„Basarabia
reprezintă pentru noi intrarea casei noastre; în mâna altora ea
ne-ar periclita însuși căminul.”
I.I.C. Brătianu(1919)
Ceea ce
numim astăzi Basarabia, teritoriul dintre Prut și Nistru, ce se deschide spre
Marea Neagră și se întinde, spre Nord, până la Hotin, nu reprezintă decât
marginea răsăriteană a spațiului în care au locuit triburile geto-dace și care,
mai târziu, s-a format și afirmat poporul român. Din acest considerent istoria
acestui pământ nu poate fi ruptă și tratată separat de cea a celorlalte
meleaguri românești.
Specialiștii
consideră că, încă din veacul al VIII – lea î.Ch. s-a produs separarea ramurii
nordice a daco – geților din marea familie a tracilor. Aceasta a avut loc
înainte de întemeierea coloniilor grecești
pe malul de vest al Pontului Euxin. Pe la mijlocul secolului al VIII –
lea î.Ch. grecii plecați din Milet au întemeiat colonia Histria, mai jos de
gurile Dunării. Îi vor urma altele. Promontoriul de la sud de limanul Nistrului
i-a atras pe greci încă de la început, astfel încât, în a doua jumătate a
veacului al VII – lea î.Ch., aceștia au întemeiat aici colonia Tyras (Cetatea
Albă). Insula Șerpilor, situată la mai puțin de 50 de km de tărâmul Deltei
Dunării, a fost un important punct de escală pentru corăbierii greci.
Aproximativ în
același timp cu așezarea coloniștilor greci pe litoralul vestic, populația de
origine iraniană, după alții turcică, a sciților, și-a estins dominația asupra
întregului spațiu nord – pontic. Amenințarea pe care o reprezentau pentru
întreaga regiune, l-a determinat pe regele persan Darius să întreprindă o
acțiune armată împotriva lor. În ciuda faptului că a fost înfrântă, expediția a frânat pentru un
timp expansiunea sciților. În fața acestui pericol, în Moldova, sunt
ridicate de autohtoni primele cetăți de
apărarea cu valuri de pământ. Triburile geților din nord – estul Daciei vor mai
avea de înfruntat , la începutul secolului al II- lea î.Ch., invazia
bastarnilor, populație de origine germanică.
Burebista, prin
unirea triburilor și uniunilor de triburi geto-dacice, a întemeiat un stat
puternic , care cuprindea din punct de vedere politic și militar o importantă zonă din centrul și estul
Europei. Spre miazănoapte, tânăra formațiune statală își întindea stăpânirea
până în Carpații nordici, spre vest până la Dunărea mijlocie și râul Morava,
iar spre sud până în munții Balcani. În urma campaniilor militare, Burebista
și-a impus autoritatea și asupra triburilor geto-dacice dintre Siret și Nipru.
Însuși anticul Strabon numește spațiul cuprins între Dunărea de Jos și Nipru
„stepa getică” . Numai pe teritoriul de azi al Republicii Moldova au fost
descoperite circa 70 de așezări și 4 necropole dacice. Autoritatea lui
Burebista asupra teritoriilor locuite de triburile geto – dacice a fost brusc
curmată , probabil de căpeteniile locale, nemulțumite restrângerea
prerogativelor lor.
Regatul geto – dac, clădit în urma unor campanii militare
ce au durat câteva decenii, se va destrăma. Cea mai puternică formațiune
politică geto-dacă , care va și continua tradiția statală, se va reduce, în
principal, la teritoriul apărat de lanțul carpatic și de puternicele cetăți de
piatră din Munții Orăștiei. În aceste condiții, coloniile grecești vest –
pontice, împreună cu întreaga Dobroge, vor intra în stăpânirea Imperiului
Roman. În al treilea sfert al veacului I d.Ch., la Tyras s-a impus dominația
romană, nu în urma unei cuceriri, ci, mai probabil, prin acceptarea acesteia de
către aristocrația greacă.
Dezvoltarea
formațiunii statale geto – dace a fost brutal întreruptă la începutul secolului
al II – lea d.Ch. . Armatele române , conduse de însuși împăratul Traian, au
zdrobit prin două războaie regatul lui Decebal. O bună parte a teritoriilor
geto-dace au intrat în componența Imperiului Român. În scurt timp însă, în fața
complicațiilor pe care pe care le genera stăpânirea unei zone atât de vaste,
roma a fost nevoită să îți restrângă ocupația la spațiul inter-carpatic, la
Banat și Oltenia. Armata romană, cantonată în Dacia, supraveghea însă o regiune
mult mai mare, cu a cărei populație a întreținut multiple contacte.
Prin
cucerirea cetății geto-dace de la Barbași și și instaurarea controlului asupra
coloniei Tyras și a hinterlandului său, regiunile din sudul Moldovei au intrat
relativ devreme în contact direct cu lumea romană. Întreaga regiune de la
nordul gurilor Dunării avea o mare însemnătate strategică, era un pinten adânc
înfipt în lumea „barbară”. Pentru a-și asigura stabilitatea frontierei și a
obține informații asupra mișcărilor
triburilor războinice așezate în apropierea granițelor imperiului ,
romanii au controlat teritoriile de șes ale Moldovei , până la dealurile
Tutovei, iar între Prut și Nistru , până
la zona păduroasă, unde se situează valul de pământ Leova – Copanca. La nord de
această fâșie, se întindea teritoriul
dacilor liberi.
Încă din
prima jumătate a veacului al III-lea , autohtonii daco-romani, administrația și
garnizoanele romane vor avea de înfruntat raidurile prădalnice ale goților. În
acest context, Tyrasul a fost devastat, în 238, de războinicii care invadau
imperiul. În fața acestor presiuni , cândva, în intervalul 271 – 275, împăratul
Aurelian a hotărât retragerea administrației și a legiunilor romane din Dacia
lăsând în urmă o numeroasă populație
daco – romană. Retragerea aureliană a permis goților să pătrundă ultimul
deceniu al secolului al III-lea , în Moldova și estul Munteniei. Legăturile
dintre autohtonii daco-romani și imperiu nu s-au rupt.
Puterea
goților a fost sfărâmată în 376 de către
huni , cei care vor domina, ceva mai puțin de un secol, Europa Centrală și
Răsăriteană. Aceștia nu s-au instalat propriu-zis în Dacia , pe care, însă o
controlau prin raiduri succesive. Apoi urmează migrația slavilor(încă din prima
jumătate a veacului al VI-lea). Însă, slavii au fost asimilați de populația
autohtonă, datorită gradului de cultură și civilizație mai ridicat. În
secolele VIII-IX, în spațiul cuprins între Nistru și Tisa, Carpații Nordici și
Dunărea s-a desăvârșit procesul de formare a poporului român și a limbii
române.
Marea
invazie tătară, zdrobind tot ce-i stătea în cale până la porțile Vienei, a
modificat substanțial harta a estului Europei. Moldova a intrat , pentru un
secol, sub stăpânirea acestor migratori. Tătarii au blocat expansiunea
regatului „apostolic” al Ungariei spre Marea Neagră. Ordinul cavalerilor
teutoni, chemat de unguri și încurajat de papă, ocupase o parte însemnată din
spațiul cuprins între Carpați și Siret. Noile teritorii au trezit poftele
purtătorului coroanei Sfântului Ștefan, care după izgonirea teutonilor(1225),
va prelua inițiativa expansiunii în direcția Moldovei. În noile condiții se
impunea , înainte de toate, înlăturarea dominației tătare. La mijlocul veacului
al XIV – lea , în fața ofensivei susținute ale regatului Ungariei, tătarii au
fost obligați să își restrângă dominația la litoralul pontic.
În
contextul expansiunii maghiaro – catolice , reacția populației românești-
ortodoxe nu se lasă așteptată. La sud de Carpați, înlăturarea relației de
vasalitate și obținerea pe câmpul de luptă, a independenței (1330) este legată
de numele lui Basarab, întemeietor de țară și dinastie. În Moldova , acest
proces va avea loc în timpul lui Bogdan, până la mijlocul deceniului șapte al
veacului al XIV-lea : Acesta îi înlătură pe urmașii lui Dragoș, maramureșean ca
și el, ajutat de căpeteniile locale și devine primul domnitor al Moldovei
independente. Statul întemeietorilor, redus teritorial probabil la spațiul
cuprins între crestele Carpaților Orientali și cursul inferior al Nistrului va
îndeplini funcția de „nucleu unificator”. În cadrul acestui proces, la fel ca
și în Țara Românească sau în alte zone
din Europa , între granițele tinerei țări au fost cuprinse tot mai multe
formațiuni prestatale, ai căror conducători, neștiuți de istorie, au acceptat
de bună voie sau prin constrângere , supremația instituției domnești. Acțiunea
de agregare progresivă a „țărilor” s-a desfășurat din direcția nord către sud
și a durat o jumătate de secol.
Mai
rămăsese numai Țara de Jos în afara statului feudal Moldova. În deceniul nouă
al veacului al XIV – lea , pe teritoriul
mărginit de Carpați și Nistru întâlnim doi domni: în nord, Petru Mușat, iar în
sud, pe Constantin (Costea). Erau două țări încă separate atunci. Letopisețul
de la Bistrița ne oferă, probabil, doar numele ultimului stăpânitor al țării de
Jos. La începutul ultimului deceniu, în timp ce Mircea cel bătrân se opunea
primului val al agresiunii otomane, Roman I, nu știm pe ce căi, a integrat și
Țara de Jos, în statul Moldova, putându-se intitula astfel „singur stăpânitor ....., din
munte până la mare”. Câteva decenii mai târziu, în contextul luptelor
pentru tron între urmașii lui Alexandru cel Bun, țara se va diviza din nou, dar
pentru scurt timp. Numai lunga domnie a lui Stefan cel Mare(1457 – 1504) va
reuși să închege definitiv cele două țări într-o singură Moldovă. Primii
domnitori ai Țării Românești ar fi
stăpânit și unele teritorii restrânse din de la nordul gurilor Dunării,
menționate în actele de cancelarie sub numele de „părțile tătărești”.
Numele de Basarabia luat de această regiune reprezintă o amintire a acestei
trecătoare stăpânirii, în ciuda faptului că, mai târziu, Miron Costin, marele și învățatul cronicar,
se plângea că „ nu pot afla cu nici un chip de unde să-și fi luat început
această numire”.
Dispusă
de-a lungul unuia dintre cele mai importante drumuri comerciale ale Europei,
Moldova a generat încă de la început o competiție între marile regate vecine.
Cele două state, Polonia și Ungaria,
căror conducători s-au legat prin relații de tip feudal (senior – vasal) erau
principalii beneficiari ai rutei comerciale ce lega Baltica de Marea Neagră.
Polonia va proteja Moldova împotriva Ungariei
și mai apoi a Imperiului Otoman, interesată în păstrarea debușeului la
Marea Neagră. Însuși expansiunea nucleului inițial al statului Moldova către
mare , poate fi pusă pe seama considerentelor de ordin comercial. În contextul
declanșării ostilităților polono – maghiare, Alexandru cel Bun își va impune
autoritatea asupra Chiliei, lovind astfel, în aliații genovezi ai Ungariei.
Preluând această cetate – port, Moldova putea controla drumul comercial ce lega
Europa centrală de Marea Neagră.
Foto
nr. 1 Harta principatului Moldovei(sursa internet)
Foto
nr. 2 Harta principatului Moldovei(sursa internet)
În
cadrul negocierilor de pace polono – ungare din 1411, reglementarea situației
Moldovei s-a dovedit a fi cea mai spinoasă problemă. Regele Ungariei cerea
restaurarea suzeranității sale asupra acesteia , în timp ce suveranul Poloniei
nu era dispus să renunțe la importantele avantaje comerciale și, mai mult decât
atât, strategice și militare ce decurgeau din actul de vasalitate. Compromisul
a fost realizat pe seama Moldovei . Prin tratatul de la Lublau(15 martie 1412),
aceasta urma , în condițiile în care domnitorul ei nu ar fi participat la lupta
antiotomană, să fie împărțită între Polonia și Ungaria, astfel încât primei
să-i revină Cetatea Albă, păstrând sub control întregul traseu al drumului ce
lega Baltica de Marea Neagră, iar Ungaria
urma să ocupe partea vestică a Moldovei cu Chilia, ceea ce i-ar fi
permis să controleze drumul
comercial din centrul Europei către
Dunărea de Jos și mare. Încă de la începutul secolului al XV – lea datează,
așadar, primul plan de împărțire a Moldovei.
Foto
nr. 3 Cetatea Albă(sursa
internet)
Foto nr. 4 Cetatea Chilia(sursa
internet)
În urma
presiunilor în creșterea ale Imperiului Otoman, Moldova va pierde cele două
cetăți Chilia și Cetatea Albă, cu toată împotrivirea oștilor lui Ștefan cel
Mare. Consecințele pierderii (celor două cetăți – port , au fost foarte grele
pentru Moldova (pe plan politic și strategic).
Prima jumătate a secolului al XV – lea a marcat etapa
decisivă a implicării Imperiului Otoman în politica Europei. Pretențiilor de
dominație universală ale habsburgilor li se va opune coaliția franco-otomană .
Beneficiind , deci , de un context international favorabil, otomanii își vor
rotunji sensibil posesiunile europene. Cucerirea Belgradului și zdrobirea
Ungariei la Mohacs au reprezentat mari succese otomane. În noul context,
atitudinea Istambulului față de țările române
a fost subordonată politicii de hegemonie a sultanilor. Pentru a nu
risca complicații politico – militare la nord de Dunăre, Imperiul ottoman a
instituit un control riguros asupra voievozilior de aici.
Atitudinea
nereceptivă a lui Petru Rareș la pretențiile sultanului , legăturile strânse cu
statele membre ale coaliției antiotomane și chiar trecerea , din 1535, în
contextual complicațiilor Imperiului în Asia , în tabăra creștină, au
constituit pretextul marii expediții din 1538. În fața impresionantei coaliții
otomano – polono – tătare și trădat de marii boieri (care garantau
Porții supunerea Moldovei(n.n.), Petru Rareș s-a găsit singur și umilit. Numai
fuga în Transilvania l-a mai putut salva. Sultanul hotărât să preîntâmpine
orice alte defecțiuni „a ocupat și acea parte a Moldovei , care se
întinde de la râul prut până la fluviul Nistru (era vorba de o regiune
restrânsă de la nordul gurilor Dunării – n.n.)pentru a avea întotdeauna mâna sa
asupra grumazului acelei țări”. Prin ocuparea Bugeacului și Tighinei și
transformarea lor în bastioane otomane , posibilitățile de manevră a ale
domnitorilor Moldovei se reduceau sensibil. Încercările ulterioare de a
recuceri ținuturile pierdute vor fi sortite eșecului. Cu toate acestea , pe la
mijlocul secolului al XVI – lea , a fost recuperată o porțiune cu 26 (inițial
25) de sate. Pentru a asigura securitatea noului teritoriu răpit din trupul
Moldovei, sultanul a dispus construirea cetății Bender(Tighina). În același
timp , cete de tătari crimeeni s-au așezat în Bugeac.
Ruperea
echilibrului de forțe din această zonă a Europei a determinat modificarea
substanțială a raporturilor româno – otomane în detrimentul nostru. În
condițiile reluării de către creștinătate , în frunte cu Imperiul habsburgic ,
a cruciadei antiotomane, domnitorii români se vor alătura acesteia cu speranța
înlăturării dominației otomane sau măcar a atenuării efectelor acesteia.
Companiile militare ale domnitorilor Moldovei au urmărit, inițial, anihilarea
forțelor otomane din Bugeac și recuperare cetăților – porturi.
Mihai Viteazul,
primul domn român care a înfăptuit, pentru prima dată, unirea Țării Românești
și a Transilvaniei , va uni sub sceptrul său și Moldova , în anul 1600.
Până la jumătatea
secolului al XVII-lea relațiile țărilor române cu Rusia au fost cu totul
sporadice și lipsite de orice importanță. Teritoriile stăpânite de țarii
moscoviți erau încă departe de noi, iar pentru a ajunge la aceștia, soliile
românești urmau să străbată Polonia și Ucraina. Spre mijlocul veacului, odată
cu urcarea pe tronul Rusiei a lui Alexei Romanov, crește interesul Rusiei către
o expansiune orientală spre sud, menționa istoricul A.D. Xenopol în lucrarea sa
„Războaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor asupra țărilor române”,
vol.1, apărută la Iași în anul 1880. La acea dată nordul se dovedea
inaccesibil, Suedia aflându-se la apogeul puterii sale militare.
Deși privită ca o „soluție
de disperare” tocmai pentru că nu existau posibilității reale de
colaborare, în 1656 s-a parafat primul tratat dintre Moldova și Rusia. Tratatul
încheiat în limba greacă la Moscova ne atrage atenția, prin articolul 4, care
se referă tocmai la regiunea Bugeacului și la cetățile răpite Moldovei în
veacurilor trecute de „păgâni”. Țarul urma să-și ajute aliatul ca
„cetățile acelea ... să fie iarăși
în hotarul țării noastre și în stăpânirea noastră(a Moldovei – n.n.) precum au
fost dintr-un început la domni vechi,
înainte de a fi luat de turci”.
Analiza prevederilor sale ne dovedește că acest tratat era favorabil
Moldovei . Numai că nici una dintre ideile cuprinse în acest act nu a putut fi
tradusă în viață. În niciun caz , el nu poate fi interpretat ca o cerere a
Moldovei de acceptare a supușeniei față de Moscova, cum au pretins, fără
acoperire, anumiți istorici ruși și sovietici.
În ciuda unor reforme
întreprinse în cadrul Imperiului Otoman, în ciuda unor succese militare cum au
fost cucerirea Cameniței, prin care se realiza încercuirea completă a Țărilor
Române, declinul acestui imperiu devenea tot mai evident . Nu atât lovitura
primită sub porțile Vienei (1683), cât mai ales șirul de înfrângeri catastrofale de până la Pacea de la Karlowitz
(1699) au pentru mai bine două secole „omul bolnav” pe masa de
operație a marilor puteri.
În noul context
politic deschis de expansiunea Imperiului Habsburgic, pericolul principal
pentru Țările Române extracarpatice(Ardealul a fost înghițit de imperiu) îl
reprezenta Viena. Domnitori ai Țării Românești precum Șerban Cantacuzino și
Constantin Brâncoveanu, în fața destrămării echilibrului de forțe în favoarea
Vienei, au intervenit pe lângă Moscova în speranța intervenției acesteia în
cruciada antiotomană, astfel încât pretențiile habsburgice să le contrapună pe
cele ale Rusiei, încercând cu această ocazie să modifice centrul de
greutate al politicii externe rusești de
la Marea Baltică către Imperiul Otoman.
Privită în special în
urma războaielor cu Suedia , ca o putere nordică fără interese politice în
zonele sudice , nimeni nu putea sesiza , pe atunci, rolul pe care Rusia îl va juca în sud-estul Europei.
Reforma în sens european a Imperiului țarist, înfăptuită de Petru cel Mare ,
victoria răsunătoare de la Poltava au constituit prima etapă, poate decisivă,
în așezarea Rusiei în rândul marilor puteri ale vremii.
Prevederile păcii de
la Karlowitz punea capăt presiunilor tătarilor în Bugeac. Aceștia au fost
obligați să se retragă pe Nistru, în timp de țăranii moldoveni reveneau la
vechile gospodării. Învățatul principe Dimitrie Cantemir, deși ocupă tronul
Moldovei prin bunăvoința Porții, se grăbește să intre în relații cu Rusia,
căreia îi propune reluarea cruciadei antiotomane. Domnitorul, desăvârșit
cunoscător al istoriei și obiceiurilor lumii islamice, greșea însă atunci când
credea că prăbușirea Imperiului otoman era o problemă de actualitate. Interesul
lui Dimitrie Cantemir pentru Basarabia, care „era odinioară a treia parte a Moldovei” ce „ fu
subjugată de turci” și care avea „orașele și satele ... pline de
moldoveni care urmează legea creștină”, l-a îndemnat să-i ceară lui
Petru cel Mare un corp de oaste ,
împreună urmând „să bată tot Bugeacul”.
Foto
nr. 5 Domnitorul Dimitrie Cantemir (sursa
internet)
În
acest sens, în aprilie 1711 la Luțk, în condiții de deplină egalitate,
domnitorul încheie un tratat de alianță cu țarul Rusiei. Prin această „ diplomă
de protecție”, în sensul pe care diplomația timpului o compensa
termenului, Moldovei i se garanta integritatea teritorială și deplina
autonomie. În articolul 9 se precizau hotarele pe care urma să le aibă „râul
Nistru, Camenița, Bender cu tot teritoriul Bugeacului, Dunărea ”,Țara
Românească, Ardealul, iar la nord Polonia. Campania militară din 1711 a
reprezentat un episod secundar, lipsit de semnificație în cadrul liniilor de
politică externă a lui Petru cel Mare. Înfrângerea armatei rusești, fuga rușinoasă a țarului și
a lui Dimitrie Cantemir în Rusia după bătălia de la Stănilești demonstrau că,
în ciuda declinului Imperiului otoman, acesta nu putea fi ușor înlăturat de pe
scena politică internațională.
Cu
lunga domnie a lui Constantin Brâncoveanu și cu cea scurtă, dar agitată, a lui
Dimitrie Cantemir ia sfârșit șirul marilor voevozi români. Al doilea deceniu al
veacului al XVIII – lea aduce cu sine instaurarea a ceea ce îndeobște denumim „epoca
fanariotă”(1711 în Moldova, 1716 în Țara Românească, până la 1821).
În
urma conflictului dintre Poarta Otomană și coaliția habsburgico-rusă izbucnit
în 1736 se organizează la Nemirov, în toamna anului 1737, o conferință în șase,
unde neutrii – Anglia, Olanda și Franța – încercau să medieze părțile în
conflict în vederea restabilirii păcii. Importantă pentru faptul că, pentru
prima dată într-o conferință internațională, se pune problema scoaterii Țărilor
Române de sub suzeranitatea otomană, lucrările de la Nemirov ne mai atrag
atenția și prin faptul că aici, tot în premieră, Rusia își conturează
pretențiile. Și ele sunt exagerate. Cer Crimeea, deci punerea tătarilor sub
dependența lor, întreg teritoriul până la Nistru, libertatea navigației în
Marea Neagră și prin Strâmtori, iar în ceea ce ne privește „independența
” Țărilor Române și instituirea unui protectorat rusesc asupra lor. Pentru a nu
rămâne în urma aliatului său, diplomația habsburgică pretindea teritorii din
Țara Românească și Moldova, care urmau să fie anexate la posesiunile mai vechi ale Casei de
Austria. Era, deci, exclus ca Imperiul otoman să accepte asemenea condiții,
notează istoricii Nicolae Ciachir și Gheorghe Bercan în lucrarea Diplomația
europeană în epoca modernă, apărută la Bucuresti în 1984.
Războiul
Ruso – austro – otoman din 1736 – 1737 este important și prin faptul că, pentru
prima dată, Țările Române vor deveni teatru de luptă între armatele statelor beligerante.
Deschiderea
succesiunii la tronul Poloniei în 1763, va genera războie, tratate, înțelegeri
de culise, care vor duce atât la dispariția statului polonez de pe harta
politică a Europei, cât și prin aducerea în prim – planul politicii europene a „
chestiunii orientale”, care, din a doua jumătate a veacului,
intră într-o fază decisivă. Începe un nou război turco – rus , în 1768,
încheiat la Kuciuk – Kainargi, în 1774. Prin prevederile acestui act internațional, Rusia își întindea
stăpânirea până la Bug. Prin manevre abile Rusia va anexa și Crimeea. Supușilor
ortodocși din teritoriile otomane, prevedea tratatul, pravoslavnica Rusie le
asigura protecția. Aceasta va constitui baza legală care va pemite exercitarea
presiunii și un amestec constant în problemele interne otomane. Posibilitatea
de a interveni prin agenții săi în favoarea principatelor va determina, este
drept, nu brusc, modificarea statutului internațional al Țărilor Române.
Consulii ruși prezenți în principate încă de la începutul deceniului al noulea
vor reuși, cu timpul , să impună punctul de vedere al Petersburgului, până și
în chestiuni interne curente ale administrației românești.
Sfârșitul
războiului a adus cu sine una dintre cele mai mari drame din istoria
Moldovei. La 7 mai 1775 se parafează stăpânirea austriacă asupa aproape
jumătate de Moldovă, prin care regiunea din nordul Țării – Bucovina – cu o
suprafață aproape 10 000 , este ruptă de Moldova și anexată
provinciilor austriece. Rusia ce-și arogase
dreptul de protecție asupra
principatelor era datoare, în consecință, a se împotrivi la dezmembrarea
Moldovei. Această nefericită experiență demonstrează că Petersburgul făcea uz
de dreptul de a interveni în favoarea
Țărilor Române doar atunci când interesele sale expansioniste o cereau.
.
Foto
nr. 6 Harta Moldovei în perioada 1774 - 1812(sursa
internet)
Foto
nr. 7 Harta Moldovei în perioada 1774 - 1812(sursa
internet)
În anul
1787 a izbucnit un nou război ruso-turc, Rusia având alături, ca aliat, Imperiul Habsburgic. Izbucnirea
revoluției francize (1789) va determina Casa de Austria să încheie cu Poarta
Pacea de la Șistov(1791). Rămasă singură, fără să întrevadă mari câștiguri,
Rusia va începe tratative în vederea semnării păcii, prin care va obține „împingerea
graniței până la Nistru”. Astfel, pentru prima dată, Moldova va avea
frontiera comună cu Imperiul Țarist.
Încă din
1803, sub pretextul adoptării de măsuri împotriva unei invazii franceze în
Balcani, contele A. Voronțov atrăgea atenția țarului Alexandru I asupra importanței
strategice a Țărilor Române și a necesității ca, în acest caz, ele să fie de
urgență ocupate de Rusia. Același lucru era subliniat și de mentorul țarului,
adjunctul ministrului afacerilor străine, princepele polonez Adam Czartoryski..
În august
1805, noul ambassador francez la Instabul a reușit în câteva zile să dea
influenței rusești în Principate și la Stambul lovitura de grație prin
înlocuirea domnitorilor Al. Moruzi și C.
Ipsilanti, cunoscuți rusofili, cu Al. Șuțu și Scarlat Calimachi, ale căror
sentimente profranceze erau mai presus de orice îndoială. Sub presiunea Rusiei,
Poarta nu risca să facă politică
francofilă și a hotărât destituirea celor doi și restaurarea celor dinainte.
Calculele
Porții erau însă greșite. Premiza că odată cu satisfacerea pretențiilor Rusiei
conflictul ar fi fost înlăturat, se v ava dpovedi falsă. Petersburgul însuși
dorea războiul. Mărturie stau concentrările de trupe realizate în vara anului
1806, la granița de pe Nistru. În a doua jumătate a lunii octombrie, o armată
rusă de aproape 40 000 de oameni a invadat Principatele. Declarația de război a
Porții, de la sfârșitul lunii decembrie, a venit ca un fapt normal. Ea nu a mai
mirat pe nimeni. Conflictul izbucnise de fapt cu două luni înainte prin invadarea Țărilor Române de
către Rusia.
După
încheierea păcii și semnarea Tratatului de pace Tilsit(7 iulie 1807), Napoleon
îi dăduse unele speranțe țarului Alexandru I, care simțea că venise momentul să
pună problema ocupării definitive a Țărilor române. În fața refuzului Porții de
a satisfice unele pretenții rusești și mai ales datorită neacceptării cedării
Principatelor, Rusia a reluat în
primăvara anului 1809 ostilitățile împotriva Imperiului ottoman.
Țarul
Alexandru I nu mai acceptă tergiversarea anexării. În primăvara anului 1810,
printr-o notă a Cancelariei imperiale, se anunță luarea în stăpânire de către
Imperiul Țarist a Țărilor Române. Lunga ocupație militară țaristă a
Principatelor (1806 – 1812) a generat un șir nesfârșit de abuzuri. Au fost
deportați indezirabilii, impozitul perceput de autoritățile rusești a crescut
în unele regiuni de peste cinci ori, au fost crunt jefuite sate întregi.
În fața
amenințării franceze, Petersburgul s-a arătat tot mai interest să încheie grabnic pacea. La sfârșitul verii anului
1811, Rusia a promis să renunțe la Țara Românească, în schimbul încetării
ostilităților . Chiar în condițiile refuzului Porții, pe măsură ce iminența
războiului franco – rus se răspândea de-a lungul Europei, o bună parte a
contingentelor armate de ocupație au început să se retragă spre Ucraina.
Au avut
loc o serie de tratative turco – rusești care au fost sortite eșecului, partea
turcă refuzând cererile rusești. Concentrarea unei imense armate franceze în
Polonia l-a obligat pe Alexandru I să ceară delegației rusești să facă tot ce-i
stă în putință pentru semnarea imediată
a păcii.
La 28
mai 1812, delegația rusă și otomană semna la București tratatul de pace în
care, prin articolul patru, se prevedea că„hotarul dintre
cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în țară și pînă la
locul unde se întâlnește cu fluvial Dunărea”.
Foto
nr. 8 Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din
1812(sursa
internet)
Dacă este
să căutăm un vinovat pentru rășluirea Moldovei, acesta nu poate fi decât Rusia,
care, fără îndoială, a beneficiat de o conjunctură internațională favorabilă.
Noul teritoriu anexat de această dată din trupul Moldovei, aducea Imperiului
Rus importante avantaje. În primul rând, constituia un pas important în direcția
Strâmtorilor, în urma căreia era atinsă
Dunărea la vărsare. Pentru prima dată Rusia ocupa un teritoriu locuit de o
populație creștin – ortodoxă care se aflase sub dependența Porții. Acest lucru
va obliga Petersburgul să acorde o atenție deosebită acestei provincii, căreia
îi va reveni rolul de „vitrină” europeană a vastului imperiu.
Prin politicile adoptate se pregătea terenul pentru noi anexiuni în sud – estul
Europei.
Termenul de
Basarabia, ce desemna Bugeacul, zona restrânsă de la nordul gurilor de vărsare
a Dunării în mare, care se afla sub dominația otomană, a fost extins la
întregul teritoriu dintre Nistru și Prut. Ambasadorul rus Tolstoi se folosise
de inexistența unei prevederi în actul
încheiat la Tilsit, relativ la Bugeac(Basarabia), pentru a pretinde că armatele
țariste, conform prevederilor tratatului
, nu se vor retrage din teritoriile otomane de la nord de brațul Chilia. El nu
se gândea atunci și la jumătatea Moldovei din stânga Prutului. Odată cu
anexarea, numele de Basarabia, în lipsa altuia, a fost extins la întregul
spațiu dintre Prut și Nistru. În scurt timp puterile europene își vor însuși
punctul de vedere rusesc în legătură cu întinderea desemnată sub numele de
Basarabia.
Teritoriul
românesc dintre Prut, Nistru, Dunăre și Marea Neagră, anexat de Imperiul Țarist
în 1812, avea o suprafață de 44 422 . Un călător rus de la sfârșitul secolului al XVIII
– lea numește aceste pământuri „pământul făgăduinței”.
Pentru a da
senzația unei perpetuări a vechilor stări de lucruri și pentru a asigura o
tranziție lentă de la un regim la altul, Alexandru I a numit, în 1812, în
fruntea noii provincii un boier român, refugiat de multă vreme în Rusia, pe
Scarlat Sturdza, care îndeplinea funcția de guvernator al Basarabiei. Pentru a
nu neliniști populația, în primul an de ocupație rusă, teritoriul dintre Nistru
și Prut a fost administrat după vechile obiceiuri și legi ale Moldovei. În
februarie 1813 s-au creat două departamente pentru asigurarea unei mai concrete
guvernări. Slujbașii erau numiți de către guvernator în proporție de 7/12
dintre moldovenii autohtoni, restul, din foștii funcționari ruși ce au activat
în principat în perioada 1807 – 1812.
În toamna
anului 1813 Scarlat Sturdza, bătrân și bolnav, și-a prezentat demisia. În locul
său a fost numit guvernator generalul Harting. Aceasta nu era de acord cu
libertățile permise până atunci în Basarabia. După opinia sa, noua provincie
trebuia să devină teritoriu rus obișnuit, cu simple particularități locale.
Datorită nemulțumirilor produse și pentru a calma spiritele, la începutul
anului 1816, s-a luat măsura înlocuirii generalului Harting din funcția de
guvernator cu generalul Bahmetiev. Prin ucazul de la 1 aprilie , Alexandru I
promitea așezarea cârmuirii noii provincii pe temeiul vechilor„ ei
obiceiuri și drepturi” Locuitorii au fost scutiți de orice obligații financiare față de stat pe
termen de trei ani. Toate măsurile preconizate aveau darul - mărturisește îsuși țarul – să facă „ca
această roditoare țară să se însuflețească cu o nouă viață”.
Sub
coordonarea generalului Bahmetev s-a
redactat „constituția” acestei provincii. În fruntea provinciei
funcționa un guvernator civil, ajutat de un Consiliu Suprem(Înaltul Sfat).
Aceasta se compunea din 11 persoane, dintre care 5 erau numiți, restul 6 fiind
aleși de boierii băștinași. Basarabiei i s-a recunoscut dreptul la o
administrație autonomă. Acest important act legislativ a reprezentat, fără
îndoială, un progres: a așezat Basarabia în granițele Imperiului Țarist,
permițându-i o relativă autonomie. De altfel, toate provinciile de la garnița
europeană a Rusiei – Finlanda, Polonia și Basarabia – s-au bucurat de o atenție
deosebită din partea cancelariei
imperiale, care pentru un timp a permis perpetuarea unor funcționalități și
moravuri locale . În ceea ce privește Basarabia, guvernatorul era înștiințat că
țarul dorea ca noua provincie „ să pară în ochii locuitorilor din țările
vecine ca un loc de odihnă sufletească și de bunăstare”, notează
istoricul Leon Casso în lucrarea sa Rusia și bazinul dunărean, apărută
la Iași în anul 1940. Chișinăul, atestat pentru prima dată în 1436, a fost ales
capitala Basarabiei.
Regimul
Liberal instituit de generalul Bahmetev a luat la sfârșit odată cu înlăturarea acestuia și numirea
generalului Inzov. Odată cu concedierea lui Bahmetev a început o ofensivă în
vederea anulării autonomiei Basarabiei. În vara anului 1828, Înaltul sfat a
fost desființat și înlocuit cu Consiliul provincial. Țarul Nicolae I(1825 –
1855) a instaurat autocratismul în formele cele mai brutale, anulând, una după
alta, orice nouă formă de autonomie locală moștenită de la înaintașul său. S-a
emis în 1828, „Regulamentul” lui Voronțov(un fel de constituție -n.n.).
De asemenea, justiția a suferit, importante modificări , prin faptul că
tribunalele s-au organizat după principiile de funcționare în Rusia. În
posturile de judecători au fost numiți tot mai des ruși. „Regulamentul”
prevedea, pe de altă parte, obligativitatea
redactării tuturor actelor instituțiilor de stat în limba rusă. Cu toate
acestea, documentelor existente în arhive demonstrează că până la mijlocul
secolului al XIX – lea limba română, alături de cea rusă, a fost utilizată în
administrație. De asemenea, se accentuează ofensiva asupra bisericii basarabene
în scopul rusificării acesteia.
Războiul
ruso – otoman (1828 – 1829) a adus cu sine și pentru Basarabia o serie de noi privațiuni. Principala
achiziție teritorială a Rusiei stipulată
în tratatul de la Adrianopol(1829) a fost regiunea dintre brațele Chilia și Sf.
Gheorghe. Stăpânind Delta , Rusia putea controla întregul traseu al Dunării
mijlocii și inferioare, noua achiziție deschidea prin Dobrogea, de-a lungul
litoralului vestic al mării Negre, drumul Imperiului Țarist către Strâmtori.
Regiunea Delta Dunării a fost încorporată provinciei Basarabia până în anul
1856.
Principala
îndeletnicire a majorității populației basarabene a rămas cultivarea cerealelor
și, în special, creșterea vitelor. Fiind o regiune de
graniță, în teritoriul dintre Nistru și Prut s-au stabilit mai multe unități
militare. Autoritățile țariste au realizat între 1816 – 1817 un recensământ
care ne oferă importante informații, atât despre numărul populației, cât și
despre structura etnică a acestuia. Totalul populației Basarabiei este
aproximată la 500 000 de persoane. Circa 420 000 sunt menționați ca români(86%)
urmându-le în ordine, rutenii(6,5%), evreii (4,2%), lipovenii(1,5%), grecii
(0,7%) și găgăuzii(0,2%). Cu ocazia acestui prim recensământ s-a hotărât și împărțirea administrativă a teritoriului
anexat, păstrându-se tradiția moldovenească. Această delimitare a a funcționat
până 1856.
Încă din momentul
anexării, mai exact înainte cu câțiva ani, autoritățile țariste au inițiat o
amplă acțiune de colonizare a Basarabiei, în special a zonelor de sud. În
același timp s-a urmărit și dislocarea masei mari de populație românească prin
transferarea câtorva sute de mii de moldoveni în alte zone ale imperiului.
Această acțiune a început la sfârșitul veacului al XVII- lea cu românii
transnistreni, pentru a lua amploare în secolul următor. În Basarabia au fost
aduși încă din 1824 și 1828 coloniști elvețieni. Mai înainte, în Bugeac, au
fost așezate și câteva familii de francezi. După 1821, mai multe mii de greci
vor emigra către Rusia, autoritățile țariste așezându-i și pe ei în Basarabia.
Pe la mijlocul secolului al XIX – lea va crește și numărul polonezilor
stabiliți în provincie, între Nistru și Prut. Aceste etnii au fost însă puțin
numeroase. Ele au sfârșit prin a fi asimilate. De o amploare mult mai mare au
fost colonizările cu bulgari, germani și evrei. Ținuturile Tighina, Ismail și
Cetatea Albă adăposteau și unele colonii găgăuze. Printre cele mai numeroase
minorități etnice din Basarabia au fost evreii. Numărul acestora a crescut în
perioadă războiului(1806 – 1812), astfel încât în momentul anexării , în
Basarabia, trăiau aproximativ 5 000 de familii. Importantă, nu atât datorită
numărului, cât mai ales calității comunităților respective a fost colonizarea
germană în Basarabia. Așezați la început în partea de sud a Basarabiei, cu
timpul, germani se vor răspândi și în regiunile centrale ale provinciei.
Populația Basarabiei
a crescut într-un ritm tot mai ridicat, în comparație cu celelalte teritorii
ale Imperiului Țarist, ajungând să numere în 1856, peste 990 000 de locuitori.
Această creștere s-a datorat nu atât sporului natural, cât mai ales masivele
colonizări efectuate de administrația țaristă. Pentru intervalul 1837 – 1857 , statisticile
demonstrează că, în medie, au fost aduși anual în teritoriul anexat peste 21000
de coloniști străini. În ciuda acestui fapt nu se poate contesta preponderența
elementului românesc, care reprezintă majoritate incontestabilă a populației.
Anul 1848, anul
marilor revoluții europene, reprezintă și pentru Basarabia momentul unei
afirmări a sentimentului național
românesc. Un grup de intelectuali basarabeni au cerut autorităților țariste
permisiunea de a tipări un ziar în limba națională intitulat semnificativ „Românul”.
Guvernul țarist a refuzat însă să aprobe această cerere. Valoarea actului este
însă mare, întrucât în acel an, în Basarabia, au fost masate numeroase trupe
țariste, tocmai stăvilirii valului revoluționar.
Deceniul șase al
veacului trecut a fost un moment semnificativ în istoria românilor,
reprezentând prima etapă a drumului care se va sfârși în anul 1918, odată cu
crearea României Mari. Problema Românească s-a articulat ca una de sine
stătătoare în mai larga chestiune orientală. Acest fapt a fost posibil în
contextul izbucnirii unui nou conflict ruso-otoman(1835 – 1856). La începutul
lunii iulie 1853, trupelor rusești au trecut Prutul, fără declarație prealabilă
de război, și au ocupat Principatele Române. Ultimatumului aliaților(Franța,
Anglia și Imperiul otoman), adresat Rusiei de a evacua Țările Române, Rusia i-a
răspuns prin dezlănțuirea unei puternice ofensive de-a lungul Dunării. În
consecință, Franța și Anglia au declarat război Rusiei . Cererea de a-și
retrage armatele din principate a fost urmată de încheierea convenției
habsburgo-otomane (iunie 1854) prin care se permitea trupelor austriece să ocupe țările române până la încheierea războiului.
În fața ultimatumului habsburgic, Imperiul Țarist s-a decis să-și retragă în toamna anului 1854
trupele peste Prut. Interesele marilor puteri europene, în special ale Franței
care pregătea încă de pe acum izolarea Imperiului Habsburgic în vederea unor
viitoare confruntări armate directe(care au și avut loc în 1859) și care a
preferat să menajeze Rusia, tatonând chiar terenul în vederea unei alianțe
secrete cu Petersburgul, au privat Moldova de șansa de a-și restabili vechea
graniță de – a lungul râului Nistru. Și
cum interesele economice și politico-militare ale marilor puteri vizau în special îndepărtarea Imperiului
Țarist de gurile Dunării, s-a adoptat ideea restituirii către Moldova a unor
teritorii limitate de la nordul brațului Chilia. Către sfârșitul lunii
februarie 1856, sub președinția ministrului de externe francez, s-au deschis la
Paris lucrările Conferinței de pace. Reprezentanții Rusiei au trebuit să
accepte , până la urmă, ideea renunțării
la sudul provinciei Basarabia în favoarea Moldovei. Marile puteri blocau
astfel drumul Rusiei spre Balcani și spre Strâmtori, în condițiile în care
statutul Principatelor Române a fost internaționalizat prin punerea lor sub
garanția colectivă a principalelor șapte state europene.
În cadrul Conferinței
reprezentanților celor șapte puteri(Imperiul Otoman, Țarist, Habsburgic, Marea
Britanie, Franța și regatele Prusiei și Sardiniei), desfășurată la Paris(mai – august 1858), cererile
formulate de divanurile ad-hoc de la București și Iași au fost mai puțin luate în considerare. Folosindu-se de unele
prevederi mai puțin clare ale Convenției de la Paris, deputații Adunărilor
elective de la Iași și București au ales la 17 ianuarie(5 ianuarie) și,
respectiv, 5 februarie(24 ianuarie) pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domnitor
al Moldovei și Țării Românești. S-au pus astfel bazele viitorului stat unitar
românesc.
Foto
nr. 9 Domnitorul Alexandru Ioan Cuza(sursa internet)
Reformele
lui Alexandru al II – lea au fost, alături de cele ale lui Petru cel Mare, cele
mai importante din istoria Rusiei. Venite însă prea târziu, aceste nu au mai
putut repara toate relele de care suferea imperiul rus. Chiar în această epocă
de elan reformator, Basarabia și-a pierdut statutul de provincie privilegiată
pentru a deveni o simplă gubernie a vastei împărății rusești.
Cu toate
colonizările efectuate de administrația țaristă, caracterul preponderent
românesc al provinciei cuprinse între Prut și Nistru nu a putut fi modificat.
Recensământul din 1856, efectuat pe întreg teritoriul Basarabiei, a înregistrat
990 000 de locuitori. În urma restituirii către Moldova a celor trei județe din
sud(Cahul, Bolgrad și Ismail) populația provinciei aflată sub administrația
rusească a fost numai de 862 000 locuitori. În 1871, recensământul efectuat
înregistrează o scădere importantă a procentului românilor la numai
67,40%(adică 692 000 de moldoveni). Crește procentul populației ruso-ucrainiene
și a cele evreiești.
România
participă activ la războiul ruso-turc din 1877 – 1878 , în scopul cuceririi
independenței naționale. Cu toate că acordul încheiat la Livadia între România
și Rusia garanta integritatea teritorială a României, intenția Rusiei de
anexare a celor trei județe din sudul Basarabiei apărea tot mai evidentă.
La 31
ianuarie 1878, Imperiul otoman, în fața ofensivei armatei rusești a fost
obligat să ceară pace. La 3 martie 1878 s-a semnat la San Stefano tratatul de
pace între Rusia și Imperiul Otoman. Prin acest tratat, Poarta se obliga să
cedeze sangeacul Tulcea, iar Rusia își rezolva dreptul de a schimba acest
teritoriu cu sudul Basarabiei pe care urma să-l încorporeze.
La
Congresul de pace de la Berlin din iulie
1878, marile puteri prezente la masa tratativelor și-au declinat orice interes
pentru soarta sudului Basarabiei în favoarea Rusiei. În toamna anului 1878,
administrația românească s-a retras din sudul Basarabiei, locul fiindu-i luat
de administrația rusească. Atitudinea pasivă, formă de rezistență împotriva
ocupantului, a determinat eșuarea, în linii mari, a politicii de rusificare a
poporului românesc din Basarabia. Se cuvine subliniat faptul că mișcarea de
eliberare națională din Basarabia nu a cunoscut formele elaborate, bine organizate și argumentate teoretic cunoscute
în Transilvania. Această mișcare a românilor de peste Prut a avut un specific
al ei, generat de condițiile concret-istorice și mai ales de politica promovată
de autoritățile de ocupație.
În dreapta
Prutului, în România, interesul pentru soarta Basarabiei creștea. Ne-o
dovedește faptul că, în ciuda vigilenței poliției țariste, o seamă de
informații apăreau în paginile ziarelor românești.
În
contextul izbucnirii primei revoluții în Rusia(1905), mișcarea națională a
românilor din Basarabia a cunoscut primele ei succese importante. În anii 1905
– 1906 au funcționat în Basarabia trei grupări distincte. Apar în cadrul
acestora personalități precum Pan Halippa, Petre Gore, etc.. Evenimentele
anilor 1905 – 1906 au reprezentat o premieră pentru opinia publică din Regat,
foarte sensibilă până atunci, mai ales la mișcarea românilor din Ardeal.
Apariția unor cărți, precum și a unor articole în presa vremii despre trecutul
și prezentul provinciei dintre Prut și Nistru au reorientat atenția lumii
românești, este drept, pentru destul de puțin timp, către est, către pământul
românesc încorporat în imperiul țarilor, unde mai toată lumea avea impresia că
nu se mai poate întâmpla nimic.
Basarabia a
revenit în forță în atenția opiniei publice românești în 1912, anul în care se comemora
un veac de la rășluirea de către de către Rusia a unei jumătăți din Moldova.
Interesul pentru trecutul Basarabiei depășește granițele țării. R.W. Seton-Watson,
unul dintre cei mai cunoscuți istorici
englezi, cerea, în această perioadă, informații despre situația românilor
dintre Prut și Nistru.
Asasinarea,
la 28 iunie 1914, a prințului moștenitor al Austro – Ungariei și a soției sale,
a constituit pretextul declanșării primului război mondial, după ce mai
înainte, încă din ultimii ani ai veacului trecut, Europa se împărțise în două
blocuri militare: Tripla Alianță și Tripla Înțelegere. România, având
experiența pericolului ocupației rusești din 1878, a încheiat în 1883 tratatul
de alianță cu Austro – Ungaria și Germania. Totuși, în perioada 1914 – 1916 ,
România va adopta o strictă neutralitate față de părțile aflate în
conflict(începând cu 28 iulie).
Teritoriile
locuite în marea lor majoritate de populație românească, se găseau încorporate
în imperii ce aparțineau blocurilor politico-militare în conflict.
Transilvania, Banatul, Bucovina, se numărau printre provinciile Austro-Ungariei,
în vreme ce Rusia stăpânea ținutul aflat între Nistru și Prut. De aici și
dilema în care se afla Ion. I. C. Brătianu, primul ministru al României. În
acele clipe, orice politică bazată pe sentimente și nu pe rațiune era exclusă.
Un alt element semnificativ în ecuația politicii externe românești l-a
reprezentat și faptul că, încă de la începutul războiului, diplomațiile rusă și
franceză, spre satisfacția guvernului român, au lăsat să se înțeleagă că
alipirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei la Regat ar fi recunoscută de
aceste puteri în schimbul declanșării războiului împotriva Austro-Ungariei. La
rândul lor și puterile Centrale au încercat să cointereseze România lăsându-i
speranța eliberării și unirii Basarabiei în schimbul deschiderii unui front de
luptă împotriva Rusiei de-a lungul Prutului.
Presiunile
Antantei asupra guvernului român erau tot mai mari. În condițiile în care
puterile Antantei au acceptat cererile românești și au căzut de acord asupra
formei tratatului de alianță , I.I.C. Brătianu a semnat la 17 august 1916. Prin
acest document România și-a garantat dreptul de a-și alipi teritoriile locuite
de populația majoritar românească din Austro-Ungaria. Iată cum descria I.G.
Duca în ale sale Amintiri politice starea sufletească lui Ionel Brătianu
din momentul semnării Convenției de alianță: „Firește, în sufletul lui, ca
și al nostru al tuturor, era durerea că, din această recunoaștere a drepturilor
românismului lipsea Basarabia. Cum a spus odată, „iscălind tratatul
cu Aliații, am renunțat la Basarabia, am comis o adevărată nelegiuire”
.... Nu ne îndoim că ceasul Basarabiei va suna, cum sunase ceasul
Ardealului, al Banatului și al Bucovinei.”
La zece
zile după semnarea tratatului de alianță, în noaptea zilei de 27 august 1916,
trupele românești au trecut Carpații și au început lupta pentru eliberarea
Transilvaniei. La 30 august și 1 septembrie, Germania și apoi Bulgaria și Imperiul otoman au declarat război
României. În urma acestui fapt, o țară mică precum România, cu u potențial economic și militar redus, avea cel
mai lung front din Europa, 1200 km, mai lung cu 100 de km decât frontul rusesc,
care se întindea de la Marea Baltică la Vatra Dornei, în Bucovina. După mai
multe victorii ale armatelor române în Transilvania, au urmat dezastrele din
Dobrogea, de la începutul lunii septembrie. Trupele rusești, care trebuiau să
apere frontul de sud, pe lângă faptul că aveau un număr prea mic și o „combativitate
scăzută”. Până la sfârșitul toamnei 1916, armatele Puterilor Centrale
au ocupat Oltenia, Muntenia și Dobrogea. În acest context, Casa Regală,
Guvernul și Parlamentul României s-au retras în Moldova. Izbucnirea revoluției
din Rusia în februarie 1917, a deschis perspectiva eliberării Basarabiei de sub
dominația străină și a unirii ei cu România. Paralel cu revoluția socială, în
Rusia se intensifica și lupta națională . Soldații basarabeni s-au încadrat mai
ales în rândul care doreau cu ardoarea de sub cnutul rus.
În vara
anului 1917, asupra României se exercita ofensiva comandată de mareșalul von
Mackensen, menită să scoată această țară din războiul împotriva Puterilor
Centrale. Tocmai în acest timp a început și dezorganizarea unităților rusești
și retragerea lor de pe frontul rusesc. Rămasă singură, armata română a
susținut, în august – septembrie 1917, 25 de bătălii în zona Oituz – Mărășești
– Nămoloasa , respingând ofensiva germano-austro-ungară.
În asemenea
împrejurări dramatice, statul român nu putea veni în ajutorul fraților
basarabeni decât ci sfaturi, ținând seama că destrămarea Imperiului Rus apărea
ca o rază de speranță pentru libertatea popoarelor subjugate.. Ca și în
întreaga Rusie, în orașele principale din Basarabia: Chișinău, Bălți, Tighina,
Cahul, românii se adunau ca să îți hotărască destinul. În luna aprilie 1917,
reprezentanții populației dintre Prut și Nistru au votat o moțiune cerând
autonomia administrativă, economică, religioasă și culturală a Basarabiei,
precum și alegerea unei adunări legislative. Despărțirea de Rusia încă nu
funcționa ca idee majoră. Mai persista incertitudinea, teama și mentalitatea
filo-rusă, impregnată într-un secol de stăpânire, propagandă și teroarea întru
mistificare. Ca formă de organizare
statală se propunea o republică moldovenească autonomă, în cadrul statului
federativ rus, care trebuia să constituie imperiul în granițele existente.
Pentru menținerea ordinii, se preconiza organizarea unor „cohorte
moldovenești”.
În această
luptă, în organizarea și pregătirea ei, un rol important au jucat și
prizonierii transilvăneni și bucovineni, ca și refugiații din România care,
răspândiți printre soldați și pe teritoriu, au dezvoltat o propagandă vie
pentru cauza națională și pentru unirea tuturor românilor. Dezbărându-se
mentalitatea filo-rusă, învățătorii au devenit apostoli ai redeșteptării
naționale a românilor din Basarabia.
O primă
întrunire a fost cea de la Odessa, din 18 aprilie/1 mai 1917, la care au
participat peste 10 000 de basarabeni: ofițeri, soldați, studenți, profesori,
preoți. Tot acolo s-a constituit și un comitet revoluționar, alcătuit din
reprezentanții armatelor ruse de pe frontul român și ai organizațiilor
muncitorești și țărănești din Basarabia și Herson , în rândul cărora moldovenii
erau precumpănitori ca număr. În zilele următoare s-a ținut la Chișinău
Congresul preoților și al învățătorilor, unde au cerut mitropolit român,
autonomie și un „înalt sfat” cu atribuții legislative și
executive. În aprilie 1917 s-a organizat Partidul Național Moldovenesc, condus
de Vasile Stroiescu, ajutat de Pan Halippa, Paul Gore, Vladimir Herța și
transilvăneanul Onisifor Ghibu. Din rândul armatei a pornit mișcarea maiorul de
stat major Emanoil Catelli, ajutat de studentul ofițer Anton Crihan. Ei au
organizat, tot la Odessa, adunarea soldaților în care Partidul Național
Moldovenesc a fost reprezentat prin Pan Halippa și Vladimir Herța. S-a adoptat
programul de autonomie a Basarabiei, cu oaste, justiție și școală proprii, ca
singura cale de a ieși din anarhia care
năpădea țara. Îndată după aceasta s-a creat un „Comitet executiv
moldovenesc al soldaților și ofițerilor ” sub președinția lui Catelli.
Acest comitet a trimis propagandiști în mai multe orașe ale Rusiei să adune
soldații români și să-i convingă să vină acasă.
În august
1917 s-a creat Partidul Țărănesc din Basarabia, cu un program social – economic
privind țărănimea. El a ținut la sfârșitul aceleiași luni, la Chișinău, un
congres al țăranilor din Basarabia, dezbătând problema pământului și a unirii.
Dar, în iunie 1917, evenimentele s-au complicat prin constituirea Republicii
Ucraina. Guvernul ei a revendicat Basarabia. Românii au protestat cu energie
„Romcerod-ul”( Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român) din
Odessa a calificat politica guvernului de la Kiev ca „imperialistă și
antidemocratică” și a cerut guvernului Kerenski să recunoască
basarabenilor dreptul de a-și alege ei conducerea proprie în hotarele lor
istorice și etnografice. Guvernul de la Petrograd și apoi Rada(Parlamentul) din
Kiev au recunoscut că politica de ucrainizare a Basarabiei era cu totul
neîntemeiată și au renunțat la ea. A triumfat, deci, ideea constituirii
Basarabiei ca o republică autonomă.
Dar, până
la organizarea administrației, în vara anului 1917, în condițiile revoluției și
războiului, s-au produs în continuare mari dezordini, multe jafuri, atacuri la
drumul mare, asasinate. După lungi
discuții și frământări s-a hotărât convocarea „Marelui Congres Ostășesc”
la Chișinău, între 2 și 9 noiembrie 1917. Au participat 989 de delegați,
soldați și ofițeri, reprezentând peste 300 000 de basarabeni, mobilizați pe
toate fronturile ca adunare reprezentativă și a luat dreptul de a proclama
autonomia politică și teritorială a Basarabiei.
La acest
congres s-au luat două hotărâri deosebit de importantă:
a.
Naționalizarea
oștirilor moldovenești;
b.
Convocarea Sfatului
Țării, ca adunare aleasă a Basarabiei.
Alegerile pentru
Sfatul Țării s-au desfășurat în toamna anului 1917. După un secol de asuprire
țaristă, populația se putea exprima liber, alegându-și reprezentanții proprii
în marele forum ce urma să se reunească la Chișinău.
Structura Sfatului Țării
a reflectat structura națională, precum și toată gama de curente politice, profesori și instituții existente
în acest teritoriu. Din date concrete existente în arhive, rezultă că structura
națională a celor 150 de deputați era următoarea: 150 de moldoveni, 15
ucraineni, 13 evrei, 7 ruși, 3 bulgari, 2 nemți, 1 polonez, 1 grec, 2 găgăuzi.
Erau reprezentați militari, țărani, învățători, preoți, juriști, delegați ai
unor structuri administrative, societăți comerciale, etc., precum și ai
organizațiilor și curentelor politice existente în Basarabia. Partidul Național
Moldovenesc, socialiști de diverse nuanțe, toți aparținând minorităților
naționale. Reține atenție prezența unei femei în Sfatul Țării și anume, Elena
Alistar.
Sfatul Țării și-a
început activitatea în ziua de 21 noiembrie/4 decembrie 1917. Președintele
Sfatului Țării a fost ales, în unanimitate de voturi Ion Ianculeț, profesor.
Acest organism liber ales a preluat suveranitatea provinciei din mâinile
guvernului rus, dispunând legamente de soarta ei și a poporului care l-a ales.
La 2/15
decembrie 1917, Sfatul țării a proclamat oficial Republica Democratică
Moldovenească. Președinte a fost ales Ion Ianculeț; puterea executivă s-a
atribuit unui Sfat (Consiliu) al directorilor, în frunte cu Pantelimon Erhan.
El a fost repede recunoscut de guvernul din Petrograd. Misiunea acestui
consiliu (guvern - n.n.) era deosebit de grea, căci, ca și întreaga Rusie,
Basarabia se confruntă cu tulburări violente, anarhie. Victime ale fărădelegii
au căzut și doi fruntași ai luptei naționale basarabene: avocatul Simeon Murafa
și inginer Hodorogea.
Dezordinile,
jafurile, incendiile s-au produs îndeosebi în nord, pe la Hotin și în sud la
Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă, Tighina.
În acest context,
la 7/20 decembrie 1917, a avut loc o consfătuire- cu participarea regelui și a
lui I. I. C. Brătianu-la care s-a discutat „ce facem și cum împiedicăm pe
ruși să devasteze țara?”. S-a hotărât adoptarea unor măsuri pentru
apărarea populație, trecându-se la dezarmarea trupelor ruse care recurgeau la
devastări. Întrucât situația se deteriora, la 9/22 decembrie 1917 Consiliul de
Miniștri a hotărât ca armata română să înceapă curățarea teritoriului național
de trupele rusești.
Acest act
legitim a interpretat de guvernul bolșevic de la Petrograd ca fiind ostil
statului sovietic. La 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 ministrul Constantin
Diamandi, împreună cu personalul Legației Române au fost arestați. La
intervenția membrilor corpului diplomatic la Lenin, ministrul și ceilalți
diplomați români au fost eliberați pe data de 2/15 ianuarie. La 3/16 ianuarie,
guvernul sovietic a trimis guvernului român o notă semnată de Lenin, prin care
afirma că „autoritățile române au
săvârșit acte dușmănoase la adresa soldaților ruși”, drept care cerea „eliberarea
soldaților și ofițerilor ruși arestați” pedepsirea(subl. n.)
autorităților militare care au decis aceste arestări și garanția că aceste acte
nu se vor mai repeta. Refuzul de a răspunde la cererea noastră până la 24 de
ore va fi considerată ruptură de relații(subl. n.). Vom lua în asemenea caz
măsurile militare cele mai energice”.
La 13/26
ianuarie, Consiliul Comisarilor Poporului transmitea guvernului român că a
hotărât următoarele: „1) Să rupă orice relațiuni diplomatice cu România și să
expulzeze pe drumul cel mai scurt Legația Română, precum – în genere – și pe
toți agenții autorităților române; 2) Să declare sechestrat pentru oligarhia
română și depozitul de aur al României păstrat la Moscova; puterea sovietică
își ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit și se obligă să-l restituie
în mâinile poporului român; 3) Fostul comandant al frontului român, Scerbacev,
care s-a ridicat împotriva revoluției, este declarat dușmanul poporului și pus
în afară de lege”. Se impune remarcat faptul că în această notă nu se punea
chestiunea Basarabia, astfel că ruperea relațiilor diplomatice cu România nu a
avut la bază probleme teritoriale cum a susținut ulterior istoriografia
sovietică.
În
Basarabia evenimentele se precipitau vertiginos; se cereau soluții grabnice. În
aceste condiții, s-a format un „bloc moldovenesc” care a pregătit Unirea
Basarabiei cu România . Dar dezordinea, conflictele, jafurilor sporeau
amenințător. Basarabia, fără apărare. Cădea pradă anarhiei bolșevice. În
această situație disperată, cei mai activi membri ai Sfatului Țării, formând „blocul
moldovenesc”, au trimis o delegație la Iași, ca să ceară ajutorul armatei
române pentru restabilirea ordinii și apărării vieții cetățenilor.
În fața
unor dificultăți insurmontabile, guvernul Brătianu n-a pierdut frâna. N-a
asistat nevolnic la destrămarea țării, ci a hotărât să se ajute pe sine
impulsionând tendința de salvare a Basarabiei și de Unire cu Patria – Mamă.
Guvernul Român a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie și două
de cavalerie.
Populația
civilă a primit cu bucurie armata română condusă de generalul Ernest Broșteanu.
Istoriografia înregistrează declarația unui profesor universitar rus:„ Nu
avem ce căuta aici pe pământul Basarabiei. Pământul Basarabiei nu este pământ
rusesc, este pământ moldovenesc din moși-strămoși . Nu ne trebuie pământ
străin. Să ne ducem la noi acasă și să lăsăm pe moldoveni să-și stăpânească în
pace pământul strămoșesc”.
La 13/26 ianuarie,
generalul Broșteanu și Statul Major al Diviziei 9 au intrat în Chișinău. Unitățile bolșevice
s-au retras la Tighina, pe Nistru, fără să opună rezistență. În același timp,
în sudul Basarabiei, Divizia 13 a trecut Prutul, de la Oancea la Cahul,
pacificând regiunea grav tulburată de elementele răzvrătite, haotice, pe care
armata rusă de pe Dunăre nu le mai putea ține sub control. Au fost eliberate
orașele Bolgrad și Ismail. În urma luptei de la Vâlcov, soldații Diviziei 13 au
dezarmat grupurile de răzvrătiți și turbulenți din sudul Basarabiei. La 8 martie,
unitățile armatei române au intrat în Cetatea Albă. Forțele bolșevice, retrase
la Tighina, au fost anihilate la 7 februarie 1918.
În forumul cel mai
reprezentativ din Basarabia, Sfatul Țării, se descifrau două tendințe politice:
una de păstrare a autonomiei, în cadrul unui stat federal rus, creat de
revoluția din octombrie; această tendință era sprijinită de neromâni(ruși,
evrei, găgăuzi); a doua tendință cea de independență completă a Basarabiei,
susținută de români. Prin energia conducătorilor și prin dreptatea cauzei a triumfat această a doua tendință în ziua de
24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat independența. Președinte al republicii a
fost ales tot Ion Ianculeț, secretar al Sfatului Țării a fost ale poetul Ion
Buzdugan, iar șef al guvernului, doctorul Daniel Ciugureanu.
Independența unei
țări așa de mici, secătuită economic, fără organizare proprie, fără armată, era
greu , dacă nu imposibil, de păstrat. Mai ales că Ucraina, pe față sau pe
ascuns, manifesta tendințe anexioniste, ațâțând populația eteroclită din sud,
iar trupe austro-ungare treceau din Bucovina și ocupau Hotinul.
În haosul atâtor
evenimente, soluția salvatoare pentru românimea dintre Put și Nistru nu putea
fi decât unirea cu România, singurul scut al ordinii din această regiune. Se
cuvine a se menționa un fapt revelator pentru destinul românesc: la lupta
eroică a basarabenilor se adaugă activitatea zeloasă și entuziastă a tuturor
misionarilor culturii române de pretutindeni, din Regat, din Transilvania și
Bucovina.
La 26 februarie, o
delegație compusă din Ion Ianculeț și Daniel Ciugureanu, președintele și primul
– ministru al republicii Moldova, a venit la Iași să mulțumească guvernului
român pentru ajutorul dat în restabilirea ordinii și să discute problema
unirii. Generalul Al. Averescu, în calitate de președinte al Consiliului de
Miniștri, a sfătuit delegația să mai aștepte până la încheierea Păcii cu
Germania și Austro-Ungaria.
Tratativele
începuseră la Buftea, iar diplomația austro-ungaro-gernmană căuta să socotească Basarabia drept un schimb
de teritoriu; să revină României în locul Dobrogei, pe care o făgăduiseră
Bulgariei. Replica dată de Averescu delegației austro-ungaro-germană a fost
dură: „Voiți să ne luați ceea ce este al nostru, adică Dobrogea, și să ne
dați ceea ce nu este al vostru: Basarabia.”
Pentru continuarea
tratativelor a fost chemat la guvern Al.
Marghiloman. Delegația basarabeană s-a întors la Chișinău în așteptarea unui
moment mai propice, mai fast pentru destinul românilor. Pacea de la Buftea,
semnată la 5/18 martie cu cuțitul la gât, a împins România până pe marginea
prăpastiei.
Dar iată că salvarea
venea de jos, de la națiune. Întâi pentru că s-a păstrat ordinea și încrederea.
Conducerile județelor din Basarabia, începând cu Bălți și Soroca, au cerut tot
mai insistent unirea cu România. Aceasta ca un răspuns la faptul că guvernul
din Kiev a reluat problema încorporării Basarabiei la Ucraina. Pacea de la
Brest – Litovsk sporea pretențiile
Ucrainiene.
Nu era pentru
basarabeni decât o singură cale de urmat: calea națională a unirii cu România.
La 2/15 martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ianculeț,
Halippa și Ciugureanu, s-a prezentat din nou la Iași cu propunerea de unire cu
două condiții: a) să fie întrebați și
reprezentanții puterilor din Alianță și b) actul unirii să nu fie semnat de un
guvern conservator.
Consultând
reprezentanții puterilor din Antantă, guvernul român a primit un răspuns evaziv
din partea ministrului Italiei; ministrul Angliei a declarat că nu se va opune
unirii Basarabiei cu România. Reprezentantul SUA a recomandat să se facă
unirea, iar ministrul Franței, Saint-Aulaire, a recomandat lui Inculeț: "Faceți
unirea cât mai repede. Nimeni nu se va găsi printre aliați, ca să nu sprijine
acest început al înfăptuirii României Mari". Nu se putea găsi un
răspuns mai prielnic și mai încurajator.
La 27 martie/9
aprilie 1918, Sfatul Țării al Republicii Democratice Moldovenești a votat
istorica declarație de Unire: "În numele poporului Basarabiei,
Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în
hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre și Marea Neagră și vechile granițe cu
Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii
Moldave, în puterea dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele
singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se
unește cu România".
Pentru unire au
votat 86 de deputați, 3 au fost contra, iar 36 s-au abținut (adică deputații
ucraineni, evrei, bulgari, germani). Prin decretul regal din 9/22 aprilie se
confirmă hotărârea de Unire a Basarabiei cu România, Ion Inculeț și Daniel
Ciugureanu intrau în guvernul țării ca miniștrii fără portofoliu.
Primul pas în
domeniul reformelor stabilizatoare a fost etatizarea pădurilor și a subsolului,
precum și votarea reformei agrare, prin care pământul era distribuit țăranilor.
Dreptatea istorică
a Unirii avea un vădit temei etnografic național. În pofida procesului de
izolare și rusificare extins pe un secol, în 1918, populația Basarabiei era de
2 725 000 de suflete, din care: români – 1 810 000 sau 65,5%, ruși și ucraineni
– 338 000 sau 12%, evrei – 270 000 adică 9,8%, bulgari și găgăuzi – 210 000,
ceea ce însemna 7,7%, germani – 75 000, deci 2,7%, greci și armeni – 30 000,
adică 1,3%
Unirea Basarabiei
cu patria-mamă a născut un reviriment moral pentru românii de pretutindeni.
Lupta de eliberare și unire a Transilvaniei și Bucovinei s-au intensificat la
maximum. Eșuarea marii ofensive Ludendorff și contraofensiva
franco-anglo-americană, comandată de generalul Foch, s-a încheiat cu
capitularea Germaniei și semnarea armistițiului de la Compiègne (11 noiembrie
1918). Austro-Ungaria, înfrântă pe frontul italian, a intrat într-un proces de
dezmembrare. Națiunile subjugate s-au eliberat și au pornit pe calea formării
statelor naționale. Locuitorii din Bucovina au ales Congresul General care, la
15/28 noiembrie 1918, a hotărât în unanimitate unirea cu România.
Luptând cu
energie, transilvănenii au organizat, în ziua de 18 noiembrie/1decembrie 1918,
al Alba Iulia, Marea adunare populară și națională, în care cei 1228 au votat
pentru Unirea Transilvaniei cu România. Astfel, toate provinciile românești
formau un stat unic, România Mare.
Col. (rtr.) dr.
Ștefan Ciobanu