09
Mai 1877 – Ziua proclamării independenței naționale a României
”Presărați
pe-a lor morminte
Ale
laurilor foi,
Și
pe sacrele morminte
Puneți
lacrime și flori,
Spre
a fi mai dulce somnul
Fericiților
eroi.
Ridicați
pe piramida
Nemuririi
faima lor,
Scriți
în cărțile de aur,
Cântecul
nemuritor!”
(Iuri
Roșca – Dermidon, Imnul eroilor)
Caracteristica
fundamentală a istoriei poporului român este străduința
permanentă de a asigura o dezvoltare liberă alcătuirilor sale
statale. După cum este o certitudine și o specificitate și faptul
că Țara Românească sau Muntenia, Moldova și Transilvania (cât a
fost principat autonom – până în 1699) nu au avut ca scop
expansiunea teritorială în detrimentul altor popoare, ci apărarea
spațiului lor teritorial, a vetrei lor împotriva armatelor
invadatoare ale unor imperii și regate vecine.
Când
la sfârșitul secolului al XIV-lea, Imperiul otoman – care, în
decursul celei de-a doua jumătăți a acestui secol, cucerise cea
mai mare parte a Peninsulei Balcanice – își concentrează forțele
împotriva Țării Românești, ce cuprindea în mod firesc, în
acest timp și ținutul românesc dintre Dunăre și Marea Neagră
(Dobrogea), începe o nouă luptă îndelungată pentru apărarea
independenței împotriva acestei noi amenințări
Timp
de trei decenii Mircea cel Bătrân apără linia Dunării și
izbutește să ferească statul muntean de a avea soarta statelor de
la sud de Dunăre, transformate succesiv în pașalâcuri turcești.
Vitejia și abilitatea sa politică, sunt recunoscute chiar de
aprigii săi adversari, care îl numesc ”principe,
între creștini, cel mai viteaz și cel mai ager”.
Lupta
muntenilor continuă sub urmașii săi, sub Dan al II-lea, sub Vlad
Dracul, sub Vlad Țepeș. O luptă asemănătoare duce, timp de două
decenii, Iancu de Hunedoara, apărătorul ținuturilor românești de
la nord de Carpați, dar care își întinde influența politică și
militară și asupra Munteniei și Moldovei.Iar când acest vajnic
luptător își încheie glorioasa viață odată cu victoria de la
Belgrad (1456), apare celălalt erou al luptei pentru independență,
Ștefan cel Mare.
Decenii
la rând, cu arma în mână, rezistă marele voievod asalturilor
otomane și repurtează victorii, cum e aceea de la Vaslui (10
ianuarie 1474) – una dintre cele mai mari biruințe obținute de
armia română în toată istoria ei – care fac pe adversar să
înțeleagă că nu va putea desfința statele românești.
Într-adevăr,
îndelungata apărare, timp de aproape un veac, de la începutul
domniei lui Mircea cel Bătrân până spre finele domniei lui Ștefan
cel Mare, apărare la care au luat parte cele mai emblematice figuri
ale românilor de pretutindeni, bucurându-se de o largă susținere
populară, a asigurat existența statelor românești, acest fapt
fundamental, determinant pentru întreaga noastră istorie până în
secolul al XIX-lea, s-a datorat vitejiei, rezistenței și
sacrificiului celor mulți, sub conducerea înțeleaptă a unor
iscusiți comandanți de oști.
Când,
din cauza disproporției de forțe și a lipsei de înțelegere și
solidaritate a statelor vecine, Muntenia, Moldova și Transilvania
trebuie, în cele din urmă, să recunoască suzeranitatea otomană,
aceasta se face, grație luptei de apărare duse de români până
atunci, în condiții care
asigură nu numai autonomia internă, dar și interzicerea pentru
otomani de a-și face case și locașuri de rugăciune pe teritoriul
țărilor române.
Autonomia internă este condiționată de plata unui tribut ”haracin”
plătibil către Poarta Otomană și care în decursul timpului se va
majora datorită necesităților și lăcomiei imperiului.
Dar
și după crearea noii situații de țări tributare ideea
independenței politice românești nu încetează, și ea își
găsește exponenți în câțiva voievozi reprezentativi precum:
Radu de la Afumați, domnul Țării Românești și Ion Vodă
Viteazul, domnul Moldovei. Dar personalitatea care întruchipează în
gradul cel mai înalt ideea de independență politică și totodată,
de unitate statală, unitate pe care o va înfăptui în 1600 –
1601, este Mihai Viteazul, despre care o publicație contemporană
din Roma îl caracteriza astfel: ”Dacă
a fost vreodată în lume un principe demn de glorie pentru acțiuni
eroice, acesta e signor Mihai, principele Valahiei”.
Și
în secolele XVII și XVIII ideea independenței politice a țărilor
române, continuă să preocupe spiritele. Radu Șerban (1602-1611),
urmașul lui Mihai Viteazul, înfruntă și el cu armele pe turci.
Mihnea al III-lea, care își ia ca domn, în amintirea faptei
marelui Mihai, numele de Mihail-Radu, a purtat și el lupte cu
turcii. Șerban Cantacuzino, voievod al Țării Românești
(1678-1688), avea gânduri și planuri mari. După ce armatele
sultanului au fost înfrânte sub zidurile Vienei de coaliția
austro-polonă (1683), domnitorul muntean a intrat în legătură cu
imperialii, urmărind, în primul rând, ca realizare imediată,
recâștigarea raialelor de la Dunăre-Brăila, Giurgiu, Turnu –
deci linia Dunării, iar sub raport politic independența
statului sub
dinastia sa. Ca realizări ulterioare, el voia ridicarea, sub
conducerea sa, a creștinilor din Balcani, cu care avea strânse
legături și, la urmă refacerea împărăției bizantine peste care
să stăpânească, așa cum stăpâniseră odată înaintașii săi.
La fel a gândit, dorind eliberarea Moldovei, Dimitrie Cantemir care,
în acest scop, s-a aliat cu Petru cel Mare. În urma luptei eșuate
de la Stănilești pe Prut, el a trebuit să părăsească țara,
murind în pribegie. În tratatul de alianță încheiat cu țarul
Rusiei, la Luțk (3/14 aprilie 1711), se prevedea că Moldova urma să
aibă vechile hotare de la Dunăre și Mare – legăturile cu Poarta
erau deci desființate - , iar domnia devenea ereditară pentru
familia lui Dimitrie Cantemir. Același țel – eliberarea
țărilor române de sub dominația otomană, recâștigarea
independenței politice
– l-au urmărit o serie de dregători și ostași care au
participat ca voluntari, la războaiele duse împotriva Imperiului
otoman, precum și unii clerici, ca Antim Ivireanu, marele cărturar,
care a plătit cu viața îndrăzneala de a se fi ridicat pentru
independență.
Împrejurarea
în care, în plină epocă fanariotă, așadar în epoca dominației
maxime otomane, ideea independenței și a apărării vechilor
drepturi ale principatelor apare cu toată forța este perioada
tratativelor de pace între ruși și turci în războiul din
1768-1774. Așadar, în 1772, în plină epocă fanariotă,
divanurile domnești din cele două țări române involau solemn
calitatea lor de țări ”nesupuse”
sau ”independente”,
recunoscută din primele secole ale existenței lor de stat, calitate
care urma să fie redobândită.
De
la această atitudine
de solicitare se
trece în preajma anului 1821 la revendicarea,
prin arme,
a libertății politice. Deși înfrântă prin intervenția militară
turcească, revoluția din 1821 a reprezentat un moment deosebit de
important în lupta pentru neatârnarea țărilor române.
Dar
ideea recâștigării independenței țărilor române a continuat să
anime spiritele vremii. În atmosfera creată de înfăptuirea
acestui țel se înțeleg mai bine dispozițiile articolului 5 al
tratatului de pace de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, care
prevedeau că principatele se vor bucura de ”privilegiile” și
”imunitățile” ce le-au avut pe baza tratatelor și
hatișerifurilor vechi. În
consecință – se
arată în articol – ele
se vor bucura de liberul exercițiu al cultului lor, de o siguranță
perfectă, de o administrație națională independentă și de o
deplină libertate de comerț”.
Mișcarea
din 1840 condusă de Dumitru Filipescu, din care făcea parte și
tânărul ofițer Nicolae Bălcescu, a urmărit ca și mișcarea lui
Tudor Vladimirescu, un dublu scop: unul intern – înlăturarea
regimului feudal; altul extern – eliberarea de sub dominația
străină, adică independența politică. Spiritele luminate ale
vremii din tustrele țări române își dădeau seama – cum își
dăduseră seama și strămoșii din secolele XIV-XVI – că
independența politică era o cerință obiectivă a dezvoltării
poporului român, o condiție esențială și necesară a progresului
acestuia. Fără un stat independent și unitar, care să cuprindă
în hotarele lui pe toți românii sau, în primă fază, măcar pe
aceia din Moldova și Țara Românească., nu se putea asigura
dezvoltarea liberă, în toate direcțiile a poporului român.
Obiectivele mișcării din 1840 sunt preluate de societatea
revoluționară ”Frăția”, întemeiată în 1843, având în
frunte pe Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell. Nu este de
mirare, deci, că în programul revoluționarilor de la 1848, munteni
și moldoveni, găsim exprimată, sub diferite forme, ideea
independenței politice. Astfel, în programul redactat la Brașov,
la 12/24 mai 1848, de revoluționarii moldoveni, punctul al șaselea
prevede: ”Unirea
Moldovei și a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc”.
După
înăbușirea revoluției de la 1848 de către forța cvalizată a
celor două imperii, țarist și otoman, ideea independenței
naționale, continuă să fie prezentă în concepția liderilor
revoluției pașoptiste. Unul dintre aceștia, I.C.Brătianu vorbea
de o ”patrie independentă și liberă”, ”o patrie de zece
milioane de români”, deci cuprinzând totalitatea pământului
românesc, de o parte și de alta a Carpaților.
Războiul
Crimeii încheiat prin înfrângerea Rusiei țariste a făcut din
statutul politic al țărilor române, mai precis din unirea lor, o
problemă internațională și a creat o conjunctură externă
favorabilă aspirațiilor românești de unitate. În acest context,
divanurile ad-hoc constituite pentru a exprima revendicările
poporului român, afirmau răspicat drepturile la suveranitatea
națională ale viitorului stat românesc.
Actul
de la 24 ianuarie 1859, care a pus bazele statului unitar român
modern, a fost expresia voinței unanime a poporului român de a trăi
în hotarele unui singur stat, într-un viitor cât mai apropiat să
dobândească neatârnarea. Lupta pentru recunoașterea diplomatică
a Unirii exprimată la 24 ianuarie 1859 a concentrat toate eforturile
diplomației tânărului stat român, care în final au învins
ostilitatea și reticența puterilor garante. Rămâne notabilă
declarația plină de demnitate și mândrie a lui Alexandru Ioan
Cuza făcută consulului austriac, care reflect perfect poziția
întregului popor român: ”Ne
trebuie unirea; dacă nu ne-o acordă puterile vom fi siliți să
ne-o dobândim singuri”.
Dacă se înlocuiește în această declarație cuvântul unire
prin cuvântul independență
se capătă atunci imaginea poziției românești de îndată ce
problema desăvârșirii și recunoașterii unirii a fost încheiată.
În noile condiții era vorba de a câștiga pas cu pas atributele
unui stat suveran, puterile garante privind cu reticență această
dorință. În acest context s-au înscris noile forme pe care le-au
luat raporturile noastre cu Poarta: convențiile diplomatice cu alte
state privind comunicațiile administrative telegrafice și poștale,
extrădările diplomatice la Istanbul(1859), Paris(1860),
Belgrad(1863), Viena(1868), Berlin(1872), Roma(1874),
Petersburg(1874). Urcarea pe tronul Principatelor române a unui domn
străin în prezența lui Carol I a deschis o nouă etapă în lupta
pentru independență. Factorii politici de la București, indiferent
de orientarea lor politică, erau unanimi în a considera ca imperios
necesară dobândirea independenței, deși căile și mijloacele
alese în acest scop difereau.
Răscoala
izbucnită în vara anului 1875 în teritoriile stăpânite de
otomani, Bosnia și Herțegovina pentru emancipare națională a
redeschis ceea ce diplomația denumea ”chestiunea
orientală”.
Tulburările produse în acese teritorii au atras imediat atenția
marilor puteri europene. Mijlocul deceniului 8 al secolului al
XIX-lea era caracterizat în sfera relațiilor diplomatice europene
prin existența unui echilibru de putere creat de consecințele
războiului franco-prusac din 1870-1871. Asistăm, în această
perioadă la o reconfigurare și regrupare a scenei europene ocupate
de principalii actori politici. Posibilitatea deteriorării
echilibrului politic continental, pe care o prevedea zguduirea
puternică a Imperiului otoman determinată de răscoala balcanică a
polarizat mai ales intenția Rusiei și Austro-Ungariei, direct
interesate în zona sud-estic europeană.
Echilibrul
european, asigurat prin neputința niciuneia dintre marile puteri de
a-și impune hegemonia continentală a fost pus serios la încercare.
Se conturează în ansamblul politico-diplomatic european din anii
1875-1877, o polarizare a marilor puteri, bazată pe similitudini sau
apropieri de interese; această polarizare – Germania și
Austro-Ungaria, pe de o parte, Rusia și Franța, pe de altă parte –
avea să-și pună definitiv amprenta asupra raporturilor de putere
în Europa în perioada următoare.
În
jurul izbucnirii răscoalelor din Bosnia și Herțegovina, statul
român reușise să-și asigure, printr-o luptă diplomatică pe cât
de anevoioasă, pe atât de abil condusă, un statut de
cvasiindependență. Totuși, în condițiile decalajului mai mult
decât evident dintre România și marile puteri vecine, cu pretenții
de exclusivitate a intereselor proprii la ”succesiunea”
Imperiului otoman, adaptarea atitudinii de ”expectativă”
în fața avalanșei de evenimente care accentuau ”chestiunea
orientală”
de către factorii de decizie politico-militară ai țării a urmărit
conservarea statului existent al statului român în acel moment și
asigurarea libertății de acțiune în viitor.
Formula
strictei neutralități față de părțile în conflict, impuse
cercurilor politice de decizie de exigențele împrejurărilor
concrete a fost supusă din ce în ce mai mult unei presiuni
exercitate, pe de o parte de opinia publică, ce era din ce în ce
mai mult activizată politic de necesitatea dobândirii neîntârziate
a țării, cât și pe de altă parte, de orientarea existentă în
sistemul de planificare al politicii externe a Bucureștiului, care
pleda pentru o angajare directă, dar benefică în evenimentele care
aveau loc în Balcani.
Eforturile
României de a obține din partea marilor puteri recunoașterea
independenței și garanții speciale care să-i asigure
neutralitatea în cazul unei conflagrații s-au dovedit zadarnice,
ceea ce a determinat guvernul de la București să depună eforturi
susținute pentru a se evita o nouă confruntare ruso-otomană pe
teritoriul național. Urmare directă a acestei stări de fapt,
negocierile începute cu Rusia în toamna anului 1876, s-au
concretizat la 4 aprilie 1877, când guvernul român a semnat, la
București, o convenție cu aceasta. În convenție se specifica în
mod distinct – respectarea inviolabilității statului român –
totodată guvernul imperial al Rusiei obligându-se ca trupele
rusești să intre în București și să urmeze itinerariile de
deplasare și zonele de staționare stabilite.
Necesitatea
apărării țării contra unor posibile atacuri otomane, iminența
începerii deplasării trupelor rusești pe teritoriul național, ca
și izbucnirea războiului ruso-otoman au determinat guvernul român
să decidă la 6 aprilie 1877, mobilizarea generală a armatei.
Efectivele chemate sub drapel s-au ridicat la circa 125.000 de oameni
(aproape 3% din potențialul demografic) din care 60.000 în armata
de companie la care se adăugau 31 de unități – cotingentul
mobilizat al anului 1877 și efectivele gărzilor cetățenești și
ale depozitelor trupelor permanente.
Încă
din primele zile ale mobilizării, armata română a executat cu
succes operația de acoperire a frontierei de sud asigurând astfel
nu numai securitatea propriului teritoriu, dar și deplasarea și
concentrarea trupelor rusești în raioanele nord – dunărene
pentru declanșarea ofensivei la sud de Dunăre. Acțiunile
guvernului român nu au trecut neobservate de Istanbul, Imperiul
otoman trecând la contramăsuri: atacarea unor pichete de frotieră
și bombardarea orașelor Brăila, Reni și Calafat.
Ripostând,
regimentul 1 român a deschis focul la 26 aprilie 1877 asupra
Vidinului, iar câteva zile mai târziu, în ziua de 9 mai, în urma
unei interpelări făcute în Adunarea Deputaților – relativ la
necesitatea unei declarații energice de independență a țării și
notificarea noului statut al României tuturor puterilor garante –
Mihail Kogălniceanu, ministru de externe răspunde prin afirmația
de rezonanță perpetuă în istoria națională: ”Suntem
independenți, suntem o națiune de sine stătătoare”.
Parlamentul României (cele două camere) au votat în unanimitate
(numai două abțineri) ruperea relațiilor cu Imperiul otoman,
statuând în fapt starea de război existentă între cele două
țări, iar domnitorul Carol I a sancționat hotărârea forului
legislativ în data de 10 mai.
Atitudinea
marilor puteri față de proclamarea independenței României a fost
în general nefavorabilă, actul în sine, de punere în fața unui
fapt împlinit, contraveniind mentalității epocii. În asemenea
condiții mai mult decât ostile, devenea tot mai evident faptul că
proclamarea independenței trebuia pecetluit, consacrată pe calea
armelor, printr-o participare efectivă și eficientă pe câmpul de
luptă.
Bătăliile
dintre ruși și turci de la Plevna din 8 și 18 iulie 1877, soldate
cu respingerea celor dintâi cu pierderi grele au determinat
comandamentul rus, care inițial mizând pe o victorie facilă și
imediată, refuzase cooperarea cu armata română, să apeleze la
sprijinul militar al României. Rămâne pentru posteritate
conținutul telegramei din 19 iulie a marelui duce Nicolae,
comandantul trupelor ruse din Balcani trimise domnitorului Carol I
prin care îi cerea să intervină imediat cu toate forțele sale, să
treacă imediat Dunărea și să vină în sprijinul armatei sale.
Guvernul
și Marele Cartier General român, analizând situația creată, au
răspuns favorabil solicitării, trupele române – cu un efectiv de
45.414 oameni, 7.170 cai și 110 tunuri – reunite în cadrul
Armatei de operațiuni primind ordin să treacă Dunărea. S-a
stabilit în urma tratativelor de la Garni Studen din 6 august, ca
trupele româno-ruse din fața Plevnei să constituie Armata de vest
sub comanda domnitorului Carol I, având ca șef de stat major pe
generalul rus Pavel Zotov. Colaborarea militară româno-rusă în
operațiunile militare de la sud de Dunăre venea să întregească
opțiunea politică românească de obținere, pe câmpul de luptă,
a recunoașterii independenței de către marile puteri. Într-o
convorbire cu consulul general al Franței la București, Mihail
Kogălniceanu preciza: ”Acțiunea
noastră pe malul drept se justifică prin necesitatea de a demonstra
imposibilitatea de reîntoarcere la statu-quo-ul autebellum. Europa
va fi silită să închine în fața chestiunilor câștigate și de
a recunoaște o stare de lucruri pe care ea nu a voit să o consacre:
ruptura definitivă între Turcia și România. Noi nu vom discuta
independența. Este o chestiune rezervată păcii”.
Odată
cu trecerea ostașilor români la sud de Dunăre, războiul pentru
neatârnarea României a intrat într-o fază decisivă. Ocuparea
Plevnei constituia o condiție fundamentală pentru desfășurarea cu
succes a conflictului. La atacul din 30 august 1877 a redutelor
Grivița 1 și Grivița 2 au participat ostașii Diviziilor 3 și 4
române care au înregistrat pierderi deosebit de grave: 709 morți
și răniți între care 26 ofițeri – maiorul George Șonțu și
căpitanul Valter Mărăcineanu – ambii comandanți de batalioane.
Trupele Diviziei 4 române, beneficiind de sprijinul forțelor ruse
au reușit să cucerească după patru atacuri sângeroase reduta
Grivița 1, victorie plătită cu prețul a 1.327 militari morți și
răniți, între care 27 ofițeri. Cucerirea acestei redute-pilon în
angrenajul apărării Plevnei a dovedit Europei vitejia armatei
statului își proclamase cu îndrăzneală independența, vitejie
recunoscută ca atare de corespondenții de presă sau de martorii
străini aflați în zona operațiilor militare.
Luptele
decisive din toamna și începutul iernii anului 1877 erau urmărite
cu emoție și speranță de întreaga suflare românească. Cauza
libertății fusese îmbrățișată de românii din Transilvania și
Bucovina. care în pofida persecuțiilor de tot felul a autorităților
austro-ungare, au participat direct la război prin combatanți,
personal medical și prin contribuții materiale substanțiale.
Faptele
de arme ale românilor de la Grivița, Rahova, Plevna, Smârdan și
Vidin, ca și prețul de sânge plătit pentru cucerirea
independenței au consolidat în conștiința Europei certitudinea
existenței unei entități distincte în această parte
carpato-danubiană a continentului, atât de frecvent disputată în
secolul XIX de cele trei imperii limitrofe. ”România
– aprecia corespondentul la București al ziarului francez <<
L’Estafette >>
- participând la război, n-a făcut decât să continuie tradiția
sa istorică. Ea a luptat întotdeauna pentru civilizație, pentru
cauza europeană”.
Diplomația
română a căutat, în iarna 1877-1878, în condițiile iminentei
victorii a coaliției antiotomane, să asigure participarea statului
la negocierile de armistițiu și la preliminariile păcii cu
Imperiul otoman.Tratativele ruso-otomane s-au
încheiat la 19 ianuarie 1878 la Adrianopol, guvernul rus
neconsultându-și în niciun moment aliații – România, Serbia,
Muntenegru – și nu a fost de acord ca reprezentanții lor să ia
parte la tratativele de armistițiu.În protocolul semnat s-a impus
Imperiului otoman recunoașterea independenței Serbiei,
Muntenegrului și României, în timp ce Rusia a solicitat
încorporarea, din nou, a celor trei județe din sudul Basarabiei
(Cahul, Bolgrad și Ismail), care fuseseră reîntregite României
după tratatul de la Paris din 1856. Având la bază înțelegerile
preliminare fixate, la 18 februarie 1878, reprezentanții Rusiei și
Imperiului otoman, au parafat în localitatea San Stefano, lângă
Constantinopol, textul tratatului de pace ce cuprindea 29 de
articole, din care 6 se refereau nemijlocit la România, iar 8 aveau
tangență cu interesele ei.
Deși
înscrierea articolului 5 din tratatul de la San Stefano a creat o
situație deosebit de favorabilă pentru consacrarea neatârnării
politice a României, diplomația românească nu a fost niciun
moment de acord cu prevederile cuprinse în articolul 19, cu
modificările teritoriale decisive pe seama statului nostru, ca și
cu prezența trupelor străine(rusești), pe o perioadă îndelungată
pe teritoriul național. Toate acestea constituiau o încălcare
flagrantă a convenției româno-ruse din 4 aprilie 1877, știrbind,
în fapt, suveranitatea țării recunoscută chiar în articolul 5 al
tratatului în cauză.
Evoluția
tot mai nefavorabilă a relațiilor româno-ruse după încheierea
tratatului de pace de la Adrianopol concretizată între altele și
prin dislocarea a două regimente de cazaci în apropierea
Bucureștiului, a impus o grabnică reducere în țară a unităților
aflate la sud de Dunăre și concentrarea lor în Oltenia, unde la 29
aprilie 1878, s-a retras și domnitorul Carol I, temător și de o
invazie simultană a trupelor austro-ungare.
Demersurile diplomatice la
Petersburg în problema integrității teritoriale nu au avut niciun
succes, Rusia dând Convenției din 4 aprilie 1877 o interpretare
proprie. Prin semnarea tratatului de la San Stefano se conferea
Rusiei rolul de arbitru și protector în Balcani, ceea ce a
determinat reacții în marile cancelarii europene. Sub presiunea
concentrată a marilor puteri europene, Rusia a fost nevoită să
accepte o nouă rundă de convorbiri diplomatice , de această dată
sub patronajul ”concertului
european”,
începute la Berlin la 1 iunie 1878.
După
încheierea tratatului de la San Stefano, România își va îndrepta
cu precădere atenția spre admiterea unor reprezentanți la viitorul
congres de pace ”ca
fostă parte beligerantă”
și ca ”stat
independent”.
Însă, cu toate eforturile diplomatice nici de această dată
România – ca de altfel și Serbia – nu a fost invitată la
lucrări. După stăruitoare străduințe s-a admis ca
primul-ministru I.C.Brătianu și ministrul de externe, Mihail
Kogălniceanu să-și expună la 19 iulie 1878, în a zecea zi a
Congresului (după ce marile puteri hotărâseră deja – n.n.),
punctele de vedere asupra problemelor ce vizau nemijlocit interesele
României. Poziția reprezentanților români a fost demnă,
refuzându-se orice declarație de supunere față de hotărârile
Congresului ce ar fi vizat știrbirea independenței, integrității
și suveranității naționale. Toate eforturile diplomatice depuse
au fost în zadar, neputând schimba poziția marilor puteri.
Tratatul de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878, a statuat pentru
România retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei; acordarea
generală a dreptului de cetățenie evreilor; lărgirea vechiilor
privilegii ale Comisiei Europene a Dunării, organism internațional
ce capătă o adevărată extrateritorialitate față de statul
român.
În
articolul 43 al Tratatului se înscria recunoașterea deplinei
independențe a României ceea ce încheia în fond eforturile
recunoașterii actului de voință din 9 mai 1877, iar prin articolul
46 se prevedea restabilirea autorității statului asupra Dobrogei,
străvechi pământ românesc ce fusese încorporat la Imperiul
otoman în cursul secolului al XV-lea, a Deltei Dunării și a
Insulei Șerpilor, frontiera fiind fixată pe un traseu ”care
plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la
miazăzi de Mangalia”.
La 29 iulie 1878, după retragerea armatelor rusești de pe
teritoriul României, a fost decretată demobilizarea armatei și
reîntoarcerea unităților în garnizoanele de pace, prilej de
manifestare a înaltelor sentimente de dragoste și apreciere a
populației față de brațul înarmat al națiunii încununat de
glorie pe câmpurile de luptă din Bulgaria.
În
toamna anului 1878, cele două camere ale Parlamentului român, luând
act de conținutul Tratatului de pace de la Berlin, au salutat prin
moțiuni separate recunoașterea independenței de stat, dar și-au
exprimat ”adânca
mâhnire” față
de hotărârile impuse care au adus țării ”dureroase
sacrificii”.
Independența
României a fost recunoscută de Rusia în august 1878, de
Austro-Ungaria în septembrie, de Imperiul otoman în decembrie
același an. Celelalte mari puteri, pretextând necesitatea
revizuirii articolului 7 din legea fundamentală a țării referitor
la cetățenia română și naturalizare au așteptat modificarea
Constituției, în conformitate cu cele hotărâte la Congresul de la
Berlin, stabilind relații diplomatice în decembrie 1879 – Italia
și apoi în 1880 Anglia, Germania, Franța, Belgia și alte state.
Prin această extindere și înălțare a nivelului reprezentării
diplomatice, completată cu acțiuni similare ale României, se
încheia în fapt, acest capitol important al istoriei naționale –
cel al recunoașterii de
jure a
independenței statale.
Visul
dintotdeauna al românilor de pretutindeni – independența
- a fost cucerită și consacrată pe câmpul de luptă după mai
bine de patru sute cincizeci de ani de suzeranitate turcească.
Efortul
statului și al poporului român pentru susținerea războiului de
independență își are și o grăitoare expresie cifrică – peste
100.000.000 de lei aur – care raportată la numărul populației și
la gradul de dezvoltare economică a țării din acea perioadă, este
cu adevărat impresionantă. La această sumă s-au adăugat alți
10.000 lei aur reprezentând donații sub diferite forme de la
populație.
Independența
României, asemenea altor istorice înfăptuiri, n-a fost opera unui
singur om sau a unor oameni, oricâte merite au avut unii dintre
aceștia în realizarea mărețului eveniment. Asemenea altor
evenimente majore, independența României a fost opera întregului
popor român, din partea liberă a României și deopotrivă din
provinciile aflate sub dominație străină.
Locotenent
– colonel (r.) dr. Ștefan Ciobanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.