Statul român modern,format în 1859,
prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza,a pus, prin însăşi crearea
sa,problema dobândirii independenţei naţionale.
''Este evident - scrisese alarmant în anul 1861 ministrul de externe
al Austriei habsburgice - că Unirea nu face decât să deschidă drumul către o
completă independenţă a Daco -Romăniei.''Declaraţia plină de demnitate şi mândrie a lui Alexandru Ioan
Cuza făcută consulului austriac de la Bucureşti după dubla sa alegere,reflectă
perfect poziţia întregului popor român : "Ne trebuie unirea; dacă
nu ne-o acordă puterile vom fi siliţi să ne-o dobândim singuri . ''Dacă se
înlocuieşte în această declaraţie cuvântul unire prin cuvântul independenţă
se înţelege esenţa poziţiei politice româneşti de îndată ce problema desăvârşirii
şi recunoaşterii unirii a fost încheiată.
În noile condiţii prilejuite de
recunoaşterea unirii celor două principate într-un singur stat - România- s-au
modificat evident formele luptei pentru îndeplinirea dezideratului mult dorit -
independenţa.În acest context s-au înscris noile forme forme pe care le-au luat
raporturile noastre cu Poarta otomană,convenţiile administrative cu alte state
privind comunicaţiile telegrafice şi poştale, extrădările, lupta pentru
înlăturarea jurisdicţiei consulare şi crearea agenţiilor diplomatice la Istanbul
(1859), Paris (1860), Belgrad (1863), Viena (1868), Berlin (1872), Roma (1874),
Petersburg (1874) etc.
Urcarea pe tronul României a unui prinţ străin în persoana
lui Carol I , deziderat al divanurilor ad-hoc pentru a pune capăt luptelor
facţiunilor boiereşti pentru putere, a deschis o nouă etapă în lupta pentru
independenţă. Indiferent de orientarea politică,factorii politici de la
Bucureşti,erau unanimi în a considera ca acut necesară dobândirea
independenţei, deşi căile şi mijloacele alese de către acestea difereau.
Răscoala din Bosnia şi Herţegovina din vara anului 1875 a redeschis criza
orientală,pe fundalul căreia şi problema cuceririi independeţei României
devenise iminentă. Redeschiderea crizei
orientale era neîndoielnic un moment hotărâtor nu numai pentru poporul român, ci pentru toate
popoarele din sud-estul Europei , pentru procesul lor de eliberare naţională şi
de constituire în state de sine stătătoare.
Mijlocul deceniului 8 al secolului al XIX-lea era caracterizat în sfera
relaţiilor politice şi diplomatice europene prin existenţa unui echilibru de
putere, pe care îl crease prin consecinţele lui, războiul franco-prusac din
1870-1817. Cele şase puteri Franţa, Germania, Austro-Ungaria, Rusia, Anglia şi
Italia, urmăreau, fiecare condusă de propriile interese, conservarea acestui
echilibru de putere rezultat din imposibilitate practică a fiecăruia din aceste state de a-şi impune
hegemonia continentală şi din inexistenţa unor alianţe interstatale în măsură
să asigure preponderenţa unui grup sau altul.
Posibilitatea deteriorării echilibrului politic continental care includea
zguduirea puternică a Imperiului Otoman determinată de răscoala balcanică, a
polarizat în mod special intenţia Rusiei şi a Austro-Ungariei, direct
interesate in zona sud-estic europeană. Se conturează în ansamblul
politico-diplomatic european din anii 1875-1877 o polarizare a marilor puteri,
bazată pe similitudini sau apropieri de interese; polarizarea Germaniei şi
Austro-Ungariei ,pe de-o parte,Rusia şi Franţa,pe de altă parte,aveau să-şi
pună definitiv amprenta asupra raporturilor de putere în Europa în perioada
următoare.
În jurul izbucnirii răscoalelor din Bosnia şi
Herţegovina, statul român reuşise, printr-o luptă pe cât de anevoioasă, pe atât
de abil condusă, un statut de cvasiindependenţă. Totuşi,în condiţiile
decalajului impresionant de forţe între România şi marile puteri vecine, cu
pretenţii de exclusivitate la succesiunea Imperiului Otoman, adoptarea
aptitudinii de expectativă în faţa avalanşei de evenimente care se succedau
într-un ritm rapid, de către factorii de decizie politico-militară ai ţării, a
urmărit conservarea statutului existent al statului român în acel moment şi
asigurarea libertăţii de acţiune în viitor.
Formula strictei neutralităţi impuse cercurilor politice
de decizie de împrejurările concrete a fost tot mai mult supusă unei puternice
presiuni exercitată, pe de o parte, de opinia publică românească, ce era tot
mai mult activizată politic de necesitatea dobândirii neîntârziate a
neatârnării ţării şi de simpatiile declarate faţă de lupta de eliberare a
popoarelor balcanice, cât şi pe de altă parte,de orientarea existentă în
strategia politicii externe a Bucureştiului,care pleda pentru o angajare
directă, dar benefică în evenimentele care aveau loc în Balcani.
Eforturile diplomatice ale României de a obţine din
partea marilor puteri recunoaşterea independenţei şi garantiii speciale care
să-i asigure neutralitatea în cazul unei conflagraţii s-au dovedit
zadarnice,ceea ce a determinat guvernul de la Bucureşti să depună eforturi
susţinute pentru a se evita o nouă confruntare ruso-otomană pe teritoriul
naţional. Urmare directă a acestei stări de fapt, negocierile începute cu Rusia
în toamna anului 1876 s-au concretizat la 4 aprilie 1877, când guvernul român a
semnat la Bucureşti o convenţie cu aceasta, în care se stipula în mod distinct
-respectarea inviolabilităţii statului român. Totodată, guvernul imperial al
Rusiei se mai obliga să urmeze intinerariile de deplasare şi zonele de
staţionare stabilite, interzicându-se intrarea trupelor ruseşti în Bucureşti.
Necesitatea apărării ţării contra unor posibile atacuri
otomane, iminentă începerii deplasării trupelor ruseşti pe teritorul naţional, ca
şi izbucnirea războiului ruso-otoman au determinat guvernul român la 6 aprilie
1877, să decidă mobilizarea generală a armatei.Efectivele chemate sub drapel
s-au ridicat la circa 125.000 de oameni(3% din potenţialul demografic) din care
aproape 60.000 în armata de campanie la care se adăugau 31 de
unităţi-contingentul mobilizat al anului 1877, efectivele gărzilor cetăţeneşti
şi ale depozitelor trupelor permanente.
Încă din primele zile ale mobilizării, armata română a executat cu succes
operaţia de acoperire a frontierei de sud, asigurând astfel nu numai
securitatea propriului teritoriu, dar şi deplasarea şi concentrarea trupelor
ruseşti în raioanele nord- dunărene pentru declanşarea ofensivei la sud de
Dunăre. Acţiunile guvernului român nu au rămas neobservate la Istanbul, Imperiul
Otoman procedând la aplicarea unor măsuri de descurajare şi intimidare, care au
culminat cu atacarea unor pichete de frontieră şi bombardarea oraşelor Brăila, Reni
şi Calafat.
Ripostând, Regimentul 1 artilerie română a deschis focul, la
26 aprilie 1877 asupra Vidinului, iar câteva zile mai târziu, în ziua de
9 mai , în urmă unei interpelări în Adunarea deputaţilor- relativ la necesitatea
unei declaraţii energice de independenţa a ţării şi
notificarea
noului statul al României tuturor puterilor garante - Mihail Kogălniceanu, ministru
de externe răspunde prin afirmaţia de rezonanţă perpetuă în istoria naţională:
''Sîntem o naţiune liberă şi independentă ''. Parlamentul român a votat
în unanimitate ( numai două abţineri ) ruperea relaţiilor cu Imperiul Otoman, statuând
în fapt starea de război existentă între cele două ţări, iar domnitorul Carol I
a sancţionat hotărârea forului legislativ în dată de 10 mai.
Atitudinea marilor puteri europene faţă de actul proclamării independenţei
României a fost,în general, nefavorabilă, contravenind mentalităţii epocii (a
intereselor marilor puteri-n.n.). În asemenea condiţii mai mult decât ostile, devenea
tot mai evident că proclamarea independenţei trebuia pecetluită pe calea
armelor, printr-o participare efectivă şi eficientă în luptă.
Bătăliile dintre ruşi şi turci la Plevna (8 şi 18 iulie 1877), soldate cu
respingerea celor dintâi cu pierderi grele, au determinat comandamentul rus
care iniţial mizând pe o victorie facilă, refuzase cooperarea cu armata română,
să apeleze la sprijinul militar al României. Ca urmare
a solicitării telegrafice a marelui duce Nicolae-comandantul trupelor ruse din
Balcani, domnitorul Carol a ordonat intervenţia armatei române în sprijinul
celei ruseşti. Astfel, trupele române cu un efectiv de 43.414 oameni, 7.170 cai
şi 110 tunuri-reunite în cadrul Armatei de operaţiuni a primit ordin să treacă
Dunărea.
În urmă tratativelor purtate la Gorni Studen, la 6 august 1877, s-a hotărât
că trupele româno-ruse din faţa Plevnei să constituie Armata de vest sub
comanda domnitorului Carol, având ca şef de stat major pe generalul rus Pavel
Zotov. Colaborarea militară româno-rusă în operaţiunile de la sud de Dunăre
venea să întregească opţiunea politică românească de obţinere pe câmpul de
luptă, a recunoaşterii independenţei de către marile puteri. Este edificatoare
în acest sens precizarea ministrului de externe român, Mihail Kogălniceanu într
-o convorbire cu consulul general al Franţei la Bucureşti: ''Acţiunea
noastră militară pe malul drept se justifică prin necesitatea de a demonstra
imposibilitatea de reîntoarcere la statu-quo-ul antebellum.Europa va fi astfel
silită să se închine în faţa chestiunilor câştigate şi de a recunoaşte o stare
de lucruri pe care nu a voit să o consacre : ruptură definitivă dintre Turcia
şi România. Noi nu vom discuta independenţa. Este o chestiune rezervată păcii.''
Odată cu trecerea armatei române la sud de Dunăre, războiul pentru
independenţa României a intrat într-o etapă decisivă.
La atacul din 3 august 1877 a redutelor Griviţa 1 şi 2 din
componenţa Plevnei au participat ostaşii Diviziilor 3 şi 4 române care au
înregistrat pierderi deosebit de grave: 709 morţi şi răniţi între care 26 de
ofiţeri, printre ei numărându-se maiorul George Sonţu- comandantul
Batalionului 1 din Regimentul 10 Dorobanţi şi căpitanul Valter Mărăcineanu-
comandantul Batalionului 1 din Regimentul 8 Infanterie.Trupele Diviziei
4,beneficiind de sprijinul forţelor ruse, au reuşit după 4 atacuri
sângeroase,să cucerească reduta Griviţa 1,victorie plătită cu preţul a 13.227
militari, morţi şi răniţi dintre 26 de ofiţeri.Au urmat luptele pentru
asedierea Plevnei pentru a obliga gruparea otomană să se predea,lucru petrecut
la sfârşitul lunii noiembrie 1877, când Osman Pasa, după o încercare nereuşită
de forţare a cercului asediaţilor s-a predat colonelului Mihai Cerchez şi
generalului rus Ganeţki.Acest rezultat notabil a dovedit Europei vitejia armatei
statului care-şi proclamase cu îndrăzneală independenţa, vitejie recunoscută ca
atare de corespondenţii de presă sau de martorii străini aflaţi în zona de
operaţii.
Concomitent cu luptele din faţa Plevnei o altă grupare româno-rusă a
acţionat la Rahova -punct important spre care conduceau drumurile dinspre
Plevna, Vidin şi Sofia- garnizoană otomană protejată de Dunăre şi apărată de 4
redute. Rahova a căzut la 9 noiembrie, iar Plevna la 28 noiembrie,rezultate ce
au permis preluarea e către trupele ruso-române a ofensivei strategice pe
întregul teatru de operaţii balcanice.Armata română şi-a concentrat eforturile
pentru cucerirea zonei fortificate din jurul Vidinului,cetate încercuită şi
izolată, care după intense bombardări şi atacuri, a capitulat la 11 februarie
1878.Două zile mai târziu a capitulat şi garnizoana Belogradcik,care împreună
cu Vidinul a rămas în stăpânirea trupelor române până la sfârşitul luni martie
1878, când a început operaţiunea de retragere în ţară.
Faptele de arme ale armatei române de la Griviţa, Rahova, Plevna şi Vidin
ca şi jertfa de sânge plătită pentru cucerirea independenţei au consolidat în
conştiinţa Europei certitudinea existenţei unei entităţi distincte în această
zonă carpato-danubiano-pontică a continentului, atât de frecvent disputată în
secolul XIX de cele trei imperii limitrofe.''România-
aprecia corespondentul la Bucureşti al ziarului francez <<L'Estafette>>
participând la război, n-a făcut decât să continuie tradiţia să istorică.Ea
a luptat întotdeauna pentru civilizaţie, pentru cauza europeană."
În contextul situaţiei militare existente, diplomaţia românească a căutat
în iarna 1877/1878 , să asigure participarea statului la negocierile de
armistiţiu şi la preliminariile păcii cu Imperiul Otoman, însă fără succes. Tratativele
ruso-otomane s-au încheiat la 19 ianuarie 1878 la Adrianopol guvernul de la
Petersburg neconsultându-şi niciun moment aliaţii - România, Serbia şi
Muntenegru - şi nu a fost de acord ca reprezentanţii lor să participe la
tratativele de armistiţiu. În protocolul semnat s-a impus Imperiului Otoman
recunoaşterea independenţei Serbiei, Muntenegrului şi României, în timp ce
Rusia a solicitat încorporarea, din nou, a celor trei judeţe din sudul
Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), care fuseseră retrocedate României după
tratatul de pace de la Paris din 1856. Având la bază înţelegerile preiminare
fixate, la 18 februarie 1878 reprezentanţii Rusiei şi Imperiului Otoman, au
parafat în localitatea San Stefano de lângă Constantinopol, textul tratatului
de pace ce cuprindea 29 de articole, din care 6 se refereau nemijlocit la
România, iar 8 aveau tangenţă cu interesele ei.
Deşi prevederile articolului 5 ale tratatului de pace consacrau pe plan
internaţional neatârnarea României, diplomaţia românească nu a fost niciun
moment de acord cu prevederile articolului 19, care atentau la integritatea
teritorială a statului român, ca şi cu prevederiile privind prezenţa trupelor
străine (ruse-n.n) pe o perioada de doi ani pe teritoriul naţional.Toate
acestea constituiau o flagrantă încălcare a convenţiei româno-ruse din 4
aprlie1877, ştirbind,în fapt,suveranitatea ţării recunoscută în articolul 5 al
tratatului în cauză.
Evoluţia tot mai nefavorabilă a relaţiilor româno-ruse după încheierea
tratatului de pace de la Adrianopol, concretizează între altele şi prin
dislocarea a două regimente de cazaci în apropierea Bucureştiului, a impus o
grabnică readucere în ţară a unităţilor aflate la sud de Dunăre şi concentrarea
lor în Oltenia, unde la 28 aprilie 1877, s-a retras şi domnitorul Carol I ,
temător şi de o invazie simultană a trupelor austro-ungare. Demersurile diplomatice ale
României la St.Petersburg în problema integrităţii teritoriale nu au avut
niciun succces, Rusia dând convenţiei din 4 aprilie o interpretare proprie. Prin
semnarea tratatului de la San Stefano se conferea Rusiei rol de arbitru şi
protector în Balcani, aspect ceea ce a determinat reacţii negative în marile
capitale ale Europei. Sub presiunea concentrată a marilor puteri europene, Rusia
a fost nevoită să accepte o nouă rundă de convorbiri diplomatice, de această
dată sub patronajul ''concertului european'', începută la Berlin la 1
iulie 1878.
După încheierea păcii de la San Stefano, diplomaţia românească îşi va
îndrepta cu precădere atenţia spre admiterea unor reprezentanţe la viitorul
congres de pace "ca fostă parte beligerantă" şi "ca stat
independent ".Însă toate eforturile diplomatice nu au dat randamentul
scontat, România - ca de altfel şi Serbia - nu a fost invitată la lucrări.
După
stăruitoare străduinţe s-a admis ca primul-ministru, I.C.Brătianu şi ministrul
de externe, Mihail Kogălniceanu, să-şi expună la 19
iulie 1878, în a zecea zi a Congresului(după ce marile puteri hotărâseră
deja-n.n) punctele de vedere asupra problemelor ce vizau nemijlocit interesele
României. Poziţia reprezentanţilor români a fost demnă refuzându-se
orice declaraţie de supunere faţă de hotărârile Congresului ce ar fi vizat
ştirbirea independenţei, integrităţii şi suveranităţii naţionale.
Toate
eforturile diplomatice nu au putut schimbă poziţia marilor puteri. Tratatul de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878, a statuat
pentru România, retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei, acordarea
generală a dreptului de cetăţenie evreilor, ca şi lărgirea vechiilor privilegii
ale Comisiei Europene a Dunării, organism internaţional ce capătă cu această
ocazie o adevărată exteritorialitate faţă de statul român.
În articolul 43 al Tratatului se consacră recunoaşterea deplinei
independenţe a României ceea ce încheia în fond eforturile consacrate
recunoaşterii actului de voinţă din 9 mai 1877, iar prin articolul 46 se
prevedea restabilirea autorităţii statului român asupra Dobrogei, străvechi
pământ românesc ce fusese încorporat la Imperiul Otoman în cursul secolului al
XV-lea, a Deltei Dunării şi a Insulei Şerpilor, frontiera fiind fixată pe un
aliniament "care plecând de la
răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia."
La 29 iulie 1878, după retragerea armatelor ruseşti de pe teritoriul
naţional, a fost decretată demobilizarea armatei şi reîntoarcerea unităţilor în
garnizoanele de reşedinţă, prilej de manifestare a înaltelor sentimente de
dragoste şi apreciere a populaţiei faţă de braţul înarmat al ţării încununat pe
câmpurile de luptă din Bulgaria. În toamna anului 1878,Parlamentul României, luând
act de conţinutului Tratatului de la Berlin, a salutat prin moţiuni separate
recunoaşterea independenţei de stat, dar şi-a exprimat "adânca mâhnire"
faţă de hotărârile impuse care au adus ţării "dureroase sacrificii".
Independenţa României a fost recunoscută de Rusia în august 1878, de
Austro-Ungaria în septembrie , de Imperiul Otoman în decembrie acelaşi an. Celelalte
mari puteri pretextând necesitatea revizuiirii art.7 din Constituţie referitor
la cetăţenia română şi naturalizare, au aşteptat modificarea, în conformitate
cu cele hotărâte la Congresul de la Berlin, stabilind relaţii diplomatice cu
noul stat independent în decembrie 1879 -Italia şi apoi în 1880-Anglia, Germania,
Franţa, Belgia şi alte state. Prin această extindere şi înălţare a nivelului
reprezentării diplomatice, completată cu acţiuni similare ale României, se
încheia , în fapt, un capitol important al istoriei naţionale, cel al
recunoaşterii de jure a independenţei naţionale.
Realizarea acestui măreţ deziderat naţional - independenţa- după mai bine
de 450 de ani de suveranitate otomană a însemnat deosebite eforturi financiare
şi materiale la care a contribuit statul şi cetăţenii români.Prin subscripţii
şi donaţii s-a adunat pentru echiparea armatei suma de 1.639.798 lei , din care
peste 1,2 milioane lei au fost destinaţi cumpărării de arme.Valoarea ofrandelor
s-a ridicat la peste 9 milioane de lei adică peste 75% din bugetul Ministerului
de Război pe anul 1877, iar valoare rechiziţiilor efectuate la 11.227.098 lei. Populaţia
României a oferit, de asemenea, pentru nevoile armatei însemnate cantităţi de
alimente, vite, obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte, material sanitar; au
fost prestate 1.045.747 zile de muncă în transporturi şi 53.676 zile la
lucrările de construcţie. În sprijinul logistic al frontului, carele ţărăneşti,
conduse de proprietarii lor, au parcurs peste 26 milioane de km. În
Transilvania şi Bucovina,donaţiile s-au ridicat la suma de 124.700 franci aur, iar
acestora li s-au adăugat cantităţi însemnate de îmbrăcăminte şi material
sanitar.
Conştientă şi matură, chibzuită şi hotărâtă, naţiunea română a consimţit la
marile solicitări umane, materiale şi financiare cerute de actul istoric al
obţinerii independenţei de stat, ceea ce i-a conferit acesteia un rol crucial
în întreagă istorie. Independenţa a pus capăt suzeranităţii otomane şi a făcut
din România un stat suveran, prin forţa coeziunii interne.
Locotent colonel (rz.) dr. Ştefan CIOBANU
