„Presărați
pe-a lor morminte
Ale
laurilor foi,
Și
pe sacrele morminte
Puneți
lacrime și flori
Spre
a fi mai dulce somnul
Fericiților
eroi
Ridicați
pe piramida
Nemuririi
faima lor,
Scriți
în cărțile de aur
Cântecul
nemuritor!”
(Iuri
Roșca – Dermidon, Imnul Eroilor)
Armata
română – brațul înarmat al poporului – prin întreaga dăruire
și jertfa sa de sânge a reușit să elibereze la 25 octombrie 1944
ultima porțiune din pământul sfânt al Transilvaniei de nord-vest,
teritoriu strămoșesc răpit de Ungaria horthystă la 30 august 1940
prin odiosul Dictat de la Viena orchestrat de Germania hitleristă și
Italia mussoliniană, secondate din umbră de URSS-ul lui Stalin.
Escaladarea
în perioada interbelică a politicii revanșarde revizioniste și
anexioniste a Germaniei, URSS, Italiei și Japoniei, pentru a cita
doar marile puteri pe de o parte, iar, pe de altă parte politica
conciliantă a Marii Britanii, Franței și SUA care s-au complăcut
într-o situație de splendidă
indiferență ,
inițial, pentru ca apoi la finele anilor ‘30,
să promoveze față de acestea o politică de conciliere
neîntemeiată pe pregătiri militare corespunzătoare, ci mizând
îndeosebi pe îmbunarea agresorilor, a lui Hitler în primul rând,
ca și pe speranța ivirii ori chiar a provocării unor divergențe
între aceștia.
În
urma indeciziei Londrei și Parisului, Fuhrerul Germaniei, Hitler,
accedând ușor la rolul de lider european, s-a decis ca în anii
1938 – 1939, după ce a ocupat pe cale
pașnică
Austria și Cehoslovacia, să lichideze Polonia. Pericolul german a
silit, în primăvara și vara anului 1939, Anglia, Franța și URSS
ca, în spiritul politicii de securitate europeană îmbrățișată
în ultimii ani, să inițieze și să desfășoare intense negocieri
pentru realizarea unei alianțe politice și militare. Din păcate,
negocierile au fost, din toate părțile, nesincere și pline de
suspiciuni, cu sondaje secrete care se terminau la Berlin.
Decis
să evite un război pe două fronturi, Hitler a beneficiat de
situație și, pregătit cel mai bine pentru războiul fulger,
a optat pentru aliatul cel mai puțin bănuit de cineva din afara
Germaniei, dar nu și de liderii Reich-ului – URSS.
Totul
fusese anticipat în cabinetele diplomatice, dar nu și o alianță
între puterile reprezentând extremismele politice ale timpului –
fascismul și comunismul! Pentru a ajunge la Pactul din 23 august
1939, îndeosebi la faimosul său protocol secret, Fuhrerul de la
Kremlin a pretins lui Hitler importante concesii, în primul rând
teritoriale, iar acestea au fost acceptate, pe seama statelor
independente din estul Europei, inclusiv România, cedate integral
sau pe porțiuni și fără ezitare în zona de influență a
Moscovei.
Dar, indiferent ce beneficii
a adus acest mult discutat pact părților semnatare, statele vizate
direct de Acordul germano-sovietic au fost greu lovite și puse în
situația de a nu mai putea acționa eficient pentru apărarea
intereselor lor vitale. România s-a aflat, din august 1939, în
imposibilitatea absolută de a mai folosi vreunul din instrumentele
diplomatice realizate cu atâta trudă în perioada anterioară
pentru a-și asigura statu-quo-ul
teritorial. Se poate considera că izolarea sa politică s-a realizat
acum în toate coordonatele ei. România era singură și înconjurată
de state care aveau pretenții teritoriale: la vest – Ungaria, la
est – URSS, la sud – Bulgaria, la toate acestea adăugându-se
cleștele Pactului Molotov – Ribbentrop.
Cu
mâinile libere, Hitler a atacat Polonia la 1 septembrie 1939
izbucnind astfel cel de-al doilea război mondial. În timp record,
aplicându-se prevederile Pactului Ribbentrop – Molotov, Polonia a
suferit cea de-a patra împărțire din istoria sa între Germania și
URSS.
La
22 iunie 1940, Franța a capitulat. Atunci s-a produs și ultima
tentativă a cercurilor guvernante de la București de a păstra o
posibilitate de manevră în situația preeminenței Germaniei în
Europa și a alianței sale cu URSS: la 28 mai 1940, primul-ministru
Ghe. Tătărescu i-a comunicat lui Fabricius, ministrul Germaniei la
București că România își propunea să lărgească pe viitor
colaborarea „prietenească” cu Reichul german. În aceeași zi,
Carol al II-lea în cadrul unei audiențe lărgite acordate
principalilor membrii ai Consiliului de Ministrii, a recomandat
abandonarea orientării externe de până atunci a României și
promovarea în continuare, a unei politici de „adaptare la
realități”, adică de orientare spre Germania în primul rând.
Numai că, această „colaborare prietenească” a avut drept
condiție sine qua non luarea în considerare a pretențiilor
teritoriale, asupra României ridicate în vara și toamna anului
1940 de URSS, Ungaria și Bulgaria.
În
mai puțin de trei luni (iunie-septembrie 1940), România Mare opera
atâtor generații și rămasă veșnic legată de memorabilul an
1918, s-a prăbușit, pierzând prin voința învingătorilor de
moment și ca efect direct al poftelor nesăbuite ale imperialismelor
vecine, mari și mici – o treime din teritoriu și din populație,
mai precis aproximativ 100.000 km pătrați (33,3 % din teritoriul
național) și 7 milioane de locuitori după cedările teritoriale,
în majoritatea lor români (33,3 % din populație).
Situația
României s- agravat în iunie 1940 când guvernul sovietic a
transmis la București la 26 și 27 iunie două note ultimative de
comun acord cu Germania hitleristă privitoare la anexarea Basarabiei
și Bucovinei de Nord. La 28 iunie 1940, guvernul român a comunicat
Moscovei că, pentru a se evita un conflict armat, se vedea silit
să ia în considerare pretențiile URSS, dar a menționat în chip
precis că admitea
evacuarea Basarabiei și Nordului Bucovinei, ceea ce evident nu era
totuna cu cedarea lor cu acte în regulă. Notele ultimative
sovietice nu
numai că au inaugurat,
ci pur și simplu, au
declanșat
procesul dezintegrării teritoriale a României Mari.
Odată
satisfăcute pretențiile Moscovei, cine mai putea într-adevăr
stăvili acțiunile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei
încurajate de Germania, Italia și URSS? Nemulțumite de rezultatele
tratativelor inițiate de București cu Budapesta și Sofia și în
fața revendicărilor exacerbate ale Ungariei horthyste în privința
Transilvaniei, Germania și Italia și-au asumat rolul de arbitrii.
Astfel, că la 30 august 1940, la Viena au convocat pe reprezentanții
Bucureștilor și Budapestei și le-au impus semnarea unui document
(arbitraj denumit în mod oficial, dar un veritabil dictat) în
virtutea căruia România era silită să transmită Ungariei partea
de nord-vest a Transilvaniei, însumând 42610 km pătrați. și
aproximativ 2,3 milioane de locuitori, în majoritate români.
Ulterior, la 7 septembrie 1940, la Craiova, sub presiunea acelorași
actori (Germania, Italia și URSS), România a
cedat Bulgariei
Cadrilaterul (Dobrogea de Sud).
Acceptarea
Dictatului de la Viena, urmat la 31 august 1940 de un document semnat
numai de Ribbentrop și Ciano, prin care aceștia ofereau garanția
Berlinului și Romei pentru integritatea teritorială a României
mutilate, a marcat falimentul regimului instaurat de Carol al II-lea
la 10 februarie 1938.
În
acord cu opiniile vehiculate în cercurile politice, diplomatice și
militare din București, în raport cu care generalul Ion Antonescu
fost șef al Marelui Stat Major și ministru al Apărării Naționale
se bucura într-un fel de „încrederea unei mari părți din corpul
ofițeresc”, de „autoritate în armată” după cum notează
Lucrețiu Pătrășcanu în lucrarea sa Sub trei dictaturi, un
adversar declarat al politicii falimentare a lui Carol al II-lea a
fost însărcinat de către acesta la 4 septembrie 1940 cu formarea
unui nou guvern. Rezervat la început, Ion Antonescu, în urma
discuțiilor cu conducerile P.N.T. și P.N.L., cu liderii legionari
și al unor contacte cu Legația Germaniei la București, va accepta
în aceeași zi oferta regală, solicitând cu această ocazie puteri
depline pentru conducerea statului.
În
cursul unei audiențe de aproape două ore, desfășurate la rege în
noaptea de 5/6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu i-a cerut
abdicarea imediată în favoarea fiului său Mihai. Scrisoarea
ultimativă a generalului l-a determinat pe rege, la ora 6:10, să
admită în sfârșit să semneze actul de abdicare. În aceeași zi,
succesorul lui Carol, fiul său, depuse jurământul de credință
față de țară și neam, redevenind, a doua oară după interludiul
1927-1930, Mihai I, regele tuturor românilor (1940-1947). Generalul
Ion Antonescu a obținut fără dificultate din partea tânărului
monarh reconfirmarea deplinelor puteri în calitatea de
prim-ministru, pentru ca apoi să se autointituleze Conducător al
Statului Român.
La
14 septembrie 1940, Ion Antonescu a proclamat România stat „național
– legionar”, propunându-și să realizeze „o schimbare totală
de front” a politicii interne și externe a statului.
În
politica externă, reorientarea înfăptuită de regimul
legionaro-antonescian a fost de totală și neîntârziată aliniere
la Axa fascistă. La 23 noiembrie 1940, România aderă la Pactul
Tripartit (Germania, Italia, Japonia). Cu această ocazie, generalul
Antonescu căpătase din partea lui Hitler asigurări în ceea ce
privește rezolvarea programului său în partea de est a țării și
speranțe pentru reîntregirea totală a țării. „În ceea ce
privește frontiera de est – spunea generalul Antonescu în prima
ședință a Consiliului de Miniștri de după întoarcerea de la
Berlin (26 noiembrie) – este o problemă care se va rezolva pe plan
european, în care România va interveni atunci când situația va fi
favorabilă și când va putea să acționeze odată cu cei
interesați deopotrivă în chestiunea slavă și bolșevică”. În
privința Ardealului venise convins că „istoria
lumii nu se va opri la anul 1940”.
Aderarea
la Pactul Tripartit nu a însemnat însă, realizarea unui tratat de
alianță între România și Germania. Nu atunci și nici mai
târziu, după declanșarea operațiunii Barbarossa, Reichul nu a
privit România decât „un
participant la lupte”.
Acesta era rezultatul atât al faptului că însuși pactul nu era un
tratat de alianță, cât și al potențialului militar românesc
redus.
Cu
toate acestea, s-au intensificat preparativele militare politice și
economice pentru intrarea țării în război, operațiuni ca
Barbarossa, la 22 iunie 1941, fără ca generalul Ion Antonescu,
avansat mareșal (22 august 1941), să fi fixat – în prealabil sau
după aceea – condițiile participării României la marea
conflagrație a secolului al XX-lea. Susținerea operațiunii
„Barbarossa” a condus nemijlocit la punerea României în stare
de război cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite: URSS (iunie 1941),
Marea Britanie (decembrie 1941) și SUA (decembrie 1941 – iunie
1942).
Războiul
României a început într-un moment în care entuziasmul poporului a
fost general, cu nimic mai prejos decât cel manifestat în mai 1877
la proclamarea independenței naționale ori în august 1916 la
intrarea țării în acțiunea pentru eliberarea Transilvaniei.
Prezența
României pe fronturile celui de-al doilea război mondial s-a extins
pe durata a 1421 de zile (22 iunie 1941 – 12 mai 1945) și a
cunoscut mai multe etape distincte, în funcție de zonele de
operații, obiectivele strategice, forțele aliaților și
adversarilor etc. Distingem următoarele etape:
1.
Campania din Est (22 iunie 1941 – 23 august 1944), în cursul
căreia România aliată cu Germania și sateliții săi, a acționat
pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, care a fost un
război drept pentru eliberarea teritoriilor răpite samavolnic de
U.R.S.S. și care a întrunit în adeziunea liderilor partidelor
politice (P.N.L. și P.N.Ț. mai puțin a P.C. care era o oficină a
Moscovei în România), iar în continuare, și-a trimis forțele
departe în interiorul U.R.S.S., fapt care a pus-o în stare de
război cu toate puterile marcante ale Națiunilor Unite.
2.
Campania desfășurată între 23 august și 31 august 1944, purtată
exclusiv pe teritoriul național pentru lichidarea sau alungarea
trupelor germane, devenite inamice în momentul răsturnării
regimului antonescian și al solicitării armistițiului cu Națiunile
Unite, în frunte cu U.R.S.S.
3.
Campania din Vest (1 septembrie 1944 – 12 mai 1945), în cursul
căreia România, acționând de data aceasta în tabăra Națiunilor
Unite (dar fără a-i fi fost recunoscută calitatea de cobeligerant,
precum Italiei după 1943), s-a aflat în război declarat cu
Germania și ultimii săi aliați, iar trupele sale, combatând în
cadrul și sub conducerea unui înalt comandament zonal al U.R.S.S.,
a acționat inițial pentru alungarea trupelor germane și ungare din
nordul Transilvaniei, deci parte a teritoriului național răpit prin
Dictatul de la Viena din 1940 (1 septembrie – 25 octombrie 1944),
după care s-a produs ce-a de-a doua „trecere a Nistrului”
(desigur, în mod figurativ), mai precis trimiterea forțelor române
în Vest în urmărirea și zdrobirea unităților Wehrmachtului și
a celor aliate lui din Ungaria, Cehoslovacia și Austria de Nord.
Examinând
desfășurarea și semnificația Campaniei din Est în lucrarea sa
intitulată Istoria politică și militară a războiului României
contra Rusiei Sovietice (22 iunie 1941 – 23 august 1944), generalul
Platon Chirnoagă, un bun analist militar al acestui război, uitat
în zilele noastre, a observat: „armatele române luptaseră trei
ani „ca să-și salveze independența și hotarele”, iar bătălia
finală a primei etape „bătălia Moldovei” s-a încheiat
„printr-un uriaș dezastru militar... în care s-a decis soarta
poporului român”.
Prezența
României pe Frontul de Est a avut consecințe incalculabile,
imediate și pe termen lung, la care trebuie adăugate pierderile de
război, iar mai presus de toate sacrificiile de vieți omenești
(625.000 morți, răniți sau dispăruți, cifră susținută de
istoricul militar Alesandru Duțu în articolul „Succint bilanț”
apărut în „Armata României”, nr.1/1994).
Eșecurile
înregistrate de Wehrmacht în bătălia Moscovei și cea a
Stalingradului, care a determinat preluarea inițiativei strategice
de către Armata Roșie precedate de constituirea la 1 ianuarie 1942,
a Coaliției Națiunilor Unite, au confirmat convingerea partidelor
de opoziție (P.N.T. și P.N.L.) că România trebuie să se
desprindă de Germania cât mai repede și au clătinat credința
mareșalului Ion Antonescu că Wehrmachtul va câștiga războiul;
colaboratorul său cel mai apropiat, Mihai Antonescu (desigur și cu
aprobarea tacită a mareșalului), a început chiar să caute formule
politice care să împiedice România de a fi atrasă în catastrofa
ce amenința Reichul în cadrul unei înfrângeri militare.
Marile
pierderi suferite de armata română în Cotul Donului și Stepa
Calmucă (bătălia Stalingradului), criza de încredere între
înaltele comandamente român și german, declanșată de evoluția
bătăliei și capitularea feldmareșalului von Paulus (2 februarie
1943) au provocat un adevărat șoc politic și psihologic în
cercurile politice românești atât guvernamentale cât și de
opoziție.
Convinse,
de la începutul războiului, că marile democrații occidentale vor
fi victorioase și că interesul național al României reclamă
această victorie, P.N.Ț și P.N.L. au fost consecvent ostile
politicii de cooperare cu Germania nazistă. Dacă au sprijinit lupta
de eliberare a Basarabiei și a Nordului Bucovinei, ele n-au încetat
nici un moment să vadă în guvernul Antonescu altceva decât o
repetare a experienței guvernului Marghiloman din timpul primului
război mondial; și guvernul Antonescu trebuia să părăsească
scena politică, întocmai ca și guvernul Marghiloman, de îndată
ce contextul politic și militar care îi îngăduia exercitarea
puterii avea să dispară.
Opoziția
democratică – P.N.Ț. și P.N.L., iar de la 28 decembrie 1942 și
P.S.D. – nu lua, inițial, în considerație răsturnarea prin
forță a regimului Antonescu. Ea aprecia că România va fi scoasă
de sub dominația Reichului o dată cu victoria marilor democrații
occidentale drept pentru care au întreprins o serie de demersuri cu
reprezentanții acestora de la Ankara și Cairo. Dar și pentru
opoziția democrată - ca și pentru guvern – principala problemă
era cea a opoziției Uniunii Sovietice față de România.
Ceea
ce nu știau și nici nu aveau de unde să știe, secretul
tratativelor și înțelegerilor fiind bine protejat – opoziția
democratică și emisarii guvernului antonescian – era faptul că
liderii Coaliției Națiunilor Unite în care Uniunea Sovietică avea
un rol deosebit, căzuseră de acord de principiu asupra sferelor de
influență postbelice, România fiind destinată sferei sovietice.
De asemenea, toți liderii aceleiași coaliții hotărâseră că
statele satelite Germaniei naziste (este și cazul României) să
capituleze necondiționat, dar luând în calcul coaliția și nu o
țară din cadrul acesteia.
Evoluția
acțiunilor politico-militare pe plan intern și internațional,
implicarea în cadrul acțiunilor preliminare de încheiere a
armistițiului regelui Mihai I – comandantul suprem al armatei –
a mareșalului Ion Antonescu – conducătorul statului - a
partidelor politice, precum și convingerea generală că România
trebuie să încheie armistițiul cu Națiunile Unite au fost factori
care au favorizat pregătirile militare în vederea „întoarcerii
de front” la 23 august 1944.
În
contextul în care, până în ultima clipă, a existat posibilitatea
încheierii armistițiului de către Ion Antonescu, acțiunea
cadrelor militare implicate în acest proces și atitudinea armatei
la 23 august 1944 nu a vizat în primul rând trădarea și
înlăturarea mareșalului, chiar dacă la mulți militari se
accentuase atitudinea rezervată și chiar ostilitatea față de
conducătorul statului. Obiectivul principal urmărit a constat în
crearea condițiilor pentru anihilarea, la momentul oportun, a
reacției trupelor germane și contracararea tentativelor de
intervenție din exterior pentru ocuparea țării.
Lovitura
de palat de la 23 august 1944 în urma căreia mareșalul Ion
Antonescu și principalii membrii ai guvernului său au fost arestați
din ordinul regelui Mihai I, a determinat, în mod firesc, schimbarea
orientării politice a României. În proclamația sa către țară
radiodifuzată în seara zilei de 23 august 1944 la orele 22:35,
regele Mihai I arată că România se situa în tabăra Națiunilor
Unite, retrăgându-se din războiul purtat alături de Axă și
solicita acestora încheierea unui armistițiu. De asemenea, se mai
preciza în mod expres în același document că, pentru eliberarea
teritoriului național de sub ocupația trupelor hitleriste și
horthyste, România este decisă să lupte împreună „cu armatele
aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii”.
În
seara zilei de 23 august 1944 la orele 22:35 în urma radiodifuzării
Proclamației regelui Mihai I către țară, armata a aflat știrea
despre ieșirea României „din alianța cu puterile Axei și
imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite”. Rapiditatea
cu care armata a înțeles și a răspuns acestui comandament a fost
apreciată ca un eveniment unic în istoria celui de-al doilea război
mondial. Atitudinea armatei s-a datorat convingerii majorității
acesteia că, în acele momente dramatice pentru țară, războiul
dus alături de Germania nu mai avea sens.
La
scurt timp după arestarea mareșalului Ion Antonescu, comanda
supremă a armatei a fost încredințată generalului Gheorghe
Mihail, numit șef al Marelui Stat Major și delegat de regele Mihai
I să conducă în numele său „operațiile tuturor forțelor de
uscat, aer și marină, până la stabilirea raporturilor de
comandament în cooperarea viitoare cu trupele Națiunilor Unite”.
Prin ordinul nr. 678563, șeful Marelui Stat Major dispunea să
înceteze „orice subordonare a comandamentelor și unităților
române față de comandamentele germane” și în același timp
„orice act de agresiune contra forțelor sovietice”. De asemenea,
s-a luat în calcul și s-a realizat în urma unei ample manevre de
forțe efectuată în zona de est a țării regruparea marilor
unități și unităților din armatele 3 și 4 române în zona
București, Ploiești, Târgoviște, de unde la sfârșitul lunii
august și începutul lunii septembrie 1944, importante forțe au
fost deplasate la nord de Carpații Meridionali, intrând direct în
luptă împotriva trupelor hitleriste și horthyste.
În
același timp, prin tratativele purtate cu partea germană, regele
Mihai I și guvernul român au încercat să evite confruntarea
directă cu trupele germane, să determine retragerea acestora de pe
teritoriul național controlat de autoritățile de la București și
să câștige timp pentru consolidarea dispozitivului de luptă al
trupelor române sau cel puțin să amâne încleștările cu
unitățile Wehrmachtului.
În
dimineața zilei de 24 august, generalul Gerstenberg, șeful misiunii
militare germane a aerului (sosită odată cu misiunea militară
germană solicitată de generalul Ion Antonescu, care a venit în
românia în octombrie 1940 – n.n.), la ordinul expres a lui
Hitler, a declanșat atacul împotriva capitalei României. Drept
urmare a atacurilor germane, în aceeași zi, la orele 16:30, a fost
radiodifuzată declarația guvernului român care constata existența
stării de război între România și Germania.
Alături
de desfășurarea operațiunilor militare, guvernul Sănătescu
instalat la 23 august s-a preocupat de rapida semnare a
armistițiului. La 27 august 1944, orele 16:30, s-a comunicat
printr-o telegramă primită de la Cairo că armistițiul va fi
semnat la Moscova. Drept urmare, la 29 august a plecat la Moscova o
delegație condusă de Lucrețiu Pătrășcanu și cinci membri.
Într-o
ședință de guvern desfășurată în ziua de 31 august, șeful
Marelui Stat Major raporta că în ziua de 30 august, prin forțe
proprii, armata română lichidase toate forțele hitleriste din
zonele sudice, centrale și sud-vestice ale țării inclusiv
Capitala, iar unități din Corpul de Munte, executând ordinul
guvernului, au acționat dincolo de linia de demarcație stabilită
prin dictatul de la Viena, au înaintat circa 10 km, în direcția
Sf. Gheorghe și au eliberat primele localități din teritoriul
românesc ocupat de Ungaria horthystă în august 1940.
Acționând
sub conducerea comandamentului național, armata română a reușit
să elibereze în perioada 23-31 august 1944 aproximativ 150.000 km
pătrați, practic întregul teritoriu național aflat atunci sub
jurisdicția guvernului român, ceea ce echivalează cu suprafețele
însumate ale Belgiei, Danemarcei, Olandei și Elveției (aproximativ
19.000 km pătrați).
Analizând
documentele existente în arhivele militare, putem afirma fără
empatie că singura perioadă în care Marele Stat Major a condus
forțele armate române în mod independent și fără influențe
străine a fost între 23 august (când armata română a trecut de
partea Națiunilor Unite) și 7 septembrie 1944 (când armata română
operativă a fost subordonată Frontului 2 ucrainean). Integrarea tot
mai accentuată a marilor unități române în structurile de
comandament sovietice (se repeta procedeul din Campania din Est –
n.n.) după 7 septembrie a anulat practic atribuțiile de conducere
strategică sau operaționale ale M.St.M., care a rămas numai cu
sarcini de organizare, dotare, instruire, aprovizionare etc., iar
după 12 septembrie 1944 (data semnării armistițiului de la Moscova
– n. n.) și de execuție a ordinelor Comisiei Aliate de Control
(partea sovietică) pentru problemele cu caracter militar.
Operațiile
militare desfășurate între 23 – 31 august 1944 reprezintă prima
etapă a războiului antihitlerist la care s-a angajat România după
23 august, înlesnind considerabil asaltul Aliaților contra
Reichului nazist și, în primul rând, au creat condiții din cele
mai prielnice pentru ofensiva Fronturilor 2 și 3 ucrainene care au
depășit „din marș” faimoasa linie fortificată Focșani –
Nămoloasa – Brăila, înaintând fără lupte 600 km până la
granițele Bulgariei și Iugoslaviei.
Concomitent,
șeful Marelui Stat Major a emis la 30 august 1944 „Directiva
operativă nr.51” prin care a precizat forțele și misiunile
armatelor 1 și 4 române. Conform acestui document cele două armate
române trebuiau inițial „să asigure frontiera contra atacurilor
locale sau de bande și să interzică orice încercare de pătrundere
a inamicului spre trecătorile Carpaților Meridionali și Apuseni”,
în special spre zonele Brașov, Turda, Beiuș și Timișoara și „să
execute recunoașteri ofensive și atacuri locale pentru a culege
informațiuni și a cuceri puncte importante necesare dezvoltării
operațiunilor viitoare”. În perioada următoare „cât mai
curând”, armatele 1 și 4 române urmau să treacă „la acțiuni
ofensive mai importante” pentru eliberarea părții de nord-vest a
României.
O
primă acțiune de mare importanță a armatei române a
reprezentat-o oprirea ofensivei declanșate de comandamentul german
la 5 și 13 septembrie în podișul transilvan în Banat și Crișana.
Luptând pe aliniamente succesive, forțele Armatei 4 române au
reușit să oprească până la 8 septembrie înaintarea trupelor
inamice (10 divizii de infanterie și tancuri) pe aliniamentul
Sighișoara, malul sudic al Târnavei Mici, nord Mirăslău, vest
Gacova, la numai 35 km sud de baza de plecare la ofensivă, iar cele
ale Armatei 1, până la 17-18 septembrie, în defileurile Carpaților
Occidentali. Astfel, cele două armate române au spulberat
speranțele lui Hitler și iluziile Budapestei, trecătorile
Carpaților Meridonali și zona strategică a Porților de Fier
rămânând la circa 120 km în spatele frontului. Contralovitura
germană „Voievodul Țiganilor” (28 septembrie) nu și-a atins
obiectivele strategice, eșuând.
Astfel,
după eliminarea prezentei militare germane pe teritoriul aflat sub
autoritatea guvernului român, în perioada 23-31 august 1944,
armatele 1 și 4 române au acționat la nord de Carpații
Meridionali și la vest de cei Occidentali pe un front de circa 900
km (la începutul lunii septembrie 1944), 200 km (la 26 septembrie)
și 120 km (la 12 octombrie) pătrunzând în dispozitivul de
luptă germano-ungar aproximativ 350 km. Fixarea și urmărirea
inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcția Brașov,
Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpații
Orientali, spre Târgu Mureș, Dej și Satu Mare.
După
ce oprit, până la 8 septembrie, înaintarea trupelor germane și
ungare spre coronamentele carpatine românești, Armata 4 română a
acționat ofensiv în podișul transilvan, împreună cu forțe ale
armatelor de arme întrunite 27 și 7 gardă sovietică, reușind să
respingă, până la 4 octombrie 1944, trupele germane și ungare la
nord de râurile Mureș și Arieș. Gele mai grele lupte s-au
desfășurat în zona Iernut, Oarba de Mureș, în special pe pantele
Dealului Sângeorgiu, unde insistența generalului Trofimenko,
comandantul Armatei 27 sovietice de a se cuceri această poziție
puternic fortificată prin atacuri frontale, fără sprijin de
aviație, a făcut ca Armata 4 română să piardă numai în acea
zonă circa 7000 de militari români (morți, răniți și
dispăruți). Concomitent, în Banat Armata 1 română, cooperând cu
forțe ale armatelor 46 și 53 sovietice, a respins până la 5
octombrie 1944, trupele germane dincolo de frontiera națională.
Ofensiva
propriu-zisă pentru eliberarea părții de nord-vest a României a
fost declanșată la 9 octombrie 1944, acțiunile militare
încadrându-se în operația ofensivă „Debrețin”, concepută
și executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat și
eliberarea părții estice a Ungariei (până la Tisa).
Armata
4 română, încadrată inițial la flancul drept de Armata 7 gardă
sovietică, apoi de Armata 40 sovietică, iar la flancul stâng de
Armata 27 sovietică, a acționat ofensiv pe direcția generală
Luduș, Bonțida, Jibou,Carei, pătrunzând rapid, după eliberarea
Clujului (la 11 octombrie 1944 de către Divizia 18 infanterie română
și Divizia 4 infanterie sovietică) prin „Poarta Someșului”,
până pe adevărata frontieră a țării, pe care a depășit-o la
25 octombrie 1944, la est de alniamentul Carei, Satu Mare.
Concomitent,
forțe din Armata 1 română condusă de generalul N. Macici, au
eliberat Crișana, în cooperare cu forțe din Armata 27 sovietică
și din Grupul hipomecanizat comandat de generalul Pliev.
Astfel,
la 25 octombrie 1944 a fost eliberată ultima brazdă de pământ
românesc, fapt ceea ce a permis generalului Ghe. Avramescu,
comandantul Armatei 4 române, să se adreseze militarilor din
subordine și să sublinieze în Ordinul de zi nr. 392 bis din 29
octombrie eroismul și dăruirea de sine a tuturor militarilor: „La
chemarea țării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin dictatul de
la Viena, ați răspuns cu însuflețire și credință în izbânda
dreptății neamului românesc. (...) Azi, când avangărzile trec pe
pământ străin pentru desăvârșirea înfrângerii definitive a
dușmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste și
admirație pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veți fi
slăviți, voi ofițeri și ostași care ați eliberat Ardealul”.
Victoria a fost obținută prin lupta a 525.702 de militari români,
angajați de la 23 august 1944 în operații militare cu trupele
germane și ungare, din care au fost pierduți peste 58.330 (morți,
răniți și dispăruți). Pierderile provocate inamicului s-au
ridicat la peste 72.937 de militari.
Din
anul 1830, anul înfințării Armatei Române moderne, până în
1951, în tradiția românească nu a existat o zi exclusivă
dedicată sărbătoririi acestei instituții.
În
România, la 20 iulie 1951 Prezidiul Marii Adunări Naționale a
R.P.R a emis Decretul nr.125 în vederea declarării zilei de 2
octombrie, pentru prima oară ca zi a Forțelor Armate ale R.P.R.
Motivul acestei alegeri îl constituia faptul că la 2 octombrie
1943, Stalin aprobase constituirea Diviziei „Tudor Vladimirescu”
din prizonieri de război români, devenind „sâmburele”
viitoarei armate populare din România. Timp de aproximativ un
deceniu sărbătorile oficiale românești printre care și ziua
armatei au căpătat un profund caracter prosovietic, anulându-se
practic, aproape toate simbolurile naționale și mistificându-se
evident aspectele de ordin istoric.
În
1958, prin Ordin al Ministrului Forțelor Armate, s-a revenit la
tradițiile unităților și marilor unități cărora li s-a permis
să-și sărbătorească sau să-și comemoreze principalele momente
din toată perioada existenței lor. Ideea după care întreaga
armată română îți avea sorgintea în Divizia „Tudor
Vladimirescu” devenea astfel de domeniul trecutului.
Retragerea
armatei sovietice în septembrie 1958 din România adus și la
reevaluarea unor aspecte privind instituția armatei. Astfel prin
Decretul nr.381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forțelor Armate a fost
mutată pe 25 octombrie. În Decret nu se face nici-o referire
explicită la motivul acestei decizii. La vremea respectivă, ea a
reprezentat un act de curaj.
Motivul
principal al deciziei de schimbare, a zilei Armatei Române trebuie
căutat în faptele de arme ale Armatei Române și în rezultatul
acestora: reîntregirea graniței de vest a României și anularea de
facto a prevederilor dictatului de la Viena.
Acesta
a fost singurul obiectiv strategic național, realizat efectiv de
Armata Română pe câmpul de luptă, recunoscut juridic în art.2 al
Tratatului de Pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate,
încheiat la 10 februarie 1947.
Recunoașterea
importanței zilei de 25 octombrie 1944 pentru istoria Armatei Române
și istoria națională în ansamblul ei, este pusă în evidență
și de faptul că autoritățile timpului și-au asumat chiar riscul
unor speculații nefavorabile lor, care puteau asocia faptele de arme
cu ziua regelui Mihai I, născut tot într-o zi de 25 octombrie, sau
cu forma de guvernământ existentă înainte de 30 decembrie 1947.
Deci,
25 octombrie 1944 semnifică data eliberării totale a nord-vestului
Transilvaniei de sub ocupație a administrației străine. Chiar dacă
acest teritoriu a fost preluat inițial de adminstrația sovietică,
fiind retrocedat României pe 9 martie 1945 (la câteva zile după
instalarea guvernului prosovietic dr. Petru Groza, la 6 martie 1945),
în ziua de 25 octombrie 1944 Armata Română a trăit un moment
înălțător, prin atingerea hotarului firesc al patriei sale.
Lt.col.
(rz.) dr. Ștefan Ciobanu
