22 iunie 1941, o zi uitată din istoria României?
”Presărați pe-a lor morminte
Ale laurilor foi,
Și pe sacrele morminte
Puneți lacrime și flori
Spre a fi mai dulce somnul
Fericiților eroi.
Ridicați pe piramida
Nemuririi faima lor,
Scriți în cărțile de aur
Cântecul nemuritor!”
(Iuri Roșca – Dermidon, Imnul eroilor)
Ale laurilor foi,
Și pe sacrele morminte
Puneți lacrime și flori
Spre a fi mai dulce somnul
Fericiților eroi.
Ridicați pe piramida
Nemuririi faima lor,
Scriți în cărțile de aur
Cântecul nemuritor!”
(Iuri Roșca – Dermidon, Imnul eroilor)
La 28 iunie 1940 sub presiunea amenințărilor sovietice și a presiunilor germane, guvernul român, a cedat Basarabia și Nordul Bucovinei, cărora Moscova le-a adăugat ținutul Herța (pe care l-a păstrat, deși inițial, trupele intrate acolo declaraseră că ”au greșit” că au mers până la Herța). Timp de un an de zile teritoriul dintre Nistru și Prut (44.500 km. pătrați și 3.200.000 locuitori), și partea de nord a Bucovinei cu ținutul Herța (6.000 km. Pătrați și 900.000 locuitori) au îndurat jugul greu al regimului comunist sovietic.
Trebuie subliniat că la cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a ținutului Herței, nu a existat niciun acord româno-sovietic (s.n.). Nota guvernului român a arătat foarte limpede că decizia sa a fost rezultatul unei constrângeri: ”Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vedea silit (s.n.) să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.
Cedarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei a agravat considerabil situația României; într-un efort de-a mai salva ceea ce mai putea fi salvat, regele Carol al II-lea s-a adresat la 2 iulie 1940 lui Hitler, făgăduindu-i alinierea la politica Germaniei și cerând trimiterea unei misiuni militare germane în România, Fuhrerul a răspuns la 15 iulie, reamintindu-i suveranului că România făcuse până atunci parte din tabăra adversarilor Reichului și cerându-i să reglementeze mai întâi, litigiile teritoriale cu Ungaria și Bulgaria.
Adversară a sistemului versaillez, - care dăduse și recunoașterea internațională a frontierelor României Mari – Germania sprijinea, în principiu, politica revizionistă a Ungariei și Bulgariei și, deci și revendicările teritoriale ale celor două țări față de România, care la rândul lor erau dirijate din umbră de U.R.S.S.
Mai presus de satisfacerea acestora, se aflau, însă interesele Reichului, ale economiei sale de război, care cereau ca nimic să nu perturbe livrările de petrol, cereale și materii prime, mai ales de petrol, fără de care mașina de război germană ar fi fost în dificultate.
Dacă cererea Bulgariei privind Cadrilaterul nu era susceptibilă de a declanșa un conflict româno-bulgar, revendicările ungare în problema Transilvaniei erau inacceptabile pentru România, iar guvernul ungar era hotărât să recurgă la forța armelor, declarând mobilizarea la 27 iunie 1940 și desfășurând mari unități militare spre frontiera cu România. Perspectiva unui conflict militar româno-ungar, care ar fi întrerupt fluxul petrolier din România, îngrijora în gradul cel mai înalt factorii de conducere ai Reichului.
Pentru a-l evita, Hitler, secondat de Mussolini, a impus dictatul de la Viena, care injust de dureros, smulgea României o suprafață de 43492 km. pătrați cu 2,6 milioane locuitori în majoritate români, deci sub limita de 50000 km. pătrați – a programului minimal ungar, trecând-o sub ocupația Ungariei.
La 7 septembrie 1940 prin tratatul de la Craiova, Bulgaria sprijinită de Germania, Italia și U.R.S.S. a alipit sudul Dobrogei (județele Durostor și Caliacra sau Cadrilaterul) în suprafață de 6.921 km. pătrați și având o populație de 410.000 locuitori. Toate încercările făcute de guvernul român de a păstra din Cadrilater Silistra și Balcicul au rămas fără rezultat.
În mai puțin de trei luni au fost rupte din trupul țării teritorii ce însumau 100.913 km.pătrați (33,8% din suprafața totală) și 6.777.000 locuitori (33,3% din populația României). România Mare încetase să mai existe. Mutilarea teritoriului a dezorganizat economia națională, producându-i mari daune, atât sub raportul resurselor naturale cât și al instalațiilor, capitalurilor investite, forței de muncă, producției industriale și agricole, apărării naționale.
Apărarea ei – cu mijloace militare sau diplomatice – nu fusese cu putință. ”Ne considerăm complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine” se arăta într-un studiu al Marelui Stat Major din 26 august 1940. Erodarea progresivă a alianțelor României și schimbările survenite pe continent – care o provocaseră - au dus la izolarea politică și militară a țării noastre. Pactul Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939 făcuse posibilă redeschiderea dosarului basarabean și, printr-o reacție în lanț, a celorlalte două – transilvan și dobrogean.
Germania stăpână pe continent, prin victoriile ”fulgerătoare” ale armatelor ei, impusese României cedările teritoriale din iunie, august și septembrie, dar, în același timp, pentru a-și proteja interesele ei economice din spațiul românesc, făcuse toate demersurile pe lângă cei interesați pentru a împiedica declanșarea unor conflicte militare, prejudiciabile Reichului. România mutilată își salva existența în 1940, grație petrolului ei.
”Nu vreau să fiu luat drept un imbecil de către ruși” ar fi exclamat Hitler, când a luat cunoștință de intenția lui Stalin de a cere pe lângă Basarabia și întreaga Bucovină. Era pentru prima dată când când Fuhrerul întâlnea un partener, care nu numai că nu se pleca voinței sale, dar încerca să-și impună propria voință. Conduita lui Stalin a produs o modificare fundamentală în politica germană în Est.
La 4 iunie 1940 într-o convorbire cu amiralul Raeder, Hitler spusese că politica oficială a Rusiei față de Germania este încă absolut ”corectă”. Această evaluare s-a modificat complet după întrevederea Molotov-Schulerburg (ministrul Germaniei la Moscova - n.n.) din 23 iunie, în cursul căreia, șeful diplomației sovietice l-a informat despre revendicările ce urmau a fi prezentate României. Pe primul plan al politicii externe germane a trecut atunci Uniunea Sovietică. Situația din Est scăpa de sub controlul exclusiv al Berlinului în sensul că desfășurările din această zonă nu mai erau direcționate numai de Reich. Partenerul din Kremlin al lui Hitler își desfășura propriul joc politic și militar. ”Corectitudinea” politicii sovietice față de Germania începea să se destrame. Bucovina nu reprezenta pentru Berlin o miză de interes politico-strategic încât să reclame o ripostă în forță a Germaniei, dar depășirea limitelor teritoriale ale acordului din 23 august 1939 de către Stalin era de rău augur: Uniunea Sovietică își schimbase percepția în privința Germaniei, de vreme ce își îngăduia să facă altceva decât convenise cu Hitler.
La 25 mai 1940, într-un efort de a da o ”eficiență în Est”, o eficiență militară, desigur, a fost alcătuită o forță germană compusă din 15 divizii de infanterie, 6 divizii de blindate și 3 divizii mecanizate, destinate să facă față unor situații de criză.
Schimbarea survenită în poziția sovietică – Stalin a înțeles că a mers prea departe și și-a ”restrâns” revendicarea la partea de nord a Bucovinei – și rapidul deznodământ din criza româno-sovietică prin acceptarea ultimatumului sovietic au atenuat pentru moment caracterul acut al iritării Berlinului față de încălcarea de către Moscova a acordului din august 1939, Hitler, atât de disprețuitor față de propriile angajamente, era arhisensibil când încălcarea unei înțelegeri se făcea în detrimentul său. Spre sfârșitul lui iunie, Estul a început, să atragă atenția lui Hitler, fie prin intervenția armată a Rusiei în România, fie din teama de intenții ascunse mai vaste sovietice în Balcani. Pentru prima dată după încheierea pactului de la Moscova, Hitler era adus în situația de a lua precauții militare.
Vis-a-vis de politica duplicitară a Moscovei, reacția lui Hitler a fost rapidă: la 21 iulie 1940 i-a ordonat comandantului armatei terestre, să elaboreze un plan în vederea soluționării problemei rusești.
Un interes deosebit pentru fixarea locului României în relațiile sovieto-germane îl prezintă consfătuirea lui Hitler cu conducătorii militari, ținută la 31 iulie 1940, la Berghof. Fuhrerul și-a expus pe larg aici considerentele asupra războiului: ”...Rusia este nemulțumită de evoluția rapidă a evenimentelor din Europa occidentală. Este suficient ca Rusia să spună Angliei că ea nu vrea să vadă Germania atât de (puternică), pentru ca englezii să se agațe de această declarație, ca înecatul de pai, și au început să spere că peste șase luni-opt luni lucrurile se vor schimba cu totul. Dacă Rusia va fi zdrobită, Anglia pierde ultima speranță. Atunci Germania va stăpâni în Europa și în Balcani. Concluzia: În concordanță cu acest raționament Rusia trebuie lichidată. Termen – primăvara anului 1941”.
Uniunea Sovietică încurajase statornic Budapesta și Sofia în revendicările lor față de România; cu cât România era mai amenințată și mai slabă, cu atât mai ușor puteau fi realizate planurile sovietice la Dunărea de Jos.
La 31 august 1940, Germania va trimite o notă U.R.S.S. care, de fapt era ”o invitație făcută Uniunii de a pune capăt politicii duse până atunci în Balcani, ca și o notificare a faptului că Germania considera România, Ungaria și chiar și Bulgaria ca aparținând propriei zone de influență”. Ceea ce rămăsese imprecis în art.3 din protocolul adițional secret era explicat acum clar, chiar dacă într-o manieră indirectă. Însoțită de o revizuire a politicii germane față de Finlanda – în sensul unei apropieri – atitudinea Reichului apărea la Moscova ca o punere sub semnul întrebării a înțelegerilor din august-septembrie 1939.
Discuțiile care au avut loc la Berlin, în zilele de 12-13 noiembrie 1940 între Hitler, Ribbentrop și Molotov au relevat intențiile sovietice, au dezvăluit apetiturile nebănuite ale Kremlinului și a întărit convingerea lui Hitler că Uniunea Sovietică devenise nu numai un partener incomod, ci și un rival primejdios, a cărei eliminare era o necesitate. În perspectiva confruntării, România și Finlanda căpătau o însemnătate deosebită cu segmentele extreme ale marelui dispozitiv militar care urma să fie constituit de la Oceanul Înghețat de Nord la Marea Neagră.
În România, eforturile regelui Carol al II-lea de a opera o schimbare rapidă a politicii sale externe, prin orientare către Reich, nu dăduse rezultatele scontate. Regele Carol al II-lea era prea ”compromis” la Berlin pentru ca noua sa ipostază de amic al Reichului să se bucure de credibilitate. Dacă României îi fusese acordată o garanție în urma dictatului de la Viena, ea era expresia neliniștii germane față de avansul rus față de Balcani, și nu un gest de prietenie față de regimul carlist. Reticența Reichului în a se angaja într-o cooperare cu acest regim era relevată și de faptul că nu se dăduse curs solicitării suveranului de a se trimite în România o misiune militară germană.
Valul de demonstrații ce au cuprins toată țara l-au determinat pe regele Carol al II-lea să demită la 4 septembrie 1940, guvernul prezidat de Ion Gigurtu. A doua zi, în funcția de președinte al Consiliului de Miniștrii a fost numit generalul Ion Antonescu căruia i s-au acordat ”depline puteri” pentru conducerea statului român. ”Numai generalul Ion Antonescu – aprecia Valer Pop – era în stare să ia hotărâri inevitabile, pentru a evita o catastrofă pentru statul român”. La 6 septembrie 1940, sub presiunea lui Ion Antonescu, a legionarilor și a Legației Germaniei la București, Carol al II-lea a semnat actul de abdicare în favoarea fiului său Mihai și a părăsit țara.
Aducerea lui Antonescu la conducerea statului român a fost sprijinită și de conducătorii celui de-al treilea Reich, care au văzut în el persoana capabilă să aducă la îndeplinire hotărârile ”arbitrajului” de la Viena și să producă o schimbare a atitudinii de ostilitate a populației față de Germania.
Ralierea politicii României la politica Axei începuse din ultimele săptămâni ce încheiaseră domnia lui Carol. Alexandru Cretzianu, în lucrarea sa Ultima șansă scrisă în exil, aprecia că: ”În momentul venirii la putere (a lui Ion Antonescu – n.n.), virtual România era predată lui Hitler, cu mâinile și picioarele legate”.
Ceea ce demarase Carol al II-lea în raporturile României cu Germania și Italia va fi desăvârșit în scurtă vreme de generalul Ion Antonescu. Acordării garanției teritoriului statului român i-a urmat în mod logic trimiterea unei misiuni militare germane structurată pe trei componente (terestră, aeriană și navală) care a sosit la București la 12 octombrie și începând din 24 octombrie au început să sosească și unitățile Diviziei 13moto pentru instruirea trupelor române. Generalul Ion Antonescu nu a solicitat misiunea militară germană, care a făcut începutul intrării trupelor germane în România, pentru a-și consolida regimul, care nu era confruntat cu nici o contestație serioasă, ci pentru că percepția intereselor politice și de securitate națională l-a făcut să creadă că ele, aceste interese, puteau fi slujite printr-o prezență a trupelor germane pe pământul românesc.
Misiunea ”reală” a acestor efective, precizau autoritățile militare germane ”care nu trebuie să devină evidentă nici pentru români, nici pentru propriile noastre trupe este: să apere câmpurile petroliere române împotriva unor terțe puteri care ar încerca să le acapareze sau să le distrugă; să dea posibilitatea armatei române să efectueze sarcini definite, corespunzător unui plan efectiv, elaborat în favoarea intereselor Germaniei; în cazul când vom fi siliți la un război cu Rusia sovietică, să pregătească angajarea forțelor germane și române din direcția României”.
Garanția acordată României privind integritatea noilor sale frontiere, precum și aducerea trupelor germane în România au creat noi tensiuni în relațiile sovieto-germane, Moscova văzând în aceste acțiuni cauza ratării tentativelor de a se extinde până la Carpați. Germania era, deci, hotărâtă să nu mai facă niciun compromis cu Uniunea Sovietică pe seama teritoriului României.
”Reichul nu poate îngădui nicio încălcare a teritoriului României – a declarat Hitler la întrevederea cu Ion Antonescu din 22 noiembrie 1940 – indiferent de țara care ar înfăptui această încălcare”. Germania va trimite în continuare în România ”în folosul propriei sale apărări” trupe. În noiembrie 1940 efectivul acestora se ridica la 22.430 militari; în ianuarie 1941 – 60.404 militari; în februarie 1941 – 367.744 militari, pentru ca în aprilie 1941 efectivul lor să fie sporit, după unele aprecieri, la 750.000 de militari.
O altă modalitate de atragere a României în sfera de influență a Berlinului a constituit-o determinarea conducerii românești de a semna la 23 noiembrie 1940, actul de adeziune la Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia). Cu această ocazie a aderării, generalul Antonescu a ținut să precizeze la întâlnirea cu Hitler că el ”nu se va mulțumi cu simplul act al aderării (la Pactul Tripartit – n.n.), ci va fi, de asemenea, gata să lupte cu arma în mână împreună cu puterile Axei pentru victoria civilizației și pentru rezolvarea problemelor privind teritoriile românești smulse din trupul țării”.
Promisiunile de sprijin obținute atât din partea lui Hitler, cât și din partea lui Mussolini cu privire la refacerea unității statului român în schimbul aderării la Pact, îl determinau pe Antonescu să declare în fața Consiliului de Miniștri întrunit la 26 noiembrie 1940: ”Noi avem o garanție că vom putea mai curând sau mai târziu să realizăm din nou România Mare și spre est”.
Raporturile politice și militare au fost transpuse și în planul relațiilor economice româno-germane. Acordul de ”colaborare economică” pe timp de 10 ani, încheiat la 4 decembrie 1940, obliga statul român să sporească exporturile de produse agricole și petroliere către Germania la ”prețuri potrivite”, în timp ce Germania ”era gata” să acorde ”sprijinul său financiar” și tehnic în toate domeniile economice pentru reconstrucția României.
Teama de o nouă agresiune din partea Uniunii Sovietice, precum și dorința de a readuce în fruntariile statului român provinciile răpite în vara anului 1940 au constituit rațiunea pentru care România s-a raliat puterilor Axei.
Pe măsură ce relațiile României cu aceste puteri, în special cu Germania, s-au înscris pe făgașul unei strânse colaborări, în aceeași perioadă relațiile cu vecinul de la răsărit s-au deteriorat, ajungând la punctul cel mai de jos din întreaga istorie a anilor postbelici.
Acordarea garanțiilor germano- italiene, trimiterea trupelor germane în România și aderarea la Pactul Tripartit, acte ce barau apropierea Rusiei Sovietice de Carpați și petrolul românesc și consolidarea pozițiilor Germaniei la gurile Dunării și în Balcani se făcuseră cu acordul și la cererea guvernului român și Moscova nu a întârziat să ”contabilizeze” aceste fapte în contul României.
Rapturile teritoriale din vara anului 1940 au dus la destrămarea sistemului militar românesc edificat în perioada dintre cele două războaie mondiale. Statul român a fost deposedat de poziții geostrategice esențiale, care au impus o redimensionare a dispozitivului strategic național, afectând poziția sa militară pe continentul european. S-au realizat masive dislocări de unități și mari unități, potențialul demografic și economic s-a diminuat, s-au înregistrat însemnate pierderi de oameni, armament și tehnică de luptă (2.759.900.803 lei), starea morală a militarilor de toate gradele a avut de suferit ca urmare a abandonării fără luptă a unei părți din teritoriul național.
Toate acestea impuneau o reorganizare profundă a organismului militar național, care trebuia să fie capabil să asigure atât individualitatea statului român, cât și aspirațiile sale legitime de reîntregire teritorială.
Programul militar al lui Ion Antonescu era deosebit de ambițios, el concretizându-se în formula ”o armată mică dar puternică”, cu o pefectă încadrare, disciplină și instrucție, care să fie adecvată ”realităților românești și condițiunilor tehnice moderne”.
Planul de reorganizare a armatei s-a conturat treptat în lunile septembrie – octombrie 1940, în cadrul discuțiilor purtate cu partea germană, în dezbaterile de la guvern, în ședințele de colaborare ale Ministerului Apărării Naționale, la Marele Stat Major și la alte comandamente. În acest sens au fost elaborate și difuzate o serie de documente în baza cărora s-a desfășurat activitatea până în iunie 1941. Dintre ele se detașează prin importanță: Directivele generale pentru îndrumarea și coordonarea activității Ministerului Apărării Naționale; Principii generale pentru reorganizare și pregătirea armatei de război; Directive pentru noua orientare doctrinară a armatei.
Liniile directoare de reorganizare s-au cristalizat având ca punct de plecare ideea construirii unei armate cu efective reduse, dar bine dotată și foarte mobilă. Reorganizarea armatei trebuia să fie însoțită și de o reformă a învățământului militar.
În prima etapă reorganizarea armatei trebuia să cuprindă desconcentrarea masivă a efectivelor mobilizate în iunie 1940; desființarea unor comandamente, unități și formațiuni de servicii; uniformizarea organizatorică a marilor unități de infanterie și cavalerie; reorganizarea serviciilor prin introducerea mijloacelor motorizate; dezvoltarea aviației de bombardament. În a doua etapă se acționa asupra structurilor de luptă.
Ion Antonescu nu a stabilit un calendar foarte precis pentru acest program ambițios, dar la circumscris unei perioade relativ scurte pentru că, așa cum declara el, trebuia să ne pregătim ”pentru eventualități destul de grave”, întrucât ”România n-a renunțat la drepturile ei” (s.n.).
După circa 9 luni de intensă activitate de reorganizare și instruire și cu concursul misiunii militare germane, armata română dispunea în iunie 1941 de o capacitate operativ-strategică și o stare combativă în acord cu posibilitățile demografice, economice și financiare ale statului român în configurația de după rapturile teritoriale din vara anului 1940. Potrivit calculelor analiștilor militari potențialul mobilizabil se ridica la circa 2.200.000 persoane ceea ce reprezenta 32,9% din populația bărbătească și 16,2% din total.
În planul de mobilizare pe 1941, respectiv la 22 iunie 1941, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 militari din care 39.476 ofițeri, 57.002 subofițeri și 1.043.126 trupă.
Planul de mobilizare a armatei pentru 1941 cuprindea Marele Cartier General, trei comandamente de armată, 11 comandamente de corp de armată, 214 formațiuni operative, 24 formațiuni servicii operative, 41 de comandamente, unități și formațiuni de zonă interioară.
Forța combativă a armatei de uscat la 22 iunie 1941 însemna 191 batalioane infanterie, 11 batalioane mitraliere, 4 batalioane de tancuri, 197 baterii tunuri câmp, 87 baterii obuziere câmp, 36 baterii obuziere grele, 44 baterii tunuri lungi, 60 escadroane de cavalerie, 9 escadroane mitraliere, 25 batalioane pionieri, 4 escadroane de pionieri, 34 companii antitanc, 20 companii A.A., 54 companii de armament greu. Capacitatea combativă a marilor unități române era inferioară celor germane, atât ca dotare tehnică cât și ca înzestrare cu armament.
La 22 iunie 1941 aviația română dispunea de 50 escadrile de aviație, din care 6 de legătură, una de transport, una sanitară, 3 de recunoaștere, 15 de bombardament, 7 de observații. Totalul avioanelor aflate la dispoziția unităților de aviație era de 621, la care se adăugau 440 avioane de școli și centre de instrucție. Așadar, un total de 1061 avioane, din care cel puțin 850 puteau desfășura, la nevoie, acțiuni de luptă.
La declanșarea războiului marina militară română avea în compunere Divizia de Mare și Divizia de Dunăre. La 22 iunie 1941 existau 39 nave de luptă mai importante din care 22 maritime și 17 fluviale.
Garantarea frontierelor românești la 30 august 1940 de către Germania a accentuat înghețul survenit în relațiile acesteia cu U.R.S.S.
Aflată într-un proces de expansiune continuă pentru cucerirea unor poziții dominante în Europa, începând din septembrie 1939, conducerea sovietică a considerat actul german ca o încălcare a articolului 3 din tratatul pe care-l încheiaseră cu un an înainte și care prevedea consultări în probleme de ”interes comun”. Mai mult decât atât, garanția germană era privită ca un act inamical, ca o intruziune în sfera de influență sovietică.
Declarația lui Molotov din 21 septembrie 1940 făcută ambasadorului german la Moscova viza în subtextul ei războiul. De cealaltă parte, conducerea germană viza și ea războiul.
Urmând întrunirii din 31 iulie 1940 (a lui Hitler cu conducătorii militari – n.n.), planificatorii germani au trecut la elaborarea planurilor de campanie. În condițiile în care și la Moscova se petrecea același lucru, călătoria lui Molotov la Berlin și convorbirile desfășurate în capitala Germaniei (12-13 noiembrie) nu erau decât forme de mascare, de o parte și de alta, a adevăratelor intenții. La 20 noiembrie, guvernul Reichului ia la cunoștință de pretențiile formulate de sovietici, de direcțiile multiple de expansiune ale U.R.S.S.
Față de pretențiile formulate de sovietici, Hitler a dispus urgentarea măsurilor militare și definitivarea lor. Unul din cei mai mari istorici și teoreticieni ai celui de-al doilea război mondial, Sir Basil H.Liddell Hart, apreciază că rezultatele convorbirilor de la jumătatea lui noiembrie a întărit și mai mult dorința lui Hitler de a declanșa ofensiva împotriva U.R.S.S. El (Hitler – n.n.) mai spera că spulberând statul sovietic va îngenunchia și voința de luptă a britanicilor.
Concepția planului de campanie a fost expusă de Hitler în cadrul conferinței din 31 iulie 1940: ”Vom desfășura două ofensive paralele: la sud, spre Kiev și Nipru, și la nord, spre Riga și Moscova, unde cele două armate ale noastre se vor întâlni. Mai târziu vom întreprinde o acțiune specială înspre zona petrolieră din Caucaz”.
La 18 decembrie 1940, Hitler a aprobat Directiva 21 planul ”Barbarossa”.
Ca aprecieri generale, mod de gândire sunt de reținut următoarele elemente: declanșarea operațiilor trebuia să înceapă înainte de înfrângerea Angliei; nimicirea grosului forțelor rusești urma să se facă în urma unei ”campanii fulger”; armata și aviația mobilizau cvasitotalitatea marilor unități pentru campanie, păstrând forțe suficiente pentru a respinge orice tentativă ofenisvă britanică; efortul marinei era în continuare, dirijat preponderent împotriva Insulei și marinei britanice; desfășurarea forțelor pentru atac se va produce cu opt săptămâni înainte de data declanșării lui; pregătirile trebuie încheiate până la 15 mai 1941.
Directiva nr.21 făcea referire la ”aliați” fixând misiunile lor: armata finlandeză (de la flancul stâng) acoperea desfășurareaa și urma să acționeze cu Grupul Nord venit din Norvegia; la flancul drept ”se conta” pe participarea activă a României. Sarcinile armatei române erau, ”cel puțin în faza de început”, de a susține cu ”forțe de elită” flancul sud german, de a fixa pe inamic acolo unde nu sunt forțe germane și de a presta servicii auxiliare în spatele frontului.
La sfârșitul anului 1940, la Berlin participarea României la război împotriva U.R.S.S era considerată ca ”fapt cert”, din două puncte de vedere: a) teritoriul românesc era folosit ca bază de desfășurare operativ-strategică pentru armata germană și b) ca aliat militar.
După o serie de analize în diferite structuri de comandament german, la 12 februarie Grupul de armate ”Sud” și-a expus punctul de vedere asupra angajării forțelor române. El a propus folosirea a trei grupări de forțe, anume: ”diviziile de bază” – este vorba de diviziile 5, 6, 13 infanterie (instruite de germani în iarna 1940/1941) și Divizia blindată (după standardele germane – brigadă motomecanizată) formând flancul drept al Armatei 12, forțau Prutul; o a doua grupare - formată din 6-8 divizii de infanterie și toată cavaleria - să ocupe sudul Basarabiei, asigurând flancul drept al Armatei 12; în sfârșit, a treia grupare – 6-8 divizii de infanterie – urma să înainteze în nordul Bucovinei, sprijinind flancul stâng al Armatei 12. Statul major al Misiunii militare germane a fost înștiințat despre aceste intenții. Ele au fost însă apreciate drept ”optimiste” datorită rapoartelor ofițerilor-instructori germani.
Aceste considerente, dar și altele de natură strategică (evoluția situației din Grecia) l-au determinat pe Hitler, la 17 martie să anuleze decizia lui Halder privind ofensiva din Moldova și să dispună concentrarea Armatei 12 în vederea executării planului ”Marița” (invazia Greciei). În această situație s-a anulat hotărârea privind ofensiva din Moldova, Hitler ordonând ca la frontiera de est a României să se afle numai trupe pentru ”protecție”, iar statul major al Grupului de armate ”Sud” să se concentreze integral pe atacul nordic. Se renunța la atacul concomitent peste Prut, dându-se dispoziții ca acțiunile ofensive să fie susținute doar atât cât să fixeze inamicul. Cu această ocazie s-au inițiat măsuri pentru organizarea apărării înaintate a regiunii petrolifere accelerându-se programul dislocării Armatei 11(ce înlocuia Armata 12) pusă sub conducerea generalului von Schobert, și consolidându-se unitățile de artilerie antiaeriană și aviație germană din zona Ploieștilor.
Pregătirile în vederea desfășurării forțelor în România pentru planul ”Barbarossa” au debutat la sfârșitul lunii martie, când au început să afluiască diviziile 22, 50, 72, 76, 170, 198 și 239 infanterie ce aveau să formeze Armata 11. Aducerea lor și constituirea comandamentelor de armată și corpuri de armată (11, 30, 54) trebuiau să fie prezentate conducerii române ca ”măsuri exclusiv preventive împotriva unui eventual atac rusesc”. Alături Hansen (șeful misiunii militare germane din România – n.n.) notase: ”Românii vor râde de aceasta. Atât de candizi nu sunt ei în niciun caz”.
Chiar înaintea acestui moment s-a evidențiat pentru conducerea germană, necesitatea de a ”limpezi” relațiile cu forurile decizionale române. Șeful misiunii militare sublinia util să i se comunice lui Ion Antonescu intențiile germane, cât și să se clarifice cu el problema relațiilor de subordonare ”pentru a se crea de la bun început o bază sănătoasă pentru acest război de coaliție dificil”. De asemenea, generalul Alexandru Ioanițiu, șeful Marelui Stat Major, solicita să se precizeze tot ceea ce era ”necesar pentru acțiunea comună, de coaliție, a trupelor de instrucție germane și marilor unități române, în special în Moldova”. Ion Antonescu, într-o convorbire cu ministrul Germaniei la București, Manfred von Kilinger, de la jumătatea lunii mai, apreciase extrem de favorabil șansele ofensive ale Wehrmachtu-lui. De fapt, conducătorul statului dorise mai mult să sondeze intențiile germane. Dar Secția operații a OKH nu numai că interzisese orice informare a românilor, dar și acționa într-un secret deplin față de responsabili politici și militari ai românilor de la București; încă din aprilie, în cadrul misiunii militare a fost instalat un stat major de lucru al comandantului Armatei 11 care avea să stabilească pregătirile pentru desfășurarea forțelor germano-române din spațiul românesc.
Aceste pregătiri ce priveau atât transmiterea directivelor în vederea ofensivei, cât și dislocarea marilor unități urma să se desfășoare în trei timpi. Astfel, ordinul privind desfășurarea tactic-strategic pentru executarea planului ”Barbarossa” trebuia comunicat numai comandamentelor germane și Misiunii militare; direcția operativă pentru apărarea Moldovei și o eventuală operație de urmărire după retragerea forțelor sovietice din Basarabia urma să fie transmisă Marelui Stat Major român; ulterior era înaintat instanțelor române de conducere ordinul pe armată privind pregătirea ofensivei.
Chiar dacă românii nu erau atât de ”candizi” secretizarea operației în fața lor trebuia să continue; la 26 mai, șeful Misiunii militare germane i-a comunicat generalului Alexandru Ioanițiu ”dorința OKH privind completarea marilor unități din Moldova până la limita efectivelor de război, ocuparea aliniamentelor defensive până la 10 iunie și aducerea rezervelor.
La 28 mai s-a declanșat primul timp din programul german de acțiune: marile unități germane au primit ordinul de organizare în vederea executării operațiunii ”Barbarossa”. Acest ordin care reglementa misiunile trupelor germane trebuia păstrat încă secret față de români. La 9 iunie 1941, Marele Stat Major român a primit Instrucțiunile nr. 078 pentru siguranța și apărarea frontierelor României contra Rusiei (al doilea timp). Cel de-al treilea timp, acela în care trebuiau informate și marile unități și comandamentele române, s-a declanșat la 20 iunie, când generalul Antonescu ”comandantul suprem al frontului românesc” a transmis ordinul nr. 0120 care fixa misiunile în defensivă (prima fază a acțiunilor) și cele în ofensivă (a doua fază) a forțelor româno-germane. În ofensivă erau angajate: corpurile 11,30,54 armată germane, 4 armată și cavalerie române, Corpul de munte trebuia să asigure, spre nord, flancul dispozitivului de atac, iar Armata 4 executa pe tot frontul atacuri demonstrative în toate locurile potrivite pentru aceasta și va fixa inamicul prin activitate sporită prin foc. Pe măsura dezvoltării ofensivei în sectorul principal, armata se pregătea ”să înainteze de front pentru curățirea și ocuparea Basarabiei inițial până la Nistru”.
În același ordin, generalul Antonescu a însărcinat comandamentul Armatei 11 cu elaborarea tuturor directivelor referitoare la conducerea comună a războiului. Ordinele de principiu pentru marile unități române nesubordonate Armatei 11 (în practică Armata 4) ”trebuiau să poarte semnătura sau aprobarea lui Antonescu.
Documentele operative ale diferitelor instanțe române de comandament caracterizau operația ce urma să fie declanșată din 22 iunie drept o ”defensivă activă”.
Derularea evenimentelor în relația Germania-România începând cu 12 iunie (întrevederea dintre Hitler și Antonescu și scrisoarea lui Hitler din 18 iunie 1940) până după declanșarea războiului avea să inaugureze un model în abordarea aspectelor războaielor de coaliție: rezolvarea problemelor conducerii strategice prin schimb de scrisori sau prin conversații între conducătorii celor două state.
Poziția dominantă germană, păstrarea unității de comandă au fost reiterate de OKH la 19 iunie printr-un ordin transmis Armatei 11 referitor la organizarea comandamentului în România. Până la declanșarea operațiunilor militare (faza întâi) ”comanda militară” era asigurată de comandamentul Armatei 11, respectiv comandamentele aviației. Aceste structuri vor emite ordinele și pentru eșaloanele de comandă române și, în caz de hotărâri esențiale, vor trebui să obțină semnătura generalului Antonescu. Pentru restul armatei române, eșaloanele de comandă germane, intervin numai în măsura în care ar fi necesar pentru situația generală. Pentru cea de-a doua (pregătirea) și a treia fază (declanșarea ofensivei) ”unitățile române care participau la atac vor intra în subordinea germană” în timp ce Antonescu păstrează comanda în România. Astfel, gruparea de armate ”general Antonescu”, deși sub comanda nominală a conducătorului statului român, dictată de ”motive politice”, acționa după directivele germane.
La 19 iunie, în urma unui acord între generalul Antonescu și generalul german von Schobert s-a reglementat organizarea comandamentului la flancul drept: Armata 4 rămânea sub conducerea instanțelor române; Armatei 3 și Corpului 4 român li s-au retras competențele de conducere asupra trupelor proprii care se aflau dislocate în imediata vecinătate sau în fâșia de ofensivă a Armatei 11, aceasta fiind subordonată germanilor (Armata 3 și Corpul 4 au rămas doar cu atribuții în domeniul aprovizionării).
În vederea războiului structurile române de comandament au fost reorganizate prin decretul nr.1798 din 21 iunie 1941: comandant de căpetenie devenea generalul Ion Antonescu; conducerea forțelor operative (a acelora care nu intraseră sub ”umbrela” germană, deci Armata 4 și Corpul 2 armată) cădea în sarcina Marelui Cartier General. Acesta apăruse prin restructurarea Marelui Stat Major pe două eșaloane: eșalonul 1 care s-a deplasat în seara zilei de 21 iunie la Odobești; eșalonul 2 care a rămas la București.
În zorii zilei de 22 iunie 1941, ofițerii din suita generalului au fost convocați în vagonul-restaurant al trenului ”Patria” (sosit în seara zilei de 21 iunie 1941 la Piatra Neamț), unde generalul Ion Antonescu, în prezența generalului Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, le-a făcut cunoscută decizia intrării României în război.
Ideile și adevărurile din scurta alocuțiune a generalului Antonescu privind caracterul și obiectivele participării României la război împotriva U.R.S.S. au fost subliniate în ordinul: Ostași, vă ordon: Treceți Prutul, adresat armatei în zorii zilei de 22 iunie 1941, prin care se cerea ”Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți! Reîmpliniți în trupul Țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”.
Operația ”Barbarossa” a debutat la 22 iunie 1941, la orele 03.15 în Europa de Est prin vasta acțiune ofensivă declanșată între Marea Neagră și Marea Baltică, cu aproape 200 de mari unități, din care Germania dispunea de 152, iar România, aliatul acesteia 18, 28 fiind ale celorlalți aliați ai Reichului (Finlanda, Italia, Ungaria, Slovacia). Pe lângă aceste state după declanșarea ostilităților, împotriva U.R.S.S. au mai participat unități de voluntari din Belgia, Olanda, Franța, Spania etc.
La baza acțiunii ofensive a Wehrmachtului a stat Directiva nr.21 din 18 decembrie 1940. Acest document stipula că ”Wehrmachtul german trebuie să fie gata, înainte de terminarea războiului contra Angliei, să înfrângă Rusia sovietică în cursul unei campanii rapide”.
La flancul drept al Dispozitivului a acționat, de pe teritoriul României, Grupul de armate ”General Antonescu” compus din două armate române și una germană, astfel:
Corpul 2 armată român în Dobrogea, între gurile Dunării și Galați;
Armata 4 română, comandant-general de corp de armată Nicolae Ciupercă, cu limită dinainte pe cursul inferior al Prutului, între Galați și Comarna (20 km.sud-est de Iași);
Armata 11 germană, comandant-general-colonel Eugen von Schobert, între Comarna și extremitatea de nord-vest a frontierei româno-sovietice de după iunie 1940. Marile unități de cavalerie și munte dislocate pe frontiera de nord între Ripiceni pe Prut și Obcinele Bucovinei, ce formau Armata 3, erau subordonate marii unități române doar din punct de vedere administrativ, din punct de vedere operativ ele depinzând de comandamentul Armatei 11 germane.
Din totalul celor 686.168 militari români mobilizați la 22 iunie 1941, cei aflați în adâncimea operativă reprezentau mai puțin de 50% (325.685 militari), diferența fiind cuprinsă în forțele eșaloanelor doi sau la dispoziția comandamentului suprem național.
Totuși, forțele dislocate în România nu au trecut la ofensivă o dată cu celelalte trei grupuri de armate dintre Carpați și Marea Baltică. Principalul raționament rezida din configurația terenului, forțele situate pe Prut și gurile Dunării fiind avansate spațial spre est cu 250-400 km.
Tocmai de aceea, timp de 10 zile, Grupul de armate ”General Antonescu” a desfășurat mai ales acțiuni cu caracter local, evidente considerente de ordin militar împiedicându-i pe ostașii români să elibereze teritoriile Bucovinei de Nord și Basarabiei în chiar zilele când se împlinea un an de la cotropirea acestor provincii românești de către U.R.S.S. în urma notelor ultimative din 26-28 iunie 1940.
După consumarea mai multor acțiuni cu caracter local – forțarea Prutului și realizarea de capete de pod în fâșia Armatei 11 germane, la Ștefănești, Sculeni și Ungheni – și bombardarea reciprocă a unor obiective din adâncimea tactică dar și din interiorul celor două state – aviația sovietică lovind începând cu 23 iunie, orașele București, Iași, Constanța, Tulcea, Brăila, Galați, Buzău, Dorohoi și Rădăuți, iar cea germano-română distrugând la sol cam 400 de avioane adverse – în zorii zilei de 2 iulie trupele de pe frontul român au trecut la ofensivă.
Concepția de ducere a acțiunilor militare a fost stabilită de analiștii și planificatorii Înaltului Comandament German și a fost comunicată șefului statului român de către Hitler printr-o scrisoare, la 29 iunie 1941, care cerea executarea ”unui atac peste Prut din spațiul de la est de Botoșani, cu direcția nord-est”. În urma cererii pe care Hitler i-a adresat-o generalului Ion Antonescu, acesta și-a dat acordul ca 12 mari unități române (6 divizii, din care una blindată, 3 brigăzi de cavalerie și 3 de munte, ce aparțineau Armatei 3 române) să fie subordonate Armatei 11 germane.
Operația ”Munchen” – ale cărei detalii au fost stabilite prin ordinul 0129 transmis Marelui Cartier Român, din 25 iunie 1941 – avea drept scop forțarea Prutului cu corpurile 11 și 30 german în sectorul Tutova-Bodragi, dezvoltarea ofensivei cu lovitura principală pe direcția Moghilev-Vinnița. La flancul drept al Armatei 11, ofensiva era susținută de către Corpul 54 armată german, apoi – pe cursul inferior al Prutului și gurile Dunării – de Armata 4 română care, pentru început, urma să desfășoare doar acțiuni cu caracter local (fixarea adversarului în scopul interzicerii încercărilor de întoarcere de către acesta a grupării ofensive germane, realizarea unor capete de pod la est de râu, asigurarea flancului vecinului din stânga).
Comandamentul Armatei 3 române a fost reinvestit – chiar în ziua de 2 iulie – cu atributele de readucere operativă a corpurilor de munte și cavalerie din subordine, forțe ce urmau să acționeze ofensiv pentru eliberarea Bucovinei de Nord.
În acest cadru operativ-strategic, în contextul politico-militar al primei luni de campanie din est, armata română a acționat – începând cu 2 iulie 1941 – pentru eliberarea spațiului dintre Dunăre-Marea Neagră-Nistru-Ceremuș și Prut, astfel:
Cedarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei a agravat considerabil situația României; într-un efort de-a mai salva ceea ce mai putea fi salvat, regele Carol al II-lea s-a adresat la 2 iulie 1940 lui Hitler, făgăduindu-i alinierea la politica Germaniei și cerând trimiterea unei misiuni militare germane în România, Fuhrerul a răspuns la 15 iulie, reamintindu-i suveranului că România făcuse până atunci parte din tabăra adversarilor Reichului și cerându-i să reglementeze mai întâi, litigiile teritoriale cu Ungaria și Bulgaria.
Adversară a sistemului versaillez, - care dăduse și recunoașterea internațională a frontierelor României Mari – Germania sprijinea, în principiu, politica revizionistă a Ungariei și Bulgariei și, deci și revendicările teritoriale ale celor două țări față de România, care la rândul lor erau dirijate din umbră de U.R.S.S.
Mai presus de satisfacerea acestora, se aflau, însă interesele Reichului, ale economiei sale de război, care cereau ca nimic să nu perturbe livrările de petrol, cereale și materii prime, mai ales de petrol, fără de care mașina de război germană ar fi fost în dificultate.
Dacă cererea Bulgariei privind Cadrilaterul nu era susceptibilă de a declanșa un conflict româno-bulgar, revendicările ungare în problema Transilvaniei erau inacceptabile pentru România, iar guvernul ungar era hotărât să recurgă la forța armelor, declarând mobilizarea la 27 iunie 1940 și desfășurând mari unități militare spre frontiera cu România. Perspectiva unui conflict militar româno-ungar, care ar fi întrerupt fluxul petrolier din România, îngrijora în gradul cel mai înalt factorii de conducere ai Reichului.
Pentru a-l evita, Hitler, secondat de Mussolini, a impus dictatul de la Viena, care injust de dureros, smulgea României o suprafață de 43492 km. pătrați cu 2,6 milioane locuitori în majoritate români, deci sub limita de 50000 km. pătrați – a programului minimal ungar, trecând-o sub ocupația Ungariei.
La 7 septembrie 1940 prin tratatul de la Craiova, Bulgaria sprijinită de Germania, Italia și U.R.S.S. a alipit sudul Dobrogei (județele Durostor și Caliacra sau Cadrilaterul) în suprafață de 6.921 km. pătrați și având o populație de 410.000 locuitori. Toate încercările făcute de guvernul român de a păstra din Cadrilater Silistra și Balcicul au rămas fără rezultat.
În mai puțin de trei luni au fost rupte din trupul țării teritorii ce însumau 100.913 km.pătrați (33,8% din suprafața totală) și 6.777.000 locuitori (33,3% din populația României). România Mare încetase să mai existe. Mutilarea teritoriului a dezorganizat economia națională, producându-i mari daune, atât sub raportul resurselor naturale cât și al instalațiilor, capitalurilor investite, forței de muncă, producției industriale și agricole, apărării naționale.
Apărarea ei – cu mijloace militare sau diplomatice – nu fusese cu putință. ”Ne considerăm complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine” se arăta într-un studiu al Marelui Stat Major din 26 august 1940. Erodarea progresivă a alianțelor României și schimbările survenite pe continent – care o provocaseră - au dus la izolarea politică și militară a țării noastre. Pactul Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939 făcuse posibilă redeschiderea dosarului basarabean și, printr-o reacție în lanț, a celorlalte două – transilvan și dobrogean.
Germania stăpână pe continent, prin victoriile ”fulgerătoare” ale armatelor ei, impusese României cedările teritoriale din iunie, august și septembrie, dar, în același timp, pentru a-și proteja interesele ei economice din spațiul românesc, făcuse toate demersurile pe lângă cei interesați pentru a împiedica declanșarea unor conflicte militare, prejudiciabile Reichului. România mutilată își salva existența în 1940, grație petrolului ei.
”Nu vreau să fiu luat drept un imbecil de către ruși” ar fi exclamat Hitler, când a luat cunoștință de intenția lui Stalin de a cere pe lângă Basarabia și întreaga Bucovină. Era pentru prima dată când când Fuhrerul întâlnea un partener, care nu numai că nu se pleca voinței sale, dar încerca să-și impună propria voință. Conduita lui Stalin a produs o modificare fundamentală în politica germană în Est.
La 4 iunie 1940 într-o convorbire cu amiralul Raeder, Hitler spusese că politica oficială a Rusiei față de Germania este încă absolut ”corectă”. Această evaluare s-a modificat complet după întrevederea Molotov-Schulerburg (ministrul Germaniei la Moscova - n.n.) din 23 iunie, în cursul căreia, șeful diplomației sovietice l-a informat despre revendicările ce urmau a fi prezentate României. Pe primul plan al politicii externe germane a trecut atunci Uniunea Sovietică. Situația din Est scăpa de sub controlul exclusiv al Berlinului în sensul că desfășurările din această zonă nu mai erau direcționate numai de Reich. Partenerul din Kremlin al lui Hitler își desfășura propriul joc politic și militar. ”Corectitudinea” politicii sovietice față de Germania începea să se destrame. Bucovina nu reprezenta pentru Berlin o miză de interes politico-strategic încât să reclame o ripostă în forță a Germaniei, dar depășirea limitelor teritoriale ale acordului din 23 august 1939 de către Stalin era de rău augur: Uniunea Sovietică își schimbase percepția în privința Germaniei, de vreme ce își îngăduia să facă altceva decât convenise cu Hitler.
La 25 mai 1940, într-un efort de a da o ”eficiență în Est”, o eficiență militară, desigur, a fost alcătuită o forță germană compusă din 15 divizii de infanterie, 6 divizii de blindate și 3 divizii mecanizate, destinate să facă față unor situații de criză.
Schimbarea survenită în poziția sovietică – Stalin a înțeles că a mers prea departe și și-a ”restrâns” revendicarea la partea de nord a Bucovinei – și rapidul deznodământ din criza româno-sovietică prin acceptarea ultimatumului sovietic au atenuat pentru moment caracterul acut al iritării Berlinului față de încălcarea de către Moscova a acordului din august 1939, Hitler, atât de disprețuitor față de propriile angajamente, era arhisensibil când încălcarea unei înțelegeri se făcea în detrimentul său. Spre sfârșitul lui iunie, Estul a început, să atragă atenția lui Hitler, fie prin intervenția armată a Rusiei în România, fie din teama de intenții ascunse mai vaste sovietice în Balcani. Pentru prima dată după încheierea pactului de la Moscova, Hitler era adus în situația de a lua precauții militare.
Vis-a-vis de politica duplicitară a Moscovei, reacția lui Hitler a fost rapidă: la 21 iulie 1940 i-a ordonat comandantului armatei terestre, să elaboreze un plan în vederea soluționării problemei rusești.
Un interes deosebit pentru fixarea locului României în relațiile sovieto-germane îl prezintă consfătuirea lui Hitler cu conducătorii militari, ținută la 31 iulie 1940, la Berghof. Fuhrerul și-a expus pe larg aici considerentele asupra războiului: ”...Rusia este nemulțumită de evoluția rapidă a evenimentelor din Europa occidentală. Este suficient ca Rusia să spună Angliei că ea nu vrea să vadă Germania atât de (puternică), pentru ca englezii să se agațe de această declarație, ca înecatul de pai, și au început să spere că peste șase luni-opt luni lucrurile se vor schimba cu totul. Dacă Rusia va fi zdrobită, Anglia pierde ultima speranță. Atunci Germania va stăpâni în Europa și în Balcani. Concluzia: În concordanță cu acest raționament Rusia trebuie lichidată. Termen – primăvara anului 1941”.
Uniunea Sovietică încurajase statornic Budapesta și Sofia în revendicările lor față de România; cu cât România era mai amenințată și mai slabă, cu atât mai ușor puteau fi realizate planurile sovietice la Dunărea de Jos.
La 31 august 1940, Germania va trimite o notă U.R.S.S. care, de fapt era ”o invitație făcută Uniunii de a pune capăt politicii duse până atunci în Balcani, ca și o notificare a faptului că Germania considera România, Ungaria și chiar și Bulgaria ca aparținând propriei zone de influență”. Ceea ce rămăsese imprecis în art.3 din protocolul adițional secret era explicat acum clar, chiar dacă într-o manieră indirectă. Însoțită de o revizuire a politicii germane față de Finlanda – în sensul unei apropieri – atitudinea Reichului apărea la Moscova ca o punere sub semnul întrebării a înțelegerilor din august-septembrie 1939.
Discuțiile care au avut loc la Berlin, în zilele de 12-13 noiembrie 1940 între Hitler, Ribbentrop și Molotov au relevat intențiile sovietice, au dezvăluit apetiturile nebănuite ale Kremlinului și a întărit convingerea lui Hitler că Uniunea Sovietică devenise nu numai un partener incomod, ci și un rival primejdios, a cărei eliminare era o necesitate. În perspectiva confruntării, România și Finlanda căpătau o însemnătate deosebită cu segmentele extreme ale marelui dispozitiv militar care urma să fie constituit de la Oceanul Înghețat de Nord la Marea Neagră.
În România, eforturile regelui Carol al II-lea de a opera o schimbare rapidă a politicii sale externe, prin orientare către Reich, nu dăduse rezultatele scontate. Regele Carol al II-lea era prea ”compromis” la Berlin pentru ca noua sa ipostază de amic al Reichului să se bucure de credibilitate. Dacă României îi fusese acordată o garanție în urma dictatului de la Viena, ea era expresia neliniștii germane față de avansul rus față de Balcani, și nu un gest de prietenie față de regimul carlist. Reticența Reichului în a se angaja într-o cooperare cu acest regim era relevată și de faptul că nu se dăduse curs solicitării suveranului de a se trimite în România o misiune militară germană.
Valul de demonstrații ce au cuprins toată țara l-au determinat pe regele Carol al II-lea să demită la 4 septembrie 1940, guvernul prezidat de Ion Gigurtu. A doua zi, în funcția de președinte al Consiliului de Miniștrii a fost numit generalul Ion Antonescu căruia i s-au acordat ”depline puteri” pentru conducerea statului român. ”Numai generalul Ion Antonescu – aprecia Valer Pop – era în stare să ia hotărâri inevitabile, pentru a evita o catastrofă pentru statul român”. La 6 septembrie 1940, sub presiunea lui Ion Antonescu, a legionarilor și a Legației Germaniei la București, Carol al II-lea a semnat actul de abdicare în favoarea fiului său Mihai și a părăsit țara.
Aducerea lui Antonescu la conducerea statului român a fost sprijinită și de conducătorii celui de-al treilea Reich, care au văzut în el persoana capabilă să aducă la îndeplinire hotărârile ”arbitrajului” de la Viena și să producă o schimbare a atitudinii de ostilitate a populației față de Germania.
Ralierea politicii României la politica Axei începuse din ultimele săptămâni ce încheiaseră domnia lui Carol. Alexandru Cretzianu, în lucrarea sa Ultima șansă scrisă în exil, aprecia că: ”În momentul venirii la putere (a lui Ion Antonescu – n.n.), virtual România era predată lui Hitler, cu mâinile și picioarele legate”.
Ceea ce demarase Carol al II-lea în raporturile României cu Germania și Italia va fi desăvârșit în scurtă vreme de generalul Ion Antonescu. Acordării garanției teritoriului statului român i-a urmat în mod logic trimiterea unei misiuni militare germane structurată pe trei componente (terestră, aeriană și navală) care a sosit la București la 12 octombrie și începând din 24 octombrie au început să sosească și unitățile Diviziei 13moto pentru instruirea trupelor române. Generalul Ion Antonescu nu a solicitat misiunea militară germană, care a făcut începutul intrării trupelor germane în România, pentru a-și consolida regimul, care nu era confruntat cu nici o contestație serioasă, ci pentru că percepția intereselor politice și de securitate națională l-a făcut să creadă că ele, aceste interese, puteau fi slujite printr-o prezență a trupelor germane pe pământul românesc.
Misiunea ”reală” a acestor efective, precizau autoritățile militare germane ”care nu trebuie să devină evidentă nici pentru români, nici pentru propriile noastre trupe este: să apere câmpurile petroliere române împotriva unor terțe puteri care ar încerca să le acapareze sau să le distrugă; să dea posibilitatea armatei române să efectueze sarcini definite, corespunzător unui plan efectiv, elaborat în favoarea intereselor Germaniei; în cazul când vom fi siliți la un război cu Rusia sovietică, să pregătească angajarea forțelor germane și române din direcția României”.
Garanția acordată României privind integritatea noilor sale frontiere, precum și aducerea trupelor germane în România au creat noi tensiuni în relațiile sovieto-germane, Moscova văzând în aceste acțiuni cauza ratării tentativelor de a se extinde până la Carpați. Germania era, deci, hotărâtă să nu mai facă niciun compromis cu Uniunea Sovietică pe seama teritoriului României.
”Reichul nu poate îngădui nicio încălcare a teritoriului României – a declarat Hitler la întrevederea cu Ion Antonescu din 22 noiembrie 1940 – indiferent de țara care ar înfăptui această încălcare”. Germania va trimite în continuare în România ”în folosul propriei sale apărări” trupe. În noiembrie 1940 efectivul acestora se ridica la 22.430 militari; în ianuarie 1941 – 60.404 militari; în februarie 1941 – 367.744 militari, pentru ca în aprilie 1941 efectivul lor să fie sporit, după unele aprecieri, la 750.000 de militari.
O altă modalitate de atragere a României în sfera de influență a Berlinului a constituit-o determinarea conducerii românești de a semna la 23 noiembrie 1940, actul de adeziune la Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia). Cu această ocazie a aderării, generalul Antonescu a ținut să precizeze la întâlnirea cu Hitler că el ”nu se va mulțumi cu simplul act al aderării (la Pactul Tripartit – n.n.), ci va fi, de asemenea, gata să lupte cu arma în mână împreună cu puterile Axei pentru victoria civilizației și pentru rezolvarea problemelor privind teritoriile românești smulse din trupul țării”.
Promisiunile de sprijin obținute atât din partea lui Hitler, cât și din partea lui Mussolini cu privire la refacerea unității statului român în schimbul aderării la Pact, îl determinau pe Antonescu să declare în fața Consiliului de Miniștri întrunit la 26 noiembrie 1940: ”Noi avem o garanție că vom putea mai curând sau mai târziu să realizăm din nou România Mare și spre est”.
Raporturile politice și militare au fost transpuse și în planul relațiilor economice româno-germane. Acordul de ”colaborare economică” pe timp de 10 ani, încheiat la 4 decembrie 1940, obliga statul român să sporească exporturile de produse agricole și petroliere către Germania la ”prețuri potrivite”, în timp ce Germania ”era gata” să acorde ”sprijinul său financiar” și tehnic în toate domeniile economice pentru reconstrucția României.
Teama de o nouă agresiune din partea Uniunii Sovietice, precum și dorința de a readuce în fruntariile statului român provinciile răpite în vara anului 1940 au constituit rațiunea pentru care România s-a raliat puterilor Axei.
Pe măsură ce relațiile României cu aceste puteri, în special cu Germania, s-au înscris pe făgașul unei strânse colaborări, în aceeași perioadă relațiile cu vecinul de la răsărit s-au deteriorat, ajungând la punctul cel mai de jos din întreaga istorie a anilor postbelici.
Acordarea garanțiilor germano- italiene, trimiterea trupelor germane în România și aderarea la Pactul Tripartit, acte ce barau apropierea Rusiei Sovietice de Carpați și petrolul românesc și consolidarea pozițiilor Germaniei la gurile Dunării și în Balcani se făcuseră cu acordul și la cererea guvernului român și Moscova nu a întârziat să ”contabilizeze” aceste fapte în contul României.
Rapturile teritoriale din vara anului 1940 au dus la destrămarea sistemului militar românesc edificat în perioada dintre cele două războaie mondiale. Statul român a fost deposedat de poziții geostrategice esențiale, care au impus o redimensionare a dispozitivului strategic național, afectând poziția sa militară pe continentul european. S-au realizat masive dislocări de unități și mari unități, potențialul demografic și economic s-a diminuat, s-au înregistrat însemnate pierderi de oameni, armament și tehnică de luptă (2.759.900.803 lei), starea morală a militarilor de toate gradele a avut de suferit ca urmare a abandonării fără luptă a unei părți din teritoriul național.
Toate acestea impuneau o reorganizare profundă a organismului militar național, care trebuia să fie capabil să asigure atât individualitatea statului român, cât și aspirațiile sale legitime de reîntregire teritorială.
Programul militar al lui Ion Antonescu era deosebit de ambițios, el concretizându-se în formula ”o armată mică dar puternică”, cu o pefectă încadrare, disciplină și instrucție, care să fie adecvată ”realităților românești și condițiunilor tehnice moderne”.
Planul de reorganizare a armatei s-a conturat treptat în lunile septembrie – octombrie 1940, în cadrul discuțiilor purtate cu partea germană, în dezbaterile de la guvern, în ședințele de colaborare ale Ministerului Apărării Naționale, la Marele Stat Major și la alte comandamente. În acest sens au fost elaborate și difuzate o serie de documente în baza cărora s-a desfășurat activitatea până în iunie 1941. Dintre ele se detașează prin importanță: Directivele generale pentru îndrumarea și coordonarea activității Ministerului Apărării Naționale; Principii generale pentru reorganizare și pregătirea armatei de război; Directive pentru noua orientare doctrinară a armatei.
Liniile directoare de reorganizare s-au cristalizat având ca punct de plecare ideea construirii unei armate cu efective reduse, dar bine dotată și foarte mobilă. Reorganizarea armatei trebuia să fie însoțită și de o reformă a învățământului militar.
În prima etapă reorganizarea armatei trebuia să cuprindă desconcentrarea masivă a efectivelor mobilizate în iunie 1940; desființarea unor comandamente, unități și formațiuni de servicii; uniformizarea organizatorică a marilor unități de infanterie și cavalerie; reorganizarea serviciilor prin introducerea mijloacelor motorizate; dezvoltarea aviației de bombardament. În a doua etapă se acționa asupra structurilor de luptă.
Ion Antonescu nu a stabilit un calendar foarte precis pentru acest program ambițios, dar la circumscris unei perioade relativ scurte pentru că, așa cum declara el, trebuia să ne pregătim ”pentru eventualități destul de grave”, întrucât ”România n-a renunțat la drepturile ei” (s.n.).
După circa 9 luni de intensă activitate de reorganizare și instruire și cu concursul misiunii militare germane, armata română dispunea în iunie 1941 de o capacitate operativ-strategică și o stare combativă în acord cu posibilitățile demografice, economice și financiare ale statului român în configurația de după rapturile teritoriale din vara anului 1940. Potrivit calculelor analiștilor militari potențialul mobilizabil se ridica la circa 2.200.000 persoane ceea ce reprezenta 32,9% din populația bărbătească și 16,2% din total.
În planul de mobilizare pe 1941, respectiv la 22 iunie 1941, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 militari din care 39.476 ofițeri, 57.002 subofițeri și 1.043.126 trupă.
Planul de mobilizare a armatei pentru 1941 cuprindea Marele Cartier General, trei comandamente de armată, 11 comandamente de corp de armată, 214 formațiuni operative, 24 formațiuni servicii operative, 41 de comandamente, unități și formațiuni de zonă interioară.
Forța combativă a armatei de uscat la 22 iunie 1941 însemna 191 batalioane infanterie, 11 batalioane mitraliere, 4 batalioane de tancuri, 197 baterii tunuri câmp, 87 baterii obuziere câmp, 36 baterii obuziere grele, 44 baterii tunuri lungi, 60 escadroane de cavalerie, 9 escadroane mitraliere, 25 batalioane pionieri, 4 escadroane de pionieri, 34 companii antitanc, 20 companii A.A., 54 companii de armament greu. Capacitatea combativă a marilor unități române era inferioară celor germane, atât ca dotare tehnică cât și ca înzestrare cu armament.
La 22 iunie 1941 aviația română dispunea de 50 escadrile de aviație, din care 6 de legătură, una de transport, una sanitară, 3 de recunoaștere, 15 de bombardament, 7 de observații. Totalul avioanelor aflate la dispoziția unităților de aviație era de 621, la care se adăugau 440 avioane de școli și centre de instrucție. Așadar, un total de 1061 avioane, din care cel puțin 850 puteau desfășura, la nevoie, acțiuni de luptă.
La declanșarea războiului marina militară română avea în compunere Divizia de Mare și Divizia de Dunăre. La 22 iunie 1941 existau 39 nave de luptă mai importante din care 22 maritime și 17 fluviale.
Garantarea frontierelor românești la 30 august 1940 de către Germania a accentuat înghețul survenit în relațiile acesteia cu U.R.S.S.
Aflată într-un proces de expansiune continuă pentru cucerirea unor poziții dominante în Europa, începând din septembrie 1939, conducerea sovietică a considerat actul german ca o încălcare a articolului 3 din tratatul pe care-l încheiaseră cu un an înainte și care prevedea consultări în probleme de ”interes comun”. Mai mult decât atât, garanția germană era privită ca un act inamical, ca o intruziune în sfera de influență sovietică.
Declarația lui Molotov din 21 septembrie 1940 făcută ambasadorului german la Moscova viza în subtextul ei războiul. De cealaltă parte, conducerea germană viza și ea războiul.
Urmând întrunirii din 31 iulie 1940 (a lui Hitler cu conducătorii militari – n.n.), planificatorii germani au trecut la elaborarea planurilor de campanie. În condițiile în care și la Moscova se petrecea același lucru, călătoria lui Molotov la Berlin și convorbirile desfășurate în capitala Germaniei (12-13 noiembrie) nu erau decât forme de mascare, de o parte și de alta, a adevăratelor intenții. La 20 noiembrie, guvernul Reichului ia la cunoștință de pretențiile formulate de sovietici, de direcțiile multiple de expansiune ale U.R.S.S.
Față de pretențiile formulate de sovietici, Hitler a dispus urgentarea măsurilor militare și definitivarea lor. Unul din cei mai mari istorici și teoreticieni ai celui de-al doilea război mondial, Sir Basil H.Liddell Hart, apreciază că rezultatele convorbirilor de la jumătatea lui noiembrie a întărit și mai mult dorința lui Hitler de a declanșa ofensiva împotriva U.R.S.S. El (Hitler – n.n.) mai spera că spulberând statul sovietic va îngenunchia și voința de luptă a britanicilor.
Concepția planului de campanie a fost expusă de Hitler în cadrul conferinței din 31 iulie 1940: ”Vom desfășura două ofensive paralele: la sud, spre Kiev și Nipru, și la nord, spre Riga și Moscova, unde cele două armate ale noastre se vor întâlni. Mai târziu vom întreprinde o acțiune specială înspre zona petrolieră din Caucaz”.
La 18 decembrie 1940, Hitler a aprobat Directiva 21 planul ”Barbarossa”.
Ca aprecieri generale, mod de gândire sunt de reținut următoarele elemente: declanșarea operațiilor trebuia să înceapă înainte de înfrângerea Angliei; nimicirea grosului forțelor rusești urma să se facă în urma unei ”campanii fulger”; armata și aviația mobilizau cvasitotalitatea marilor unități pentru campanie, păstrând forțe suficiente pentru a respinge orice tentativă ofenisvă britanică; efortul marinei era în continuare, dirijat preponderent împotriva Insulei și marinei britanice; desfășurarea forțelor pentru atac se va produce cu opt săptămâni înainte de data declanșării lui; pregătirile trebuie încheiate până la 15 mai 1941.
Directiva nr.21 făcea referire la ”aliați” fixând misiunile lor: armata finlandeză (de la flancul stâng) acoperea desfășurareaa și urma să acționeze cu Grupul Nord venit din Norvegia; la flancul drept ”se conta” pe participarea activă a României. Sarcinile armatei române erau, ”cel puțin în faza de început”, de a susține cu ”forțe de elită” flancul sud german, de a fixa pe inamic acolo unde nu sunt forțe germane și de a presta servicii auxiliare în spatele frontului.
La sfârșitul anului 1940, la Berlin participarea României la război împotriva U.R.S.S era considerată ca ”fapt cert”, din două puncte de vedere: a) teritoriul românesc era folosit ca bază de desfășurare operativ-strategică pentru armata germană și b) ca aliat militar.
După o serie de analize în diferite structuri de comandament german, la 12 februarie Grupul de armate ”Sud” și-a expus punctul de vedere asupra angajării forțelor române. El a propus folosirea a trei grupări de forțe, anume: ”diviziile de bază” – este vorba de diviziile 5, 6, 13 infanterie (instruite de germani în iarna 1940/1941) și Divizia blindată (după standardele germane – brigadă motomecanizată) formând flancul drept al Armatei 12, forțau Prutul; o a doua grupare - formată din 6-8 divizii de infanterie și toată cavaleria - să ocupe sudul Basarabiei, asigurând flancul drept al Armatei 12; în sfârșit, a treia grupare – 6-8 divizii de infanterie – urma să înainteze în nordul Bucovinei, sprijinind flancul stâng al Armatei 12. Statul major al Misiunii militare germane a fost înștiințat despre aceste intenții. Ele au fost însă apreciate drept ”optimiste” datorită rapoartelor ofițerilor-instructori germani.
Aceste considerente, dar și altele de natură strategică (evoluția situației din Grecia) l-au determinat pe Hitler, la 17 martie să anuleze decizia lui Halder privind ofensiva din Moldova și să dispună concentrarea Armatei 12 în vederea executării planului ”Marița” (invazia Greciei). În această situație s-a anulat hotărârea privind ofensiva din Moldova, Hitler ordonând ca la frontiera de est a României să se afle numai trupe pentru ”protecție”, iar statul major al Grupului de armate ”Sud” să se concentreze integral pe atacul nordic. Se renunța la atacul concomitent peste Prut, dându-se dispoziții ca acțiunile ofensive să fie susținute doar atât cât să fixeze inamicul. Cu această ocazie s-au inițiat măsuri pentru organizarea apărării înaintate a regiunii petrolifere accelerându-se programul dislocării Armatei 11(ce înlocuia Armata 12) pusă sub conducerea generalului von Schobert, și consolidându-se unitățile de artilerie antiaeriană și aviație germană din zona Ploieștilor.
Pregătirile în vederea desfășurării forțelor în România pentru planul ”Barbarossa” au debutat la sfârșitul lunii martie, când au început să afluiască diviziile 22, 50, 72, 76, 170, 198 și 239 infanterie ce aveau să formeze Armata 11. Aducerea lor și constituirea comandamentelor de armată și corpuri de armată (11, 30, 54) trebuiau să fie prezentate conducerii române ca ”măsuri exclusiv preventive împotriva unui eventual atac rusesc”. Alături Hansen (șeful misiunii militare germane din România – n.n.) notase: ”Românii vor râde de aceasta. Atât de candizi nu sunt ei în niciun caz”.
Chiar înaintea acestui moment s-a evidențiat pentru conducerea germană, necesitatea de a ”limpezi” relațiile cu forurile decizionale române. Șeful misiunii militare sublinia util să i se comunice lui Ion Antonescu intențiile germane, cât și să se clarifice cu el problema relațiilor de subordonare ”pentru a se crea de la bun început o bază sănătoasă pentru acest război de coaliție dificil”. De asemenea, generalul Alexandru Ioanițiu, șeful Marelui Stat Major, solicita să se precizeze tot ceea ce era ”necesar pentru acțiunea comună, de coaliție, a trupelor de instrucție germane și marilor unități române, în special în Moldova”. Ion Antonescu, într-o convorbire cu ministrul Germaniei la București, Manfred von Kilinger, de la jumătatea lunii mai, apreciase extrem de favorabil șansele ofensive ale Wehrmachtu-lui. De fapt, conducătorul statului dorise mai mult să sondeze intențiile germane. Dar Secția operații a OKH nu numai că interzisese orice informare a românilor, dar și acționa într-un secret deplin față de responsabili politici și militari ai românilor de la București; încă din aprilie, în cadrul misiunii militare a fost instalat un stat major de lucru al comandantului Armatei 11 care avea să stabilească pregătirile pentru desfășurarea forțelor germano-române din spațiul românesc.
Aceste pregătiri ce priveau atât transmiterea directivelor în vederea ofensivei, cât și dislocarea marilor unități urma să se desfășoare în trei timpi. Astfel, ordinul privind desfășurarea tactic-strategic pentru executarea planului ”Barbarossa” trebuia comunicat numai comandamentelor germane și Misiunii militare; direcția operativă pentru apărarea Moldovei și o eventuală operație de urmărire după retragerea forțelor sovietice din Basarabia urma să fie transmisă Marelui Stat Major român; ulterior era înaintat instanțelor române de conducere ordinul pe armată privind pregătirea ofensivei.
Chiar dacă românii nu erau atât de ”candizi” secretizarea operației în fața lor trebuia să continue; la 26 mai, șeful Misiunii militare germane i-a comunicat generalului Alexandru Ioanițiu ”dorința OKH privind completarea marilor unități din Moldova până la limita efectivelor de război, ocuparea aliniamentelor defensive până la 10 iunie și aducerea rezervelor.
La 28 mai s-a declanșat primul timp din programul german de acțiune: marile unități germane au primit ordinul de organizare în vederea executării operațiunii ”Barbarossa”. Acest ordin care reglementa misiunile trupelor germane trebuia păstrat încă secret față de români. La 9 iunie 1941, Marele Stat Major român a primit Instrucțiunile nr. 078 pentru siguranța și apărarea frontierelor României contra Rusiei (al doilea timp). Cel de-al treilea timp, acela în care trebuiau informate și marile unități și comandamentele române, s-a declanșat la 20 iunie, când generalul Antonescu ”comandantul suprem al frontului românesc” a transmis ordinul nr. 0120 care fixa misiunile în defensivă (prima fază a acțiunilor) și cele în ofensivă (a doua fază) a forțelor româno-germane. În ofensivă erau angajate: corpurile 11,30,54 armată germane, 4 armată și cavalerie române, Corpul de munte trebuia să asigure, spre nord, flancul dispozitivului de atac, iar Armata 4 executa pe tot frontul atacuri demonstrative în toate locurile potrivite pentru aceasta și va fixa inamicul prin activitate sporită prin foc. Pe măsura dezvoltării ofensivei în sectorul principal, armata se pregătea ”să înainteze de front pentru curățirea și ocuparea Basarabiei inițial până la Nistru”.
În același ordin, generalul Antonescu a însărcinat comandamentul Armatei 11 cu elaborarea tuturor directivelor referitoare la conducerea comună a războiului. Ordinele de principiu pentru marile unități române nesubordonate Armatei 11 (în practică Armata 4) ”trebuiau să poarte semnătura sau aprobarea lui Antonescu.
Documentele operative ale diferitelor instanțe române de comandament caracterizau operația ce urma să fie declanșată din 22 iunie drept o ”defensivă activă”.
Derularea evenimentelor în relația Germania-România începând cu 12 iunie (întrevederea dintre Hitler și Antonescu și scrisoarea lui Hitler din 18 iunie 1940) până după declanșarea războiului avea să inaugureze un model în abordarea aspectelor războaielor de coaliție: rezolvarea problemelor conducerii strategice prin schimb de scrisori sau prin conversații între conducătorii celor două state.
Poziția dominantă germană, păstrarea unității de comandă au fost reiterate de OKH la 19 iunie printr-un ordin transmis Armatei 11 referitor la organizarea comandamentului în România. Până la declanșarea operațiunilor militare (faza întâi) ”comanda militară” era asigurată de comandamentul Armatei 11, respectiv comandamentele aviației. Aceste structuri vor emite ordinele și pentru eșaloanele de comandă române și, în caz de hotărâri esențiale, vor trebui să obțină semnătura generalului Antonescu. Pentru restul armatei române, eșaloanele de comandă germane, intervin numai în măsura în care ar fi necesar pentru situația generală. Pentru cea de-a doua (pregătirea) și a treia fază (declanșarea ofensivei) ”unitățile române care participau la atac vor intra în subordinea germană” în timp ce Antonescu păstrează comanda în România. Astfel, gruparea de armate ”general Antonescu”, deși sub comanda nominală a conducătorului statului român, dictată de ”motive politice”, acționa după directivele germane.
La 19 iunie, în urma unui acord între generalul Antonescu și generalul german von Schobert s-a reglementat organizarea comandamentului la flancul drept: Armata 4 rămânea sub conducerea instanțelor române; Armatei 3 și Corpului 4 român li s-au retras competențele de conducere asupra trupelor proprii care se aflau dislocate în imediata vecinătate sau în fâșia de ofensivă a Armatei 11, aceasta fiind subordonată germanilor (Armata 3 și Corpul 4 au rămas doar cu atribuții în domeniul aprovizionării).
În vederea războiului structurile române de comandament au fost reorganizate prin decretul nr.1798 din 21 iunie 1941: comandant de căpetenie devenea generalul Ion Antonescu; conducerea forțelor operative (a acelora care nu intraseră sub ”umbrela” germană, deci Armata 4 și Corpul 2 armată) cădea în sarcina Marelui Cartier General. Acesta apăruse prin restructurarea Marelui Stat Major pe două eșaloane: eșalonul 1 care s-a deplasat în seara zilei de 21 iunie la Odobești; eșalonul 2 care a rămas la București.
În zorii zilei de 22 iunie 1941, ofițerii din suita generalului au fost convocați în vagonul-restaurant al trenului ”Patria” (sosit în seara zilei de 21 iunie 1941 la Piatra Neamț), unde generalul Ion Antonescu, în prezența generalului Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, le-a făcut cunoscută decizia intrării României în război.
Ideile și adevărurile din scurta alocuțiune a generalului Antonescu privind caracterul și obiectivele participării României la război împotriva U.R.S.S. au fost subliniate în ordinul: Ostași, vă ordon: Treceți Prutul, adresat armatei în zorii zilei de 22 iunie 1941, prin care se cerea ”Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți! Reîmpliniți în trupul Țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”.
Operația ”Barbarossa” a debutat la 22 iunie 1941, la orele 03.15 în Europa de Est prin vasta acțiune ofensivă declanșată între Marea Neagră și Marea Baltică, cu aproape 200 de mari unități, din care Germania dispunea de 152, iar România, aliatul acesteia 18, 28 fiind ale celorlalți aliați ai Reichului (Finlanda, Italia, Ungaria, Slovacia). Pe lângă aceste state după declanșarea ostilităților, împotriva U.R.S.S. au mai participat unități de voluntari din Belgia, Olanda, Franța, Spania etc.
La baza acțiunii ofensive a Wehrmachtului a stat Directiva nr.21 din 18 decembrie 1940. Acest document stipula că ”Wehrmachtul german trebuie să fie gata, înainte de terminarea războiului contra Angliei, să înfrângă Rusia sovietică în cursul unei campanii rapide”.
La flancul drept al Dispozitivului a acționat, de pe teritoriul României, Grupul de armate ”General Antonescu” compus din două armate române și una germană, astfel:
Corpul 2 armată român în Dobrogea, între gurile Dunării și Galați;
Armata 4 română, comandant-general de corp de armată Nicolae Ciupercă, cu limită dinainte pe cursul inferior al Prutului, între Galați și Comarna (20 km.sud-est de Iași);
Armata 11 germană, comandant-general-colonel Eugen von Schobert, între Comarna și extremitatea de nord-vest a frontierei româno-sovietice de după iunie 1940. Marile unități de cavalerie și munte dislocate pe frontiera de nord între Ripiceni pe Prut și Obcinele Bucovinei, ce formau Armata 3, erau subordonate marii unități române doar din punct de vedere administrativ, din punct de vedere operativ ele depinzând de comandamentul Armatei 11 germane.
Din totalul celor 686.168 militari români mobilizați la 22 iunie 1941, cei aflați în adâncimea operativă reprezentau mai puțin de 50% (325.685 militari), diferența fiind cuprinsă în forțele eșaloanelor doi sau la dispoziția comandamentului suprem național.
Totuși, forțele dislocate în România nu au trecut la ofensivă o dată cu celelalte trei grupuri de armate dintre Carpați și Marea Baltică. Principalul raționament rezida din configurația terenului, forțele situate pe Prut și gurile Dunării fiind avansate spațial spre est cu 250-400 km.
Tocmai de aceea, timp de 10 zile, Grupul de armate ”General Antonescu” a desfășurat mai ales acțiuni cu caracter local, evidente considerente de ordin militar împiedicându-i pe ostașii români să elibereze teritoriile Bucovinei de Nord și Basarabiei în chiar zilele când se împlinea un an de la cotropirea acestor provincii românești de către U.R.S.S. în urma notelor ultimative din 26-28 iunie 1940.
După consumarea mai multor acțiuni cu caracter local – forțarea Prutului și realizarea de capete de pod în fâșia Armatei 11 germane, la Ștefănești, Sculeni și Ungheni – și bombardarea reciprocă a unor obiective din adâncimea tactică dar și din interiorul celor două state – aviația sovietică lovind începând cu 23 iunie, orașele București, Iași, Constanța, Tulcea, Brăila, Galați, Buzău, Dorohoi și Rădăuți, iar cea germano-română distrugând la sol cam 400 de avioane adverse – în zorii zilei de 2 iulie trupele de pe frontul român au trecut la ofensivă.
Concepția de ducere a acțiunilor militare a fost stabilită de analiștii și planificatorii Înaltului Comandament German și a fost comunicată șefului statului român de către Hitler printr-o scrisoare, la 29 iunie 1941, care cerea executarea ”unui atac peste Prut din spațiul de la est de Botoșani, cu direcția nord-est”. În urma cererii pe care Hitler i-a adresat-o generalului Ion Antonescu, acesta și-a dat acordul ca 12 mari unități române (6 divizii, din care una blindată, 3 brigăzi de cavalerie și 3 de munte, ce aparțineau Armatei 3 române) să fie subordonate Armatei 11 germane.
Operația ”Munchen” – ale cărei detalii au fost stabilite prin ordinul 0129 transmis Marelui Cartier Român, din 25 iunie 1941 – avea drept scop forțarea Prutului cu corpurile 11 și 30 german în sectorul Tutova-Bodragi, dezvoltarea ofensivei cu lovitura principală pe direcția Moghilev-Vinnița. La flancul drept al Armatei 11, ofensiva era susținută de către Corpul 54 armată german, apoi – pe cursul inferior al Prutului și gurile Dunării – de Armata 4 română care, pentru început, urma să desfășoare doar acțiuni cu caracter local (fixarea adversarului în scopul interzicerii încercărilor de întoarcere de către acesta a grupării ofensive germane, realizarea unor capete de pod la est de râu, asigurarea flancului vecinului din stânga).
Comandamentul Armatei 3 române a fost reinvestit – chiar în ziua de 2 iulie – cu atributele de readucere operativă a corpurilor de munte și cavalerie din subordine, forțe ce urmau să acționeze ofensiv pentru eliberarea Bucovinei de Nord.
În acest cadru operativ-strategic, în contextul politico-militar al primei luni de campanie din est, armata română a acționat – începând cu 2 iulie 1941 – pentru eliberarea spațiului dintre Dunăre-Marea Neagră-Nistru-Ceremuș și Prut, astfel:
A. - Divizia 13 infanterie a fost introdusă, în preziua declanșării ofensive,
în capul de pod de la Sculeni și a acționat ofensiv – în eșalonul I al Corpului 30 armată german – pe direcția Sărata Nouă-Mărăndeni-Singureni-Soroca, pe care a eliberat-o la 12 iulie 1941;
- Divizia 14 infanterie a forțat la 2 iulie Prutul în zona localității Bogdănești, a avansat spre nord-est ajungând la 7 iulie la marginile orașului Bălți a cooperat cu Divizia 13 infanterie la eliberarea orașului Soroca, atingând la 12 iulie, Nistrul, după care și-a orientat ofensiva spre sud, participând la luptele din valea Răutului din 14-18 iulie 1941;
- Divizia 6 infanterie a forțat Prutul la 12 iulie, între Corpaci și Cuconești și a acționat ofensiv – în cadrul Corpului 11 armată german – spre Moghilev, eliberând localitățile Edinița și Baroșeni;
- Divizia 5 infanterie a acționat inițial în rezerva Corpului 54 armată german, apoi a fost introdusă în operație, luptând pentru eliberarea localităților din zona Zgărdești, Zăhăicanu și orașul Orhei, eliberat la 15 iulie;
- Divizia 35 infanterie – subordonată Corpului 54 armată german – a realizat la 2 iulie, un cap de pod peste Prut, în sectorul Coștuleni (30 km. sud-est Iași) a dezvoltat ofensiva spre Orhei, pentru a asigura flancul drept al Armatei 11 germană, fiind oprită în fața puternicei apărări organizată de trupele sovietice în masivul Cornești;
- Divizia blindată care a acționat inițial în cadrul Corpului 54 armată german, a trecut Prutul la 4 iulie și după trei zile a atins Nistrul în zona orașului Moghilev, apoi a acționat spre nord împotriva forțelor sovietice aflate în defensivă în masivul Cornești. La 16 iulie 1941 unitățile diviziei au intrat în Chișinău, după care au continuat ofensiva pe valea râului Bâc, spre Tighina.
- Divizia de gardă, subordonată corpului 5 din Armata 4 română, a fost supusă – atât pe baza de plecare la ofensivă, cât și pe toată durata acțiunilor din stânga Prutului – unor puternice bombardamente de aviație și la numeroase contraatacuri executate cu unități de blindate sovietice. A acționat pe direcția Fălciu-Bălți-Vadu Râșcu, iar la 13 iulie a fost dirijată spre sud, pe direcția generală Orhei-Chișinău-Tighina, iar cele mai grele lupte fiind date în raioanele Epureni, Stoenești și Țiganca.
- Divizia 8 infanterie a trecut Prutul prin capul de pod de la Bădărăi-Chetriș și a fost menținută – cu foarte mici excepții, când a participat la respingerea unor contraatacuri sovietice – în eșalonul doi și ca rezervă a Corpului 30 armată german, căruia i-a fost subordonată încă la 22 iunie.
- Corpul de cavalerie, cu brigăzile 5 și 6 cavalerie, subordonat Armatei 11 germane, a asigurat flancul stâng al grupării ofensive în care a fost inclus și, acționând pe direcția Edinița-Lipnic, a atins Nistrul la data de 7 iulie, după care a fost subordonat din nou Armatei 3 române.
în capul de pod de la Sculeni și a acționat ofensiv – în eșalonul I al Corpului 30 armată german – pe direcția Sărata Nouă-Mărăndeni-Singureni-Soroca, pe care a eliberat-o la 12 iulie 1941;
- Divizia 14 infanterie a forțat la 2 iulie Prutul în zona localității Bogdănești, a avansat spre nord-est ajungând la 7 iulie la marginile orașului Bălți a cooperat cu Divizia 13 infanterie la eliberarea orașului Soroca, atingând la 12 iulie, Nistrul, după care și-a orientat ofensiva spre sud, participând la luptele din valea Răutului din 14-18 iulie 1941;
- Divizia 6 infanterie a forțat Prutul la 12 iulie, între Corpaci și Cuconești și a acționat ofensiv – în cadrul Corpului 11 armată german – spre Moghilev, eliberând localitățile Edinița și Baroșeni;
- Divizia 5 infanterie a acționat inițial în rezerva Corpului 54 armată german, apoi a fost introdusă în operație, luptând pentru eliberarea localităților din zona Zgărdești, Zăhăicanu și orașul Orhei, eliberat la 15 iulie;
- Divizia 35 infanterie – subordonată Corpului 54 armată german – a realizat la 2 iulie, un cap de pod peste Prut, în sectorul Coștuleni (30 km. sud-est Iași) a dezvoltat ofensiva spre Orhei, pentru a asigura flancul drept al Armatei 11 germană, fiind oprită în fața puternicei apărări organizată de trupele sovietice în masivul Cornești;
- Divizia blindată care a acționat inițial în cadrul Corpului 54 armată german, a trecut Prutul la 4 iulie și după trei zile a atins Nistrul în zona orașului Moghilev, apoi a acționat spre nord împotriva forțelor sovietice aflate în defensivă în masivul Cornești. La 16 iulie 1941 unitățile diviziei au intrat în Chișinău, după care au continuat ofensiva pe valea râului Bâc, spre Tighina.
- Divizia de gardă, subordonată corpului 5 din Armata 4 română, a fost supusă – atât pe baza de plecare la ofensivă, cât și pe toată durata acțiunilor din stânga Prutului – unor puternice bombardamente de aviație și la numeroase contraatacuri executate cu unități de blindate sovietice. A acționat pe direcția Fălciu-Bălți-Vadu Râșcu, iar la 13 iulie a fost dirijată spre sud, pe direcția generală Orhei-Chișinău-Tighina, iar cele mai grele lupte fiind date în raioanele Epureni, Stoenești și Țiganca.
- Divizia 8 infanterie a trecut Prutul prin capul de pod de la Bădărăi-Chetriș și a fost menținută – cu foarte mici excepții, când a participat la respingerea unor contraatacuri sovietice – în eșalonul doi și ca rezervă a Corpului 30 armată german, căruia i-a fost subordonată încă la 22 iunie.
- Corpul de cavalerie, cu brigăzile 5 și 6 cavalerie, subordonat Armatei 11 germane, a asigurat flancul stâng al grupării ofensive în care a fost inclus și, acționând pe direcția Edinița-Lipnic, a atins Nistrul la data de 7 iulie, după care a fost subordonat din nou Armatei 3 române.
B. Marile unități ce au rămas în subordinea Armatei 3 române și au acționat pentru eliberarea nordului Bucovinei:
- Brigada 8 din Corpul de cavalerie a asigurat flancul drept al armatei – făcând legătura cu unitățile de cavalerie ce acționau în subordinea Armatei 11 germane – și a trecut Prutul, la 3 iulie, pentru a atinge, patru zile mai târziu Nistrul în raionul Hotin, pe care l-a eliberat la 8 iulie, împreună cu Brigada 2 mixtă munte;
- Divizia 7 infanterie a acționat în raionul Mihăileni (10 km. est de orașul Siret), la stânga brigăzii 8 cavalerie, spre Hotin, a dat lupte grele în zona localităților Tereblecea, Fântâna Albă și Bahrinești, pe care le-a eliberat până la 5 iulie.
- Corpul de munte cu brigăzile 1,2 și 4 mixte munte a trecut la ofensivă între râul Prut și Vicovul de Sus (6 km. est de Putna), îndreptându-se spre nord și nord-est, a eliberat la 4 iulie orașul Cernăuți, capitala Bucovinei, a forțat cursul superior al Siretului și după, cinci zile de urmărire a atins Nistru între confluența acestuia cu Ceremușul și Hotin. Până la 12 iulie, trupele din subordinea Armatei 3 române s-au regrupat spre dreapta, în zona Româncăuți.
- Brigada 8 din Corpul de cavalerie a asigurat flancul drept al armatei – făcând legătura cu unitățile de cavalerie ce acționau în subordinea Armatei 11 germane – și a trecut Prutul, la 3 iulie, pentru a atinge, patru zile mai târziu Nistrul în raionul Hotin, pe care l-a eliberat la 8 iulie, împreună cu Brigada 2 mixtă munte;
- Divizia 7 infanterie a acționat în raionul Mihăileni (10 km. est de orașul Siret), la stânga brigăzii 8 cavalerie, spre Hotin, a dat lupte grele în zona localităților Tereblecea, Fântâna Albă și Bahrinești, pe care le-a eliberat până la 5 iulie.
- Corpul de munte cu brigăzile 1,2 și 4 mixte munte a trecut la ofensivă între râul Prut și Vicovul de Sus (6 km. est de Putna), îndreptându-se spre nord și nord-est, a eliberat la 4 iulie orașul Cernăuți, capitala Bucovinei, a forțat cursul superior al Siretului și după, cinci zile de urmărire a atins Nistru între confluența acestuia cu Ceremușul și Hotin. Până la 12 iulie, trupele din subordinea Armatei 3 române s-au regrupat spre dreapta, în zona Româncăuți.
C. La extremitatea sudică a frontului românesc
La 2 iulie au fost realizate două capete de pod peste Prut, unul imediat la nord de Stănilești și unul la Fălciu, în raionul Țiganca, Stoenești, Epureni, de către Divizia de gardă. Supuse timp de aproape două săptămâni unor puternice contraatacuri, diviziile 21 și de gardă române au menținut și apoi au lărgit capul de pod de la est de Prut și după 15 iulie au continuat ofensiva pe direcția Comrat-Cetatea Albă.
- Corpul 11 armată a forțat la 20 iulie, cu cele două brigăzi de fortificații, Prutul la Oancea (15 km. nord-est de Târgul Bujor) și a intrat o zi mai târziu în Cahul. O altă parte a forțelor sale au fost trecute la est de Prut pe la Reni.
- Corpul 2 armată, ce a rămas în apărare pe Dunărea maritimă, a trecut, în ziua de 21 iulie, la nord de fluviu și pe 26 iulie a eliberat împreună cu forțe aparținând Corpului 5 armată Cetatea Albă, la vărsarea Nistrului în mare.
Defensiva de la est și nord de Prut, desfășurată în cooperare cu Armata 11 germană, la flancurile căruia au acționat diviziile și brigăzile române, a dus, începând cu 7 iulie, la atingerea frontierelor de est interbelice ale României, armatele 18 și 9 sovietice fiind respinse dincolo de Nistru până cel mai târziu la 26 iulie 1941. Cele mai grele lupte s-au dat în zona centrală a spațiului dintre Nistru și Prut, în masivul Cornești. În timpul acestora, pierderile cu prețul cărora armata română a eliberat Basarabia și Bucovina s-au ridicat la 4.112 morți, 12.120 răniți și 5.506 dispăruți, conform statisticilor existente în Arhivele militare române, fondul Marelui Stat Major, dosarul nr.84, fila 480.
La 2 iulie au fost realizate două capete de pod peste Prut, unul imediat la nord de Stănilești și unul la Fălciu, în raionul Țiganca, Stoenești, Epureni, de către Divizia de gardă. Supuse timp de aproape două săptămâni unor puternice contraatacuri, diviziile 21 și de gardă române au menținut și apoi au lărgit capul de pod de la est de Prut și după 15 iulie au continuat ofensiva pe direcția Comrat-Cetatea Albă.
- Corpul 11 armată a forțat la 20 iulie, cu cele două brigăzi de fortificații, Prutul la Oancea (15 km. nord-est de Târgul Bujor) și a intrat o zi mai târziu în Cahul. O altă parte a forțelor sale au fost trecute la est de Prut pe la Reni.
- Corpul 2 armată, ce a rămas în apărare pe Dunărea maritimă, a trecut, în ziua de 21 iulie, la nord de fluviu și pe 26 iulie a eliberat împreună cu forțe aparținând Corpului 5 armată Cetatea Albă, la vărsarea Nistrului în mare.
Defensiva de la est și nord de Prut, desfășurată în cooperare cu Armata 11 germană, la flancurile căruia au acționat diviziile și brigăzile române, a dus, începând cu 7 iulie, la atingerea frontierelor de est interbelice ale României, armatele 18 și 9 sovietice fiind respinse dincolo de Nistru până cel mai târziu la 26 iulie 1941. Cele mai grele lupte s-au dat în zona centrală a spațiului dintre Nistru și Prut, în masivul Cornești. În timpul acestora, pierderile cu prețul cărora armata română a eliberat Basarabia și Bucovina s-au ridicat la 4.112 morți, 12.120 răniți și 5.506 dispăruți, conform statisticilor existente în Arhivele militare române, fondul Marelui Stat Major, dosarul nr.84, fila 480.
Încă înainte de atingerea Nistrului, pe toată lungimea sa, Grupul de armate ”General Antonescu” a fost desființat, Armata 11 germană, cu marile unități române ale Armatei 3 pe care le avea deja în subordine, depinzând direct de Grupul de armate ”Sud”.
Doar Armata 4 română – ce-și recuperase de la Armata 11 germană diviziile din corpurile 3 și 5 care au acționat în anumite momente ale ofensivei sub comandă germană – menținută până la sfârșitul primei decade a lunii august 1941 în apărare pe Nistrul inferior, a rămas în subordinea Marelui Stat Major român.
La 8 august 1941, Marelui Cartier General român a emis Directiva operativă nr.899 prin care Armata 4 română primea misiunea să acționeze ofensiv spre Odessa. În acest scop, între 8 și 13 august, corpurile 1,3 și 5 armată au forțat Nistrul, între Tighina și Dubăsari.
Începută la 22 iunie 1941, campania eliberatoare a armatei române în Basarabia și în partea de nord a Bucovinei s-a încheiat la 26 iulie același an, când forțele sovietice au fost respinse din Cetatea Albă.
Pentru România intrarea în război nu avusese un caracter de cotropire, ci unul de reîntregire, determinat de brutalul ultimatum din iunie 1940 soldat cu ocuparea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei, străvechi teritorii românești.
Responsabilitatea angajării țării în război a aparținut generalului Ion Antonescu, care își asumase conducerea țării în septembrie 1940. Deși nu fusese consultat, regele Mihai și-a dat imediat acordul față de acțiunea întreprinsă, adresând la 22 iunie 1941 lui Ion Antonescu o telegramă prin care ura militarilor români ”sănătate și putere ca să statornicească pentru vecie dreptele granițe ale neamului”.
La rândul lor liderii partidelor istorice (PNL și PNȚ), deși manifestaseră rezerve serioase față de aderarea României la Pactul Tripartit, față de sosirea trupelor germane în țară și față de politica lui Ion Antonescu de apropiere față de Germania, nu au luat atitudine împotriva participării la război alături de Reich pentru eliberarea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei. Mai mult, Iuliu Maniu își declara deschis adeziunea față de acțiunea eliberatoare din estul și nord-estul țării, într-o scrisoare din 18 iulie 1941 adresată generalului Ion Antonescu: ”...Recunoștința țării domnule general, comandantul de căpetenie, pentru generalii, ofițerii și soldații români și pentru dumneavoastră va fi eternă”. Singurul partid care a condamnat de la început angajarea țării în război a fost Partidul Comunist sucursala Cominternului și Agentul Kremlinului, care nu a avut forța necesară să influențeze desfășurarea evenimentelor.
La acțiunile militare pentru eliberarea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei au participat trei armate ( 3 și 4 române și 11 germană) cu 10 corpuri de armată (șapte române și trei germane) care au avut în compunere 20 de divizii.
În cele 35 de zile de luptă desfășurate în Basarabia și nordul Bucovinei armata română a angajat 473.103 militari (ofițeri – 18.361; subofițeri – 17.286; trupă – 437.456).
Operațiile militare au relevat capacitatea comandamentelor și statelor majore de a organiza și conduce trupele în luptă, necesitatea luării hotărârilor pe baza realității câmpului de luptă, a contactului direct și permanent cu comandanții și trupelor de teren, a emiterii de ordine scurte și directe către eșaloanele inferioare, precum și a acordării acestora a libertății de acțiune și inițiativei necesare îndeplinirii misiunii primite.
Eliberarea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei nu a însemnat, însă, și sfârșitul participării armatei române la război. Motivând buna desfășurare a operațiilor militare la flancul sudic al frontului, Hitler a solicitat la 27 iulie 1941 continuarea acțiunii militare și dincolo de Nistru. Conștient de șantajul practicat de Fuhrer – dat fiind diferendul cu Ungaria care ocupase partea nord-vest a României – Ion Antonescu nu l-a refuzat, declarând la 31 iulie, că ”va merge până la capăt”, că ”nu pune niciun fel de condiții și nu discută cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu”, că are ”deplină încredere în justiția pe care Fuhrerul Cancelar Adolf Hitler o va face poporului român”.
Acceptând această cerere – sosită într-un context în care armatele sovietice nu erau nici pe departe înfrânte și în care armata ungară lupta alături de Wehrmacht – Ion Antonescu a declarat că face acest lucru pentru a obține sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniței de vest a țării rășluită de Ungaria în 1940. În afara acestui argument, el a mai invocat motive de loialitate față de aliatul german și de necesitate strategică. În aceste sens, după ce releva contribuția hotărâtoare a trupelor germane în operațiile militare din Basarabia și Nordul Bucovinei, Ion Antonescu declara următoarele în Consiliul de Miniștri, la 5 septembrie 1941: ”Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus la Nistru și să le fi spus nemților apoi: La revedere!”.
Decizia personală a conducătorului statului a întrunit opoziția liderilor principalelor partide politice ale țării, Iuliu Maniu declara încă de la 18 iulie 1941: ”Nu avem niciun soldat de sacrificat pentru interese străine. Trebuie să cruțăm armata română pentru scopurile noastre românești care sunt mult mai mari și de tragică actualitate pentru foarte apropiate vremuri”.
În lumina datelor de care dispunem până în momentul actual, credem că hotărârea mareșalului Ion Antonescu de a trece Nistrul și a lupta, mai departe, în adâncul teritoriului sovietic a fost o decizie: politică – națională – costisitoare – inevitabilă.
Doar Armata 4 română – ce-și recuperase de la Armata 11 germană diviziile din corpurile 3 și 5 care au acționat în anumite momente ale ofensivei sub comandă germană – menținută până la sfârșitul primei decade a lunii august 1941 în apărare pe Nistrul inferior, a rămas în subordinea Marelui Stat Major român.
La 8 august 1941, Marelui Cartier General român a emis Directiva operativă nr.899 prin care Armata 4 română primea misiunea să acționeze ofensiv spre Odessa. În acest scop, între 8 și 13 august, corpurile 1,3 și 5 armată au forțat Nistrul, între Tighina și Dubăsari.
Începută la 22 iunie 1941, campania eliberatoare a armatei române în Basarabia și în partea de nord a Bucovinei s-a încheiat la 26 iulie același an, când forțele sovietice au fost respinse din Cetatea Albă.
Pentru România intrarea în război nu avusese un caracter de cotropire, ci unul de reîntregire, determinat de brutalul ultimatum din iunie 1940 soldat cu ocuparea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei, străvechi teritorii românești.
Responsabilitatea angajării țării în război a aparținut generalului Ion Antonescu, care își asumase conducerea țării în septembrie 1940. Deși nu fusese consultat, regele Mihai și-a dat imediat acordul față de acțiunea întreprinsă, adresând la 22 iunie 1941 lui Ion Antonescu o telegramă prin care ura militarilor români ”sănătate și putere ca să statornicească pentru vecie dreptele granițe ale neamului”.
La rândul lor liderii partidelor istorice (PNL și PNȚ), deși manifestaseră rezerve serioase față de aderarea României la Pactul Tripartit, față de sosirea trupelor germane în țară și față de politica lui Ion Antonescu de apropiere față de Germania, nu au luat atitudine împotriva participării la război alături de Reich pentru eliberarea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei. Mai mult, Iuliu Maniu își declara deschis adeziunea față de acțiunea eliberatoare din estul și nord-estul țării, într-o scrisoare din 18 iulie 1941 adresată generalului Ion Antonescu: ”...Recunoștința țării domnule general, comandantul de căpetenie, pentru generalii, ofițerii și soldații români și pentru dumneavoastră va fi eternă”. Singurul partid care a condamnat de la început angajarea țării în război a fost Partidul Comunist sucursala Cominternului și Agentul Kremlinului, care nu a avut forța necesară să influențeze desfășurarea evenimentelor.
La acțiunile militare pentru eliberarea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei au participat trei armate ( 3 și 4 române și 11 germană) cu 10 corpuri de armată (șapte române și trei germane) care au avut în compunere 20 de divizii.
În cele 35 de zile de luptă desfășurate în Basarabia și nordul Bucovinei armata română a angajat 473.103 militari (ofițeri – 18.361; subofițeri – 17.286; trupă – 437.456).
Operațiile militare au relevat capacitatea comandamentelor și statelor majore de a organiza și conduce trupele în luptă, necesitatea luării hotărârilor pe baza realității câmpului de luptă, a contactului direct și permanent cu comandanții și trupelor de teren, a emiterii de ordine scurte și directe către eșaloanele inferioare, precum și a acordării acestora a libertății de acțiune și inițiativei necesare îndeplinirii misiunii primite.
Eliberarea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei nu a însemnat, însă, și sfârșitul participării armatei române la război. Motivând buna desfășurare a operațiilor militare la flancul sudic al frontului, Hitler a solicitat la 27 iulie 1941 continuarea acțiunii militare și dincolo de Nistru. Conștient de șantajul practicat de Fuhrer – dat fiind diferendul cu Ungaria care ocupase partea nord-vest a României – Ion Antonescu nu l-a refuzat, declarând la 31 iulie, că ”va merge până la capăt”, că ”nu pune niciun fel de condiții și nu discută cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu”, că are ”deplină încredere în justiția pe care Fuhrerul Cancelar Adolf Hitler o va face poporului român”.
Acceptând această cerere – sosită într-un context în care armatele sovietice nu erau nici pe departe înfrânte și în care armata ungară lupta alături de Wehrmacht – Ion Antonescu a declarat că face acest lucru pentru a obține sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniței de vest a țării rășluită de Ungaria în 1940. În afara acestui argument, el a mai invocat motive de loialitate față de aliatul german și de necesitate strategică. În aceste sens, după ce releva contribuția hotărâtoare a trupelor germane în operațiile militare din Basarabia și Nordul Bucovinei, Ion Antonescu declara următoarele în Consiliul de Miniștri, la 5 septembrie 1941: ”Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus la Nistru și să le fi spus nemților apoi: La revedere!”.
Decizia personală a conducătorului statului a întrunit opoziția liderilor principalelor partide politice ale țării, Iuliu Maniu declara încă de la 18 iulie 1941: ”Nu avem niciun soldat de sacrificat pentru interese străine. Trebuie să cruțăm armata română pentru scopurile noastre românești care sunt mult mai mari și de tragică actualitate pentru foarte apropiate vremuri”.
În lumina datelor de care dispunem până în momentul actual, credem că hotărârea mareșalului Ion Antonescu de a trece Nistrul și a lupta, mai departe, în adâncul teritoriului sovietic a fost o decizie: politică – națională – costisitoare – inevitabilă.
Locotenent – colonel (rz.) dr. Ștefan Ciobanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.