9 Mai 1877-Ziua proclamării independenţei de stat a României

          Statul român modern,format în 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza,a pus, prin însăşi crearea sa,problema dobândirii independenţei naţionale.

''Este evident - scrisese alarmant în anul 1861 ministrul de externe al Austriei habsburgice - că Unirea nu face decât să deschidă drumul către o completă independenţă a Daco -Romăniei.''Declaraţia plină de  demnitate şi mândrie a lui Alexandru Ioan Cuza făcută consulului austriac de la Bucureşti după dubla sa alegere,reflectă perfect poziţia întregului popor român : "Ne trebuie unirea; dacă nu ne-o acordă puterile vom fi siliţi să ne-o dobândim singuri . ''Dacă se înlocuieşte în această declaraţie cuvântul unire prin cuvântul independenţă se înţelege esenţa poziţiei politice româneşti de îndată ce problema desăvârşirii şi recunoaşterii unirii a fost încheiată.

          În noile condiţii prilejuite de recunoaşterea unirii celor două principate într-un singur stat - România- s-au modificat evident formele luptei pentru îndeplinirea dezideratului mult dorit - independenţa.În acest context s-au înscris noile forme forme pe care le-au luat raporturile noastre cu Poarta otomană,convenţiile administrative cu alte state privind comunicaţiile telegrafice şi poştale, extrădările, lupta pentru înlăturarea jurisdicţiei consulare şi crearea agenţiilor diplomatice la Istanbul (1859), Paris (1860), Belgrad (1863), Viena (1868), Berlin (1872), Roma (1874), Petersburg (1874) etc.

 Urcarea pe tronul României a unui prinţ străin în persoana lui Carol I , deziderat al divanurilor ad-hoc pentru a pune capăt luptelor facţiunilor boiereşti pentru putere, a deschis o nouă etapă în lupta pentru independenţă. Indiferent de orientarea politică,factorii politici de la Bucureşti,erau unanimi în a considera ca acut necesară dobândirea independenţei, deşi căile şi mijloacele alese de către acestea difereau.

Răscoala din Bosnia şi Herţegovina din vara anului 1875 a redeschis criza orientală,pe fundalul căreia şi problema cuceririi independeţei României devenise  iminentă. Redeschiderea crizei orientale era neîndoielnic un moment hotărâtor nu numai  pentru poporul român, ci pentru toate popoarele din sud-estul Europei , pentru procesul lor de eliberare naţională şi de constituire în state de sine stătătoare.

Mijlocul deceniului 8 al secolului al XIX-lea era caracterizat în sfera relaţiilor politice şi diplomatice europene prin existenţa unui echilibru de putere, pe care îl crease prin consecinţele lui, războiul franco-prusac din 1870-1817. Cele şase puteri Franţa, Germania, Austro-Ungaria, Rusia, Anglia şi Italia, urmăreau, fiecare condusă de propriile interese, conservarea acestui echilibru de putere rezultat din imposibilitate practică a  fiecăruia din aceste state de a-şi impune hegemonia continentală şi din inexistenţa unor alianţe interstatale în măsură să asigure preponderenţa unui grup sau altul.

Posibilitatea deteriorării echilibrului politic continental care includea zguduirea puternică a Imperiului Otoman determinată de răscoala balcanică, a polarizat în mod special intenţia Rusiei şi a Austro-Ungariei, direct interesate in zona sud-estic europeană. Se conturează în ansamblul politico-diplomatic european din anii 1875-1877 o polarizare a marilor puteri, bazată pe similitudini sau apropieri de interese; polarizarea Germaniei şi Austro-Ungariei ,pe de-o parte,Rusia şi Franţa,pe de altă parte,aveau să-şi pună definitiv amprenta asupra raporturilor de putere în Europa în perioada următoare.         

În jurul izbucnirii răscoalelor din Bosnia şi Herţegovina, statul român reuşise, printr-o luptă pe cât de anevoioasă, pe atât de abil condusă, un statut de cvasiindependenţă. Totuşi,în condiţiile decalajului impresionant de forţe între România şi marile puteri vecine, cu pretenţii de exclusivitate la succesiunea Imperiului Otoman, adoptarea aptitudinii de expectativă în faţa avalanşei de evenimente care se succedau într-un ritm rapid, de către factorii de decizie politico-militară ai ţării, a urmărit conservarea statutului existent al statului român în acel moment şi asigurarea libertăţii de acţiune în viitor.

Formula strictei neutralităţi impuse cercurilor politice de decizie de împrejurările concrete a fost tot mai mult supusă unei puternice presiuni exercitată, pe de o parte, de opinia publică românească, ce era tot mai mult activizată politic de necesitatea dobândirii neîntârziate a neatârnării ţării şi de simpatiile declarate faţă de lupta de eliberare a popoarelor balcanice, cât şi pe de altă parte,de orientarea existentă în strategia politicii externe a Bucureştiului,care pleda pentru o angajare directă, dar benefică în evenimentele care aveau loc în Balcani.

Eforturile diplomatice ale României de a obţine din partea marilor puteri recunoaşterea independenţei şi garantiii speciale care să-i asigure neutralitatea în cazul unei conflagraţii s-au dovedit zadarnice,ceea ce a determinat guvernul de la Bucureşti să depună eforturi susţinute pentru a se evita o nouă confruntare ruso-otomană pe teritoriul naţional. Urmare directă a acestei stări de fapt, negocierile începute cu Rusia în toamna anului 1876 s-au concretizat la 4 aprilie 1877, când guvernul român a semnat la Bucureşti o convenţie cu aceasta, în care se stipula în mod distinct -respectarea inviolabilităţii statului român. Totodată, guvernul imperial al Rusiei se mai obliga să urmeze intinerariile de deplasare şi zonele de staţionare stabilite, interzicându-se intrarea trupelor ruseşti în Bucureşti.

Necesitatea apărării ţării contra unor posibile atacuri otomane, iminentă începerii deplasării trupelor ruseşti pe teritorul naţional, ca şi izbucnirea războiului ruso-otoman au determinat guvernul român la 6 aprilie 1877, să decidă mobilizarea generală a armatei.Efectivele chemate sub drapel s-au ridicat la circa 125.000 de oameni(3% din potenţialul demografic) din care aproape 60.000 în armata de campanie la care se adăugau 31 de unităţi-contingentul mobilizat al anului 1877, efectivele gărzilor cetăţeneşti şi ale depozitelor trupelor permanente.

Încă din primele zile ale mobilizării, armata română a executat cu succes operaţia de acoperire a frontierei de sud, asigurând astfel nu numai securitatea propriului teritoriu, dar şi deplasarea şi concentrarea trupelor ruseşti în raioanele nord- dunărene pentru declanşarea ofensivei la sud de Dunăre. Acţiunile guvernului român nu au rămas neobservate la Istanbul, Imperiul Otoman procedând la aplicarea unor măsuri de descurajare şi intimidare, care au culminat cu atacarea unor pichete de frontieră şi bombardarea oraşelor Brăila, Reni şi Calafat.

 

Ripostând, Regimentul 1 artilerie română a deschis focul, la 26 aprilie 1877 asupra Vidinului, iar câteva zile mai târziu, în ziua de 9 mai , în urmă unei interpelări în Adunarea deputaţilor- relativ la necesitatea unei declaraţii energice de independenţa a ţării şi 

notificarea noului statul al României tuturor puterilor garante - Mihail Kogălniceanu, ministru de externe răspunde prin afirmaţia de rezonanţă perpetuă în istoria naţională: ''Sîntem o naţiune liberă şi independentă ''. Parlamentul român a votat în unanimitate ( numai două abţineri ) ruperea relaţiilor cu Imperiul Otoman, statuând în fapt starea de război existentă între cele două ţări, iar domnitorul Carol I a sancţionat hotărârea forului legislativ în dată de 10 mai.

Atitudinea marilor puteri europene faţă de actul proclamării independenţei României a fost,în general, nefavorabilă, contravenind mentalităţii epocii (a intereselor marilor puteri-n.n.). În asemenea condiţii mai mult decât ostile, devenea tot mai evident că proclamarea independenţei trebuia pecetluită pe calea armelor, printr-o participare efectivă şi eficientă în luptă.

Bătăliile dintre ruşi şi turci la Plevna (8 şi 18 iulie 1877), soldate cu respingerea celor dintâi cu pierderi grele, au determinat comandamentul rus care iniţial mizând pe o victorie facilă, refuzase cooperarea cu armata română, să apeleze la sprijinul militar al României. Ca urmare a solicitării telegrafice a marelui duce Nicolae-comandantul trupelor ruse din Balcani, domnitorul Carol a ordonat intervenţia armatei române în sprijinul celei ruseşti. Astfel, trupele române cu un efectiv de 43.414 oameni, 7.170 cai şi 110 tunuri-reunite în cadrul Armatei de operaţiuni a primit ordin să treacă Dunărea.

În urmă tratativelor purtate la Gorni Studen, la 6 august 1877, s-a hotărât că trupele româno-ruse din faţa Plevnei să constituie Armata de vest sub comanda domnitorului Carol, având ca şef de stat major pe generalul rus Pavel Zotov. Colaborarea militară româno-rusă în operaţiunile de la sud de Dunăre venea să întregească opţiunea politică românească de obţinere pe câmpul de luptă, a recunoaşterii independenţei de către marile puteri. Este edificatoare în acest sens precizarea ministrului de externe român, Mihail Kogălniceanu într -o convorbire cu consulul general al Franţei la Bucureşti: ''Acţiunea noastră militară pe malul drept se justifică prin necesitatea de a demonstra imposibilitatea de reîntoarcere la statu-quo-ul antebellum.Europa va fi astfel silită să se închine în faţa chestiunilor câştigate şi de a recunoaşte o stare de lucruri pe care nu a voit să o consacre : ruptură definitivă dintre Turcia şi România. Noi nu vom discuta independenţa. Este o chestiune rezervată păcii.''

Odată cu trecerea armatei române la sud de Dunăre, războiul pentru independenţa României a intrat într-o etapă decisivă. 

La atacul din 3 august 1877 a redutelor Griviţa 1 şi 2 din componenţa Plevnei au participat ostaşii Diviziilor 3 şi 4 române care au înregistrat pierderi deosebit de grave: 709 morţi şi răniţi între care 26 de ofiţeri, printre ei numărându-se maiorul George Sonţu- comandantul Batalionului 1 din Regimentul 10 Dorobanţi şi căpitanul Valter Mărăcineanu- comandantul Batalionului 1 din Regimentul 8 Infanterie.Trupele Diviziei 4,beneficiind de sprijinul forţelor ruse, au reuşit după 4 atacuri sângeroase,să cucerească reduta Griviţa 1,victorie plătită cu preţul a 13.227 militari, morţi şi răniţi dintre 26 de ofiţeri.Au urmat luptele pentru asedierea Plevnei pentru a obliga gruparea otomană să se predea,lucru petrecut la sfârşitul lunii noiembrie 1877, când Osman Pasa, după o încercare nereuşită de forţare a cercului asediaţilor s-a predat colonelului Mihai Cerchez şi generalului rus Ganeţki.Acest rezultat notabil a dovedit Europei vitejia armatei statului care-şi proclamase cu îndrăzneală independenţa, vitejie recunoscută ca atare de corespondenţii de presă sau de martorii străini aflaţi în zona de operaţii.

Concomitent cu luptele din faţa Plevnei o altă grupare româno-rusă a acţionat la Rahova -punct important spre care conduceau drumurile dinspre Plevna, Vidin şi Sofia- garnizoană otomană protejată de Dunăre şi apărată de 4 redute. Rahova a căzut la 9 noiembrie, iar Plevna la 28 noiembrie,rezultate ce au permis preluarea e către trupele ruso-române a ofensivei strategice pe întregul teatru de operaţii balcanice.Armata română şi-a concentrat eforturile pentru cucerirea zonei fortificate din jurul Vidinului,cetate încercuită şi izolată, care după intense bombardări şi atacuri, a capitulat la 11 februarie 1878.Două zile mai târziu a capitulat şi garnizoana Belogradcik,care împreună cu Vidinul a rămas în stăpânirea trupelor române până la sfârşitul luni martie 1878, când a început operaţiunea de retragere în ţară.

Faptele de arme ale armatei române de la Griviţa, Rahova, Plevna şi Vidin ca şi jertfa de sânge plătită pentru cucerirea independenţei au consolidat în conştiinţa Europei certitudinea existenţei unei entităţi distincte în această zonă carpato-danubiano-pontică a continentului, atât de frecvent disputată în secolul XIX de cele trei imperii  limitrofe.''România- aprecia corespondentul la Bucureşti al ziarului francez <<L'Estafette>> participând la război, n-a făcut decât să continuie tradiţia să istorică.Ea a luptat întotdeauna pentru civilizaţie, pentru cauza europeană."

În contextul situaţiei militare existente, diplomaţia românească a căutat în iarna 1877/1878 , să asigure participarea statului la negocierile de armistiţiu şi la preliminariile păcii cu Imperiul Otoman, însă fără succes.                                                             Tratativele ruso-otomane s-au încheiat la 19 ianuarie 1878 la Adrianopol guvernul de la Petersburg neconsultându-şi niciun moment aliaţii - România, Serbia şi Muntenegru - şi nu a fost de acord ca reprezentanţii lor să participe la tratativele de armistiţiu. În protocolul semnat s-a impus Imperiului Otoman recunoaşterea independenţei Serbiei, Muntenegrului şi României, în timp ce Rusia a solicitat încorporarea, din nou, a celor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), care fuseseră retrocedate României după tratatul de pace de la Paris din 1856. Având la bază înţelegerile preiminare fixate, la 18 februarie 1878 reprezentanţii Rusiei şi Imperiului Otoman, au parafat în localitatea San Stefano de lângă Constantinopol, textul tratatului de pace ce cuprindea 29 de articole, din care 6 se refereau nemijlocit la România, iar 8 aveau tangenţă cu interesele ei.     

Deşi prevederile articolului 5 ale tratatului de pace consacrau pe plan internaţional neatârnarea României, diplomaţia românească nu a fost niciun moment de acord cu prevederile articolului 19, care atentau la integritatea teritorială a statului român, ca şi cu prevederiile privind prezenţa trupelor străine (ruse-n.n) pe o perioada de doi ani pe teritoriul naţional.Toate acestea constituiau o flagrantă încălcare a convenţiei româno-ruse din 4 aprlie1877, ştirbind,în fapt,suveranitatea ţării recunoscută în articolul 5 al tratatului în cauză.

Evoluţia tot mai nefavorabilă a relaţiilor româno-ruse după încheierea tratatului de pace de la Adrianopol, concretizează între altele şi prin dislocarea a două regimente de cazaci în apropierea Bucureştiului, a impus o grabnică readucere în ţară a unităţilor aflate la sud de Dunăre şi concentrarea lor în Oltenia, unde la 28 aprilie 1877, s-a retras şi domnitorul Carol I , temător şi de o invazie simultană a trupelor austro-ungare.               Demersurile diplomatice ale României la St.Petersburg în problema integrităţii teritoriale nu au avut niciun succces, Rusia dând convenţiei din 4 aprilie o interpretare proprie. Prin semnarea tratatului de la San Stefano se conferea Rusiei rol de arbitru şi protector în Balcani, aspect ceea ce a determinat reacţii negative în marile capitale ale Europei. Sub presiunea concentrată a marilor puteri europene, Rusia a fost nevoită să accepte o nouă rundă de convorbiri diplomatice, de această dată sub patronajul ''concertului european'', începută la Berlin la 1 iulie 1878.

După încheierea păcii de la San Stefano, diplomaţia românească îşi va îndrepta cu precădere atenţia spre admiterea unor reprezentanţe la viitorul congres de pace "ca fostă parte beligerantă" şi "ca stat independent ".Însă toate eforturile diplomatice nu au dat randamentul scontat, România - ca de altfel şi Serbia - nu a fost invitată la lucrări. 

 După stăruitoare străduinţe s-a admis ca primul-ministru, I.C.Brătianu şi ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, să-şi expună la 19 iulie 1878, în a zecea zi a Congresului(după ce marile puteri hotărâseră deja-n.n) punctele de vedere asupra problemelor ce vizau nemijlocit interesele României. Poziţia reprezentanţilor români a fost demnă refuzându-se orice declaraţie de supunere faţă de hotărârile Congresului ce ar fi vizat ştirbirea independenţei, integrităţii şi suveranităţii naţionale. 

Toate eforturile diplomatice nu au putut schimbă poziţia marilor puteri. Tratatul de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878, a statuat pentru România, retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei, acordarea generală a dreptului de cetăţenie evreilor, ca şi lărgirea vechiilor privilegii ale Comisiei Europene a Dunării, organism internaţional ce capătă cu această ocazie o adevărată exteritorialitate faţă de statul român.

În articolul 43 al Tratatului se consacră recunoaşterea deplinei independenţe a României ceea ce încheia în fond eforturile consacrate recunoaşterii actului de voinţă din 9 mai 1877, iar prin articolul 46 se prevedea restabilirea autorităţii statului român asupra Dobrogei, străvechi pământ românesc ce fusese încorporat la Imperiul Otoman în cursul secolului al XV-lea, a Deltei Dunării şi a Insulei Şerpilor, frontiera fiind fixată pe un aliniament  "care plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia."

La 29 iulie 1878, după retragerea armatelor ruseşti de pe teritoriul naţional, a fost decretată demobilizarea armatei şi reîntoarcerea unităţilor în garnizoanele de reşedinţă, prilej de manifestare a înaltelor sentimente de dragoste şi apreciere a populaţiei faţă de braţul înarmat al ţării încununat pe câmpurile de luptă din Bulgaria. În toamna anului 1878,Parlamentul României, luând act de conţinutului Tratatului de la Berlin, a salutat prin moţiuni separate recunoaşterea independenţei de stat, dar şi-a exprimat "adânca mâhnire" faţă de hotărârile impuse care au adus ţării "dureroase sacrificii".   

Independenţa României a fost recunoscută de Rusia în august 1878, de Austro-Ungaria în septembrie , de Imperiul Otoman în decembrie acelaşi an. Celelalte mari puteri pretextând necesitatea revizuiirii art.7 din Constituţie referitor la cetăţenia română şi naturalizare, au aşteptat modificarea, în conformitate cu cele hotărâte la Congresul de la Berlin, stabilind relaţii diplomatice cu noul stat independent în decembrie 1879 -Italia şi apoi în 1880-Anglia, Germania, Franţa, Belgia şi alte state. Prin această extindere şi înălţare a nivelului reprezentării diplomatice, completată cu acţiuni similare ale României, se încheia , în fapt, un capitol important al istoriei naţionale, cel al recunoaşterii de jure a independenţei naţionale.

Realizarea acestui măreţ deziderat naţional - independenţa- după mai bine de 450 de ani de suveranitate otomană a însemnat deosebite eforturi financiare şi materiale la care a contribuit statul şi cetăţenii români.Prin subscripţii şi donaţii s-a adunat pentru echiparea armatei suma de 1.639.798 lei , din care peste 1,2 milioane lei au fost destinaţi cumpărării de arme.Valoarea ofrandelor s-a ridicat la peste 9 milioane de lei adică peste 75% din bugetul Ministerului de Război pe anul 1877, iar valoare rechiziţiilor efectuate la 11.227.098 lei. Populaţia României a oferit, de asemenea, pentru nevoile armatei însemnate cantităţi de alimente, vite, obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte, material sanitar; au fost prestate 1.045.747 zile de muncă în transporturi şi 53.676 zile la lucrările de construcţie. În sprijinul logistic al frontului, carele ţărăneşti, conduse de proprietarii lor, au parcurs peste 26 milioane de km. În Transilvania şi Bucovina,donaţiile s-au ridicat la suma de 124.700 franci aur, iar acestora li s-au adăugat cantităţi însemnate de îmbrăcăminte şi material sanitar.

Conştientă şi matură, chibzuită şi hotărâtă, naţiunea română a consimţit la marile solicitări umane, materiale şi financiare cerute de actul istoric al obţinerii independenţei de stat, ceea ce i-a conferit acesteia un rol crucial în întreagă istorie. Independenţa a pus capăt suzeranităţii otomane şi a făcut din România un stat suveran, prin forţa coeziunii interne.                                                                                                   
         Locotent colonel (rz.) dr. Ştefan CIOBANU