9 mai 1877 -Ziua proclamării
independenței de stat a României
Problema
neatârnării este tot atât de veche ca și statul român însuși,căci începuturile
organizării politice în spațiul carpato-danubiano-pontic și constituirea
statelor feudale sunt asociate în chipul cel mai strâns cu lupta de emancipare
politică a românilor.
Războiul
Crimeii încheiat prin înfrângerea Rusiei țariste a făcut din statutul politic
al țărilor române,mai precis din unirea lor,o problemă internațională și a
creat o conjunctură externă favorabilă aspirațiilor românești de unitate.În
acest climat,divanurile ad-hoc,constituite pentru a exprima revendicările
poporului român,afirmau răspicat drepturile la suveranitate națională ale
viitorului stat românesc.
Actul de
la 24 ianuarie 1859,care a pus bazele statului unitar modern român,a fost
expresia voinței unanime a poporului român de a trai în hotarele unui singur
stat,pe care toți îl doreau într-un viitor cât mai apropiat să dobândească
neatârnarea.Lupta pentru recunoașterea diplomatică a voinței populare exprimată
la 24 ianuarie 1859 a concentrat toate eforturile diplomației tânărului stat
român,care în final au învins ostilitatea și reticența puterilor
garante.Declarația plină de demnitate și mândrie a lui Alexandru Ioan
Cuza,făcută consului austriac,reflectă perfect poziția întregului popor român: "Ne
trebuie unirea; dacă nu ne-o acordă puterile vom fi siliți să ne-o dobândim
singuri."Dacă se înlocuiește în această declarație cuvântul
unire prin cuvântul independență se
capătă atunci imaginea poziției românești de îndată ce problema desăvârșiri și
recunoașterii unirii a fost încheiată.Dispariția acestei conjuncturi nefavorabile tânărului
stat român nu a curmat eforturile de afirmare a independenței statului românesc;s-au
modificat evident formele luptei.În noile condiții era vorba de a smulge pas cu
pas atributele unui stat suveran,pentru a putea pregăti câștigarea
independenței prin consolidarea
progresivă a fiecărei atrbuții de suveranitate națională.În acest context s-au
înscris noile forme,pe care le-au luat
raporturile noastre cu Poarta,convențiile administrative cu alte
state,privind comunicațiile telegrafice și poștale,extrădările etc.,lupta
pentru înlăturarea jurisdicției consulare și crearea agențiilor diplomatice la
Istanbul (1859),Paris(1860),Belgrad(1863),Viena(1868),Berlin(1872),Roma(1874),Petersburg(1874).
Urcarea
pe tron a unui domn străin în prezența lui Carol I ,deziderat al divanurilor
ad-hoc pentru a pune capăt luptelor facțiunilor boierești,pentru putere,a
deschis o nouă etapă în lupta pentru independență.Factorii politici de la
București,indiferent de orientarea politică,erau unanimi în a considera ca acut
necesară dobândirea independenței,deși căile și mijloacele alese în acest scop
difereau.
O nouă
fază a "crizei orientale",care avea să culmineze în războiul ruso-româno-turc din
1877-1878,a izbucnit pe arena relațiilor internaționale în vara anului 1875,când,în teritoriile stăpânite de
otomani,Bosnia și Herțegovina,s-a declanșat o puternică răscoala.Răscoala se
înscria firesc ca o parte a vastei mișcări de emancipare națională care
însuflețea popoarele din Peninsula Balcanică și constituia componenta esențială
a problemei pe care diplomația epocii o numea "chestiunea orientală".
Tulburările
produse în Bosnia și Herțegovina au atras imediat atenția marilor puteri
europene.Mijlocul deceniului 8 al secolului al XIX-lea era caracterizat în
sfera relațiilor europene,prin existența unui echilibru de putere pe care îl
crease,prin consecințele lui,războiul franco-prusac din 1870-1871.Cele șase
puteri,Franța,Germania,Austro -Ungaria,Rusia,Anglia și Italia,urmăreau,fiecare
condusă de propiile interese,conservarea acestui echilibru de putere rezultat
din imposibilitatea practică a fiecăruia din aceste state de a-și impune hegemonia
continentală și din inexistența unor alianțe interstatale în măsură să asigure preponderența unui grup sau
altul.Formată în 1873,alianța celor trei împărați ai Rusiei,Germaniei și
Austro-Ungariei,la inițiativa cancelarului german Bismarck,dornic să desăvârșească
izolarea Franței învinse,era măcinată de un antagonism ireconciliabil
austro-rus în privința Peninsulei Balcanice.
Posibilitatea
deteriorării echilibrului politic continental,pe care o includea zguduirea
puternică a Imperiului Otoman determinată de răscoala balcanică,a polarizat mai
ales intenția Rusiei și Austro-Ungariei,direct interesate în zona sud-estic
europeană.
Desfășurările
politico-diplomatice ale etapei 1875-1877 a "chestiunii orientale"
au pus în evidență câteva trăsături
esențiale ale situației europene în deceniul 8 al secolului XIX.Se
constată,întâi de toate,o totală ignorare din partea marilor puteri a
intereselor popoarelor mici,târgul practicat pe seama viitorului ca națiune și
stat al acestora.Ilustrative pentru politica imperialistă de expansiune au fost
înțelegerile încheiate la Reichstadt și Budapesta între concurenții principali
la hegemonie în Peninsula Balcanică,Rusia și Austro-Ungaria.
Echilibrul
de putere european,asigurat prin neputința niciuneia dintre marile puteri de a-și
impune dominația continentală,a fost pus serios la încercare.Se conturează în ansamblul
politico-diplomatic european din anii
1875-1877,o polarizare a marilor puteri,bazată pe similitudini sau apropieri de
interese;această polarizare,Germania și Austro-Ungaria,pe de o parte,Rusia și
Franța,pe de altă parte,aveau să-și pună definitiv amprenta asupra raporturilor
de putere în Europa în perioada
următoare.Declanșarea războiului ruso-turc n-a produs o criză pentru că
aranjamentele diplomatice anterioare,care l-au facut posibil,au stipulat în mod
clar consecințele politice și teritoriale ale conflictului.
În jurul
izbucnirii răscoalelor din Basarabia și Herțegovina,statul român reușise să-și
asigure,printr-o luptă pe cât de anevoioasă,pe atât de abil condusă,un statut
de cvasiindependență.
Totuși,în
condițiile decalajului impresionant de forțe între România și marile puteri
vecine,cu pretenții de exclusivitate a intereselor proprii la "succesiunea"
Imperiului Otoman ,adoptarea atitudinii de "expectativă" în
fața avalanșei de evenimente care accentuau "chestiunea orientală"
,de către factorii de decizie politico-militară ai țarii a urmărit conservarea
statutului existent al statului român în acel moment și asigurarea libertății
de acțiune în viitor.Afirmarea atât de netă a neutralității stricte a țării și angajamentul formal de a veghea ca
ea să fie respectată tindea,totodată să risipească bănuielile - și o eventuală
intervenție în forță a Turciei care,temându-se de o angajare directă a României
la sud de Dunăre și de o generalizare a
luptei de echilibrare a popoarelor din acest spațiu,nu-și ascundea
îngrijorarea.
Formula
strictei neutralități impuse cercurilor politice de decizie de exigențele împrejurărilor concrete a fost tot mai mult
supusă unei puternice presiuni exercitată,pe de o parte,de opinia publică,ce
era tot mai mult activizată politic de necesitatea dobândirii neîntârziate a
neatârnării țării și de simpatiile nutrite față de lupta de echilibrare a
popoarelor balcanice,cât și pe de altă parte,de orientarea existentă în
sistemul de planificare al politicii externe a Bucureștiului,care pleda pentru
o angajare directă,dar benefică în evenimentele care aveau loc în Balcani.
Eforturile
României de a obține din partea marilor
puteri recunoașterea independenței și garanții speciale care să-i asigure
neutralitatea în cazul unei conflagrații
s-au dovedit zadarnice,ceea ce a determinat guvernul de la București să depună
eforturi susținute pentru a se evita o nouă confruntare ruso-otomană pe
teritoriul național.Urmare directă a acestei stări de fapt,negocierile începute
cu Rusia în toamna anului 1876 s-au concretizat,la 4aprilie 1877,când guvernul
român a semnat,la București,o convenție cu aceasta,în care se specifică,în mod
distinct,respectarea inviolabilității statului român.Totodată,guvernul imperial
al Rusiei se mai obliga să urmeze intinerariile de deplasare și zonele de staționare,interzicându-se intrarea
trupelor rusești în București.
Necesitatea
apărării țării contra unor posibile atacuri otomane,iminența începerii
deplasării trupelor țariste pe teritoriul național,ca și izbucnirea războiului
ruso-otoman au determinat guvernul român să decidă,la 6 aprilie
1877,mobilizarea generală a armatei.Efectivele chemate sub drapel s-au ridicat
la circa 125.000 de oameni(aproape 3%din potențialul demografic)din care
aproape 60.000 în armata de campanie(1.600 cadre),12.300 cai și 190 piese de
artilerie(tunuri) la care se adăugau 31 de unități-contingentul mobilizat al
anului 1877-efectivele gărzilor cetățenești și ale depozitelor trupelor
permanente.
Încă din
primele zile ale mobilizării,armata română a executat cu succes operația de
acoperire a frontierei de sud,asigurând astfel nu numai securitatea propriului
teritoriu,dar și deplasarea și concentrarea trupelor rusești în raioanele
nord-dunărene pentru declanșarea ofensivei la sud de Dunăre.Acțiunile
guvernului român nu au trecut neobservate la Istanbul,Imperiul Otoman procedând
la aplicarea unor măsuri de descurajare,care au culminat cu atacarea unor
pichete de frontieră și bombardarea orașelor Brăila,Reni și
Calafat.Ripostând,Regimentul 1 artilerie română a deschis focul,la 26 aprilie
1877 asupra Vidinului,iar câteva zile mai târziu în ziua de 9 mai ,în urma unei
interpelări făcute în Adunarea deputaților-relativ la necesitatea unei
declarații energice de independență a țării și notificarea noului statut al
României tuturor puterilor garante- Mihail Kogâlniceanu,ministru de externe
răspunde prin afirmația de rezonanță perpetuă în istoria națională :"Suntem
independenți,suntem națiune de sine stătătoare".Parlamentul
român a votat în unanimitate (numai două abțineri ) ruperea relațiilor cu
Imperiul Otoman,statuând în fapt starea de război existentă între cele două
țări,iar domnitorul Carol I a sancționat
hotărârea forului legislativ în data de 10 mai.Mobilizarea armatei și
izbucnirea războiului au produs un entuziasm deosebit atât în țară cât și în
provinciile românești aflate sub vremelnica stăpânire străină.
Atitudinea marilor puteri europene față de proclamarea
independenței României a fost ,în general,nefavorabilă,actului în sine,de
punere în fața unui fapt împlinit,contravenind mentalității
epocii.Oficialitățile franceze au deplâns faptul "că ne-am eliberat de garanțiile care
ne apărau și ne-am luat libertatea de acțiune pentru viitor ",în timp
ce guvernul englez-mult mai dur a cerut puterilor europene să ia măsuri
energice pentru a pedepsi România.La rândul ei ,Germania,a declarat că problema
independenței României nu putea fi rezolvată decât la încheierea păcii.Austro-Ungaria
,uimită de hotărârea luată la București,a cerut celorlalte mari puteri europene
să nu se pronunțe asupra proclamării independenței înainte de sfârșitul
războiului.Rusia a considerat că actul de la 9 mai crease o stare "de facto" și nu ''de
jure",rezervîndu-și libertatea de a se pronunța asupra acestei
probleme după încheierea conflictului.În asemenea condiții mai mult decât
ostile devenea tot mai evident că proclamarea independenței trebuia pecetluită
pe calea armelor,printr-o participare efectivă și eficientă în luptă.
Bătăliile
dintre ruși și turci la Plevna la 8 și 18 iulie 1877,soldate cu respingerea
celor dintâi cu pierderi grele,au determinat comandamentul rus care inițial
mizând pe o victorie facilă,refuzase cooperarea cu armata română,să apeleze la
sprijinul militar al României.Ca urmare a situației deosebit de grave create,la
19iulie,marele duce Nicolae-comandantul trupelor ruse din Balcani- a trimis
domnitorului Carol o telegramă în care îi cerea să intervină imediat cu toate
forțele sale,să treacă imediat Dunărea și să vină în sprijinul armatei sale.
Analizând
situația creată,guvernul și Marele Cartier General au răspuns favorabil
solicitării,trupele române-cu un efectiv de 43.414 oameni,7.170 cai și 110
tunuri-reunite în cadrul Armatei de operațiuni primind ordin de a trece Dunărea.În urma tratativelor
purtate la Gorni Studen,la 6 august s-a hotărât ca trupele româno- ruse din
fața Plevnei să constituie Armata de vest sub comanda domnitorului Carol,având
ca șef de stat major pe generalul-locotenent rus Pavel Zotov.
Colaborarea
militară româno-rusă în operațiunile de la sud de Dunăre venea să întregească
opțiunea politică românească de obținere,pe câmpul de luptă, a recunoașterii independenței
de către marile puteri.Într-o convorbire
cu consul general al Franței la București,Mihail Kogâlniceanu preciza:"
Acțiunea noastră militară pe malul
drept se justifică prin necesitatea de a demonstra imposibilitatea de
reîntoarcere la statu-quo-ul antebellum.Europa va fi astfel silită să se
inchine în fața chestiunilor câștigate și de a recunoaște o stare de lucruri pe
care ea nu a voit să o consacre:ruptura definitivă între Turcia și România.Noi
nu vom discuta independența.Este o chestiune rezervată păcii."
Odată cu
trecerea ostașilor români la sud de Dunăre,războiul pentru neatârnarea României
a intrat într-o fază decisivă.Ocuparea
Plevnei constituia o condiție fundamentală pentru desfășurarea cu succes a
conflictului.La atacul din 30 august
1877 a redutelor Grivița 1 și Grivița 2 au participat ostașii Diviziilor 3 și 4
române care au înregistrat pierderi deosebit de grave : 709 morți și răniți
între care 26 ofițeri printre ei numărându-se maiorul George Șonțu-comandantul
Batalionului 1 din Regimentul 10 Dorobanți și căpitanul Valter
Mărăcineanu-comandantul Batalionului 1 din Regimentul 8 Infanterie.Trupele
Diviziei 4,beneficiind de sprijinul forțelor ruse au reușit să cucerească după patru atacuri sângeroase
reduta Grivița 1, victorie plătită cu prețul a 1.327 militari,morți și răniți,
între care 27 ofițeri.Cucerirea acestor redute-pilon în angrenajul apărării
Plevnei a dovedit Europei vitejia armatei statului care-și proclamase cu
îndrăzneala independența,vitejie recunoscută ca atare de corespondenții de
presă sau de martorii străini aflați în
zonă.Au urmat luptele pentru asedierea
localității Plevna pentru a obliga gruparea otomană să se predea,lucru realizat
la sfârșitul lunii noiembrie 1877 când Osman Pașa,după o încercare nereușită de
forțare a cercului asediatorilor,s-a predat colonelului Mihail Cerchez și
generalului rus Ganețki.
Concomitent
cu luptele din fața Plevnei o altă grupare româno-rusă a acționat la
Rahova-punct important spre care conduceau drumurile dinspre Plevna,Vidin și
Sofia-garnizoana otomană protejată de Dunăre și apărată de 4 redute.
Căderea
Rahovei,la 9 noiembrie,și a Plevnei, la 28 noiembrie 1877,a accentuat și mai
mult izolarea trupelor otomane din Vidin-Belogradcik permițând,preluarea de
către trupele ruso-române,a ofensivei strategice pe întregul teatru de operații
balcanice.Armata română și-a concentrat
eforturile pentru cucerirea zonei fortificate din jurul Vidinului
,cetate încercuită și izolată,care după intense bombardări și atacuri,a capitulat la 11 februarie 1877.Două zile mai târziu
,după aproape 5 săptămâni de asediu , a capitulat și garnizoana Belogradcik care împreuna cu
Vidinul a rămas în stăpânirea trupelor române până la sfârșitul lunii martie
1878 ,când a început operațiunea de retragere în țară.
Luptele
decisive din toamna și începutul iernii anului 1877 erau urmărite cu emoție și
speranță de întreaga suflare românească.Cauza libertății fusese îmbrățișată de
românii din Transilvania și Bucovina care,în pofida persecuțiilor de tot felul al autorităților austro-ungare,au
participat direct la război prin combatanți,personal medical și
prin contribuții materiale substanțiale.
Faptele
de arme ale românilor de la Grivița,Rahova,Plevna,Vidin,ca și prețul de sânge plătit pentru cucerirea
independenței au consolidat în
conștiința Europei certitudinea existenței unei entități distincte în această
parte carpato-danubiano-pontică a continentului,atât de frecvent disputată în
secolul XIX de cele trei imperii limitrofe. "România -
aprecia corespondentul la București al ziarului francez <<
L'Estafette> -participând la război,n-a făcut decât să continuie
tradiția sa istorică.Ea a luptat întotdeauna pentru civilizație,pentru cauza
europeană."
Diplomația
română a căutat,în iarna 1877-1877,în condițiile iminentei victorii a
coaliției antiotomane să asigure
participarea statului la negocierile de armistițiu și la preliminariile păcii
cu Imperiul Otoman.
Tratativele
ruso-otomane s-au încheiat la 19 ianuarie1878 la Adrianopol,guvernul de la
St.Petersburg,neconsultându-și niciun moment aliații-România,Serbia,Muntenegru-
și nu a fost de acord ca reprezentanții lor să ia parte la tratativele de armistițiu.În
protocolul semnat s-a impus Imperiul Otoman recunoașterea independenței
Serbiei,Muntenegrului și României,în timp ce Rusia a solicitat încorporarea,din nou, a celor trei județe din
sudul Basarabiei (Cahul,Bolgrad și Ismail),care fuseseră reîntregite României
după tratatul de la Paris din 1856.Având la bază
întelegerile preliminare fixate,la 18
februarie 1878 reprezentanții Rusiei și Imperiului Otoman ,au parafat în
localitatea San Stefano de lângă Constantinopol,textul tratatului de pace ce
cuprindea 29 de articole,din care 6 se refereau
nemijlocit la România,iar 8 aveau tangență cu interesele ei.
Deși
inscrierea articolului 5 în tratatul de pace de la San Stefano a creat o
situație deosebit de favorabilă pentru consacrarea internațională a neatârnării
României ,diplomația românească nu a fost niciun moment de acord
cu prevederile cuprinse în
articolul 19,cu modificările
teritoriale decisive pe seama statului nostru,ca și cu prezența trupelor străine,pe o perioadă
îndelungată,pe teritoriul național.Toate
acestea constituiau o încălcare
flagrantă a convenției româno-ruse din 4 aprilie 1877,știrbind,în fapt,suveranitatea
țării recunoscută chiar în articolul 5 al tratatului în cauză.
Evoluția
tot mai nefavorabilă a relațiilor româno-ruse după încheierea tratatului de
pace de la Adrianopol,concretizată între altele și prin dislocarea a două
regimente de cazaci în apropierea Bucureștiului,a impus o grabnică readucere în
țară a unităților aflate la sud de Dunăre și concentrarea lor în Oltenia,unde
la 29 aprilie 1878,s-a retras și domnitorul Carol I,temător și de o invazie
simultană a trupelor austro-ungare.
Demersurile
diplomatice ale României la St.Petersburg în problema integrității teritoriale
nu au avut niciun succes,Rusia dând Convenției din 4 aprilie 1877 o
interpretare proprie.
Prin
semnarea tratatului de la San Stefano se conferea Rusiei rol de arbitru și
protector în Balcani,ceea ce a determinat reacții negative în marile capitale
ale Europei.Sub presiunea concentrată a acestor mari puteri,Rusia a fost
nevoită să accepte o nouă rundă de
convorbiri diplomatice,de această dată sub
patronajul "concertului
european",începută la Berlin la 1 iunie 1878.
După
încheierea tratatului de la San Stefano,România își va îndrepta cu precădere
atenția spre admiterea unor reprezentanțe la viitorul congres de pace "ca
fostă parte beligerantă" și ca "stat independent"
.Însă,cu toate eforturile sale diplomatice nici de această dată România-ca de
altfel și Serbia-nu a fost invitată la lucrări.După stăruitoare străduințe s-a
admis că primul ministru,Ion.C.Brătianu și ministrul de externe,Mihail
Kogălniceanu,să-și expună la 19 iulie 1878,în a zecea zi a Congresului(după ce marile puteri
hotărâseră deja-n.n),punctele de vedere asupra problemelor ce vizau nemijlocit
interesele României.Poziția reprezentanților români a fost demnă refuzându-se
orice declarație de nesupunere față de hotărârile Congresului ce ar fi vizat știrbirea independenței ,integrității
și suveranității naționale.Toate eforturile diplomatice nu au putut schimba
însă poziția marilor puteri.Tratatul de la Berlin, semnat la 1 iulie1878,a
statuat pentru Romînia,retrocedarea către Rusia
a sudului Basarabiei,acordarea generală a dreptului de cetățenie
evreilor,ca și lărgirea vechiilor privilegii ale Comisiei Europene a
Dunării,organism internațional ce capătă o adevărată exteritorialitate față de
statul nostru.
În articolul
43 al Tratatului se înscria recunoașterea deplinei independențe a României ceea
ce încheia în fond eforturile consacrate recunoașterii actului de voință din 9
mai 1877,iar prin articolul 46 se prevedea restabilirea autorității statului
asupra Dobrogei,străvechi pământ românesc ce fusese âncorporat la Imperiul Otoman în cursul secolului al XV -lea,a Deltei Dunării și a Insulei
Șerpilor,frontiera fiind fixată pe un traseu "care plecând de la
răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră,la miazăzi de Mangalia".La
29 iulie,după retragerea armatelor rusești
de pe teritoriul României,a fost decretată demobilizarea armatei și
reîntoarcerea unităților în garnizoanele de pace,prilej de manifestare a
înaltelor sentimente de dragoste și apreciere a populației față de brațul
înarmat al țării încununat de glorie pe câmpurile de luptă din Bulgaria.
În
toamna anului 1878 cele două camere ale Parlamentului român,luând act de
conținutul Tratatului de pace de la Berlin,au salutat prin moțiuni separate
recunoașterea independenței de stat ,dar și-au exprimat "adânca mâhnire" față
de hotărârile impuse care au adus țării "dureroase sacrificii".
Independența
României a fost recunoscută de Rusia în august 1878,de Austro-Ungaria în
septembrie,de Imperiul Otoman,în decembrie același an.Celelalte mari
puteri,pretextând necesitatea revizuirii articolului 7 din legea fundamentală a
țării referitor la cetățenia română și naturalizare ,au așteptat modificarea,în
conformitate cu cele hotărâte la Congresul de la Berlin,a Constituției,stabilind
relații diplomatice în decembrie 1879-Italia și apoi în 1880
Anglia,Germania,Franța,Belgia și alte state.Prin această extindere și înălțare a nivelului reprezentării
diplomatice,completată cu acțiuni similare ale României,se încheia,în fapt,acest
capitol important al istoriei naționale,cel al recunoașterii de jure a
independenței statale.
Visul
dintotdeauna al românilor de pretutindeni-independența- a fost cucerită
și consacrată pe câmpul de luptă după mai bine de patru sute cincizeci de ani
de suveranitate turcească.Eforturile statului și ale poporului român pentru
susținerea războiului de independență,evaluate la peste o sută de milioane lei
aur ,la care s-au adăugat alți 10.000 lei aur,donații,sub diferite forme,de
populație,au fost raportate la numărul populației și la gradul de dezvoltare
economică al țării din acea perioadă,cu
adevărat impresionante.
Conștientă
și matură,chibzuită și hotărâtă,națiunea română a consimțit la marile
solicitări umane,materiale și economice cerute de actul istoric al obținerii
independenței de stat,ceea ce i-a
conferit acesteia semnificația unui moment crucial în întreaga istorie.
Independența a pus capăt suzeranității otomane și a făcut din România un stat
suveran, prin forța coeziunii interne.
Locotenent-colonel
(r.)dr.Ciobanu Ștefan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.