În procesul destrămării orînduirii feudale, al
apariţiei şi dezvoltării relaţiilor capitaliste, elementele de unitate
materială şi spirituală, de limbă şi cultură, de unitate etnică şi a
conştiinţei de neam, de aspiraţii şi idealuri comune au fost stimulate de
progresul economic, de nevoia lărgirii şi asigurării unei pieţe unitare.
Astfel năzuinţa de unitate a devenit scop politic,
ţelul unirii tuturor forţelor româneşti într-un stat naţional unitar. Reformele
unor domnitori fanarioţi de orientare iluministă precum şi faptul că mulţi
dintre domnitorii Principatelor dunărene din această perioadă (fanariotă-n.n.)
au domnit pe rând, unii chiar de mai multe ori, atât în Moldova cât şi în Ţara
Românească, au facilitat prin aceasta unificarea legislativă din diferite
domenii, contribunind implicit la afirmarea unităţii tuturor românilor. Tocmai
de aceea în această perioadă în sferele diplomaţiei europene s-au vehiculat o
serie de proiecte de refacere a „Regatului
Dacic”. În multe dintre ele românii erau numiţi daci. Aceste proiecte ale
refacerii Regatului Dacic consemnau
comunitatea de limbă şi de neam a poporului român, existenţa sa permanentă şi
unitară pe pământul Daciei străvechi, de-a lungul mileniilor.
Realitatea unităţii românilor, pe întreg teritoriul
Daciei de altă dată au consemnat-o, deopotrivă, toţi cărturarii umanişti
europeni care s-au ocupat de acest popor în secolele XIV-XVII: un Flavio
Biondo, Enea Sylvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea), Nicolaus Olahus
(Valahul), Antonio Bonfini, secretarul regelui Matei Corvin al Ungariei etc.
Oamenii politici, diplomaţi şi strategi europeni ai secolului al XVI-lea şi al
XVII-lea ştiau că cele trei ţări româneşti formează o unitate sub raport
politic, economic şi militar pentru orice campanie militară pornită de pe
continent împotriva Imperiului otoman.
Primul moment crucial în lupta românilor pentru
dobîndirea independenţei şi făurirea unităţii politice este marcat de opera lui
Mihai Viteazul intrat în conştiinţa naţională ca „restitutor Dacie”. Marele act politic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit în anul 1600, deşi de scurtă
durată, va exercita o influenţă puternică şi permanentă asupra conştiinţei
naţionale. Mihai Viteazul avea să se intituleze “domn a toată Ţara Românească, al Ardealului şi al Ţării Moldovei ”.
Din acest moment, lupta pentru unitatea statală şi independenţă nu a cunoscut
niciun moment de pauză, reprezentând idealul tuturor generaţiilor care s-au
succedat acestui eveniment epocal din istoria românilor.
Un alt moment fundamental pentru îndeplinirea
aspiraţiilor naţionale ale românilor îl constituie revoluţia de la 1848.
Revoluţionarii români participanţi considerau că îndeplinirea acestor aspiraţii
vitale s-ar putea îndeplini fie deodată, fie mai degrabă-în etape: mai întâi
unirea-într-o primă fază- a Moldovei şi Ţării Româneşti, pentru ca apoi după
constituirea noului stat parţial unificat, să se păşească la desăvârşirea
unităţii lui, la constituirea Daco-României, cum îl numeau ei.
Valoroasa moştenire ideologică şi culturală a
paşoptiştilor, a fost preluată şi amplificată, în deceniul următor anului 1848.
Iată ce releva Mihail Kogălniceanu “Unirea Principatelor a fost visul de aur,
ţelul isprăvilor marilor bărbaţi ai României, al lui Iancu Huniad, ca şi al lui
Ştefan cel Mare, cât şi al lui Mihai Viteazul, al lui Vasile Vodă, ca şi al lui
Matei Basarab…Unirea Principatelor este singurul mod în stare de a consolida
naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a
îndeplini misia lor de pământ.”
În vara anului 1853, liniştea care părea că se
instalează în Europa, după anii furtunoşi ai Revoluţiei, este întreruptă
datorită conflictului între marile puteri privind avantaje economice şi
politice şi pentru anexiuni teritoriale şi comerciale în Orient şi în
nord-estul european. Izbucnit între Rusia şi Turcia, ca urmare a refuzului
celei din urmă de a accepta cererea Rusiei ţariste la aşa-zisul “protectorat
asupra creştinilor ortodocşi”, consacrat în istoriografie sub denumirea de chestiunea orientală. Conflictul dintre
Rusia şi Turcia, intrat în istorie sub denumirea de “Războiul Crimeei”, a
antrenat în vârtejul său Anglia, Franţa şi Sardinia de partea Turciei. Iniţial
Austria şi Prusia s-au menţinut în neutralitate. Pe drept cuvânt un istoric
american Riker în lucrarea sa Cum s-a
înfăptuit România, apărută în anul 1940, la Bucureşti, afirma “Războiul
Crimeei a făcut din cauza moldo-valahilor o problemă europeană”.
În iunie 1853, fără nicio declaraţie de război,
armatele ţariste, ca de atâtea ori în istorie, trec Prutul şi ocupă Moldova şi
Muntenia. Mult timp ţările occidentale nu au manifestat niciun interes pentru
situaţia ţărilor române. Dar apariţia Problemei
orientale, a perspectivei evoluţiei evenimentelor după începerea procesului
de decădere a Imperiului Otoman a dat naştere inevitabil şi unei probleme
româneşti.
În faţa presiunilor habsburgice cât şi datorită
faptului că operaţiunile militare se mutaseră în Crimeea, Rusia este silită
să-şi retragă trupele din ţările române, operaţiune încheiată în iulie 1854.
Locul lor este luat de trupele de ocupaţie habsburgice, care şi-au inaugurat
politica ocupaţiei prin abuzuri şi imixtiuni directe în politica internă şi
externă în special împotriva elementelor cu tendinţe progresive, naţionale.
Marile puteri participante la războiul Crimeei erau direct
interesate în finalitatea acestui conflict. Drept urmare, la 15 martie 1855, la
Viena s-a deschis o conferinţă la care au luat parte: Anglia, Franţa, Austria,
Rusia şi Turcia. Conferinţa şi-a întrerupt lucrările fără niciun rezultat,
datorită refuzului Rusiei de a accepta condiţiile de pace impuse. Însemnătatea
pe care ea a avut-o pentru ţările române rezidă în aceea că a luat pentru prima
dată în discuţie problema Unirii Moldovei cu Muntenia, conturând în acelaşi
timp, şi poziţia marilor puteri faţă de acest act istoric al poporului român.
De la Viena, Conferinţa şi-a mutat lucrările la Constantinopol, în ianuarie
1856, dar fără eficienţa dorită de marile puteri beligerante, datorită
ostilităţii Turciei.
De aceea, la 28 februarie 1856, s-a deschis Congresul
de la Paris, având ca scop principal încheierea păcii şi stabilirea “echilibrului european” zdruncinat în
urma războiului Crimeei. Pe lângă reprezentanţii celor cinci puteri – Turcia,
Austria, Franţa, Anglia şi Rusia – au participat şi reprezentanţii Sardiniei şi
Prusiei.
Delegaţii marilor puteri participante la Congres, deşi
cunoşteau dorinţa unanimă de Unire a poporului român, s-au pronunţat pentru sau
împotriva ei conform propriilor lor interese şi în funcţie de politica de dominaţie
şi influenţă economică a fiecăreia în această zonă a Europei. Problema Unirii
celor două ţări române a fost ridicată de Franţa în şedinţa din 8 martie, când
chestiunea Principatelor s-a aflat pe ordinea de zi. Poziţia pro unire a
Franţei a mai fost sprijinită şi de delegaţii Angliei şi Rusiei, pe poziţii
ostile situându-se delegaţii Turciei şi Austriei. Cu ocazia discuțiilor pe
marginea acestei probleme, a apărut la Congres, datorită pozițiilor ostile ale
Turciei și Austriei ideea convocării unui plebiscit prin care să se consulte
dorințele românilor.
După lungi dezbateri, la 30 martie 1856, s-a semnat la
Paris, Tratatul de pace care în
privința țărilor române stabilea următoarele: se desființează protectoratul
Rusiei instituit în urma Păcii de la Adrianopol (1829); principatele sunt
scoase de sub tutela Turciei și puse sub garanția celor șapte Puteri; Sultanul,
în colaborare cu ambasadorii Puterilor semnatare de la Constantinopol, va
întocmi un firman electoral în baza căruia să se convoace în ambele țări
adunări care să reprezinte interesele tuturor claselor; o comisie specială de
informare, compusă din reprezentanții celor șapte Puteri se va întruni la
București și va culege dorințele poporului asupra viitoarei organizări a
Principatelor. Rezultatele vor fi trimise la Paris, unde printr-o Convenție se va stabili organizarea
lor și vor fi comunicate românilor printr-un hatiserif. Tratatul mai prevedea
că, în cazul când liniștea internă în Principate va fi amenințată sau
compromisă, Poarta nu putea interveni cu trupe fără aprobarea celorlalte
Puteri. Cum plebiscitul nu se putea desfășura în prezența trupelor de ocupație,
Congresul a luat în discuție și retragerea trupelor austriece, Austria motivând
retragerea mai întâi a trupelor rusești din sudul Basarabiei revenit Moldovei
după răpirea Basarabiei în 1812.
Turcia, folosindu-se de una din clauzele acordate de
Congresul de la Paris, care lăsa la “bunul simț al Porții schimbarea domnilor
actuali”, a luat hotărârea înlocuirii domnitorilor Ghica și Știrbei, locul lor
fiind luat de o locotenență domnească formată din trei membri. Turcia și
Austria au considerat momentul prielnic pentru a numi în cele două țări oameni
fideli politicii separatiste, cu ajutorul cărora să înceapă lupta pentru distrugerea
mișcării unioniste de masă și a partidei unioniste. Lucrurile s-au precipitat
în special în Moldova, unde caimacamul Teodor Balș fidel Porții și Austriei,
printr-un decret a suspendat libertatea presei și introducerea cenzurii. În fața
protestelor, Poarta numește un alt caimacam în persoana lui Nicolae Vogoride și
mai fidel cauzei separatiste.
Obiectivul principal al separatiștilor devenise în
această perioadă desființarea tuturor comitetelor unioniste existente în județe
și întreruperea oricăror legături între Comitetele Unirii din Iași și București.
În ciuda tuturor samavolniciilor, mișcarea unionistă
se dezvoltă tot mai mult. În Moldova, alegerile s-au desfășurat la 19 iulie
1857. Pe moment, datorită falsurilor, separatiștii manevrați de Turcia, Anglia și
Austria, au obținut succes. Dar problema Unirii Moldovei cu Muntenia, care
antrena întreaga suflare românească ajunsese atât de departe încât a imprimat
alt curs relațiilor internaționale. Franța, în primul rând, nu era dispusă să
rămână învinsă de diplomația Angliei, Austriei și Turciei, iar Rusia țaristă nu
putea să renunțe la propriile sale planuri de a ocupa Moldova sau de a accepta
unirea celor două țări sub sceptrul său politic.
Puși în fața faptului împlinit, cei patru ambasadori
au cerut Porții, la 29 iulie, printr-un ultimatum, să anuleze alegerile din
Moldova. Turcia, sprijinită fățiș de Anglia și Austria a refuzat. Văzând că
Turcia caută să tergiverseze lucrurile și nu este dispusă să anuleze alegerile,
cei patru ambasadori declară la 5 august 1857 rupte relațiile cu Poarta
otomană. Europa se găsea în pragul unui război. Așadar, Turcia, Austria și
Anglia nu erau dispuse să anuleze alegerile chiar cu riscul unui război. Dar războiul a fost oprit, întrucât a intervenit compromisul de la Osborne
între Napoleon al III-lea al Franței și regina Victoria a Angliei. După discuții
purtate între 6 și 10 august 1857, s-a ajuns la un compromis care consta în
următoarele: Franța renunță la sprijinirea Unirii țărilor române, mulțumindu-se
numai cu o unire vamală, militară și judecătorească, iar Anglia făgăduiește în
schimb să obțină de la Turcia anularea alegerilor. Atât țările potrivnice
Unirii, cât și separatiștii din Moldova nu renunţaseră la luptă dar își dădeau
seama că trebuie să sacrifice alegerile în schimbul asigurării că “oricare ar fi dorințele Divanurilor, Unirea tot nu se va face”. Alegerile au fost anulate. Noile alegeri au
început la 20 septembrie 1858.
Adunările ad-hoc - organisme a
căror creare a fost prevăzută în hotărârile Congresului de la Paris, în scopul
de a se pronunța asupra viitoarei organizări a țărilor române - au exprimat, în
pofida atâtor greutăți și atâtor intrigi ale marilor puteri, dorința de Unire a
moldovenilor și muntenilor în cadrul unui stat național. În ansamblul lor,
deputații celor două foruri naționale au votat cu entuziasm, la 7 și 9
octombrie 1857, hotărârile care dădeau glas voinței unanime a poporului român:
Unirea Principatelor Moldova și Muntenia într-un singur stat – România; domn
ereditar ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei; autonomia și garantarea
drepturilor internaționale ale statului stipulate în vechile capitulații
încheiate cu Poarta; neutralitatea și inviolabilitatea statului român; adunare
reprezentativă și consultativă; garanția colectivă a puterilor etc.
Convenția
de la Paris, încheiată la 7/19 august 1858, hotăra ca Moldova și Muntenia să
poarte numele de Principatele Unite. Se constituia o Comisie Centrală pentru
pregătirea legilor, se prevedea înființarea unei Curți de Casație, comună,
ambele cu sediul la Focșani, măsuri de organizare identică a armatei etc. În
același timp, prin Convenția de la Paris, se hotăra că fiecare țară va avea
domnul ei, guvernul ei, adunarea sa legislativă, administrația sa separată,
ceea ce nu mai corespundea aspirațiilor de unire a locuitorilor celor două țări
române.
Prevederile Conferinței de la
Paris reliefau încă odată, cu claritate, poporului român dificultatea, dacă nu
imposibilitatea de a-și vedea împlinit idealul prin bunăvoința sau jocul de
interese al puterilor străine, impuneau în mod logic concluzia că numai prin
lupta proprie, hotărâtă, aspirația Unirii poate primi consacrarea. Concentrându-și
eforturile în jurul constituirii și desfășurării lucrărilor celor două adunări
elective, masele populare aveau să-și dovedească încă o dată, curajul și înțelepciunea,
capacitatea lor de a influența și de a determina mersul evenimentelor, conținutul
însuși al hotărârilor acestor organisme reprezentative.
La 5 ianuarie 1859, adunarea
electivă de la Iași proclamă, în unanimitate, drept domn al Moldovei pe
colonelul Alexandru Ioan Cuza, unul din fruntașii revoluției 1848. Sub
presiunea maselor populare (meseriași, lucrători, comercianți, țărani) adunate
pe Dealul Mitropoliei din București, în zilele de 22-24 ianuarie 1859, adunarea
electivă din capitala Munteniei proclamă drept domn al Munteniei tot pe
colonelul Alexandru Ioan Cuza.
Succesul cu adevărat istoric obținut
în acele zile a fost posibil datorită devotamentului neclintit al poporului
român față de cauza Unirii, care a dejucat-prin acțiune energică și unită-
deopotrivă manevrele unor cercuri reacționare interne, ca și intențiile unor
puteri europene ce-și vedeau stânjenite, prin crearea statului român unitar,
intențiile lor expansioniste în această parte a continentului.
Înțelepciune, dinamism,
inventivitate și inițiativă, iată tot atâția factori evidențiați de poporul
român în evenimentele din ianuarie 1859. Dubla alegere a colonelului Alexandru
Ioan Cuza la 5/17 ianuarie 1859 ca domn al Moldovei și la 24 ianuarie/5
februarie 1859 ca domn al Țării Românești a reprezentat calea de rezolvare a
impasului, soluția satisfăcătoare pentru națiune, dar, de remarcat, și pentru
puterile garante, ceea ce explică și grabnica sancționare de către ele a
faptului împlinit la Iași și la București. Dacă aprobarea puterilor “unioniste”
(Franța, Rusia, Prusia și Sardinia) fusese de așteptat aderarea Angliei la
grupul acestora și recunoașterea noii stări de fapt din Principatele Unite de
către Imperiul Otoman și de către cel habsburgic la scurtă vreme arată că soluția
românească reprezenta deci un act politic înțelept și viabil pe plan european.
Unirea de la 1859 “Unirea cea mică“
a reprezentat actul de voință al întregii națiuni române, încununarea luptelor
purtate de atâtea generații de înaintași.
“Alegerea
lui Alexandru Cuza - scria I.C.Brătianu – a fost o manifestare adevărat națională. Ea poate fi în dezacord atât
cu spiritul, cât și cu termenii Convențiunii din 19 august 1858, dar nu s-a
putut contesta niciodată sinceritatea acestei manifestări. Voi adăogi și-mi va
fi ușor, că această manifestare devenise necesară. De aceea ea a și fost
unanimă”.
Locotenent-colonel
(rz.) dr.
Ștefan
Ciobanu
