”De
la Nistru pân’ la Tisa
Tot
Românul plânsu-mi-s‘a,
Că
nu mai poate
De
atâta străinătate.
Din
Hotin și pân’la Mare
Vin
Muscalii de-a călare,
De
la Mare la Hotin
Mereu
calea ne-o atin
............................................
Ștefane,
Măria Ta,
Tu
la Putna nu mai sta,
............................................
Doar
s’a‘ndura Dumnezeu,
Ca
să’ți mântui neamul tău
(Mihai
Eminescu, Doină)
În
analele istoriei românilor, ziua de 27 martie 1918, reprezintă un
prim moment al lungului și durerosului proces al constituirii
statului național unitar ce avea să se finalizeze la 1 Decembrie
1918.
Basarabia
ca denumire, desemnând o entitate delimitată geografic și
politico-administrativ, este de dată recentă, raportată la
dimensiunea spațio-temporală a devenirii istorice a poporului
român. Denumirea a fost inventată din considerente
politico-strategice de către aceia care prin abuz și forță au
sfârtecat trupul Moldovei, ocupându-i teritoriile dintotdeauna
românești, dintre Prut și Nistru, cu scopul de a masca apartenența
la Principatele române.
Cu
toate că denumirea a rămas acceptată până în zilele noastre
pentru teritoriul românesc cuprins între Prut, Dunărea de Jos,
Marea Neagră și Nistru, ea are la bază un fals săvârșit de
răpitorii ei care , impunându-i noul nume, fără
să-și
dea seama, au recunoscut esența ei exclusiv românească.
Mihai
Eminescu – marele nostru poet național, simbolul unității de
cuget, voință, limbă și aspirații al tuturor românilor și
simbol al spiritului românesc, icoană în fața căreia se închină
întregul nostru neam – afirma ”În toate întâmplările de până
acum, găsim repetându-se cu stăruință ca Basarabia este din
numărul provinciilor cucerite de ruși cu sabia de la tătari și de
la turci. (...) Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a
turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit neatîrnat, deși
slăbit și încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. (...) Căci
un drept nu se pierde decît prin învoirea formală de a-l pierde.
Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de
rațiuni de Stat, fie izvorâtă din orice alte considerațiuni, nu
se modifică și nu se nimicește decât din momentul în care
renunțăm la el. (...)
A
rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii
rusești. Numele Basarab și Basarabeni exista cu mult înaintea
vremii în care acest pământ devenise turcesc; acest nume singur e
o istorie întreagă”
Basarabia
n-a fost a tătarilor, turcilor și a rușilor. Ea este pământ
românesc, cât va dăinui acest neam. Năvălitorii au venit în
hoarde, l-au cucerit și stăpânit vremelnic, dar niciodată
definitv.
Ca
parte integrată a spațiului geografic românesc, teritoriul dintre
Prut și Nistru a parcurs aceleași etape istorice pe care le-a
cunoscut întreaga istorie a românilor, din cele mai îndepărtate
timpuri și până la începutul secolului al XIX-lea când a fost
cotropită de Rusia. Vestigiile descoperite în spațiul geografic
dintre Prut și Nistru probează această concluzie. Chiar un istoric
rus N.S. Derjavin scria: ”Timp de decenii întregi, o rezistență
deosebit de îndârjită față de cuceritorii romani, au opus dacii
care ocupau teritoriul Transilvaniei, Valahiei, Moldovei și
Basarabiei, până la Marea Neagră și Nistru.”
Numeroase
vestigii arheologice, inscripțiile acestora atestă existența în
secolele III-V d.Hr., pe întregul teritoriu locuit de poporul român
de la Nistru până la Tisa a unei culturi autohtone unitare atât
urbană cât mai ales rurală, care reflectă un proces lung de
individualizare, finalizat în trăsături proprii și îndeletniciri
specifice generate de un anumit spațiu social și natural.
Teritoriul
românesc dintre Carpații Orientali și Nistru, aflat în calea
tuturor migrațiilor populațiilor barbare, a suportat grave
traumatisme și influențe din partea acestora, dar și aici procesul
de dezvoltare și consolidare a poporului român, a limbii și
civilizației sale a continuat, chiar dacă, uneori, a fost mai
lent.În perioada secolelor IX-X, documente bizantine și slave,
precum și de alte proveniențe (armene, germane, ungurești etc.)
menționează în aceste spații istorico-geografice prezența unor
elemente caracteristice modului de dezvoltare a formelor tipic
românești sau se referă direct la români, pe care îi denumeau
”Vlahi”, ”Blaci”, ”Blasi”, ”Blachi”, ”Balak”,
”Olah”, ”Valah”, ”Walachen”, expresii prin care se
înțelegea, în fond, o populație romanică ce ocupa întregul
spațiu geografic din Carpați, de la Dunăre și Marea Neagră, de
la Nisa la Nistru. Până și unele documente scandinave din secolul
al XI-lea, care se refereau la legăturile cu lumea, bizantină și
la drumurile directe ce coborau prin Moldova , menționează că în
spațiul de la Carpați, Dunăre și Marea Neagră era Țara
Românilor (Blokumenn – land); locuitorii acesteia, românii
(Blokumenn), aveau relații cu pecenegii, ungurii și rușii.
Cronici
scandinave ulterioare pomenesc despre tentativele de cotropire a
acestor ținuturi ale românilor de către cnezatele Haliciului și
Kievului, tentative contracarate de rezistența dârză a
formațiunilor politico-militare românești. Despre rolul și forța
formațiunilor politico-statale românești din perioada ultimelor
migrații ale popoarelor barbare stau mărturie și numeroasele
descoperiri arheologice (unelte, arme, fortificații etc.), care
atestă preocupări constructive, productive, precum și militare
impuse de nevoile de apărare. Asemeni tuturor celorlalte așezări
românești întărite pentru apărare, erau și fortificațiile
existente pe teritoriul cuprins între Carpații Orientali, Dunărea
de Jos, Marea Neagră și Nistru, de la Baranga-Hudești, Ibănești,
Horodiștea, Dersca, Tudora, Calfa, Echinăuți, Lomacinți, Hotomel,
Alcedar, Cetatea Albă.
Tot
mai des în documentele vremii (bizantine, ungurești, rusești) au
fost semnalate puternice formațiuni feudale românești (cnezate,
voievodate, ducate) pe toată zona geografică de la Tisa la Nistru.
Știrile despre români au devenit mai evidente în condițiile
create de marea invazie mongolă de la mijlocul secolului al XIII-lea
(1241). Confruntarea cu puternicele forțe militare ale mongolilor în
anii 1241-1242 a angajat aproape concomitent, toate formațiunile
politico-militare românești. Românii nu numai că n-au putut fi
dislocați din spațiul lor natural de locuire, dar au contribuit
hotărâtor la zdrobirea și alungarea mongolilor la est de Nistru.
Basarab
I, domnul Țării Românești, a reușit să-i alunge pe tătari din
sudul Moldovei până la Limanul Nistrului, și a unit aceste
teritorii cu Țara Românească. Astfel, fâșia de teritoriu din
sudul Moldovei de-a lungul Dunării maritime și a țărmului Mării
Negre, până la Limanul Nistrului, a primit denumirea de Basarabia –
de la numele lui Basarab I, făuritorul statului centralizat de la
sud de Carpații Meridionali - Țara Românească. Limitarea sferei
de acțiune a tătarilor dincolo de Nistru, a făcut posibilă
accelerarea în prima jumătate a secolului al XIV-lea a procesului
de organizare politico-statală a românilor dintre Carpații
Orientali și Nistru.
În
fața marilor pericole (Ungaria; Polonia), formațiunile
politico-statale românești dintre Carpații Orientali și Nistru
s-au constituit într-un stat feudal puternic Moldova. Există
suficiente dovezi încă de pe vremea lui Bogdan I, că Moldova
cuprindea teritoriile locuite de români la est de Carpații
Orientali până aproape de Nistru, iar sub urmașii săi ea a unit
toți românii din aceste spații până la izvoarele Ceremușului
spre nord, malurile Nistrului la Est, până la Dunăre și Marea
Neagră la sud. Astfel, în anul 1392, Roman I s-a intitulat:
”voievod al Țării Moldovei de la munte până la mare”.
În
vremea lui Alexandru cel Bun, Moldova era un stat feudal puternic,
care se întindea de la Carpații Orientali la Nistru, de la
granițele regatului polon la Dunăre și Marea Neagră. Pentru
consolidarea granițelor țării, Alexandru cel Bun a durat puternice
fortificații, îndeosebi pe Nistru și la gurile Dunării și le-a
consolidat pe cele existente (Țețina, Hotinul, Tighina, Cetatea
Albă etc.). Despre stăpânirea statornică a lui Alexandru cel Bun
la est de Prut vorbește și faptul că din cele 24 de ținuturi ale
Moldovei din această vreme un număr important se situau în spațiul
dintre Prut și Nistru, iar unele dintre ținuturile Moldovei acelor
vremuri cuprindeau teritorii atât la est, cât și la vest de Prut.
La
venirea pe tronul Moldovei a lui Ștefan cel Mare (1457-1504), deși
țara era foarte slăbită ea continua să se găsească în
granițele sale firești, mai puțin cetățile Hotin și Chilia care
au fost recuperate în anul 1462 și 1465. Cu toate eforturile depuse
în luptele cu turcii, Moldova lui Ștefan cel Mare a pierdut două
dintre cele mai importante cetăți ale sale – Chilia și Cetatea
Albă (1484). Domnul nu s-a împăcat niciodată cu gândul pierderii
acestor cetăți. Până la sfârșitul vieții a tot încercat să
le elibereze. Contextul extern nefavorabil l-a împiedicat mereu.
După
moartea marelui voievod s-au accentuat intervențiile politice și
militare străine, îndeosebi din partea Poloniei și Turciei.
Totuși, chiar în aceste condiții integritatea Moldovei s-a păstrat
până la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș (1538) când
turcii au invadat Moldova și a fost nevoit să părăsească tronul.
Deși sultanul se obliga să recunoască individualitatea statală a
Moldovei și dreptul acesteia să-și aleagă domnul, integritatea
Moldovei a fost afectată prin ciuntirea teritoriului său. I-a fost
smuls un ”ținut de mărimea unui sangeac”. Acest teritoriu
cuprindea cetățile Tighina și Ciubărciu, împreună cu celelate
cetăți cucerite de turci în anul 1484 – Chilia și Cetatea Albă.
Întregul teritoriu a fost organizat la început, în sangeacul
Cetatea Albă. Geografic a fost denumit Bugeac. În continuare,
celelalte teritorii de la est de Prut au rămas în componența
Moldovei, împărtășind aceleași bucurii și necazuri ca și
teritoriile de la vest de Prut. Soarta românilor din această parte
a Moldovei a fost mai grea și adeseori mai primejduită datorită
deselor atacuri și incursiuni de jaf întreprinse de turcii și
tătarii din Bugeac. Dar statutul lor de locuitori ai Moldovei nu s-a
modificat nici atunci și nici mai târziu, până în anul 1812
când, întreg ținutul românesc dintre Prut și Nistru a fost
anexat de Rusia. Încercări de eliberare a acestui teritoriu de sub
stăpânirea turcă-tătară au fost în timpul domniilor lui Ioan
Vodă cel Cumplit și Aron Vodă Tiranul, dar au fost sortite
eșecului datorită superiorității armatelor turco-tătare.
În
anul 1600, când Mihai Viteazul a unit Moldova, Țara Românească și
Transilvania, oștile sale au ajuns și la est de Prut urmărind
forțele împrăștiate ale lui Ieremia Movilă. Mai târziu, în
vremea lui Vasile Lupu, teritoriul românesc dintre Prut și Nistru a
fost placa turnantă a colaborării dintre Moldova și Ucraina, mai
bine spus dintre Vasile Lupu și hatmanul Hmelnițki, care, de
altfel, s-au și încuscrit.
Și
pentru că Rusia a început să apară (mai întâi prin Ucraina cu
care s-a unit în 1654) tot mai insistent în politica externă a
Moldovei, este foarte interesant de știut, că la începutul
secolului al XVIII-lea această țară, prin cel care a inițiat
marele proces de modernizare și de dezvoltare a ei - țarul Petru I
– a încheiat cu Moldova, la 13 aprilie 1711, tratatul de la Luck
care prevedea: ”...în cazul victoriei, restabilirea hotarelor
Țării Românești Moldova pe Nistrul inferior și Dunărea maritimă
prin reunirea cu principatul românesc est-carpatic al Bugeacului,
respectiv a cazalelor Tighinei, Cetății Albe, Chiliei și
Ismailului, anexate de otomani în decursul ultimelor două secole
(art. XII)”
Deși
Rusia a fost învinsă în războiul din 1711 de către Turcia la
Stănilești, ea a început să bată tot mai insistent la porțile
Europei pe care uneori le-a forțat categoric și brutal pentru a
îndeplini, ”testamentul” lăsat de Petru I. Ea a devenit treptat
candidat, iar apoi titular în rândul marilor puteri,
politico-militare ale Europei și chiar ale lumii, râvnind la
ținuturile românești și chiar ocupând o parte din ele.
După
1700, Țările Române trebuia să se teamă nu numai de turci , ci
și de austriecii intrați în principatul Transilvaniei și, mai cu
seamă de ruși care deveneau dușmanul de la răsărit cel mai de
temut. Dacă tătarii năvăleau în goana cailor, jefuiau,
pârjoleau, ucideau și se retrăgeau în stepele lor, Rusia o mare
putere militară în ascensiune, acționa sistematic pentru lărgirea
hotarelor imperiului prin cucerirea de noi teritorii. Astfel, Țările
române, la răscruce de trei imperii au devenit teatru a numeroase
operații militare care le-au jefuit și pustiit satele și
târgurile, le-au ciopârțit teritoriile.
De
o importanță covârșitoare pentru evoluția ulterioară a
românilor a fost stabilirea, prin tratatul ruso-turc încheiat la
Iași, la 9 ianuarie 1792, a graniței Rusiei pe Nistru și ajungerea
acesteia în contact direct cu spațiul românesc asupra căruia își
ațintiseră de multă vreme privirile hulpave. În articolul III al
amintitului tratat, se specifica: ”...Nistrul va forma linia de
demarcație între Sublima Poartă și Imperiul Rusiei, astfel încât
întregul teritoriu care se află de malul drept al Nistrului va fi
restituit Sublimei Porți și va rămâne pe veci sub stăpânirea sa
absolută și incontestabilă; dimpotrivă tot teritoriul care se
află pe malul stâng al aceluiași fluviu va rămâne sub stăpânirea
absolută și incontestabilă a Imperiului rus”.
Apariția
Rusiei la granițele răsăritene ale Moldovei avea să schimbe în
mod radical poziția europeană a acesteia , cu atât mai mult, cu
cât viața politică a Europei dobândise o nouă motivație majoră
prin așa-zisa ”problemă orientală”, de la rezolvarea
căreia Rusia nu putea fi exclusă. Și eforturile făcute de Rusia
pentru rezolvarea acestei probleme au fost cu atât mai mari, cu cât
ea găsea în spațiul geografic ce forma obiectul disputei,puternice
și importante argumente etnice și religioase cu care să-și
motiveze acțiunile pentru rezolvarea în favoarea sa a ”problemei
orientale”. În Peninsula Balcanică, sub stăpânirea
Imperiului otoman, se aflau slavii de sud, ortodocși și ei, ca și
rușii. Aceștia trebuiau ”salvați” din mâinile
”păgânilor”.
Dar,
un eveniment grav a umbrit puternic lupta românilor pentru
rezolvarea dezideratelor lor de independență și unitate națională.
Este vorba de războiul ruso-turc început în 1806 și ale cărei
acțiuni militare a afectat direct situația și teritoriul
Principatelor române, acestea fiind ocupate, când de către turci,
când de către ruși. Acest război s-a încheiat cu un dezastru,
pentru Principatele române ale cărei teritoriu nu numai că a fost
pârjolit și pustiit timp de șase ani de către forțele
beligerante, dar la sfârșitul războiului, Moldova lui Ștefan cel
Mare a plătit și cel mai greu tribut, fiind obligată să suporte o
nouă ciuntire teritorială după aceea din 1775, când Bucovina
voievodală a fost răpită de Imperiul habsburgic. Rusia i-a răpit
teritoriul dintre Prut și Nistru, încorporându-l în imperiul său
sub numele de Basarabia.
Războiul
ruso-turc izbucnit în 1806 a afectat direct Principatele române.
Prin desfășurarea sa, în întregime pe teritoriul românesc a dus
la producerea unor imense pagube materiale și morale poporului
român. Cu toate acestea, românii și-au pus nădejdea în sprijinul
Rusiei în lupta lor pentru dobândirea independenței și unității
naționale. Dorința de libertate a făcut ca pe întregul
teritoriului Principatelor Române să se organizeze puternice
detașamente de panduri și voluntari, care au colaborat cu armatele
rusești împotriva turcilor. Însuși țarul Rusiei, Alexandru I,
printr-un manifest dat la 12 decembrie 1806 și citit în divanurile
celor două Principate, a promis acestora că le va păzi și le va
apăra libertățile și privilegiile. Proclamația care suna foarte
frumos și promițător pentru români nu avea decât scopul de a
câștiga susținători ai politicii țarului în rândurile acestora
pentru a se crea impresia că Alexandru I venea ca eliberator. La
început, armatele țariste nu s-au manifestat decât sporadic ca
armate de ocupație și populația colabora sincer cu speranța
eliberării Principatelor române de sub dominația otomană. Rușii
au reușit să-și mascheze foarte bine pornirile, afișând uneori
chiar bunăvoință față de români. Dar situația aceasta nu a
durat prea mult și de altfel, rușii nici nu se străduiau să-și
respecte statutul de ”eliberatori”, nici în acele momente
de început când trebuiau să fie mai interesați în a obține
sprijinul românilor. Ei au acționat adesea brutal, în relațiile
cu populația românească, comportându-se așa cum li se potrivea
mai bine, ca forțe de ocupație ale unei mari puteri expansioniste.
Imediat
ce Turcia a declarat război Rusiei, s-a produs o schimbare radicală
în situația Principatelor române care, în concepția rușilor,
încetau de a mai fi ”provincii otomane”. În monumentala
sa lucrare intitulată ”Războiul ruso-turc din 1806-1812 și
pierderea Basarabiei”, apărută la Chișinău în anul 1938,
repurtatul istoric Ion Nistor sublinia: ”Rusia le considera ca
teritorii cucerite (de ea-n.n.) prin forța armelor. Guvernul
interimar urma să fie rusesc, iar Ipsilanti, guvernator rus al
Principatelor”.
Armatele
ruse în primii doi ani ai războiului, obligate să acționeze
dispersat, îndeosebi pentru a păstra cetățile dunărene și
poziții cât mai favorabile în Țara Românească, nu au reușit să
obțină succese deosebite pe câmpul de luptă. Obiectivele
politico-militare foarte pretențioase ale țarului au fost torpilate
de acțiunile militare și chiar de victoriile turcilor și tătarilor
împotriva armatelor ruse de la Dunăre. În lucrarea sa cu un
puternic caracter documentar pentru istoria României, intitulată
”Rusia și bazinul dunărean”, istoricul și diplomatul Leon
Casso, născut în Basarabia sublinia că tocmai în această vreme
(a războiului-n.n.) nemărginitele visuri de până atunci ale lui
Alexandru I de a continua politica Ecaterinei a II-a în Peninsula
Balcanică au luat o formă mai concretă sub influența prințului
Czartoryski. Acesta din urmă gândindu-se mereu la restabilirea
Poloniei, la începută sub egidă rusă, iar mai apoi sub
protectorat francez, a sfătuit printr-un raport pe Alexandru I, încă
din 1804 să-și caute pentru sine o înlocuire pentru aceste
neînlăturate pierderi în noi anexiuni teritoriale în detrimentul
imperiului turcesc. I s-a oferit acesteia din urmă însemnate
teritorii la Dunăre cum ar fi Valahia și Serbia, pe când Rusiei
i-ar fi rămas numai Moldova.
Speriat
că va pierde totul, țarul a intensificat tratativele sale cu
Napoleon, de la care, în anul 1807 n-a reușit să obțină nici
măcar promisiuni în problema Principatelor. În cadrul demersurilor
cancelarului rus la Paris, prin intermediul ambasadorului, s-a
încercat să se obțină sprijinul împăratului francez în
politica Rusiei față de Poartă. Rușii doreau ca Napoleon să-l
convingă pe sultan ca Turcia să ”cedeze” Rusiei cel
puțin teritoriul românesc dintre Prut și Nistru pe care, pentru
a-i păcăli pe francezi, l-au numit Basarabia. Acesta era un nume
fals, a cărei semnificație francezii nu o cunoșteau; în realitate
desemna doar o fâșie îngustă de teritoriu din sudul Moldovei,
situată în lungul Dunării maritime până la Marea Neagră. Fâșia
purta acest nume pentru că în secolul al XIV-lea a fost parte
integrată a Țării Românești, denumită și Țara Basarabilor,
după numele familiei domnitoare a Basarabilor.
Românii
au înțeles mai bine care e adevărata față a lucrurilor, după
ce, în anul 1808, țarul Alexandru I a obținut asentimentul lui
Napoleon pentru ocuparea și încorporarea la Rusia a Principatelor
române.
În
perioada 1808-1811, conflictul ruso-turc s-a desfășurat fără
rezultate decisive. În tot acest timp, acțiunile armate au devastat
Principatele române, situația economică devenind ”alarmantă”.
Acestea erau ocupate și pedepsite pentru ”infidelitatea”
lor, când de turci, când de ruși, după cum unii sau ceilalți
reușeau să pună stăpânire pe teritoriul lor.
În
anul 1811, comanda armatei ruse desfășurată pe frontul de la
Dunăre și care ocupase Principatele române , a fost încredințată
generalului Kutuzov, general cu o bogată experiență dobândită și
în războaiele ruso-turce anterioare. Generalul, a fost și este
urât de români pentru măsurile dure întreprinse. Același istoric
basarabean Ion Nistor sublinia: ”Sub noua conducere a lui
Kutuzov politica rușilor în Principate se accentua tot mai mult în
sensul rusificării așezămintelor și al contopirii lor cu cele
rusești. Divanul fu redus în drepturile sale, de asemenea, și
influența boierilor asupra administrației țării”.
Presiunile
rusești asupra Turciei s-au intensificat. În urma mituirii
delegațiilor turci – prin intermediul lui Manuc Bei, a trădării
dragomanilor fanarioți Dumitrache și Panait Moruzi (care au tăinuit
sultanului scrisoarea trimisă de Napoleon privind începerea
campaniei militare contra Rusiei) și a atmosferei de panică creată
în mod abil de Kutuzov și cei doi frați Moruzi în tabăra marelui
vizir, a fost încheiată precipitat la 16/28 mai 1812, pacea de la
București.
În
articolul IV al tratatului de la București, se stabilea granița
dintre Rusia și Moldova astfel: ”Prutul, din punctul unde acest
râu, pătrunde în Moldova până la confluența lui cu Dunărea,
apoi, începând din acest loc, malul stâng al acestuia din urmă
fluviu până la Chilia și la vărsarea sa în Marea Neagră,vor
forma hotarul celor două imperii....Sublima Poartă renunță la
toate drepturile sale pe teritoriul situat pe malul stâng al
Prutului și îl cedează curții imperiale a Rusiei, împreună cu
toate fortărețele, orașele și locuințele care se găsesc acolo,
precum și jumătate din râul Prut care formează frontiera dintre
cele două imperii”. Mai departe, în articolul V al tratatului
se consemna: ”Maiestatea Sa împăratul întregii Rusii cedează
și restituie Sublimei Porți otomane partea din Moldova care este
situată pe malul drept al Prutului, precum și Marea și Mica
Valahie cu toate fortărețele în starea lor actuală, orașele,
târgurile, satele, așezările de orice fel și tot ce cuprind
aceste provincii, împreună cu insulele de pe Dunăre”.
Și
astfel, printr-o tranzacție care eluda cele mai elementare drepturi
ale unui popor, Rusia câștiga un nou teritoriu în drumul său spre
centrul Europei. Desigur, ”noua pradă” nu era atât cât
își programase pentru această etapă hălpărețul imperiu. Turcia
părea mulțumită că scăpase destul de ieftin dintr-un conflict de
care se temuse atât de mult, făcând o cesiune fără a avea
mandatul unui temei legal.
Anexarea
teritoriului românesc dintre Prut și Nistru era numai o parte
infimă din valoarea programului pe care Rusia își propusese să-l
realizeze la Dunăre, căci Dunărea era obiectivul etapei începute
prin războiul declanșat în anul 1806 împotriva Turciei. Această
acțiune se înseria în vastul program expansionist pe care Rusia
l-a început în anul 1654, când ”s-a unit” cu Ucraina lui
Bogdan Hmelnițki și l-a continuat, întinzându-și tentaculele
spre toate punctele cardinale.
Deși
nu a dobândit întregul spațiu românesc extracarpatic așa cum
și-a propus, Rusia era totuși satisfăcută cu teritoriul dintre
Prut și Nistru, căci acesta însemna un pas sigur spre Peninsula
Balcanică; totodată îi oferea posibilitatea să-și înfigă solid
mâna în Dunărea maritimă, să emită pretenții de țară
europeană riverană la Dunăre și-i prelungeau pozițiile spre
strâmtori, spre Balcanii locuiți de slavi și chiar spre centrul
Europei. ”Prin bucata din Moldova alipită la Rusia ni s-a dat
putința pentru prima oară să dovedim popoarelor creștine din
Balcani în ce constă deosebirea dintre creștinii de sub jugul
otoman și gradul de fericire ce i-ar aștepta (s.n.), dacă
ar fi adumbriți de aripile vulturului cu două capete”, spunea
Leon Casso.
Revenind
la textul tratatului de pace de la București, vom constata un lucru
foarte interesant. Nicăieri în articolul IV și nici în articolul
V nu apare denumirea de Basarabia pentru teritoriul anexat de Rusia
prin acest tratat. El este definit doar prin limitele care trebuiau
să-l separe de Moldova. Și nici nu putea fi numit într-un fel sau
altul, pentru că acest teritoriu nici nu avea vreun nume. El era pur
și simplu o parte a Moldovei pe care cineva dacă ar fi avut nevoie
s-o numească cumva, i-ar fi spus, partea de est a Moldovei, cel mult
ținutul dintre Prut și Nistru pentru a o explica din punct de
vedere geografic. Cât privește numele de ”Basarabia”, pe
care, în mod fals i l-au dat cotropitorii, el definea, înainte de
1812 , așa cum s-a arătat doar fâșia din sudul acestui ținut,
aflată în lungul Dunării maritime până la Marea Neagră,
teritoriu care, în secolul al XIV-lea făcuse parte din Țara
Românească a Basarabilor.
Pretinzând
că au luat Basarabia de la turci, rușii își făureau un alibi
pentru raptul teritorial săvârșit pe seama Moldovei în 1812. Ei
au profitat de faptul că lumea europeană nu putea și nici nu avea
vreun interes să facă o deosebire între Basarabia adevărată
căreia i se mai zicea și Bugeac, și Basarabia inventată de ruși
în timpul tratativelor cu Franța între anii 1807-1808. Rusia nu
era nici pe departe satisfăcuta cu această ”achiziție”
nouă mult prea mică față de pretențiile ei, dar primejdia
franceză care devenise iminentă în primăvara anului 1812, a
obligat-o să încheie ”oricum” campania la Dunăre,
pentru a putea să-și economisească forțele în vederea războiului
cu Franța. Deziluzia Petersburgului este exprimată de Casso astfel:
”Desigur planurile noastre erau mult mai largi la 1806, noi (rușii
– n.n.) credeam că luăm fără luptă amândouă Principatele și
să facem din ele patru gubernii rusești și la sfârșit să ne
limităm la o achiziție mai modestă, din care s-a putut numai
singura provincie a Basarabiei”.
După
ce soarta Basarabiei fusese hotărâtă, țarul Alexandru I s-a
străduit și, în parte a reușit, să creeze aparența unei
situații de continuitate administrativă și economică, ceea ce s-a
resimțit oarecum în atitudinea populației, atitudine care în
general s-a manifestat prin indiferență, posibilitatea unei
opoziții deschise de noul stăpân fiind greu de presupus.
În
perioada care a urmat anului 1812, stăpânirea rusească a creat
iluzia că nobilimea locală avea acces la conducerea țării și că
ea era lăsată în formele ei de organizare tradițională. Dar, o
analiză obiectivă a situației, chiar din această perioadă relevă
cu totul altă realitate. Din ziua anexării la Rusia și până în
1917, Basarabia a fost administrată de fapt de un administrator al
Țarului, al tuturor ministerelor din Petersburg, de fapt de un
guvernator general rus, de cele mai multe ori, mai cu seamă la
început, cu altă situație în stat și la Curtea imperială. El
avea puteri discreționare; de la el purcedea și prin el se făcea
totul în interesul statului rus subliniază istoricul rus dr. Petre
Cazacu în lucrarea sa ”Moldova dintre Prut și Nistru 1812-1918”
apărută la Iași.
Un
fenomen care va crea mari neplăceri curții imperiale de la
Petersburg și mare bătaie de cap lui Ciceagov, guvernatorul
provinciei, a fost emigrarea în masă a țăranilor români din
Basarabia spre Moldova, fenomen declanșat chiar în 1812, după ce
s-a aflat de încorporarea la adevărata administrație rusească a
Basarabiei. De asemenea, sub administrația acestuia, s-au făcut
primele colonizări masive cu populație de origine germană adusă
din regiunea Varșoviei, colonizările cu această populație
intensificându-se și în deceniile următoare, creându-se
numeroase așezări. Acestor coloniști li s-au acordat o serie de
privilegii în detrimentul localnicilor. Metodele și mijloacele
folosite de stăpânirea rusească în administrația Basarabiei și
în asimilarea populației românești care la 1812 era covârșitoare
în provincie, n-au reușit. Acest aspect este demonstrat de faptul
că populația Basarabiei a rămas românească după un secol de
stăpânire rusească cu toate colonizările masive de populații
neromânești (găgăuți, bulgari, evrei, tătari, ucrainieni etc.)
și deportările moldovenilor în Siberia.
În
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a faptului că
procesul de rusificare evolua pe un făgaș convenabil stăpânirii,
administrația încadrându-se tot mai statornic în canoanele
generale ale administrației rusești, Basarabia a ieșit din atenția
Curții imperiale și a guvernului de la Petersburg. Viața ei a
decurs destul de plat fără a mai fi obiect de dispută între
marile personalități de la Curtea imperială pentru a o conduce.
În
toată această perioadă procesul de rusificare a continuat,
întreaga viață politică, socială și economică fiind dominată
de stăpânitorii ruși. Doar țărănimea și unii boieri patrioți
se încăpățânau să păstreze elementele proprii de factură
morală și spirituală și, îndeosebi limba română pe care o
vorbeau în familie.
Funcționalitatea
sistemului politico-administrativ rusesc în Basarabia a fost
asigurată printr-o puternică forță militară menită să
intimideze populația băștinașă românească și s-o alinieze la
politica generală a Petersburgului. Treptat, elementul militar al
administrației rusești a fost dublat de un sistem juridic adecvat,
care avea să asigure stabilitate și forță acestei administrații.
În
același timp, stăpânirea ducea o politică de încurajare a
emigrării românilor în diferte zone ale imperiului. Mijloacele
erau diferite, de la promisiuni mincinoase la acțiuni de forță.
În
pofida tuturor măsurilor și acțiunilor întreprinse pentru
deznaționalizarea românilor și pentru diluarea continuă a
preponderenței elementului etnic românesc, în tot cursul
stăpânirii rusești în teritoriile dintre Prut și Nistru, românii
au rămas populația majoritară. În ajunul revoluției din 1917,
deci după 105 ani de asuprire, populația românească reprezenta
2/3 din locuitorii acestor ținuturi.
Stăpânirea
rusă în Basarabia a avut o înrăurire negativă asupra culturii și
vieții spirituale în general, cu efecte dezastroase îndeosebi
asupra învățământului, bisericii, limbii și literaturii române
și bineînțeles, cu implicații profunde în întreaga activitate
economică și socială a provinciei.
Multe
s-au rusificat în Basarabia în cei 105 ani de stăpânire
imperială, dar sufletul, cugetul, simțirea românească, conștiința
apartenenței la un neam latin n-au putut fi rusificate. Această
simțire, acest har ceresc i- a făcut pe românii basarabeni să
renască din propria lor cenușe, precum legendara pasăre Phoenix.
Ocuparea
Moldovei de către armatele țariste în anul 1806 și apoi
încorporarea la Rusia a teritoriului românesc dintre Prut și
Nistru în anul 1812, precum și regimul oarecum lejer ce i-a fost
rezervat populației românești în primii ani după război , au
fost făcute cu abilitate și perfidie, astfel încăt românii n-au
avut posibilitatea să-și dea seama ce-i așteaptă în noua
situație în care ajunseseră.Treptat însă, situația s-a
limpezit, autoritățile ruse instalate în Basarabia au început să
imprime tot mai clar și mai ferm atitudinea de stăpâni și nu de
”eliberatori”. Regimul politic rezervat provinciei a generat
treptat în sânul populației și al conducătorilor ei locali
atitudini de nemulțumire și de opoziție față de asprimea și
duritatea noilor reguli străine impuse de către stăpânitorii
ruși.
Atitudinea
reținută a românilor față de autorități și poziția lor,
adesea fățișe, față de măsurile de rusificare din Basarabia au
întârziat destul de mult acest proces și au anulat în mare măsură
efectele așteptate de Moscova. Așa se explică faptul că limba
română s-a putut păstra în justiție, în administrație și în
școală până la sfârșitul celui de-al treilea pătrar al
secolului al XIX-lea, iar în biserică, ea a rămas datorită
credincioșilor români majoritari, chiar și atunci când preoții
erau ruși.
Toate
evenimentele politice și culturale mai importante care s-au petrecut
în Principatele Române au avut ecouri și în Basarabia, în pofida
măsurilor foarte severe de izolare prin puternicele cordoane de
grăniceri înșirate pe Prut de către stăpânirea rusească. Așa
s-a întâmplat și la 1848, când armatele ruse dislocate în
Basarabia în vederea intervenției în Principate, n-au putut opri
complet șirurile ce veneau aici de peste Prut, despre revoluția
românilor. Speranțele românilor basarabeni s-au risipit însă
repede odată cu înfrângerea revoluției din Moldova. Cu toate
acestea în anii următori ele au renăscut, îndeosebi în timpul
războiului Crimeei când din nou, s-a putut trece mai ușor, peste
Prut. Evoluția evenimentelor în Principatele Române, declanșarea
luptei deschise pentru Unire, au făcut ca aceste speranțe să se
amplifice viguros și vertiginos în sufletele tuturor românilor
basarabeni. Reîntoarcerea la trupul Moldovei a celor trei județe
(Cahul, Bolgrad și Ismail), după pacea de la Paris (1856),
frământările din jurul Unirii Principatelor și apoi unirea însăși
au produs o vie agitație printre moldovenii dintre Prut și Nistru.
Scurta
prezență a celor trei județe din sudul Basarabiei în cadrul
statului român a avut unele efecte pozitive mai ales asupra
românilor din acest teritoriu unde, s-au luat măsuri pentru
organizarea școlii românești, a bisericii, a justiției. Din
aceste județe a fost posibilă programarea unei influențe românești
mai directe și mai largi în Basarabia rămasă sub ocupația
Rusiei, influență care a continuat și după retrocedarea către
Rusia în 1878, a acestor ținuturi. În anii 1863 – 1864
autoritățile rusești prin organele lor de informare constatau și
confirmau existența în Basarabia a unui adevărat partid al
boierilor moldoveni care întrețineau legături cu Iașul și
Bucureștiul de unde primea încurajări și chiar ajutoare. Asemenea
acțiuni desfășurate de patrioții români din Basarabia au
determinat autoritățile rusești să treacă la luarea unor măsuri
radicale pentru curmarea mișcării naționale românești de aici și
pentru accelerarea procesului de rusificare a provinciei. Din aceste
măsuri făceau parte: scoaterea limbii române din școli,
interzicerea limbii române din justiție și din toate instituțiile
administrative etc.
Lupta
românilor din Basarabia pentru emancipare națională de sub
stăpânirea tiranică a Rusiei imperiale, a cunoscut o nouă etapă
la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutului secolului al
XX-lea. Ea s-a integrat în lupta generală a popoarelor europene
încătușate în structurile anacronice ale imperiilor
multinaționale și a căpătat noi accente odată cu criza politică
și declanșarea primului război mondial cu efecte devastatoare
pentru Europa.
Un
rol important în răspândirea ideilor naționale le-a avut apariția
în anul 1906 la Chișinău, a primei gazete moldovenești
”Basarabia”. În mișcarea națională a românilor din Basarabia
s-au conturat două curente. Primul era promovat de o grupare
moderată, care se străduia să prevină o mișcare radicală
revoluționară. În concepția acesteia, problemele și
revendicările naționale ale românilor trebuiau să-și dobândească
rezolvarea exclusiv pe calea școlii și culturii naționale. A doua
grupare a mișcării naționale a românilor din Basarabia o formau
radicalii, o forță puternică, tânără care cerea înfăptuirea
urgentă a unor măsuri mai profunde în favoarea românilor. În
această grupare intrau cu precădere tineri intelectuali, studenți,
preoți, învățători, în fruntea cărora se aflau: Ion Pelivan,
Pantelimon Halippa, Ion Inculeț, Dionisie Erhan, Alexei Mateevici și
alții. Mulți din acești tineri erau contaminați de idei radicale,
socialiste, uneori acționând necoordonat și nedisciplinat, fără
înțelegerea profundă a imperativelor istorice, politice și
economice ale momentului. Grupul radical a desfășurat o activitate
continuă și energică de propagandă națională pe plan politic și
îndeosebi cultural, tipărind numeroase manifeste și broșuri în
afara materialelor publicate în presa locală.
Una
din acțiunile organizate la scara întregii provincii de mișcarea
națională a românilor din Basarabia în această perioadă a fost
Congresul învățătorilor de la Soroca, desfășurat în mai 1906.
El a adoptat o rezoluție în care se cerea insistent organizarea
învățământului public în limba română, în toată provincia.
În
anul 1907 au mai apărut în Basarabia încă două ziare:
”Moldoveanul” și ”Viața Basarabiei”.
În
anii care au urmat până la revoluția din 1917, represaliile și
prigoana împotriva luptei naționale a românilor din Basarabia au
fost continuu escaladate, mulți patrioți români devenind victime.
O parte dintre aceștia s-au refugiat în România, unde idealul lor
național a dobândit noi valențe.
Măsurile
luate împotriva românilor din Basarabia erau uneori foarte
drastice, mai ales atunci când se dovedea că erau angajați în
acțiuni de propagandă națională. Mulți dintre cei implicați
erau condamnați la deportare în Siberia. Patrioții români n-au
fost iertați pentru lupta lor națională nici de către aceia care
înainte de război i-au socotit aliații lor. Socialiștii ruși
maximaliști deveniți între timp bolșevici, au recurs la asasinate
mârșave împotriva unor români care militau pentru autonomie,
pentru limbă și cultură națională. Așa au fost cazurile
avocatului Simion Murafa, inginerului Andrei Hodorogea, protoiereii
Dimitrie Baltag și Mihail Razu, uciși de bandele de bolșevici
ruși, în anul 1917.
La
declanșarea primului război mondial, românii din Basarabia erau
puși în situația tragică de a se găsi în tabăra vrăjmașe,
cel puțin cu o parte a fraților lor – românii din ținuturile
românești încorporate Imperiului austro-ungar. Dacă România,
aflată în neutralitate până în anul 1916, intră în război de
partea Austro-Ungariei, locuitorii ei erau deja potențiali
”vrăjmași” ai românilor din Basarabia; avusese grijă
propaganda rusească de aceasta. Dacă România intra în război de
partea Rusiei, situația devenea și mai tragică pentru românii
basarabeni; propaganda rusească se străduia să-i convingă să
vadă în frații lor de peste Prut, niște ”moșieri” periculoși
care, dacă ar fi devenit stăpânii Basarabiei, i-ar fi deposedat de
pământuri. Propaganda a prins îndeosebi la evreii basarabeni, pe
care autoritățile ruse i-au speriat cu fantoma antisemitismului.
În
perioada 1914-1916, atâta timp cât România a rămas în
neutralitate, ceea ce convenea foarte mult Rusiei, rușii au luat
toate măsurile pentru a compromite România cât mai mult în fața
basarabenilor și a-i face pe aceștia să se teamă de o eventuală
intervenție românească în Basarabia. Pe de altă parte,
autoritățile au evacuat din Basarabia documente care ”nu
trebuiau” să cadă în mâinile românilor, inclusiv opere de artă
de prin mănăstiri și biserici. De asemenea, au încorporat în
armata imperială majoritatea tineretului și cea mai mare parte a
intelectualității basarabene. Dintr-o statistică rusească, reiese
că 12% din populația Basarabiei a fost mobilizată pentru război.
Desfășurarea
conflagrației mondiale, intrarea României în război la 15 august
1916, au determinat mutații importante în modul de gândire și
acțiune pentru emanciparea națională a românilor basarabeni.
Existența
pe teritoriul Basarabiei a unui număr mare de prizonieri români din
Transilvania, foști militari în armata austro-ungară, contactele
dintre românii basarabeni, militari în armata țaristă dislocată
pe teritoriul României și militari din armata română sau chiar o
parte a populației, au permis un amplu schimb de idei și
împărtășiri de sentimente care au facilitat o mai bună
înțelegere a problemei naționale a românilor aflați sub
stăpânire străină. S-a conturat tot mai clar idealul de luptă al
românilor pentru eliberarea națională de sub asuprirea imperiilor
vecine și apoi pentru unitatea națională a tuturor românilor.
În
realizarea acestui deziderat s-a angajat prin intrarea în război,
însuși Regatul României.
De
asemenea, declanșarea revoluției ruse în 1917 a marcat profund
lupta pentru eliberarea națională a românilor basarabeni. Slăbirea
puterii centrale a Imperiului țarist, dezordinea și haosul au creat
anumite condiții favorabile, chiar dacă la început au existat
unele confuzii.
La
sfârșitul lunii martie 1917 a luat ființă la Chișinău o
societate națională, care a stat la baza constituirii Partidului
Național Moldovenesc, care în aprilie și-a făcut cunoscute în
presă obiectivele și principiile de acțiune. Tot în această
perioadă s-au întreprins unele acțiuni de organizare a românilor
basarabeni aflați în diferite centre din Rusia. Astfel, la Odessa,
studenții de origine basarabeană au întocmit un manifest intitulat
”Către cetățenii pământeni”, pe care l-au răspândit în
rândurile militarilor români basarabeni aflați în număr foarte
mare în garnizoana Odessa. La Kiev, studenții moldoveni și-au
elaborat un ”program” care cuprindea ca punct de plecare Unirea
Basarabiei cu toate provinciile românești. Au fost organizate
”comitete” moldovenești alcătuite din ofițeri și soldați
basarabeni pentru apărarea drepturilor moldovenilor.
Astfel,
la 18 aprilie 1917, în Odessa s-a organizat un mare miting al
militarilor români basarabeni din garnizoană, la care au participat
circa 10.000 de oameni. Mitingul a fost condus de căpitanul Emanuel
Cateli, Pantelimon Halippa, voluntarul Păscăluță și Ion Pelivan.
Printre hotărârile adoptate la acest miting (cele devenite
general-naționale ale tuturor românilor din Basarabia),la loc de
frunte a stat aceea ca românii să dobândească dreptul ”de a
trăi slobod spre binele neamului lor” și ca țara Basarabiei să
nu se mai ocârmuiască ca o țară supusă, ci ca o țară slobodă.
Basarabia, spre binele noroadelor care trăiesc în ea, va trebui să
se ocârmuiască prin aleșii ei, care vor întocmi ”Sfatul Țării”.
De asemenea, s-a hotărât crearea unor formațiuni militare –
cohorte – care să meargă în Basaraba pentru apărarea
drepturilor naționale ale românilor. Pe teritoriul Basarabiei,
activitatea de creare a unor comitete militare ale românilor și a
cohortelor era foarte mult îngreunată și uneori, împiedicată de
numeroasele ”comitete revoluționare” ale militarilor ruși.
Treptat însă, pe măsura angajării în lupta națională și a
altor categorii sociale (preoții, învățătorii, țăranii etc.)
activitatea comitetlor ostășești s-a amplificat și încă din
aprilie 1917, Chișinăul a devenit centrul principal al organizării
și conducerii întregii activități naționale a românilor
basarabeni.
La
Chișinău exista însă un comitet executiv al soldaților și
muncitorilor, alcătuit aproape în exclusivitate din ruși, care se
opunea cu înverșunare tuturor revendicărilor românilor, mai ales
dacă acestea erau de esență națională. Instalat în fostul palat
al guvernatorului rus, devenit ”Palatul Libertății”, acest
”comitet revoluționar ”a devenit treptat cel mai dificil
adversar al luptei naționale a românilor din Basarabia. Opoziția
acestuia a fost învinsă pe măsură ce Partidul Național
Moldovenesc a dobândit noi aderenți și pe măsură ce acesta,
împreună cu comitetul militarilor, au creat și dezvoltat în
întreaga Basarabie, cohorte moldovenești. Spre aceeași idee –
autonomia Basarabiei – se vor desfășura și alte manifestări cum
ar fi: adunarea preoților basarabeni, congresul învățătorilor
din întreaga Basarabie etc.
În
vara anului 1917, din luna iunie, greul luptei naționale a românilor
din Basarabia a început să cadă pe seama militarilor care, deși
dispersați în numeroase garnizoane și fronturi, cei mai mulți
dincolo de granițele provinciei, totuși se organizau mai ușor și
se puteau impune mai bine în fața autorităților centrale. În
plus militarii sub steagurile naționale ale tuturor popoarelor
subjugate prin forță de Rusia imperială se puteau prevala în
acțiunea lor de curentul general născut în întreaga armată rusă.
Între preocupările de bază ale comitetelor militarilor basarabeni,
s-a bucurat de o mare atenție acțiunea pentru constituirea de
subunități și unități de români basarabeni în cadrul armatelor
rusești, atât pe front cât și în diferite garnizoane de pe
teritoriul Rusiei. Acestea au fost transferate în Basarabia, unde
autoritățile și întreaga populație se confruntau tot mai mult cu
mari dificultăți, cu jafuri, cu hoții și chiar cu crime săvârșite
de dezertorii ruși fugiți de pe frontul din Moldova. Pentru
organizarea, conducerea și coordonarea activității unităților
militare (cohortelor) trimise în Basarabia, a fost însărcinat
sublocotenentul Anton Crihan. La 23 iunie 1917, la Chișinău s-a
constituit Comitetul Central Ostășesc Român, care s-a încadrat de
la început în nota de conduită a Partidului Național Moldovenesc.
În iulie 1917, când Rada Ucrainei și-a manifestat tendința destul
de nevoalată de a încorpora Basarabia la Ucraina, Comitetul Central
Ostășesc Român a trimis la Kiev o telegramă foarte categorică,
în care se exprima deschis indignarea întregii populații românești
din Basarabia față de această tentativă ilegală, brutală și
nejustificată. Atitudinea românească fermă a obligat Rada
centrală ucrainieană să renunțe la tendințele ei expansioniste
în Basarabia.
În
fața provocărilor rusești, acționând în virtutea Programului
Partidului Național Moldovenesc și asumându-și o misiune deosebit
de dificilă, Comitetul Central Ostășesc Român a hotărât, la 24
septembrie 1917, să treacă la formarea unei armate naționale a
Basarabiei, dat fiind faptul că acele cohorte, constituite inițial
nu erau nici suficiente și nici nu aveau forța necesară pentru a
apăra țara de primejdiile din ce în ce mai mari. În acest scop,
cu aprobarea lui Kerenski, a fost aprobată după unele piedici și
peripeții, transferarea Regimentului 40 de rezervă din Odessa la
Chișinău, acesta fiind alcătuit în cea mai mare parte din
militari români originari din Basarabia. În continuare urmau să se
constituie și alte unități.
Pentru
eliminarea dualismului creat în conducerea mișcării naționale a
românilor din Basarabia, conducătorii celor două organisme,
Partidul Național Moldovenesc și Comitetul Central Ostășesc Român
s-au orientat spre crearea unui organism unic, Sfatul Țării, ca
organ legislativ, prin care să se rezolve toate problemele
conducerii politice, administrative, militare și economice ale
țării. La 27 octombrie 1917, Comitetul Central Ostășesc Român, a
convocat Congresul General Ostășesc la care au participat 500 de
delegați reprezentând aproximativ un sfert de milion de militari
români basarabeni din armata rusă. În final s-a adoptat hotărârea
privind autonomia Basarabiei, consfințită printr-o rezoluție
specială. Următorul punct de importanță crucială pentru viitorul
Basarabiei a fost adoptarea hotărârii de constituire a unui
organism legislativ care să se numească ”Sfatul Țării” compus
din 120 de deputați, reprezentând toate naționalitățile, în
raport cu procentajul deținut de acestea în totalul populației:
70% (84 locuri) pentru români și 30% (36 locuri) pentru celelalte
naționalități. Toate organele administrative ale Basarabiei urmau
să se subordoneze acestuia. S-a mai stabilit ca 44 dintre deputații
români să fie desemnați de către Congres, hotărâre care a fost
dusă la îndeplinire. De asemenea, exista prevederea ca în Sfatul
Țării să se dea 10 locuri (pe deasupra celor 120) moldovenilor de
peste Nistru.
Prin
complexitatea problematicii abordate, s-ar părea că acest congres
si-a depășit atribuțiile dar dacă avem în vedere că alături de
cei 600 de delegați militari au participat și 500 de delegați din
toate sectoarele de activitate ale vieții politice, economice,
sociale, culturale se desprinde concluzia că, a reprezentat un forum
național al românilor din Basarabia, un organism cu adevărat
democratic capabil și în drept să adopte hotărâri de importanță
vitală pentru acesta.
În
ziua de 21 noiembrie 1917, la Chișinău, a avut loc solemnitatea
deschiderii lucrărilor Sfatului Țării, fiind ales și președintele
acestuia – Ion Inculeț. Abia constituit Sfatul Țării a intrat în
sesiune permanentă și a început dezbaterea celor mai urgente
probleme, de rezolvarea cărora depindea restabilirea liniștii în
țară și înfăptuirea năzuințelor de libertate ale poporului.
Printre acestea menționăm noua organizare a țării și crearea
organelor administrative, militare și sociale, care să dea
contururile stabilității în toate domeniile de activitate. La
încheierea dezbaterii, la 2 decembrie 1917, s-a adoptat o declarație
prin care Basarabia, pe baza principiului că ”popoarele trebuie
să-și ia soarta în mâinile lor, alcătuindu-și stăpâniri
naționale în hotarele unde locuiesc”, s-a proclamat Republica
Democratică Moldovenească. Conform declarației, ea se păstra
în continuare în cadrul Republicii Federative Ruse, ceea ce exprima
nevoia încă de prudență față de uriașul imperiu, care rămânea
în continuare destul de puternic, dar și neputința poporului român
basarabean de a-și rezerva, deocamdată ”privilegiul” unei
independențe totale. În cadrul Republicii Democratice Moldovenești,
organul suprem conducător rămânea Sfatul Țării până la
convocarea unei adunări constituante, iar organul executiv suprem
era Sfatul Directorilor generali (guvernul) care s-a constituit la 7
decembrie 1917 sub președinția lui P.Erhan.
Având
în vedere ascensiunea continuă a dezordinilor, jafurilor și
crimelor săvârșite de bandele de dezertori ruși în Basarabia și
cum din partea autorităților rusești nu se putea spera la niciun
fel de sprijin, conducerea Republicii Democratice Moldovenești a
trebuit să apeleze la singurele forțe politico-militare care-i
puteau asigura protecția și liniștea – guvernul și armata
română.
Mișcările
ample ale trupelor ruse scăpate de sub control, acțiunile
organizațiilor bolșevice în Basarabia și în special a
”Frontotdelului” (Secția Front) – urmăreau să înlăture
organele legal și democratic constituite ale Basarabiei.
Prin
retragerea lor din România, forțele ruse vizate s-au concentrat în
spațiul dintre Prut și Nistru. Prezența și acțiunile lor generau
un dublu pericol – impunerea prin forță a unui sistem politic
contrar voinței populației de aici și distrugerea sistemului
logistic al armatei române, ce era dispus în această regiune.
În
cursul lunii decembrie 1917 pe adresa guvernului și a conducerii
militare de la Iași au sosit cereri pentru intervenția trupelor
române în Basarabia. În asemenea condiții grave, guvernul român
de la Iași a hotărât să pună la dispoziția Sfatului Țării un
detașament de voluntari transilvăneni care sosea de la Kiev, dar la
intrarea în gara Chișinău (24 decembrie 1917/6 ianuarie 1918)
acest detașament este surprins și dezarmat de trupele bolșevice.
Cu
toate că însuși situația țării era deosebit de gravă, guvernul
român a hotărât la 17 ianuarie 1918 să acorde ajutorul militar
solicitat, ceea ce a determinat conducere bolșevică de Petrograd să
ia o serie de măsuri aspre asupra personalului diplomatic și
consular și al misiunii militare române care a fost arestat și
închis. Numai protestul energic și unanim al șefilor misiunilor
diplomatice acreditate la Petrograd l-a determinat pe Lenin să
orodone punerea în libertate a personalului român.
Pentru
punerea în aplicare a hotărârii adoptate de guvern, Marele Cartier
General român a încredințat Corpului 6 armată misiunea ”să
respingă peste Nistru bandele ruse care ar încerca să treacă în
Basarabia fără ordinul comandantul rus al frontului și deci cu
intenția de a jefui sau ataca trupele noastre; să asigure ordinea
și regulata circulație pe calea ferată; să se facă ordine în
tot ținutul Basarabiei, punându-se viața și avutul locuitorilor
la adăpostul jafurilor și crimelor”.
În
seara zilei de 13/26 ianuarie 1918, brigăzile 21 și 22 din Divizia
11 infanterie comandată de generalul Ernest Broșteanu au intrat,
prin puncte diferite în Chișinău, fiind primite entuziast de
populație. Vestea apropierii și intrării trupelor române în
Chișinău a produs mari nemulțumiri la Petrograd. Consiliul
Comisarilor Poporului a hotărât ruperea relațiilor diplomatice cu
România, expulzarea reprezentanților guvernului român și mai
mult, ”fondul de aur” (Tezaurul României care se găsea la
Moscova) este declarat intangibil pentru oligarhia română. Guvernul
sovietic ”își asumă răspunderea pentru a conserva acest fond și
de a-l remite în mâinile poporului român”.
Prin
acțiunile sale militare conjugate, armata română a reușit să
restabilească ordinea și liniștea populației dintre Prut și
Nistru, iar autoritățile centrale și locale ale Republicii
Democratice Moldovenești au putut organiza și conduce reluarea
activităților politice, economice și culturale, a spiritului
național în rândul populației.
La
26 februarie/10 martie 1918 o delegație compusă din Ion Inculeț,
președintele republicii și dr. Daniel Ciugureanu, șeful guvernului
au venit la Iași pentru a mulțumi regelui Ferdinand și guvernului
român pentru ajutorul militar acordat și a discuta problema unirii
Basarabiei cu România. Primul-ministru, Alexandru Averescu și el
basarabean de origine a cerut amânarea acestui moment pentru clipe
mai favorabile, deoarece situația țării era deosebit de grea,
Puterile Centrale cerând ultimativ încheierea păcii.
În
aceste condiții, activitatea populației din acest colț de pământ
românesc s-a amplificat considerabil, la aceasta raliindu-se în
integralitate intelectualitatea de pe ambele maluri ale Prutului,
remarcându-se în acest sens activitatea lui Constantin Stere, Pan
Halippa, Anton Crihan, Ion Pelivan, Onisifor Ghibu etc. Împlinirea
acestui act și deziderat nu mai putea fi oprită de nici-o forță.
La
27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău, organismul
politic legitim, reprezentativ și democratic ales al Republicii
Democratice Moldovenești hotărăște Unirea cu România. Hotărârea
a fost adoptată cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de
abțineri, 13 deputați fiind absenți. Unirea s-a făcut cu anumite
condiții, ele asigurând autonomia provincială a Basarabiei. Faptul
că în Sfatul Țării au existat voturi împotrivă, iar Unirea a
fost votată cu unele condiții demonstrează caracterul liber,
democratic al deciziei populației din Basarabia.
După
operațiunea de votare a fost invitată în sală delegația condusă
de Alexandru Marghiloman, primul ministru român. Luând cunoștiință
de condițiile puse Sfatul Țării, șeful guvernului a declarat: ”În
numele poporului român...cu mândrie iau act de declarația
domniilor voastre pentru unire și declar că Basarabia este de acum
unită cu România, unită și nemărginită...Am luat, act de
declarația dumneavoastră și în numele guvernului român declar că
o primesc”. Ulterior o delegație basarabeană s-a deplasat la
Iași unde a prezentat regelui și guvernului român Actul Unirii. La
9/27 aprilie 1918 regele Ferdinand Întregitorul a semnat Decretul
regal nr.842 de promulgare a actului unirii Basarabiei cu România.
Unirea
Basarabiei cu România a generat o imensă satisfacție în rândul
opiniei publice românești. I-au dat glas acesteia manifestațiile,
întrunirile, serbările, slujbele religioase, declarațiile
oamenilor politici, articole de presă etc.
Un
moment de cea mai mare importanță l-a reprezentat hotărârea
Sfatului Țării din 27 decembrie/10 decembrie 1918 de a renunța la
condiția ”autonomiei provinciale” a Basarabiei în cadrul
statului român. Sfatul Țării declară în ședința sa din data de
mai sus menționată ”Unirea necondiționată cu România mamă”.
Acest organism a fost ulterior desfințat, iar toate problemele
economice, politice, juridice, militare și culturale ale Basarabiei
trecând sub jurisdicția autorităților statului român reîntregit.
Armata
română solicitată de Guvernul de la Chișinău nu s-a implicat în
acțiunile politice dar evident prezența acesteia a stânjenit
vizibil libertatea de acțiune a trupelor și forțelor bolșevice,
ostile înfăptuirii idealurilor românilor dintre Prut și Nistru.
Locul și rostul armatei române în Basarabia , în perioada
ianuarie –martie 1918 a fost sintetizat în raportul
comandantului Corpului 6 armată prezentat la 29 aprilie 1918
Marelui Cartier General român din care cităm: ”...preluarea
armamentului de la populația urbană și rurală; asigurarea celei
mai complete ordini; împingerea peste Nistru a ultimelor coloane
ruse din Basarabia și care veneau din Moldova; asigurarea
condițiilor pentru ca activitatea agricolă, economică și
comercială, să reînceapă; adunarea și inventarierea armamentului
lăsat de armatele ruse; o purtare corectă și demnă și
desfășurarea unei propagande active prin care să se apropie
populația de toate naționalitățile, iar moldovenii în special să
fie deșteptați la viața națională, combătându-se agitațiile
străinilor contra noastră”.
De
asemenea, rolul armatei române în realizarea actului Unirii
Basarabiei cu patria mamă a fost elocvent sintetizat în vara anului
1918 de către Ion Inculeț care în jurnalul său nota: ”Pentru
voi moldovenii, pentru mișcarea noastră națională, intrarea
armatei în Chișinău a fost un eveniment de primă importanță,
decisiv. Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai
multe speranțe pentru viitor”.
Unirea
Basarabiei cu România a fost hotărâtă la Chișinău, prin voința
liber exprimată de românii din acest spațiu geografic prin
intermediul Sfatului Țării – organism politic ales democratic
reprezentând populația românească majoritară și celelalte etnii
existente.
Actul
Unirii este rezultatul împletirii active a tuturor forțelor
poporului român – clasa politică, țărănimea,
intelectualitatea, propaganda națională, biserica etc. În rândul
forțelor care au pregătit și realizat unirea un rol important l-a
avut armata. Ea a fost brațul înarmat al națiunii căreia i-a
conferit încredere și a netezit procesul de unire. Fără îndoială
contextul internațional în care a avut loc evenimetul a fost
favorabil, dar adversitățile n-au lipsit. Foștii opresori, atât
sub steagul republicanismului burghez cât și sub cel roșu, al
comunismului, au luptat din răsputeri, inclusiv cu forța armelor,
pentru a-și perpetua dominația.
Cu
multă pătrundere sesiza acest adevăr marele istoric Nicolae Iorga
în lucrarea sa intitulată Originea, firea și destinul neamului
românesc apărută în 1938, la București apreciând că în
cazul în care armata ”Nu ar fi realizat un cordon de
baionete în jurul reprezentanților, dușmanii nu le-ar fi făgăduit
să se pronunțe asupra unității naționale”.
Mai
sunt doi ani până la împlinirea unui secol de la acest măreț
eveniment din istoria românilor și îmi pun întrebarea retorică:
când se va șterge lacrima amară de pe obrazul românilor dintre
Prut și Nistru prin revenirea lor la patria mamă România?
Oamenii
politici, diplomații, organizațiile nonguvernamentale de pe ambele
maluri ale Prutului se preocupă și se implică în fel de fel de
probleme planetare și europene, dar nu găsesc ”puterea”
și ”interesul” de a rezolva favorabil în spiritul
interesului național atât de mult clamat problema revenirii
ținutului dintre Prut și Nistru la patria mamă.
Românilor
nu li s-a oferit nimic pe gratis. Oamenii politici, indiferent de
culoarea lor politică, și-au dat mâna și au lucrat în folosul
nației lor, realizând statul național unitar român. Prin
acțiunile lor au pus în fața faptului împlinit atât pe prietenii
cât și pe neprietenii românilor.
De
ce factorii politici responsabili de la București și Chișinău nu
utilizează în favoarea interesului național real prevederile
capitolului A, paragraful I din Actul final al Conferinței pentru
securitate și cooperare în Europa, elaborat la Helsinki la 1 august
1975 publicat în Buletinul Oficial nr.92 din 13.08.1975 care
stipulează: ”Ele (statele semnatare – n.n.) consideră că
frontierele lor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul
internațional, prin mijloace pașnice și prin acord”. ???
Locotenent
– colonel (r.) dr. Ștefan Ciobanu
