarte pretențioase ale țarului au fost torpilate de acțiunile militare și chiar de victoriile turcilor și tătarilor împotriva armatelor ruse de la Dunăre. În lucrarea sa cu un puternic caracter documentar pentru istoria României, intitulată ”Rusia și bazinul dunărean”, istoricul și diplomatul Leon Casso, născut în Basarabia sublinia că tocmai în această vreme (a războiului-n.n.) nemărginitele visuri de până atunci ale lui Alexandru I de a continua politica Ecaterinei a II-a în Peninsula Balcanică au luat o formă mai concretă sub influența prințului Czartoryski. Acesta din urmă gândindu-se mereu la restabilirea Poloniei, la începută sub egidă rusă, iar mai apoi sub protectorat francez, a sfătuit printr-un raport pe Alexandru I, încă din 1804 să-și caute pentru sine o înlocuire pentru aceste neînlăturate pierderi în noi anexiuni teritoriale în detrimentul imperiului turcesc. I s-a oferit acesteia din urmă însemnate teritorii la Dunăre cum ar fi Valahia și Serbia, pe când Rusiei i-ar fi rămas numai Moldova.
     Speriat că va pierde totul, țarul a intensificat tratativele sale cu Napoleon, de la care, în anul 1807 n-a reușit să obțină nici măcar promisiuni în problema Principatelor. În cadrul demersurilor cancelarului rus la Paris, prin intermediul ambasadorului, s-a încercat să se obțină sprijinul împăratului francez în politica Rusiei față de Poartă. Rușii doreau ca Napoleon să-l convingă pe sultan ca Turcia să ”cedeze” Rusiei cel puțin teritoriul românesc dintre Prut și Nistru pe care, pentru a-i păcăli pe francezi, l-au numit Basarabia. Acesta era un nume fals, a cărei semnificație francezii nu o cunoșteau; în realitate desemna doar o fâșie îngustă de teritoriu din sudul Moldovei, situată în lungul Dunării maritime până la Marea Neagră. Fâșia purta acest nume pentru că în secolul al XIV-lea a fost parte integrată a Țării Românești, denumită și Țara Basarabilor, după numele familiei domnitoare a Basarabilor.
     Românii au înțeles mai bine care e adevărata față a lucrurilor, după ce, în anul 1808, țarul Alexandru I a obținut asentimentul lui Napoleon pentru ocuparea și încorporarea la Rusia a Principatelor române.
     În perioada 1808-1811, conflictul ruso-turc s-a desfășurat fără rezultate decisive. În tot acest timp, acțiunile armate au devastat Principatele române, situația economică devenind ”alarmantă”. Acestea erau ocupate și pedepsite pentru ”infidelitatea” lor, când de turci, când de ruși, după cum unii sau ceilalți reușeau să pună stăpânire pe teritoriul lor.
     În anul 1811, comanda armatei ruse desfășurată pe frontul de la Dunăre și care ocupase Principatele române , a fost încredințată generalului Kutuzov, general cu o bogată experiență dobândită și în războaiele ruso-turce anterioare. Generalul, a fost și este urât de români pentru măsurile dure întreprinse. Același istoric basarabean Ion Nistor sublinia: ”Sub noua conducere a lui Kutuzov politica rușilor în Principate se accentua tot mai mult în sensul rusificării așezămintelor și al contopirii lor cu cele rusești. Divanul fu redus în drepturile sale, de asemenea, și influența boierilor asupra administrației țării”.
     Presiunile rusești asupra Turciei s-au intensificat. În urma mituirii delegațiilor turci – prin intermediul lui Manuc Bei, a trădării dragomanilor fanarioți Dumitrache și Panait Moruzi (care au tăinuit sultanului scrisoarea trimisă de Napoleon privind începerea campaniei militare contra Rusiei) și a atmosferei de panică creată în mod abil de Kutuzov și cei doi frați Moruzi în tabăra marelui vizir, a fost încheiată precipitat la 16/28 mai 1812, pacea de la București.

     În articolul IV al tratatului de la București, se stabilea granița dintre Rusia și Moldova astfel: ”Prutul, din punctul unde acest râu, pătrunde în Moldova până la confluența lui cu Dunărea, apoi, începând din acest loc, malul stâng al acestuia din urmă fluviu până la Chilia și la vărsarea sa în Marea Neagră,vor forma hotarul celor două imperii....Sublima Poartă renunță la toate drepturile sale pe teritoriul situat pe malul stâng al Prutului și îl cedează curții imperiale a Rusiei, împreună cu toate fortărețele, orașele și locuințele care se găsesc acolo, precum și jumătate din râul Prut care formează frontiera dintre cele două imperii”. Mai departe, în articolul V al tratatului se consemna: ”Maiestatea Sa împăratul întregii Rusii cedează și restituie Sublimei Porți otomane partea din Moldova care este situată pe malul drept al Prutului, precum și Marea și Mica Valahie cu toate fortărețele în starea lor actuală, orașele, târgurile, satele, așezările de orice fel și tot ce cuprind aceste provincii, împreună cu insulele de pe Dunăre”. 
     Și astfel, printr-o tranzacție care eluda cele mai elementare drepturi ale unui popor, Rusia câștiga un nou teritoriu în drumul său spre centrul Europei. Desigur, ”noua pradă” nu era atât cât își programase pentru această etapă hălpărețul imperiu. Turcia părea mulțumită că scăpase destul de ieftin dintr-un conflict de care se temuse atât de mult, făcând o cesiune fără a avea mandatul unui temei legal.
     Anexarea teritoriului românesc dintre Prut și Nistru era numai o parte infimă din valoarea programului pe care Rusia își propusese să-l realizeze la Dunăre, căci Dunărea era obiectivul etapei începute prin războiul declanșat în anul 1806 împotriva Turciei. Această acțiune se înseria în vastul program expansionist pe care Rusia l-a început în anul 1654, când ”s-a unit” cu Ucraina lui Bogdan Hmelnițki și l-a continuat, întinzându-și tentaculele spre toate punctele cardinale.
     Deși nu a dobândit întregul spațiu românesc extracarpatic așa cum și-a propus, Rusia era totuși satisfăcută cu teritoriul dintre Prut și Nistru, căci acesta însemna un pas sigur spre Peninsula Balcanică; totodată îi oferea posibilitatea să-și înfigă solid mâna în Dunărea maritimă, să emită pretenții de țară europeană riverană la Dunăre și-i prelungeau pozițiile spre strâmtori, spre Balcanii locuiți de slavi și chiar spre centrul Europei. ”Prin bucata din Moldova alipită la Rusia ni s-a dat putința pentru prima oară să dovedim popoarelor creștine din Balcani în ce constă deosebirea dintre creștinii de sub jugul otoman și gradul de fericire ce i-ar aștepta (s.n.), dacă ar fi adumbriți de aripile vulturului cu două capete”, spunea Leon Casso.
     Revenind la textul tratatului de pace de la București, vom constata un lucru foarte interesant. Nicăieri în articolul IV și nici în articolul V nu apare denumirea de Basarabia pentru teritoriul anexat de Rusia prin acest tratat. El este definit doar prin limitele care trebuiau să-l separe de Moldova. Și nici nu putea fi numit într-un fel sau altul, pentru că acest teritoriu nici nu avea vreun nume. El era pur și simplu o parte a Moldovei pe care cineva dacă ar fi avut nevoie s-o numească cumva, i-ar fi spus, partea de est a Moldovei, cel mult ținutul dintre Prut și Nistru pentru a o explica din punct de vedere geografic. Cât privește numele de ”Basarabia”, pe care, în mod fals i l-au dat cotropitorii, el definea, înainte de 1812 , așa cum s-a arătat doar fâșia din sudul acestui ținut, aflată în lungul Dunării maritime până la Marea Neagră, teritoriu care, în secolul al XIV-lea făcuse parte din Țara Românească a Basarabilor.
     Pretinzând că au luat Basarabia de la turci, rușii își făureau un alibi pentru raptul teritorial săvârșit pe seama Moldovei în 1812. Ei au profitat de faptul că lumea europeană nu putea și nici nu avea vreun interes să facă o deosebire între Basarabia adevărată căreia i se mai zicea și Bugeac, și Basarabia inventată de ruși în timpul tratativelor cu Franța între anii 1807-1808. Rusia nu era nici pe departe satisfăcuta cu această ”achiziție” nouă mult prea mică față de pretențiile ei, dar primejdia franceză care devenise iminentă în primăvara anului 1812, a obligat-o să încheie ”oricum” campania la Dunăre, pentru a putea să-și economisească forțele în vederea războiului cu Franța. Deziluzia Petersburgului este exprimată de Casso astfel: ”Desigur planurile noastre erau mult mai largi la 1806, noi (rușii – n.n.) credeam că luăm fără luptă amândouă Principatele și să facem din ele patru gubernii rusești și la sfârșit să ne limităm la o achiziție mai modestă, din care s-a putut numai singura provincie a Basarabiei”.
      După ce soarta Basarabiei fusese hotărâtă, țarul Alexandru I s-a străduit și, în parte a reușit, să creeze aparența unei situații de continuitate administrativă și economică, ceea ce s-a resimțit oarecum în atitudinea populației, atitudine care în general s-a manifestat prin indiferență, posibilitatea unei opoziții deschise de noul stăpân fiind greu de presupus.
     În perioada care a urmat anului 1812, stăpânirea rusească a creat iluzia că nobilimea locală avea acces la conducerea țării și că ea era lăsată în formele ei de organizare tradițională. Dar, o analiză obiectivă a situației, chiar din această perioadă relevă cu totul altă realitate. Din ziua anexării la Rusia și până în 1917, Basarabia a fost administrată de fapt de un administrator al Țarului, al tuturor ministerelor din Petersburg, de fapt de un guvernator general rus, de cele mai multe ori, mai cu seamă la început, cu altă situație în stat și la Curtea imperială. El avea puteri discreționare; de la el purcedea și prin el se făcea totul în interesul statului rus subliniază istoricul rus dr. Petre Cazacu în lucrarea sa ”Moldova dintre Prut și Nistru 1812-1918” apărută la Iași.
     Un fenomen care va crea mari neplăceri curții imperiale de la Petersburg și mare bătaie de cap lui Ciceagov, guvernatorul provinciei, a fost emigrarea în masă a țăranilor români din Basarabia spre Moldova, fenomen declanșat chiar în 1812, după ce s-a aflat de încorporarea la adevărata administrație rusească a Basarabiei. De asemenea, sub administrația acestuia, s-au făcut primele colonizări masive cu populație de origine germană adusă din regiunea Varșoviei, colonizările cu această populație intensificându-se și în deceniile următoare, creându-se numeroase așezări. Acestor coloniști li s-au acordat o serie de privilegii în detrimentul localnicilor. Metodele și mijloacele folosite de stăpânirea rusească în administrația Basarabiei și în asimilarea populației românești care la 1812 era covârșitoare în provincie, n-au reușit. Acest aspect este demonstrat de faptul că populația Basarabiei a rămas românească după un secol de stăpânire rusească cu toate colonizările masive de populații neromânești (găgăuți, bulgari, evrei, tătari, ucrainieni etc.) și deportările moldovenilor în Siberia.
     În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a faptului că procesul de rusificare evolua pe un făgaș convenabil stăpânirii, administrația încadrându-se tot mai statornic în canoanele generale ale administrației rusești, Basarabia a ieșit din atenția Curții imperiale și a guvernului de la Petersburg. Viața ei a decurs destul de plat fără a mai fi obiect de dispută între marile personalități de la Curtea imperială pentru a o conduce.
     În toată această perioadă procesul de rusificare a continuat, întreaga viață politică, socială și economică fiind dominată de stăpânitorii ruși. Doar țărănimea și unii boieri patrioți se încăpățânau să păstreze elementele proprii de factură morală și spirituală și, îndeosebi limba română pe care o vorbeau în familie.
     Funcționalitatea sistemului politico-administrativ rusesc în Basarabia a fost asigurată printr-o puternică forță militară menită să intimideze populația băștinașă românească și s-o alinieze la politica generală a Petersburgului. Treptat, elementul militar al administrației rusești a fost dublat de un sistem juridic adecvat, care avea să asigure stabilitate și forță acestei administrații.
     În același timp, stăpânirea ducea o politică de încurajare a emigrării românilor în diferte zone ale imperiului. Mijloacele erau diferite, de la promisiuni mincinoase la acțiuni de forță.
      În pofida tuturor măsurilor și acțiunilor întreprinse pentru deznaționalizarea românilor și pentru diluarea continuă a preponderenței elementului etnic românesc, în tot cursul stăpânirii rusești în teritoriile dintre Prut și Nistru, românii au rămas populația majoritară. În ajunul revoluției din 1917, deci după 105 ani de asuprire, populația românească reprezenta 2/3 din locuitorii acestor ținuturi.
     Stăpânirea rusă în Basarabia a avut o înrăurire negativă asupra culturii și vieții spirituale în general, cu efecte dezastroase îndeosebi asupra învățământului, bisericii, limbii și literaturii române și bineînțeles, cu implicații profunde în întreaga activitate economică și socială a provinciei.
     Multe s-au rusificat în Basarabia în cei 105 ani de stăpânire imperială, dar sufletul, cugetul, simțirea românească, conștiința apartenenței la un neam latin n-au putut fi rusificate. Această simțire, acest har ceresc i- a făcut pe românii basarabeni să renască din propria lor cenușe, precum legendara pasăre Phoenix.
     Ocuparea Moldovei de către armatele țariste în anul 1806 și apoi încorporarea la Rusia a teritoriului românesc dintre Prut și Nistru în anul 1812, precum și regimul oarecum lejer ce i-a fost rezervat populației românești în primii ani după război , au fost făcute cu abilitate și perfidie, astfel încăt românii n-au avut posibilitatea să-și dea seama ce-i așteaptă în noua situație în care ajunseseră.Treptat însă, situația s-a limpezit, autoritățile ruse instalate în Basarabia au început să imprime tot mai clar și mai ferm atitudinea de stăpâni și nu de ”eliberatori”. Regimul politic rezervat provinciei a generat treptat în sânul populației și al conducătorilor ei locali atitudini de nemulțumire și de opoziție față de asprimea și duritatea noilor reguli străine impuse de către stăpânitorii ruși.
     Atitudinea reținută a românilor față de autorități și poziția lor, adesea fățișe, față de măsurile de rusificare din Basarabia au întârziat destul de mult acest proces și au anulat în mare măsură efectele așteptate de Moscova. Așa se explică faptul că limba română s-a putut păstra în justiție, în administrație și în școală până la sfârșitul celui de-al treilea pătrar al secolului al XIX-lea, iar în biserică, ea a rămas datorită credincioșilor români majoritari, chiar și atunci când preoții erau ruși.
     Toate evenimentele politice și culturale mai importante care s-au petrecut în Principatele Române au avut ecouri și în Basarabia, în pofida măsurilor foarte severe de izolare prin puternicele cordoane de grăniceri înșirate pe Prut de către stăpânirea rusească. Așa s-a întâmplat și la 1848, când armatele ruse dislocate în Basarabia în vederea intervenției în Principate, n-au putut opri complet șirurile ce veneau aici de peste Prut, despre revoluția românilor. Speranțele românilor basarabeni s-au risipit însă repede odată cu înfrângerea revoluției din Moldova. Cu toate acestea în anii următori ele au renăscut, îndeosebi în timpul războiului Crimeei când din nou, s-a putut trece mai ușor, peste Prut. Evoluția evenimentelor în Principatele Române, declanșarea luptei deschise pentru Unire, au făcut ca aceste speranțe să se amplifice viguros și vertiginos în sufletele tuturor românilor basarabeni. Reîntoarcerea la trupul Moldovei a celor trei județe (Cahul, Bolgrad și Ismail), după pacea de la Paris (1856), frământările din jurul Unirii Principatelor și apoi unirea însăși au produs o vie agitație printre moldovenii dintre Prut și Nistru.
     Scurta prezență a celor trei județe din sudul Basarabiei în cadrul statului român a avut unele efecte pozitive mai ales asupra românilor din acest teritoriu unde, s-au luat măsuri pentru organizarea școlii românești, a bisericii, a justiției. Din aceste județe a fost posibilă programarea unei influențe românești mai directe și mai largi în Basarabia rămasă sub ocupația Rusiei, influență care a continuat și după retrocedarea către Rusia în 1878, a acestor ținuturi. În anii 1863 – 1864 autoritățile rusești prin organele lor de informare constatau și confirmau existența în Basarabia a unui adevărat partid al boierilor moldoveni care întrețineau legături cu Iașul și Bucureștiul de unde primea încurajări și chiar ajutoare. Asemenea acțiuni desfășurate de patrioții români din Basarabia au determinat autoritățile rusești să treacă la luarea unor măsuri radicale pentru curmarea mișcării naționale românești de aici și pentru accelerarea procesului de rusificare a provinciei. Din aceste măsuri făceau parte: scoaterea limbii române din școli, interzicerea limbii române din justiție și din toate instituțiile administrative etc.
      Lupta românilor din Basarabia pentru emancipare națională de sub stăpânirea tiranică a Rusiei imperiale, a cunoscut o nouă etapă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea. Ea s-a integrat în lupta generală a popoarelor europene încătușate în structurile anacronice ale imperiilor multinaționale și a căpătat noi accente odată cu criza politică și declanșarea primului război mondial cu efecte devastatoare pentru Europa.

     Un rol important în răspândirea ideilor naționale le-a avut apariția în anul 1906 la Chișinău, a primei gazete moldovenești ”Basarabia”. În mișcarea națională a românilor din Basarabia s-au conturat două curente. Primul era promovat de o grupare moderată, care se străduia să prevină o mișcare radicală revoluționară. În concepția acesteia, problemele și revendicările naționale ale românilor trebuiau să-și dobândească rezolvarea exclusiv pe calea școlii și culturii naționale. A doua grupare a mișcării naționale a românilor din Basarabia o formau radicalii, o forță puternică, tânără care cerea înfăptuirea urgentă a unor măsuri mai profunde în favoarea românilor. În această grupare intrau cu precădere tineri intelectuali, studenți, preoți, învățători, în fruntea cărora se aflau: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Ion Inculeț, Dionisie Erhan, Alexei Mateevici și alții. Mulți din acești tineri erau contaminați de idei radicale, socialiste, uneori acționând necoordonat și nedisciplinat, fără înțelegerea profundă a imperativelor istorice, politice și economice ale momentului. Grupul radical a desfășurat o activitate continuă și energică de propagandă națională pe plan politic și îndeosebi cultural, tipărind numeroase manifeste și broșuri în afara materialelor publicate în presa locală.
      Una din acțiunile organizate la scara întregii provincii de mișcarea națională a românilor din Basarabia în această perioadă a fost Congresul învățătorilor de la Soroca, desfășurat în mai 1906. El a adoptat o rezoluție în care se cerea insistent organizarea învățământului public în limba română, în toată provincia.
      În anul 1907 au mai apărut în Basarabia încă două ziare: ”Moldoveanul” și ”Viața Basarabiei”.
      În anii care au urmat până la revoluția din 1917, represaliile și prigoana împotriva luptei naționale a românilor din Basarabia au fost continuu escaladate, mulți patrioți români devenind victime. O parte dintre aceștia s-au refugiat în România, unde idealul lor național a dobândit noi valențe.
Măsurile luate împotriva românilor din Basarabia erau uneori foarte drastice, mai ales atunci când se dovedea că erau angajați în acțiuni de propagandă națională. Mulți dintre cei implicați erau condamnați la deportare în Siberia. Patrioții români n-au fost iertați pentru lupta lor națională nici de către aceia care înainte de război i-au socotit aliații lor. Socialiștii ruși maximaliști deveniți între timp bolșevici, au recurs la asasinate mârșave împotriva unor români care militau pentru autonomie, pentru limbă și cultură națională. Așa au fost cazurile avocatului Simion Murafa, inginerului Andrei Hodorogea, protoiereii Dimitrie Baltag și Mihail Razu, uciși de bandele de bolșevici ruși, în anul 1917.
      La declanșarea primului război mondial, românii din Basarabia erau puși în situația tragică de a se găsi în tabăra vrăjmașe, cel puțin cu o parte a fraților lor – românii din ținuturile românești încorporate Imperiului austro-ungar. Dacă România, aflată în neutralitate până în anul 1916, intră în război de partea Austro-Ungariei, locuitorii ei erau deja potențiali ”vrăjmași” ai românilor din Basarabia; avusese grijă propaganda rusească de aceasta. Dacă România intra în război de partea Rusiei, situația devenea și mai tragică pentru românii basarabeni; propaganda rusească se străduia să-i convingă să vadă în frații lor de peste Prut, niște ”moșieri” periculoși care, dacă ar fi devenit stăpânii Basarabiei, i-ar fi deposedat de pământuri. Propaganda a prins îndeosebi la evreii basarabeni, pe care autoritățile ruse i-au speriat cu fantoma antisemitismului.
      În perioada 1914-1916, atâta timp cât România a rămas în neutralitate, ceea ce convenea foarte mult Rusiei, rușii au luat toate măsurile pentru a compromite România cât mai mult în fața basarabenilor și a-i face pe aceștia să se teamă de o eventuală intervenție românească în Basarabia. Pe de altă parte, autoritățile au evacuat din Basarabia documente care ”nu trebuiau” să cadă în mâinile românilor, inclusiv opere de artă de prin mănăstiri și biserici. De asemenea, au încorporat în armata imperială majoritatea tineretului și cea mai mare parte a intelectualității basarabene. Dintr-o statistică rusească, reiese că 12% din populația Basarabiei a fost mobilizată pentru război.
       Desfășurarea conflagrației mondiale, intrarea României în război la 15 august 1916, au determinat mutații importante în modul de gândire și acțiune pentru emanciparea națională a românilor basarabeni.
      Existența pe teritoriul Basarabiei a unui număr mare de prizonieri români din Transilvania, foști militari în armata austro-ungară, contactele dintre românii basarabeni, militari în armata țaristă dislocată pe teritoriul României și militari din armata română sau chiar o parte a populației, au permis un amplu schimb de idei și împărtășiri de sentimente care au facilitat o mai bună înțelegere a problemei naționale a românilor aflați sub stăpânire străină. S-a conturat tot mai clar idealul de luptă al românilor pentru eliberarea națională de sub asuprirea imperiilor vecine și apoi pentru unitatea națională a tuturor românilor.
       În realizarea acestui deziderat s-a angajat prin intrarea în război, însuși Regatul României.
      De asemenea, declanșarea revoluției ruse în 1917 a marcat profund lupta pentru eliberarea națională a românilor basarabeni. Slăbirea puterii centrale a Imperiului țarist, dezordinea și haosul au creat anumite condiții favorabile, chiar dacă la început au existat unele confuzii.
      La sfârșitul lunii martie 1917 a luat ființă la Chișinău o societate națională, care a stat la baza constituirii Partidului Național Moldovenesc, care în aprilie și-a făcut cunoscute în presă obiectivele și principiile de acțiune. Tot în această perioadă s-au întreprins unele acțiuni de organizare a românilor basarabeni aflați în diferite centre din Rusia. Astfel, la Odessa, studenții de origine basarabeană au întocmit un manifest intitulat ”Către cetățenii pământeni”, pe care l-au răspândit în rândurile militarilor români basarabeni aflați în număr foarte mare în garnizoana Odessa. La Kiev, studenții moldoveni și-au elaborat un ”program” care cuprindea ca punct de plecare Unirea Basarabiei cu toate provinciile românești. Au fost organizate ”comitete” moldovenești alcătuite din ofițeri și soldați basarabeni pentru apărarea drepturilor moldovenilor.
      Astfel, la 18 aprilie 1917, în Odessa s-a organizat un mare miting al militarilor români basarabeni din garnizoană, la care au participat circa 10.000 de oameni. Mitingul a fost condus de căpitanul Emanuel Cateli, Pantelimon Halippa, voluntarul Păscăluță și Ion Pelivan. Printre hotărârile adoptate la acest miting (cele devenite general-naționale ale tuturor românilor din Basarabia),la loc de frunte a stat aceea ca românii să dobândească dreptul ”de a trăi slobod spre binele neamului lor” și ca țara Basarabiei să nu se mai ocârmuiască ca o țară supusă, ci ca o țară slobodă. Basarabia, spre binele noroadelor care trăiesc în ea, va trebui să se ocârmuiască prin aleșii ei, care vor întocmi ”Sfatul Țării”. De asemenea, s-a hotărât crearea unor formațiuni militare – cohorte – care să meargă în Basaraba pentru apărarea drepturilor naționale ale românilor. Pe teritoriul Basarabiei, activitatea de creare a unor comitete militare ale românilor și a cohortelor era foarte mult îngreunată și uneori, împiedicată de numeroasele ”comitete revoluționare” ale militarilor ruși. Treptat însă, pe măsura angajării în lupta națională și a altor categorii sociale (preoții, învățătorii, țăranii etc.) activitatea comitetlor ostășești s-a amplificat și încă din aprilie 1917, Chișinăul a devenit centrul principal al organizării și conducerii întregii activități naționale a românilor basarabeni.
     La Chișinău exista însă un comitet executiv al soldaților și muncitorilor, alcătuit aproape în exclusivitate din ruși, care se opunea cu înverșunare tuturor revendicărilor românilor, mai ales dacă acestea erau de esență națională. Instalat în fostul palat al guvernatorului rus, devenit ”Palatul Libertății”, acest ”comitet revoluționar ”a devenit treptat cel mai dificil adversar al luptei naționale a românilor din Basarabia. Opoziția acestuia a fost învinsă pe măsură ce Partidul Național Moldovenesc a dobândit noi aderenți și pe măsură ce acesta, împreună cu comitetul militarilor, au creat și dezvoltat în întreaga Basarabie, cohorte moldovenești. Spre aceeași idee – autonomia Basarabiei – se vor desfășura și alte manifestări cum ar fi: adunarea preoților basarabeni, congresul învățătorilor din întreaga Basarabie etc.
      În vara anului 1917, din luna iunie, greul luptei naționale a românilor din Basarabia a început să cadă pe seama militarilor care, deși dispersați în numeroase garnizoane și fronturi, cei mai mulți dincolo de granițele provinciei, totuși se organizau mai ușor și se puteau impune mai bine în fața autorităților centrale. În plus militarii sub steagurile naționale ale tuturor popoarelor subjugate prin forță de Rusia imperială se puteau prevala în acțiunea lor de curentul general născut în întreaga armată rusă. Între preocupările de bază ale comitetelor militarilor basarabeni, s-a bucurat de o mare atenție acțiunea pentru constituirea de subunități și unități de români basarabeni în cadrul armatelor rusești, atât pe front cât și în diferite garnizoane de pe teritoriul Rusiei. Acestea au fost transferate în Basarabia, unde autoritățile și întreaga populație se confruntau tot mai mult cu mari dificultăți, cu jafuri, cu hoții și chiar cu crime săvârșite de dezertorii ruși fugiți de pe frontul din Moldova. Pentru organizarea, conducerea și coordonarea activității unităților militare (cohortelor) trimise în Basarabia, a fost însărcinat sublocotenentul Anton Crihan. La 23 iunie 1917, la Chișinău s-a constituit Comitetul Central Ostășesc Român, care s-a încadrat de la început în nota de conduită a Partidului Național Moldovenesc. În iulie 1917, când Rada Ucrainei și-a manifestat tendința destul de nevoalată de a încorpora Basarabia la Ucraina, Comitetul Central Ostășesc Român a trimis la Kiev o telegramă foarte categorică, în care se exprima deschis indignarea întregii populații românești din Basarabia față de această tentativă ilegală, brutală și nejustificată. Atitudinea românească fermă a obligat Rada centrală ucrainieană să renunțe la tendințele ei expansioniste în Basarabia.
      În fața provocărilor rusești, acționând în virtutea Programului Partidului Național Moldovenesc și asumându-și o misiune deosebit de dificilă, Comitetul Central Ostășesc Român a hotărât, la 24 septembrie 1917, să treacă la formarea unei armate naționale a Basarabiei, dat fiind faptul că acele cohorte, constituite inițial nu erau nici suficiente și nici nu aveau forța necesară pentru a apăra țara de primejdiile din ce în ce mai mari. În acest scop, cu aprobarea lui Kerenski, a fost aprobată după unele piedici și peripeții, transferarea Regimentului 40 de rezervă din Odessa la Chișinău, acesta fiind alcătuit în cea mai mare parte din militari români originari din Basarabia. În continuare urmau să se constituie și alte unități.
      Pentru eliminarea dualismului creat în conducerea mișcării naționale a românilor din Basarabia, conducătorii celor două organisme, Partidul Național Moldovenesc și Comitetul Central Ostășesc Român s-au orientat spre crearea unui organism unic, Sfatul Țării, ca organ legislativ, prin care să se rezolve toate problemele conducerii politice, administrative, militare și economice ale țării. La 27 octombrie 1917, Comitetul Central Ostășesc Român, a convocat Congresul General Ostășesc la care au participat 500 de delegați reprezentând aproximativ un sfert de milion de militari români basarabeni din armata rusă. În final s-a adoptat hotărârea privind autonomia Basarabiei, consfințită printr-o rezoluție specială. Următorul punct de importanță crucială pentru viitorul Basarabiei a fost adoptarea hotărârii de constituire a unui organism legislativ care să se numească ”Sfatul Țării” compus din 120 de deputați, reprezentând toate naționalitățile, în raport cu procentajul deținut de acestea în totalul populației: 70% (84 locuri) pentru români și 30% (36 locuri) pentru celelalte naționalități. Toate organele administrative ale Basarabiei urmau să se subordoneze acestuia. S-a mai stabilit ca 44 dintre deputații români să fie desemnați de către Congres, hotărâre care a fost dusă la îndeplinire. De asemenea, exista prevederea ca în Sfatul Țării să se dea 10 locuri (pe deasupra celor 120) moldovenilor de peste Nistru.
      Prin complexitatea problematicii abordate, s-ar părea că acest congres si-a depășit atribuțiile dar dacă avem în vedere că alături de cei 600 de delegați militari au participat și 500 de delegați din toate sectoarele de activitate ale vieții politice, economice, sociale, culturale se desprinde concluzia că, a reprezentat un forum național al românilor din Basarabia, un organism cu adevărat democratic capabil și în drept să adopte hotărâri de importanță vitală pentru acesta.
      În ziua de 21 noiembrie 1917, la Chișinău, a avut loc solemnitatea deschiderii lucrărilor Sfatului Țării, fiind ales și președintele acestuia – Ion Inculeț. Abia constituit Sfatul Țării a intrat în sesiune permanentă și a început dezbaterea celor mai urgente probleme, de rezolvarea cărora depindea restabilirea liniștii în țară și înfăptuirea năzuințelor de libertate ale poporului. Printre acestea menționăm noua organizare a țării și crearea organelor administrative, militare și sociale, care să dea contururile stabilității în toate domeniile de activitate. La încheierea dezbaterii, la 2 decembrie 1917, s-a adoptat o declarație prin care Basarabia, pe baza principiului că ”popoarele trebuie să-și ia soarta în mâinile lor, alcătuindu-și stăpâniri naționale în hotarele unde locuiesc”, s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Conform declarației, ea se păstra în continuare în cadrul Republicii Federative Ruse, ceea ce exprima nevoia încă de prudență față de uriașul imperiu, care rămânea în continuare destul de puternic, dar și neputința poporului român basarabean de a-și rezerva, deocamdată ”privilegiul” unei independențe totale. În cadrul Republicii Democratice Moldovenești, organul suprem conducător rămânea Sfatul Țării până la convocarea unei adunări constituante, iar organul executiv suprem era Sfatul Directorilor generali (guvernul) care s-a constituit la 7 decembrie 1917 sub președinția lui P.Erhan.

      Datorită jafurilor, crimelor și altor silnicii săvârșite de către dezertorii din armatele rusești trecuți în Basarabia, situația s-a agravat atât de repede și de puternic, încât în ultimele zile ale anului 1917 și la începutul anului 1918, a fost pusă chiar în pericol viața populației dintre Prut și Nistru. Soldații dezertau în masă din armatele fostului imperiu țarist dislocate în România și Basarabia și se dedeau la tâlhării, jafuri și crime, iar forțele de ordine de care dispunea Consiliul Directorilor Generali erau insuficiente pentru a stăvili acțiunile acestor bande înarmate.
      Având în vedere ascensiunea continuă a dezordinilor, jafurilor și crimelor săvârșite de bandele de dezertori ruși în Basarabia și cum din partea autorităților rusești nu se putea spera la niciun fel de sprijin, conducerea Republicii Democratice Moldovenești a trebuit să apeleze la singurele forțe politico-militare care-i puteau asigura protecția și liniștea – guvernul și armata română.
       Mișcările ample ale trupelor ruse scăpate de sub control, acțiunile organizațiilor bolșevice în Basarabia și în special a ”Frontotdelului” (Secția Front) – urmăreau să înlăture organele legal și democratic constituite ale Basarabiei.
      Prin retragerea lor din România, forțele ruse vizate s-au concentrat în spațiul dintre Prut și Nistru. Prezența și acțiunile lor generau un dublu pericol – impunerea prin forță a unui sistem politic contrar voinței populației de aici și distrugerea sistemului logistic al armatei române, ce era dispus în această regiune.
     În cursul lunii decembrie 1917 pe adresa guvernului și a conducerii militare de la Iași au sosit cereri pentru intervenția trupelor române în Basarabia. În asemenea condiții grave, guvernul român de la Iași a hotărât să pună la dispoziția Sfatului Țării un detașament de voluntari transilvăneni care sosea de la Kiev, dar la intrarea în gara Chișinău (24 decembrie 1917/6 ianuarie 1918) acest detașament este surprins și dezarmat de trupele bolșevice.
     Cu toate că însuși situația țării era deosebit de gravă, guvernul român a hotărât la 17 ianuarie 1918 să acorde ajutorul militar solicitat, ceea ce a determinat conducere bolșevică de Petrograd să ia o serie de măsuri aspre asupra personalului diplomatic și consular și al misiunii militare române care a fost arestat și închis. Numai protestul energic și unanim al șefilor misiunilor diplomatice acreditate la Petrograd l-a determinat pe Lenin să orodone punerea în libertate a personalului român.
        Pentru punerea în aplicare a hotărârii adoptate de guvern, Marele Cartier General român a încredințat Corpului 6 armată misiunea ”să respingă peste Nistru bandele ruse care ar încerca să treacă în Basarabia fără ordinul comandantul rus al frontului și deci cu intenția de a jefui sau ataca trupele noastre; să asigure ordinea și regulata circulație pe calea ferată; să se facă ordine în tot ținutul Basarabiei, punându-se viața și avutul locuitorilor la adăpostul jafurilor și crimelor”.
       În seara zilei de 13/26 ianuarie 1918, brigăzile 21 și 22 din Divizia 11 infanterie comandată de generalul Ernest Broșteanu au intrat, prin puncte diferite în Chișinău, fiind primite entuziast de populație. Vestea apropierii și intrării trupelor române în Chișinău a produs mari nemulțumiri la Petrograd. Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât ruperea relațiilor diplomatice cu România, expulzarea reprezentanților guvernului român și mai mult, ”fondul de aur” (Tezaurul României care se găsea la Moscova) este declarat intangibil pentru oligarhia română. Guvernul sovietic ”își asumă răspunderea pentru a conserva acest fond și de a-l remite în mâinile poporului român”.
       Prin acțiunile sale militare conjugate, armata română a reușit să restabilească ordinea și liniștea populației dintre Prut și Nistru, iar autoritățile centrale și locale ale Republicii Democratice Moldovenești au putut organiza și conduce reluarea activităților politice, economice și culturale, a spiritului național în rândul populației.
       La 26 februarie/10 martie 1918 o delegație compusă din Ion Inculeț, președintele republicii și dr. Daniel Ciugureanu, șeful guvernului au venit la Iași pentru a mulțumi regelui Ferdinand și guvernului român pentru ajutorul militar acordat și a discuta problema unirii Basarabiei cu România. Primul-ministru, Alexandru Averescu și el basarabean de origine a cerut amânarea acestui moment pentru clipe mai favorabile, deoarece situația țării era deosebit de grea, Puterile Centrale cerând ultimativ încheierea păcii.
       În aceste condiții, activitatea populației din acest colț de pământ românesc s-a amplificat considerabil, la aceasta raliindu-se în integralitate intelectualitatea de pe ambele maluri ale Prutului, remarcându-se în acest sens activitatea lui Constantin Stere, Pan Halippa, Anton Crihan, Ion Pelivan, Onisifor Ghibu etc. Împlinirea acestui act și deziderat nu mai putea fi oprită de nici-o forță.
       La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău, organismul politic legitim, reprezentativ și democratic ales al Republicii Democratice Moldovenești hotărăște Unirea cu România. Hotărârea a fost adoptată cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri, 13 deputați fiind absenți. Unirea s-a făcut cu anumite condiții, ele asigurând autonomia provincială a Basarabiei. Faptul că în Sfatul Țării au existat voturi împotrivă, iar Unirea a fost votată cu unele condiții demonstrează caracterul liber, democratic al deciziei populației din Basarabia.
        După operațiunea de votare a fost invitată în sală delegația condusă de Alexandru Marghiloman, primul ministru român. Luând cunoștiință de condițiile puse Sfatul Țării, șeful guvernului a declarat: ”În numele poporului român...cu mândrie iau act de declarația domniilor voastre pentru unire și declar că Basarabia este de acum unită cu România, unită și nemărginită...Am luat, act de declarația dumneavoastră și în numele guvernului român declar că o primesc”. Ulterior o delegație basarabeană s-a deplasat la Iași unde a prezentat regelui și guvernului român Actul Unirii. La 9/27 aprilie 1918 regele Ferdinand Întregitorul a semnat Decretul regal nr.842 de promulgare a actului unirii Basarabiei cu România.

      Unirea Basarabiei cu România a generat o imensă satisfacție în rândul opiniei publice românești. I-au dat glas acesteia manifestațiile, întrunirile, serbările, slujbele religioase, declarațiile oamenilor politici, articole de presă etc.
      Un moment de cea mai mare importanță l-a reprezentat hotărârea Sfatului Țării din 27 decembrie/10 decembrie 1918 de a renunța la condiția ”autonomiei provinciale” a Basarabiei în cadrul statului român. Sfatul Țării declară în ședința sa din data de mai sus menționată ”Unirea necondiționată cu România mamă”. Acest organism a fost ulterior desfințat, iar toate problemele economice, politice, juridice, militare și culturale ale Basarabiei trecând sub jurisdicția autorităților statului român reîntregit.
       Armata română solicitată de Guvernul de la Chișinău nu s-a implicat în acțiunile politice dar evident prezența acesteia a stânjenit vizibil libertatea de acțiune a trupelor și forțelor bolșevice, ostile înfăptuirii idealurilor românilor dintre Prut și Nistru. Locul și rostul armatei române în Basarabia , în perioada ianuarie –martie 1918 a fost sintetizat în raportul comandantului Corpului 6 armată prezentat la 29 aprilie 1918 Marelui Cartier General român din care cităm: ”...preluarea armamentului de la populația urbană și rurală; asigurarea celei mai complete ordini; împingerea peste Nistru a ultimelor coloane ruse din Basarabia și care veneau din Moldova; asigurarea condițiilor pentru ca activitatea agricolă, economică și comercială, să reînceapă; adunarea și inventarierea armamentului lăsat de armatele ruse; o purtare corectă și demnă și desfășurarea unei propagande active prin care să se apropie populația de toate naționalitățile, iar moldovenii în special să fie deșteptați la viața națională, combătându-se agitațiile străinilor contra noastră”.
       De asemenea, rolul armatei române în realizarea actului Unirii Basarabiei cu patria mamă a fost elocvent sintetizat în vara anului 1918 de către Ion Inculeț care în jurnalul său nota: ”Pentru voi moldovenii, pentru mișcarea noastră națională, intrarea armatei în Chișinău a fost un eveniment de primă importanță, decisiv. Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor”.
       Unirea Basarabiei cu România a fost hotărâtă la Chișinău, prin voința liber exprimată de românii din acest spațiu geografic prin intermediul Sfatului Țării – organism politic ales democratic reprezentând populația românească majoritară și celelalte etnii existente.
Actul Unirii este rezultatul împletirii active a tuturor forțelor poporului român – clasa politică, țărănimea, intelectualitatea, propaganda națională, biserica etc. În rândul forțelor care au pregătit și realizat unirea un rol important l-a avut armata. Ea a fost brațul înarmat al națiunii căreia i-a conferit încredere și a netezit procesul de unire. Fără îndoială contextul internațional în care a avut loc evenimetul a fost favorabil, dar adversitățile n-au lipsit. Foștii opresori, atât sub steagul republicanismului burghez cât și sub cel roșu, al comunismului, au luptat din răsputeri, inclusiv cu forța armelor, pentru a-și perpetua dominația.
       Cu multă pătrundere sesiza acest adevăr marele istoric Nicolae Iorga în lucrarea sa intitulată Originea, firea și destinul neamului românesc apărută în 1938, la București apreciând că în cazul în care armata Nu ar fi realizat un cordon de baionete în jurul reprezentanților, dușmanii nu le-ar fi făgăduit să se pronunțe asupra unității naționale”.
       Mai sunt doi ani până la împlinirea unui secol de la acest măreț eveniment din istoria românilor și îmi pun întrebarea retorică: când se va șterge lacrima amară de pe obrazul românilor dintre Prut și Nistru prin revenirea lor la patria mamă România?
       Oamenii politici, diplomații, organizațiile nonguvernamentale de pe ambele maluri ale Prutului se preocupă și se implică în fel de fel de probleme planetare și europene, dar nu găsesc ”puterea” și ”interesul” de a rezolva favorabil în spiritul interesului național atât de mult clamat problema revenirii ținutului dintre Prut și Nistru la patria mamă.
       Românilor nu li s-a oferit nimic pe gratis. Oamenii politici, indiferent de culoarea lor politică, și-au dat mâna și au lucrat în folosul nației lor, realizând statul național unitar român. Prin acțiunile lor au pus în fața faptului împlinit atât pe prietenii cât și pe neprietenii românilor.
       De ce factorii politici responsabili de la București și Chișinău nu utilizează în favoarea interesului național real prevederile capitolului A, paragraful I din Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, elaborat la Helsinki la 1 august 1975 publicat în Buletinul Oficial nr.92 din 13.08.1975 care stipulează: ”Ele (statele semnatare – n.n.) consideră că frontierele lor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internațional, prin mijloace pașnice și prin acord”. ???



Locotenent – colonel (r.) dr. Ștefan Ciobanu