Dorința de Unire s-a manifestat pregnant de-a lungul istoriei
milenare a poporului român sub forma conștiinței originii comune a
locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, în conștiința
comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații
în permanența viețuirii pe același teritoriu istoric, în
unitatea sa etnică.
Ideea
unității Țării Românești cu Moldova și cu Transilvania a fost
exprimată frecvent și hotărât în decursul secolelor de
exponenții cei mai de seamă ai poporului român, ceea ce pune în
relief viabilitatea conștiinței sale naționale, toate aceste
aspirații și idealuri comune fiind stimulate și de progresul
economic, de nevoia lărgirii și asigurării unei piețe unitare. În
felul acesta, năzuința de unire, a devenit scop politic, țelul
unirii tuturor românilor într-un stat unitar.
Tendința
permanentă spre unitate a Țărilor Române se reflectă pregnant și
elocvent și în numeroasele acte politice și culturale ale
voievozilor noștri care în evul mediu românesc urmăreau
înfăptuirea unor alianțe militare și aplicarea unor strategii
politice comune împotriva armatelor invadatoare ale imperiilor
limitrofe.
Realitatea
unității românilor pe întreg teritoriul Daciei de altă dată au
consemnat-o, deopotrivă toți cărturarii umaniști europeni care
s-au aplecat asupra studierii acestui popor în secolele XIV-XVII:
Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea),
Nicolaus Olahus (Valahul), Antonio Bonfini, secretarul regelui Matei
Corvin al Ungariei etc., iar în Țările Române ilustrii cronicari
Grigore Ureche, Miron Costin și Ioan Neculce. Oamenii politici,
diplomații și strategii europeni ai secolelor XVI și XVII știau
că cele trei țări românești formează o unitate sub raport
politic, economic și militar pentru orice campanie militară pornită
în Europa împotriva Imperiului Otoman.
Un
moment crucial și debutul în lupta românilor pentru făurirea
unității politice este marcat de opera lui Mihai Viteazul, întrat
în conștiința națională ca ”restitutor Daciae”. Marele act
al Unirii tuturor românilor, înfăptuit în anul 1600, deși de
scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă
asupra conștiinței românești. Mihai Viteazul avea să se
intituleze ”domn a toată Țara Românească, al Ardealului și a
Țării Moldovei”.
Unirea
vremelnică a Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei într-un
stat centralizat s-a înscris cu litere de aur în hronicul țării
devenind un simbol însuflețitor pentru toate generațiile viitoare
care au aspirat spre constituirea statului național unitar. Din
acest moment, lupta pentru unitatea statală și independentă nu a
mai cunoscut niciun moment de pauză. Toate marile evenimente și
proiecte românești, toate programele politice au fost dominate de
aceste idealuri naționale supreme, toți marii noștri oameni
politici și cărturari au militat într-o formă sau alta pentru
materializarea lor.
Revoluția
de la 1848 reprezintă un alt moment fundamental pentru îndeplinirea
aspirațiilor naționale ale românilor. Revoluționarii români
participanți la acest eveniment considerau că îndeplinirea acestor
aspirații vitale s-ar îndeplini fie deodată, fie mai degrabă –
în etape: mai întâi unirea – într-o primă fază – a Moldovei
și Țării Românești, pentru ca apoi după constituirea noului
stat parțial unificat, să se pășească la desăvârșirea
unității lui, la constituirea Daco-României. În fața primejdiei
– desființarea orânduirii feudale din țările Europei centrale
și răsăritene – guvernele feudalo-absolutiste s-au aliat între
ele ca să nimicească focarele revoluționare din apropierea
granițelor lor. În țările române, prin înăbușirea revoluției,
s-a reorganizat dominația boierimii conservatoare.
Deși
activitatea diplomatică a Moldovei și Țării Românești reflecta
cu precădere interesele marii boierimi, nu se putea vorbi de o
politică subsumată Părții Otomane. Ideea de unire a Moldovei și
Țării Românești, transformarea autonomiei în independență
deplină și înlăturarea regimului anacronic feudal, care se găseau
în programul revoluționarilor de la 1848 au constituit obiectivele
fundamentale pentru care vor lupta mai departe foștii participanți
în mișcările din 1848.
Cu
toate că schimbări limitate s-au remarcat în politica externă
oficială a Principatelor Române, ca urmare a revoluției, totuși
adevărata continuatoare a diplomației revoluției de la 1848 a fost
emigrația revoluționară română. Foștii revoluționari, fiind
expulzați din țară, se vor îndrepta spre centrele apusului
(Paris, Londra), în special spre acelea unde ideile de libertate
aveau mai mult ecou și unde se spera că protestele lor vor găsi un
răsunet. Ei se vor transforma în ambasadori ai poporului român și
vor căuta să atragă atenția diplomației europene prin contacte
cu diferite personalități politice și prin redactarea de memorii
în care căutau să câștige de partea cauzei românilor cercurile
politice și opinia publică progresistă.
De
acum înainte începe pentru emigranți o nouă activitate, care de
fapt nu era decât continuarea celei dintâi dar sub o altă formă.
Proiectele Unirii, ale independenței vor forma subiectele unor lungi
și adâncite studii politice înglobate în angrenajul politicii
europene. Activitatea lor a avut scopul – pe lângă acela de
informare și propagandă de a ține la curent pe patrioții din țară
asupra evenimentelor mai importante desfășurate în Europa și
asupra evoluției situației privind cauza românească – și pe
acela de a ține o legătură permanentă cu guvernele diferitelor
țări, de a influența deci politica externă a acestora.
În
vara anului 1853 izbucnește războiul Crimeii. Acest eveniment marca
în Principate începerea unei noi etape în lupta pentru cauza
românească. Emigrația românească a văzut în deschiderea crizei
orientale prilejul favorabil rezolvării cauzei ei.
Lungile negocieri
diplomatice și desfășurarea acțiunilor militare au oferit
exilaților români ocazia să ducă o largă activitatea diplomatică
și o acțiune de propagandă în fața opiniei publice. De asemenea,
cercurile diplomatice europene au primit de la români în ultimele
luni ale anului 1855 și în cursul anului 1856 o serie de memorii.
Pentru a trezi interesele marilor puteri europene, aproape
întotdeauna chestiunea Principatelor Române era tratată, în
memoriile lor, în cadrul problemelor politice internaționale,
insistând asupra rolului pe care-l puteau juca românii la porțile
Orientului. Totodată ei căutau să țină legătura permanentă cu
patrioții români din țară, îndemnându-i pentru a conjuga
acțiunea lor cu aceea a emigrației revoluționare și a-i ajuta în
desfășurarea luptei. Astfel activitatea exilaților revoluționari
reflecta năzuințele întregului popor.
Contradicțiile
survenite între marile puteri și impulsul dat de către români
activităților au făcut ca problema Unirii Principatelor Române să
devină o chestiune de importanță europeană, fiind discutată atât
la Conferința de la Viena din 1855, iar apoi mai amplu în 1856 la
Congresul de la Paris.
Spre
sfârșitul anului 1855, împrejurările externe indicau
posibilitatea realizării Unirii Principatelor. Dacă Unirea tuturor
românilor rămânea un deziderat de viitor, Unirea Moldovei și
Țării Românești devenea scopul imediat ce urma să fie realizat.
Problema viitorului lor, statul internațional, a reorganizării lor
pe baze moderne, precum și aceea a Unirii, au format constant, una
din preocupările permanente ale diplomaților europeni. Activitatea
neîntreruptă a exilaților români a contribuit la crearea unei
atmosfere favorabile cauzei românești.
Deschiderea
Congresului de la Paris, la sfârșitul lunii februarie 1856 va da
prilejul de a se lua în discuție problema Principatelor Române de
către cercurile diplomatice europene. Odată cu Congresul de la
Paris, istoria poporului român intră într-o nouă fază și odată
cu aceasta și istoria sa diplomatică.
La
13/25 februarie 1856, au început lucrările Congresului, care reuni
șase puteri: Franța, Anglia, Rusia, Austria, Turcia, Sardinia, iar
spre sfârșit adăugându-se a șaptea, Prusia. Marile puteri au dat
o deosebită importanță problemei Principatelor. S-a discutat și
soarta altor națiuni, dar aceea a românilor a format unul din
punctele principale, care a iscat multe discuții și atitudini
divergente. Chiar din prima ședință de la 13/25 februarie, s-a pus
în discuție situația Moldovei și a Țării Românești. S-a
specificat că ele își vor păstra privilegiile și imunitățile
sub suzeranitatea Porții și că sultanul, de acord cu puterile
europene, va acorda o organizare internă conformă cu nevoile și
dorințele populației. În ședința din 16/28 februarie s-a hotărât
suprimarea protectoratului Rusiei asupra Principatelor Române și
înlocuirea lui printr-o garanție colectivă a celor șapte mari
puteri. Dacă exista un consens unanim cu privire la punerea
Principatelor Române sub garanția Europei, nu toate puterile erau
de acord pentru unirea lor.
Chestiunea
Unirii a împărțit puterile europene în două tabere. Fiecare
dintre ele a susținut-o sau a combătut-o după cum le dictau
interesele. Franța s-a situat în fruntea puterilor favorabile
dezideratului românesc. Prin Unirea celor două țări ea voia să
creeze un stat tampon între Turcia și celelalte state, să aibă în
același timp un debușeu economic și să-și extindă sfera sa de
influență politică. Interesele rusești de slăbire a Imperiului
Otoman și de înlăturare a influenței Austriei din țările române
coincideau în mod obiectiv cu năzuințele poporului român de a-și
făuri un stat național.
Diplomația rusă găsea în problema
Principatelor Române ocazia de a destrăma unitatea de acțiune a
adversarilor săi, apropiindu-se de Franța. Sardinia și Prusia,
care urmăreau și ele să-și realizeze unitatea națională,
sprijineau de asemenea chestiunea Unirii. Susținând aspirațiile
poporului român, ele își apărau propria cauză, amândouă fiind
interesate în slăbirea Austriei, care se opunea în mod înverșunat
la înfăptuirea scopurilor lor naționale. Turcia nu avea nimic
împotriva instalării unui protectorat al marilor puteri, dar dorea
să-și consolideze autoritatea ei politică. Era însă adversara
Unirii Principatelor Române, fiind convinsă că Unirea ar contribui
mult la crearea de condiții prielnice pentru obținerea
independenței. Austria, urmărind să-și extindă influența și
dominația economică asupra Principatelor Române, unde avea mari
interese comerciale, susținea separația. Anglia își făcuse din
integritatea Imperiului Otoman o adevărată dogmă politică.
Influența ei la Constantinopol și largile concesii comerciale de
care se bucura în Turcia, îi dictau o atitudine favorabilă Porții.
În ceea ce privește Unirea Principatelor Române, ea va avea o
poziție oscilatorie.
În
ședința din 27 februarie/10 martie 1856, congresul încredința
unei comisii, să elaboreze articolele tratatului cu privire la
Principate. În ședințele următoare se hotărî ca sultanul să
convoace atât în Moldova cît și în Țara Românească adunări
ad-hoc care să exprime dorințele populației cu privire la
organizarea țărilor române, iar o comisie internațională formată
din reprezentanții puterilor garante, urma să fie trimisă la
București și împreună cu delegatul puterii suzerane trebuia să
cerceteze situația și sentimentele românilor și să raporteze
rezultatul către marile puteri cu privire la părerile emise de
adunările ad-hoc care, întrunite în conferință, aveau să
stabilească reorganizarea definitivă.
De asemenea se hotărî că o
oaste națională să mențină ordinea internă și se specifica, în
cazul când liniștea în Principate ar fi amenințată, că puterile
garante se vor înțelege cu Poarta asupra măsurilor de luat pentru
a menține ordinea legală. Chestiunea Principatelor a fost reluată
în ședința din 8 aprilie de către reprezentantul Franței,
Bourqueney, care preciza instrucțiunile comisarilor, care trebuiau
să se ducă în țările române. Cum plebiscitul nu se putea
desfășura în prezența trupelor de ocupație, Congresul a luat în
discuție și retragerea trupelor austriece, Austria motivând
retragerea mai întâi a trupelor rusești din sudul Basarabiei
revenit Moldovei după răpirea Basarabiei în 1812.
Deși
în tratatul încheiat cu ocazia Congresului de pace, se prevăzuseră
unele măsuri cu privire la Principatele Române, ca garanția
marilor puteri europene, interzicerea amestecului extern, afirmarea
autonomiei, totuși chestiunea atât de arzătoare a Unirii nu a
primit nicio rezolvare. Discuțiile cu privire la situația politică
a Principatelor Române vor continua cu îndârjire între marile
puteri și după încheierea Congresului de la Paris, ceea ce va
necesita multă dârzenie în eforturile patrioților români. Lupta
hotărâtă a maselor, acțiunea energică a mișcării unioniste, ca
și impetuoasa activitate a exilaților au dat un nou curs chestiunii
Principatelor Române. Românii își dădeau seama că îndeplinirea
marelui deziderat istoric depindea înainte de toate de propria lor
activitate și de energica lor putere de luptă.
În
această nouă etapă, expirând mandatul de guvernare al domnilor
din Principate, Grigore Ghica și Barbu Știrbei, se hotărî
înlocuirea lor cu câte un caimacam, în Țara Românească fiind
numit Alexandru Ghica iar în Moldova Teodor Balș. Cel dintâi, deși
cu convingeri conservatoare, nu s-a situat pe o poziție ostilă
Unirii, pe când cel de-al doilea a avut o atitudine hotărât
antiunionistă, colaborând cu reprezentanții străini potrivnici
dorinței românilor.
Lucrările
în vederea redactării firmanului de convocare a Adunărilor ad-hoc
au început în primele zile ale lui septembrie 1856. Ele s-au
tărăgănat din cauza prelungirii ocupației austriece, pe de-o
parte, iar pe de alta, pentru că Poarta, folosindu-se de
neînțelegerile dintre puteri, nădăjduia ca printr-o notă
adăugată la firman să excludă în mod indirect chestiunea Unirii.
Acest procedeu era inspirat de Austria, fiind aprobat, în același
timp și de ambasadorul englez. Cu toate acestea, unitatea de acțiune
a reprezentanților Franței, Rusiei, Sardiniei și Prusiei au făcut
ca proiectul de firman să fie redactat în spiritul prevederilor
adoptate de Congres fără a se limita puterile Adunărilor ad-hoc.
În urma presiunilor puterilor favorabile românilor, Austria a
început retragerea trupelor din Moldova și Țara Românească.
Reîntoarcerea
exilaților în vara anului 1857 dădu un nou impuls mișcării
unioniste. Dar, în curând, în Moldova activitatea unionistă avu
de întâmpinat o înverșunată opoziție din partea organelor
locale, care mai târziu se va transforma în ingerințe și acțiuni
de persecuție din partea acestora. Moartea lui Teodor Balș nu aduse
nicio schimbare în ceea ce privește atitudinea cârmuirii față de
mișcarea unionistă. Noul caimacam, N.Vogoride, era un și mai zelos
separatist, fiind, un instrument în mâinile consulului austriac de
la Iași. Protejat de Austria și de Turcia care îl susțineau și
utilizând toate mijloacele legale și ilegale, noul caimacam reuși,
cu toată rezistența membrilor unioniști, de a falsifica listele
electorale. Moldova se găsea într-o stare de efervescență. Cu
toate protestele reprezentanților Franței, Rusiei, Sardiniei și
Prusiei la Constantinopol și dovezile evidente aduse de români,
alegerile avură loc, fiind constituită o adunare reacționară
ostilă Unirii, compusă din oamenii lui Vogoride.
Această
situație petrecută în Moldova a generat o puternică tensiune
diplomatică între Franța, Rusia, Sardinia, Prusia, pe de o parte
și Turcia, Anglia, Austria, pe de altă parte. Criza diplomatică a
fost totuși rezolvată în urma întrevederii de la Osborne (6-9
august 1857) între Napoleon al III-lea și regina Victoria. Prin
rezultatul său, pactul a permis mișcării unioniste să-și
consolideze pozițiile electorale. Noile alegeri din Moldova, ca și
cele din Țara Românească, au asigurat formarea unor adunări
unioniste. Activitatea acestor două Adunări a însemnat o etapă
importantă în lupta poporului român.
În
toamna anului 1857 a început activitatea acestora. În noile
Adunări, în afară de conservatori, care nu aderaseră la forma
politică a Unirii, majoritatea covârșitoare o formau unioniștii.
Partida națională, expresie a acestei mișcări, era o formație
politică eterogenă, care cuprindea pe reprezentanții tuturor
claselor Principatelor, reflectând interese adesea contradictorii.
Convocarea lor a arătat Europei adeziunea la ideea Unirii,
spulberând afirmațiile acelor puteri garante care susțineau că
Principatele Române sunt ostile programului unionist. Ambele Adunări
prezentară drept deziderate ale Principatelor Române următoarele
puncte: autonomie, unire, domn străin și guvern reprezentativ, la
care mai adăugară și un al cincilea punct, neutralitatea
Principatelor. Lucrările celor două Adunări arătară Europei că
una dintre cele mai arzătoare dorințe ale poporului român era
aceea de a-și constitui un stat unitar și a-și dobândi
independența.
La
7/19 august 1858, Conferința de la Paris își încheie lucrările
după ce elaborase Convenția, act fundamental prin care puterile
garante încercau să dea o soluție problemei Principatelor. Ea nu
dădu satisfacție dorințelor românilor cu privire la Unire.
Separația a fost menținută, specificându-se că vor fi doi domni,
două guverne, două Adunări. Singurele elemente de Unire din
Convenție, au fost instituțiile ce trebuiau să ia naștere la
Focșani, anume Comisia Centrală și Curtea de Casație. Deși se
preciza că în ambele Principate vor exista administrații separate,
se hotărî că ele vor purta denumirea de Principatele Unite ale
Moldovei și Valahiei, rămânând sub suzeranitatea sultanului și
sub garanția colectivă a puterilor garante. Stipulațiile din
Convenție erau departe de a satisface năzuințele românilor.
Conferința de la Paris impusese Principatelor o constituție
hibridă, prin care se menținu separarea lor. Rezultatele
Conferinței de la Paris din 1858 au arătat că problema Unirii nu
putea fi rezolvată pe calea discuțiilor dintre marile puteri, ci
numai printr-o acțiune energică a forțelor interne. Marele
deziderat trebuia să fie realizat fără a provoca imixtiuni
externe, mai ales că niciunul din statele europene nu se arăta
dispus să ajute la împlinirea lui. Totul rămânea în sarcina
spiritului combativ al românilor și capacităților sale politice.
Românii
își dădeau seama că înfăptuirea Unirii depinde numai de dânșii.
Convenția de la Paris înlăturând Unirea Principatelor stabilea că
vor fi aleși doi domni. Cercurile unioniste se hotărâră să
recurgă la alte mijloace pentru a realiza Unirea. Propunerea
alegerii aceleiași persoane în ambele Principate, adică
înfăptuirea unei uniri personale, a fost emisă înainte de
alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova. Ea era întrevăzută
ca o soluție a realizării dezideratului românilor. Dubla alegere,
ca formulă politică a realizării Unirii, era prevăzută fără a
se preciza în care dintre Principate va avea loc.
În
Moldova, unioniștii aveau de înfruntat candidaturile reacționare
ale fostului domn Mihail Sturza și a fiului său, Grigore. Membrii
partidei naționale nu se fixaseră asupra candidatului lor. După
multe deliberări asupra diferitelor persoane, au acceptat cu o mare
majoritate, în ședința de la 3 ianuarie 1859, candidatura lui
Alexandru Ioan Cuza. La 5/17 ianuarie el a fost ales în unanimitate
de toți deputații prezenți. Partizanii lui Mihail și ai lui
Grigore Sturza, văzându-se în minoritate, votară și ei pe
candidatul unioniștilor. În asemenea înălțătoare ocazie, Mihail
Kogălniceanu rosti impresionantul cuvânt, spunând:
”Alegându-te
pe tine domn... am voit să arătăm lumii ceea ce toată țara
dorește: la legi noi om nou... Fii dar omul epocii; fă, ca legea să
înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria
ta, ca domn fii bun, fii blând, fii bun mai ales cu aceia pentru
care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi”.
Alegerea
lui Alexandru Ioan Cuza la Iași a produs o mare nemulțumire la
Viena și Constantinopol, nefiind pe placul Austriei și Turciei.
După
alegerea din Moldova, formula Unirii personale era o soluție, care
se putea prevedea realizabilă și era discutată atât în cercurile
diplomatice străine cât și în țară. Deși ideea dublei alegeri
circula destul de intens în Principate, realizarea ei a întâmpinat
mari greutăți. La București gruparea conservatoare, susținută și
de căimăcămie, avea majoritatea în Adunare. Ea era însă
divizată, o parte susținând pe Gheorghe Bibescu iar alta, mai
mică, pe Barbu Știrbei. Divergențele dintre ei făceau ca niciunul
să nu aibă majoritatea necesară. Dar și în partida unionistă
existau rivalități. Succesul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza
constituia însă un stimulent în lupta unioniștilor.
În
noaptea de 2/3 ianuarie, deputații unioniști s-au întrunit la
hotelul Concordia. După mai multe discuții, Dimitrie Ghica a propus
ca domnul Moldovei să fie ales și în Țara Românească. Masele
populare și în special țărănimea adusă de foștii deputați
țărani ai Divanului ad-hoc, acționau, depășind intențiile
unioniștilor. Din această cauză majoritatea din Adunare a fost
silită să cedeze. În ziua de 24 ianuarie, la începutul ședinței,
Vasile Boerescu ceru o reuniune secretă, în cadrul căreia el
propuse alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, subliniind că astfel se
putea realiza Unirea. Sub impulsul acțiunii maselor populare,
deputații conservatori au aderat la propunerea unioniștilor și
astfel s-a realizat marele act al Unirii Principatelor.
Evenimentul
de la 24 ianuarie/5 februarie 1859 a însemnat unul din momentele
cele mai importante din istoria modernă a României, fiind etapa
culminantă a luptei pentru Unire, năzuința legitimă a întregii
suflări românești. Utilizând mijloace ingenioase și interpretând
în favoarea sa prevederile Convenției, poporul român a repurtat o
mare victorie, punân Europa în fața unui fapt împlinit. Alegerea
lui Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie are o semnificație deosebită,
ea însemnând succesul luptei pentru constituirea statului unitar
român ”Unirea cea mică”. Ea a fost rezultatul luptei energice
și perseverente a întregului popor român. Mihail Kogălniceanu,
vorbind despre marele act politic în 1863, spunea: ”Nu recunosc
nimănui dreptul să afirme că Unirea este actul său personal,
proprietatea sa exclusivă; Unirea este actul energic al întregii
națiuni române”.
Locotenent-colonel(rz.)
dr.
Ștefan Ciobanu
