28
iunie 1940 – Răpirea Basarabiei, Nordului Bucovinei și ținutului
Herței de către Imperiul sovietic
”...Vulturul
ar trebui să permită păsărelelor să cânte și să nu-i pese de
ce cântă...”.
(Churchill
către Stalin, în timpul Conferinței de la Ialta)
Istoria
Imperiului rus, de la Petru cel Mare la Stalin, poartă în sine
pecetea expansiunii teritoriale. Aspirația Moscovei de a stăpâni
bazinul Mării Negre, Gurile Dunării și sud-estul continentului
european a fost o constantă a politicii externe rusești și, apoi,
sovietice este subliniată și lucrarea Diplomația
europeană în epoca modernă,
apărută la Bucureșri în 1984. Realizarea sau nu a acestor
proiecte a fost strâns legată de capacitatea Moscovei de a controla
în totalitate sau parțial, politic și militar spațiul românesc
și, de contextul internațional existent la un moment dat.
Indiferent
dacă a îmbrăcat haina panslavismului ortodox sau a ”evangheliei
marxiste”, politica vecinului de la răsărit față de români, a
avut același scop: anihilarea capacității de rezistență și
diminuarea unui obstacol greu de trecut în expansiunea sa către
strâmtorile Bosfor și Dardanele și Balcani. În acest scop-funcție
de etapa istorică și de condițiile geopolitice concrete – au
fost folosite toate căile și metodele posibile, de la diplomația
abilă la agresiunea armată, inclusiv invazia și ocupația
militară.
În
decursul a două secole (XVIII – XIX), pământul românesc a fost
invadat de mai multe ori de armatele rusești. Sunt specialiști care
afirmă că fiecare generație a trebuit să suporte în acest
răstimp, consecințele a două-trei ocupații militare rusești,
fără a lua în calcul faptul că o parte din teritoriul românesc
dintre Prut, Nistru și nordul Gurilor Dunării – Basarabia – l-a
anexat Rusia țaristă în anul 1812.
Sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul celui următor a fost pentru
români lipsit de grija amenințărilor și a spectrului invaziei de
la răsărit. Expansiunea rusească a continuat – așa cum remarca
un reputat specialist francez Amiral Castex – într-o perfectă
simetrie de la est la vest. În perioada 1877-1914 armatele rusești
fiind ocupate cu chestiunile din Extremul Orient, spațiul românesc
a fost supus doar agresiunii propagandiste și diplomatice. Prin
presă și lucrări de istorie, Kremlinul a contestat, constant,
unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918.
Ruperea
echilibrului de putere în Europa la sfârștul secolului al XIX-lea
și reașezarea lui prin forță a readus Imperiul țarist printre
competitorii la supremație în sud-estul european. Abilul diplomat
Sazonov, ministru de externe al Rusiei în perioada primului război
mondial, ”a
știut să stoarcă aliațiilor apuseni (Franța și Anglia – n.n.)
recunoașterea dreptului Rusiei asupra Țaringradului și a
Bosforului (s.n.)”.
Teritoriul românesc a devenit automat una din căile expansiunii
Moscovei spre sud-est. Evoluțiile politico-militare de pe teatrele
de operațiuni din răsărit, la sfârșitul primului război
mondial, dar mai ales evenimentele din Rusia au anulat posibilitatea
ca rușii să materializeze drepturile câștigate de la Sazonov de
la partenerii din Antantă.
După
încheierea primei conflagrații mondiale, ”mesianismul slav” n-a
dispărut. El a continuat să supraviețuiască într-o formă
pervertită de învățătura lui Lenin, bolșevismul
(s.n.).
Vechea teorie a eliberării popoarelor balcanice de sub ”dominația
păgână”, în numele creștinismului ortodox, a fost înlocuită
cu cea a ”eliberării definitive a proletariatului”, prin
prăbușirea lumii vechi bazate pe capitalismul american, englez,
francez, german și pe naționalismele înguste și demodate.
Marximsul, în varianta lui cea mai dură-stalinismul- a devenit, în
fapt un vector de promovare a imperialismului național al Rusiei
Mari. România devenea din nou obiectiv al expansiunii teritoriale
rusești și posibilă țintă pentru o invazie dinspre răsărit.
Diplomația
Bucureștiului, pentru a contracara politica Kremlinului, a căutat
să-și apropie sprijinul Marilor Aliați – Franța și Anglia -
care au contribuit efectiv la realizarea României Mari, a
instituțiilor și organismelor create în scopul menținerii păcii
și conservării relațiilor apărute după încheierea primei
conflagrații mondiale, în special Societatea Națiunilor.
Consecințele unei organizări mai mult ideatice a acestui organism
au fost sesizate de unelestate europene , mai ale de cele ce-și
încheiase construcția național-statală în granițele lor etnice,
firești.
Urmarea
a fost apariția unor alianțe bi sau multi-laterale între țările
ce-și încheiase construcția național-statală în granițele lor
etnice, firești și constituirea de organisme politico-militare
regionale, menite a le apăra interesele în această parte a
Europei, promovând o politică militară ce urmărea în primul
rând, securitatea frontierelor naționale, fără a modifica linia
politică generală. Astfel, atât România cât și partenerii săi
din Mica Înțelegere și Antanta Balcanică au rămas atașați
fideli ideii securității colective în întreaga perioadă
interbelică.
Paralel
cu acestea, țările nemulțumite de ordinea rezultată în urma
păcii de la Versailles, în primul rând Germania și Uniunea
Sovietică, și-au canalizat eforturile, separat sau conjugat, pentru
sublimarea autorității Societății Națiunilor și distrugerea
sau anihilarea pactelor politico-militare regionale.
După
depășirea momentului dramatic al relațiilor româno-ruse din anii
1918-1920 și anihilarea diversiunii organizate de Comintern
(Internaționala a III-a Comunistă – n.n.) în spatele căreia
stătea Kremlinul la Hotin (1919) și la Tatar-Bunar (1924), statul
român n-a fost practic, amenințat cu invazia din partea Uniunii
Sovietice până la modificarea raportului de putere, stabilit în
Europa la sfârșitul deceniului al doilea al secolului XX. Jumătatea
deceniului patru este apreciată de istoricii și specialiștii
militari ca pragul în care balanța a înclinat decisiv în favoarea
statelor revizioniste.
Sesizând
incapacitatea Societății Națiunilor de a se opune politicii de
revizuire a tratatelor și a granițelor rezultate după primul
război mondial, U.R.S.S. a căutat sub camuflajul unor declarații
pacifiste și a unei propagande susținute, să distrugă sistemul de
alianțe politico-militare ale României care-i garanta securitatea
frontierei de est (alianțele cu Polonia și Franța). Principalul
aliat și susținător al României, Franța, preocupată de propria
sa securitate pe Rin, a făcut jocul Moscovei, care avea ca principal
obiectiv al politicii sale externe anexarea unor teritorii, din
imediata sa apropiere, aparținând Poloniei, Țărilor Baltice,
Finlandei și României.
Oamenii
politici și militari din România, fini cunoscători ai evoluției
vieții politico-militare internaționale, ca de exemplu Nicolae
Titulescu și generalul Ion Antonescu, au intuit că politica de
alianțe în Europa, în cea de-a doua parte a deceniului patru, va
suferi modificări de esență ca urmare a răsturnării raportului
de putere. Astfel, Nicolae Titulescu a întrevăzut o iminentă
apropiere între U.R.S.S. și Germania, în pofida faptului că între
Moscova și Berlin se desfășura un adevărat război propagandist.
Nicolae
Titulescu a fost convins că un pact între România și U.R.S.S. era
absolut necesar pentru asigurarea țării noastre și în lucrarea sa
Politica
externă a României
considera că acesta ”trebuie făcut la timpul potrivit, altminteri
apropierea ruso-germană va avea loc fără noi și împotriva
noastră”, exact așa cum avea să se întâmple peste numai cinci
ani (23 august 1939).
Într-o
conjunctură internațională favorabilă, Nicolae Titulescu, cu
acceptul guvernului și al regelui Carol al II-lea a inițiat
negocierea și semnarea unui Pact de asistență mutuală cu Uniunea
Sovietică (1936). Datorită unor clauze contractuale stipulate în
conținutul tratatului, ca de exemplu posibilitatea pătrunderii pe
teritoriul național al trupelor sovietice, înțelegere la care au
ajuns șefii celor două diplomații, Nicolae Titulescu și
M.Litvinov, a stârnit vii controverse în opinia publică și lumea
politică românească. Era greu de înțeles și acceptat alianța
și prietenia cu un stat care nu-și recunoștea frontierele.
Faptul
că Litvinov a negociat și semnat un document de o asemenea
importanță pentru relațiile dintre două state cu titlu personal ,
fără să angajeze Guvernul U.R.S.S. – cum avea să recunoască
ulterior însuși N.Titulescu - demonstrează că acest demers al
Moscovei se încadra în jocul diplomației de conjunctură. U.R.S.S.
nu renunța la obiectivele politicii externe, în ceea ce privește
România, pe termen lung. Astfel, la nici două luni de la semnarea
tratatului de asistență mutuală, același Litvinov, sub pretextul
schimbării de către România a politicii externe, declara, în
Franța, lui Titulescu: ”România,
repet – în zadar spuneți contrariul - și-a schimbat politica
externă. Vrem ca potențialul pe care îl reprezintă Basarabia să
devină rus și nu german. De aceea, țin să vă comunic că vom
încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice și
militare care ne vor fi posibile” (s.n.).
Pătrunderea armatelor sovietice pe teritoriul României era de fapt
doar o chestiune de conjunctură politică internațională propice
invadatorului.
Uniunea
Sovietică a urmat, în ceea ce privește relațiile sale cu
România,o politică a dușului scoțian, pentru a-și masca
adevăratele intenții. Atitudinea Kremlinului față de București
devenea mai concilantă sau mai aspră în funcție de barometrul
tratativelor pe care le purta cu taberele pro și contra sistemului
de la Versailles. Conducătorii sovietici erau conștienți că în
ecuația reașezării raportului de forțe în Europa, între
învinșii și învingătorii din primul război mondial, U.R.S.S.
are rolul de arbitru și au exploatat acest lucru în interesul
acestuia de mare putere.
Fiind
vitali interesați de resursele energetice românești și de
controlul asupra Gurilor Dunării, sovieticii au încercat să
”convingă” aliații tradiționali ai României, Franța și
partenerii din Mica Înțelegere, în special Cehoslovacia, de
”necesitatea” tranzitului sau staționării trupelor rusești pe
teritoriul românesc. Bucureștiul nu putea să accepte o asemenea
perspectivă.
Venirea
lui Octavian Goga și a lui A.C.Cuza la conducerea guvernului a
însemnat o răcire a raporturilor româno-ruse. Tonul presei scrise
și vorbite din U.R.S.S. a devenit violent, la adresa României.
Chestiunea Basarabiei a constituit un subiect des comentat în
articolele din presă și comentariile posturilor de radio din
Moscova și alte orașe din U.R.S.S. La jumătatea lunii iunie 1938,
Comisarul poporului pentru afacerile interne comunica Legației
române din Moscova, în termeni duri , că nu mai poate accepta note
și documente românești în care, vorbindu-se de Basarabia, se
folosește termenul de ”teritoriu românesc” și nici expresia
”malul românesc al Nistrului”.
Spre
sfârșitul anului 1938, raporturile între România și Uniunea
Sovietică nu mai purtau amprenta încordării evidente, însă s-au
răcit din nou de îndată ce semnele unei apropieri dintre Germania
și U.R.S.S erau evidente.
La
15 martie 1939, trupele germane au ocupat Cehoslovacia desființând-o
ca stat, iar statele vecine acesteia Ungaria și Polonia nu au
pierdut ocazia de a se înfrupta din trupul acesteia cu câte o halcă
de teritoriu.
În
condițiile în care trupele hitleriste se aflau la granița României
amenințând cu invazia, guvernul român a acceptat să semneze
tratatul economic cu Germania, la 23 martie 1939. Sesizând cursul
periculos al evenimentelor, guvernele de la Londra și Paris, au
decis să acorde garanții unilaterale Greciei și României, la 13
aprilie 1939. În acest context, guvernul român a propus Uniunii
Sovietice, în repetate rânduri un pact de asistență mutuală
între cele două țări, dar guvernul, de la Moscova nu s-a arătat
interesat de inițierea unor negocieri concrete. În mod ostentativ,
la începutul anului 1938, ministrul sovietic la București a fost
rechemat, iar un alt diplomat nu a mai fost acreditat până în
iunie 1940.
În
ziua de 12 august 1939 au început la Moscova tratative între
delegațiile militare ale U.R.S.S., Marii Britanii și Franței.
Opinia publică, precum și cercurile guvernamentale din România
și-au pus mari speranțe în reușita acestor negocieri. Dar ele
s-au dovedit iluzorii și au eșuat. Aproape simultan cu anunțarea
eșuării convorbirilor tripartite anglo-franco-sovietice, opinia
publică a aflat cu stupefacție de încheierea pactului de
negresiune între Germania și Uniunea Sovietică. Documentul a fost
semnat de cei doi miniștri de externe Ribbentrop și Molotov, în
prezența lui Stalin, în noaptea de 24 august, la ora 2:00, purtând
însă data de 23 august 1939.
Pactul
de neagresiune prevedea că cele două părți ”se obligau să se
abțină de la orice act de violență și de la orice fel de atac
una împotriva celeilalte, atât singură, cât și împreună cu
alte state”; guvernele ambelor țări semnatare vor păstra
contactul unul cu celălalt pentru consultări și în vederea
informării în probleme referitoare la interesele lor comune.
Tratatul era încheiat pe o perioadă de zece ani, iar nedenunțarea
acestuia de către una din părți cu un an înainte de expirarea
termenului, perioada în care tratatul va fi în vigoare se
prelungește automat cu încă doi ani.
Pactul
conținea și un Protocol adițional secret care se referea la
delimitarea sferelor de influență în Europa Răsăriteană.
Articolul 3 al protocolului menționa: ”În privința sud-estului
Europei, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă
pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres
politic față de teritorii”.
În
fapt, cele două mari puteri totalitare și-au delimitat sferele de
influență în Europa, de la Marea Baltică la Marea Neagră, cu
prețul subjugării unor popoare și al desființării sau multilării
unor state suverane.
Pactul
Ribbentrop – Molotov a creat României o situație internațională
de o gravitate fără precedent, pentru că:
a)
întreg sistemul de alianțe și acorduri pe care se sprijinea
securitatea țării era, practic, anulat;
b)
Franța era la rându-i izolată, în imposibilitate de a-și onora,
în cazul în care ar fi dorit, obligațiile ce și le luase față
de România prin garanțiile din aprilie 1939;
c)
prinsă între Germania și U.R.S.S. legate printr-un tratat pe
multiple planuri, România nu mai avea nicio posibilitate de manevră
diplomatică pentru a se putea ține în afara evenimentelor și a-și
păstra integritatea teritoriului național;
d)
Ungaria și Bulgaria, stimulate de împărțirea Cehoslovaciei,
puneau deschis și presant chesiunea împărțirii României;
e)
cele două mari puteri totalitare au decis sfărâmarea integrității
teritoriale a României.
Câteva
zile mai târziu, la 1 septembrie 1939, a început cel de-al doilea
război mondial prin atacarea Poloniei de către Germania, apoi, de
la 17 septembrie de către U.R.S.S. În primăvara anului 1940,
trupele germane au invadat Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia și
Luxemurg, iar la 14 iunie au ocupat Parisul, Franța fiind constrânsă
să încheie armistițiu la 22 iunie 1940.
Pe
măsură ce operațiile germane se desfășurau ”fulger” în
Vest, Stalin a pregătit faza finală a anexiunilor prevăzute în
protocolul adițional secret: încorporarea țărilor baltice și a
Basarabiei.
La
23 iunie, Molotov l-a primit pe ambasadorul german la Moscova și i-a
comunicat că ”soluționarea problemei basarabene nu mai suferă
nicio amânare” și că guvernul sovietic era hotărât să
folosească forța, dacă România ar fi refuzat ”înțelegerea
pașnică”, adică, în realitate cedarea, în afara Basarabiei,
care figura în protocolul adițional secret, și a Bucovinei , pe
care Uniunea Sovietică intenționa să o ceară, sub pretext că
este populată de ucraineni. Ambasadorul a răspuns că revendicarea
guvernului sovietic era ”neașteptată” dar nu că Germania ar fi
contestat-o, ci întrucât nu credea că guvernul sovietic va lua
inițiativa realizării ei. El a atras atenția părții sovietice că
Germania avea mari interese în România, care îi furniza în mari
cantități materii prime esențiale și, inclusiv, de ordin militar
și că dificultăți de ordin extern – se subînțelegea un atac
sovetic – ar fi prejudiciat grav aceste interese ale Reichului.
Răspunsul
oficial al guvernului german a fost transmis de ambasadorul german
lui Molotov la 25 iunie, orele 21: Germania rămânea fidelă
acordurilor de la Moscova și, în consecință nu obiecta la
anexarea Basarabiei; cererea privind Bucovina era însă ceva nou”;
nota reafirma marile interese ale Reichului în România (îndeosebi
petrolul și produsele agricole) și își exprima dorința ca
spațiul românesc să nu devină teatru de război; în încheiere,
guvernul german își exprima disponibilitatea de a ”sfătui”
guvernul român să accepte o ”soluționare
pașnică (s.n.)”,
adică să satisfacă revendicările sovietice. Molotov a mulțumit
pentru ”atitudinea plină de înțelepciune a guvernului german și
pentru bunăvoința sa de a sprijini satisfacerea revendicărilor
sovietice”; el a respins însă sugestia ambasadorului german de a
renunța la Bucovina, pentru a înlesni o soluționare pașnică
(ambasadorul a amintit și că Bucovina nu a aparținut Rusiei
țariste) și a declarat că ”Bucovina
este ultima parte care lipsește încă unei Ucraine reunificate
(s.n.)”.
În ceea ce privește Bucovina, ambasadorul german a intuit numai pe
”jumătate” poziția sovietică. Față de răspunsul rece al
Berlinului – ”Bucovina
este ceva nou (s.n.)”
-, Stalin pentru a nu-l irita pe Hitler, menținând revendicarea,
dar și pentru a evita impresia de slăbiciune, prin cedare, a
”restrâns” cererea la Nordul Bucovinei, cu orașul Cernăuți,
comunicându-i ambasadorului german, schimbarea survenită în
poziția sovietică, Molotov și-a exprimat speranța că guvernul
german va sprijini această revendicare și va sfătui guvernul român
să satisfacă cererile sovietice; războiul ar fi fost astfel
inevitabil.
La
această concepție sovietică asupra Basarabiei și Nordului
Bucovinei a aderat și ambasadorul Italiei, care arată că
propunerea (sovietică – n.n.) era ”foarte rezonabilă” și
recomanda guvernului său ”să
acționeze cât mai repede (s.n.)”.
Așadar
marile puteri se înțeleseseră asupra sfărâmării integrității teritoriale
a României, guvernul de la Moscova primind ”undă verde”, de la
Berlin și Roma. Simultan, Uniunea Sovietică a recurs la acțiuni de
forță menite să intimideze guvernul român. Guvernanții români
nu cunoșteau aceste manevre de culise ale Kremlinului, dar le
bănuiau. La rândul ei, opinia publică trăia încă sub puternica
impresie a capitulării Franței și a încheierii armistițiului cu
Germania la 22 iunie 1940. Alexandru Cretzeanu, secretar de stat în
Ministerul Afacerilor Străine, aflat în exil după 23 august 1944,
în lucrarea sa intitulată Ultima
șansă,
scria: ”pentru
noi s-a stins o lumină. Era farul care timp de un secol a luminat
progresul națiunii noastre pe calea sa spre independența de stat”
(s.n.).
La
26 iunie 1940, orele 22, guvernul sovietic, prin Molotov, a remis
ministrului român la Moscova, Ghe. Davidescu, un ultimatum în care
se făceau afirmații în flagrantă contradicție, nu numai cu
dreptul istoric, dar și cu normele și principiile juridice
internaționale unanim acceptate. Guvernul sovietic arăta Molotov,
nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei
(de către România – n.n.) declarând acest lucru nu o singură
dată și deschis în fața întregii lumi. Acum, când slăbiciunea
militară a U.R.S.S. e de domeniul trecutului, pentru a pune în fine
bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar
și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească
împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii
înapoierii Basarabiei, Uniunii Sovietice. Guvernul sovietic
consideră că chestiunea transmiterii Basarabiei este legată în
mod organic cu chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părți
a Bucovinei a cărei populații este legată în marea sa majoritate
cu U.R.S.S. prin comunitatea soartei istorice, cât și prin
comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act
ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de Nord a
Bucovinei către U.R.S.S. ar putea reprezenta, este drept că numai
într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei
mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației
Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul
U.R.S.S. propune Guvernului regal al României:
1.
Să
înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice, Basarabia;
2.
Să
transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu
frontierele potrivit cu harta alăturată.
(s.n.).
Guvernul
sovietic își exprimă speranța că guvernul român va primi
propunerile de față ale U.R.S.S. și că aceasta va da
posibilitatea de a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit
dintre U.R.S.S. și România. Guvernul sovietic așteaptă răspunsul
Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie anul
curent.
La
ora când se înmâna această notă ultimativă, dispozitivul
sovietic de-a lungul frontierei de N.E. a României – format din 40
de divizii susținute de 14 brigăzi blindate, 30 regimente și 4
divizioane de artilerie, potrivit informațiilor ce le deținea
Marele Stat Major român era realizat. De asemenea, din documente
rezultă că membrii partidului comunist și unii minoritari din
Basarabia au fost înștiințați cu mult timp înainte de agenți
sovietici despre ultimatumul ce va fi adresat României și li s-a
trasat ca sarcini intensificarea propagandei prosovietice în
Basarabia și Bucovina, confecționarea din timp a unor steaguri
roșii și pancarde cu lozinca ”Trăiască armata sovietică și
Stalin”, cu care să-i întâmpine pe sovietici la intrarea în
aceste teritorii. S-au găsit și manifeste comuniste care îndemnau
populația la acțiuni împotriva activităților ce viza
concentrarea rezerviștilor și pregătirea premilitară. În același
timp s-au constituit grupe de diversiune în majoritate din
minoritari ruși, ucrainieni, găgăuți și evrei care aveau
misiunea să culeagă informații, să execute sabotaje și acțiuni
teroriste în cazul unei ofensive sovietice la vest de Nistru.
Pentru
a scurta cât mai mult din răgazul de 24 de ore acordat guvernului
român pentru a se lua o hotărâre atât de gravă pentru soarta
țării, s-a întrerupt legătura telefonică timp de mai multe ore
între Moscova și București. Alexandru Cretzianu, secretar de stat
în Ministerul Afacerilor Străine, a informat despre această
situație extrem de gravă ministrul apărării și șeful Marelui
Stat Major, care au alarmat trupele române în provinciile vizate de
Kremlin.
În
dimineața zilei de 27 iunie, către ora 6, s-a putut recepționa și
restul telegramei, dar guvernului român i-au mai rămas doar
aproximativ 16 ore pentru a delibera și transmite răspunsul la
Moscova. Încercările disperate ale ministrului român la Moscova,
Ghe. Davidescu, de a-l convinge pe Molotov asupra drepturilor noastre
istorice, etnice și politice asupra Basarabiei și a faptului că
Bucovina n-a fost niciodată sub stăpânire rusească, erau din
start sortită eșecului. Molotov a rămas surd și la argumentele
statistice privind populația Basarabiei și Bucovinei, la forța și
necesitatea respectării tratatelor de la Paris. Granița trasată pe
o hartă la scara de 1/800.000 (aceasta, transmisă cu întârziere
de ministrul român de la Moscova, datorită șicanelor sovietice, va
ajunge în posesia Ministerului Afacerilor Străine la 4 iulie,
moment în care operațiunea de ocupare a celor două provincii era
deja încheiată) pe care noile frontiere, trasate cu un creion roșu
neascuțit, a cărei urmă acoperea un teritoriu lat de 7 mile, era
confuză. A fost imposibil să se stabilească de care parte cad
anumite localități.
Din
această cauză, ulterior s-au produs grave incidente de frontieră
între grănicerii români și sovietici, mai ales în jurul
localității Herța, soldate cu morți și răniți.
Ultimatumul
sovietic a surprins factorii de decizie politică și militară din
România prin duritatea și cinismul său, iar acceptarea lui a
consternat populația care a fost asigurată, prin toate mijloacele
de informare în masă și de la cele mai autorizate surse ale
regimului lui Carol al II-lea, că s-au luat toate măsurile necesare
pentru apărarea granițelor statului român.
În
timp ce Ministerul Afacerilor Străine din București aștepta
transmiterea textului notei ultimative, primul ministru Gheorghe
Tătărescu, a hotărât să informeze guvernele german și italian
că România nu putea să accepte un ultimatum cu caracter militar,
că poporul român era hotărât să se apere și că, în acest
scop, se va declara mobilizarea generală. Comunicate asemănătoare
s-au făcut partenerilor din Înțelegerea Balcanică, cerând
guvernelor grec, turc și iugoslav să răspundă dacă se poate
conta pe sprijinul lor, conform prevederilor înțelegerii, în cazul
unui eventual atac din partea Bulgariei și Ungariei, care s-ar putea
declanșa simultan cu acela al Armatei Roșii.
Rezultatul
încercărilor pe plan diplomatic al unei Românii, atât de izolată
pe plan internațional era previzibil pentru orice om politic lucid.
Fabricius, ministrul Germaniei la București, a comunicat o notă
verbală a ministrului de externe al Germaniei, Ribbentrop, prin care
se recomanda României că acceptarea ultimatumului dat de guvernul
U.R.S.S. este singurul lucru ce rămâne de făcut. ”În
numele guvernului Reichului roagă mai departe să sfătuiască
urgent guvernul român să primească condițiile rusești fără
nicio rezervă (s.n.)”.
De la Roma veștile erau la fel de proaste. Ministrul român în
Italia, Raoul V.Bossy comunica la București că: „guvernul
italian consideră de interes european esențial, nu numai pentru
România, dar și pentru celelalte țări, ca România să evite un
conflict cu Uniunea Sovietică
(s.n.)”. Cât privește reacțiile guvernelor aliate din
Înțelegerea Balcanică, răspunsul lor sincer – mișcate și
îndurerate de ceea ce i se întâmplă României – era evaziv și
prudent, echivalând practic tot cu un refuz.
În
această situație deosebit de gravă, Carol al II-lea a hotărât să
convoace Consiliul de Coroană la 27 iunie 1948, ora 12:30. S-au
desemnat două curente: Nicolae Iorga, pentru rezistență, iar
Constantin Argetoianu, pentru cedare. Iorga a fost indignat față de
poziția Șefului Marelui Stat Major care susținea ideea de a păstra
armata intactă, neputând a lupta pe trei fronturi. Rezultatul
votului a fost: pentru primirea ultimatumului 11 nu, 10 da, 5 pentru
discuții și 1 rezervat. De la început s-a văzut tendința către
cedare.
După
Consiliu, ministrul Afacerilor Străine, I. Gigurtu, a încercat –
fără să cunoască în fapt culisele jocului și aranjamentele
perfectate între cei doi dictatori Stalin și Hitler – să obțină
o intervenție a guvernului Reichului la Moscova în sensul unei
influențri a guvernului sovietic, pentru a se accepta tratative și
a se evita conflictul armat, iar la Roma, Raoul V.Bossy, căuta să
obțină același lucru. Fără niciun rezultat, datorită faptului
că între Berlin, Roma și Moscova era o coordonare perfectă a
acțiunilor și pozițiilor față de România.
În
contextul în care România n-a găsit niciun sprijin din afară, în
seara zilei de 27 iunie la ora 09:00, regele Carol a convocat a doua
ședință a Consiliului de Coroană, care urma să hotărască
poziția față de ultimatumul sovietic. În notele sale zilnice,
suveranul consemna: ”Consiliul a avut loc și au ieșit din el
amărât și dezgustat, toți care făceau pe eroii la prânz s-au
dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenți, au fost pentru
rezistență. Numele lor merită să fie înscris cu litere de aur în
cartea demnității românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi,
Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toți
ceilalți, cu oarecare nuanță, au fost pentru acceptarea
ultimatumului (...). Au fost impresionați de sfaturile ce ne veneau
de peste graniță, au fost impresionați și de ideea că nu vom
putea câștiga așa un război. Unii au propus rezistența și pe
urmă au cedat, ar fi fost cel puțin un gest.”
În
urma hotărârii Consiliului de Coroană, guvernul român a răspuns
la ultimatumul sovietic, în așa manieră, încât acesta să nu fie
conceput ca o respingere.
Tot
în cursul nopții de 27/28 iunie, a sosit și răspunsul așteptat
de la guvernul sovietic tot prin legația română de la Moscova
(acum telefoanele funcționau – n.n.) în termenii următori:
„Guvernul sovietic consideră răspunsul guvernului regal al
României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în răspuns nu se spune
direct că el primește propunerea guvernului sovietic de a-i
restitui neîntârziat Basarabia și partea de nord a Bucovinei. Însă
cum ministrul României la Moscova, dl.Davidescu a explicat că
răspunsul menționat al guvernului regal al României înseamnă
acces la propunerea guvernului sovietic, guvernul sovietic primind
această explicație a dl. Davidescu, propune:
1.
În decurs de patru zile, începând cu orele 14, după ora Moscovei,
la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de
trupele românești;
2.
Trupele sovietice în același timp să ocupe teritoriul Basarabiei
și partea de nord a Bucovinei;
3.
În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe
următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă;
4.
Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce
privește păstrarea și nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de
locomotive și vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor,
întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului;
5.
Să numească o comisie alcătuită din reprezentanți ai guvernului
român și ai guvernului sovietic, câte doi din fiecare parte,
pentru lichidarea gestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea
armatei române și instituțiilor române din Basarabia și partea
de nord a Bucovinei;
Guvernul
sovietic insistă ca guvernul regalal României să răspundă la
propunerile sus-menționate nu mai târziu de 28 iunie ora 12 (ora
Moscovei).
România
n-avea altă alternativă la agresiunea Moscovei. În dimineața
zilei de 28 iunie, Argetoianu, noul ministru al Afacerilor Străine,
numit după remanierea cabinetului din seara zilei de 27 iunie 1940,
a trimis următoarea telegramă ambasadorului României la Moscova:
„Veți binevoi a remite azi dimineață la ora 11, ora sovietică,
următorul răspuns domnului Molotov:
<<
Guvernul
român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea
la forță și deschiderea ostilităților în această parte a
Europei, se
vede silit
(s.n.) să primească condițiile de evacuare specificate în
răspunsul sovietic. Guvernul român ar dori totuși ca termenele de
la punctele unu și doi să fie prelungite, deoarece evacuarea
teritoriilor ar fi foarte greu de adus la îndeplinire în patru zile
din pricina ploilor și a inundațiilor care au stricat căile de
comunicații. Comisia mixtă instituită la punctul 5 ar putea
discuta și rezolva această chestiune. Numele reprezentanților
români în această comisiune vor fi comunicate în cursul zilei>>.
Din
analiza textului predat de Gheorghe Davidescu și a cuvântărilor
rostite de Argetoianu și Tătărescu în ziua de 2 iulie 1940 în
fața comisiilor reunite de afaceri externe ale Senatului și
Adunării Deputaților, reiese că România acceptase numai
(s.n.) cererea de a se retrage din teritoriile respective, fără a
recunoaște vreo justificare legală pentru acțiunea sovietică.
„Declar aici în fața Parlamentului și a Țării – afirma
Ghe.Tătărescu – am hotărât evacuarea Basarabiei și a Bucovinei
de sus pentru a putea salva azi ființa statului român, pentru a nu
pune în primejdie viitorul românismului. Declar aici, că am luat
această hotărâre sub
presiunea forței
(s.n.), într-unul din cele mai grele momente ale istoriei noastre și
lăsând viitorul să judece actul nostru”.
În
aceiași zi, la ora 13, ministrul României la Moscova a trimis la
București răspunsul sovieticilor privind cererea de a prelungi
termenul de evacuare a Basarabiei și Bucovinei de nord de la 4 zile
la cel puțin 8 zile, în care se preciza: „...Dl. Molotov mi-a
făcut cunoscut că guvernul sovietic nu poate prelungi termenul
începerii ocupării. Astăzi, la ora 14, trupele sovietice vor
începe înaintarea lor pentru a ocupa cele trei orașe menționate
în notă: „Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă...”.
Amenințările sovietice și presiunile germane au
constrâns(s.n.)
guvernul român să cedeze Basarabia și Bucovina de Nord, cărora
Moscova le-a adăugat drept „bonus” ținutul Herța (pe care l-au
păstrat, deși inițial, trupele intrate acolo declaraseră că „au
greșit că au mers până la Herța”.
Sovieticii
erau deciși să exploateze la maxim situația grea în care se afla
România. Orice refuz din partea guvernului român ar fi declanșat
ofensiva trupelor sovietice, iar consecințele nu puteau fi
prevăzute. Ca urmare au fost acceptate și aceste condiții care au
generat o
adevărată dramă a retragerii armatei, administrației și a unei
părți din populația civilă românească
(s.n.).
Din
conținutul notei de răspuns a guvernului român reiese clar că
România a cedat numai în fața unei forțe covărșitoare. S-a
evitat cu grijă orice formulă care putea să fie interpretată ca o
acceptare juridică a pretențiilor sovietice asupra celor două
provincii românești.
Vestea
cedării fără luptă a pământului românesc a stârnit o vie
emoție în rândul populației care fusese asigurată atât de des
de către cele mai înalte oficialități că „nu se va ceda nicio
brazdă din trupul țării”.
La
28 iunie ora 14:00 trupele Frontului de Sud au trecut Nistrul prin
cinci puncte și au înaintat rapid pentru a ocupa principalele orașe
basarabene și ieșirile imediate pe aliniamentul râului Prut.
Concomitent au început să acționeze trupe specializate în
diversiune și terorism pentru a crea panică în rândul populației
civile și a dezorganiza operațiunea de evacuare a trupelor și
administrației românești și au fost activizate celulele comuniste
formate, în special, din minoritari. Retragerea a fost îngreunată
de atitudinea ostilă, antiromânească a unor grupuri din rândul
populației evreiești al cărei număr, în teritoriile cedate, se
ridica la cifra de 278.943.
Zeci
de mii de români au fost nevoiți să îndure acest calvar și să-și
părăsească părinții, copiii și averea agonisită cu trudă.
Condamnând „aceste gesturi infame și criminale”, Nicolae Iorga
consemna următoarele în articolul De
ce atâta ură?,
publicat la 6 iulie 1940: „Așa ni se răsplătește bunăvoința
și toleranța noastră. Am acceptat acapararea și stăpânirea
iudaică multe decenii și evreimea se răzbună în ceasurile grele
pe care le trăim”.
Dar
ce a sporit calvarul trupelor române în retragere a fost atitudinea
trupelor sovietice. Oprirea transporturilor de evacuare, confiscarea
de material, debarcarea de parașutiști în punctele obligate de
trecere al unităților române, în retragere, forțarea
dispozitivului cu trupe blindate care în loc să-și atingă
obiectivul final după patru zile așa cum fusese hotărât, au
făcut-o în cursul primei dimineți, sunt numai câteva din actele
de ostilitate săvârșite de trupele sovietice față de militarii
români la care s-au adăugat dezarmările de unități române
izolate, numeroși ofițeri și subofițeri fiind făcuți prizonieri
și trimiși cu tresele rupte, la Chișinău.
Pe
toată durata evacuării, autoritățile militare și civile
sovietice s-au adresat prin manifeste sau megafoane soldaților
români basarabeni și bucovineni, cerându-le să rămână pe loc
și să se întoarcă la casele lor. Zece mii dintre ei au refuzat să
rămână în teritoriile ocupate de bolșevici.
Prin
anexarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a Herței de către
U.R.S.S. s-a săvârșit prima mutilare a teritoriului național.
Timp de un an de zile teritoriul dintre Prut și Nistru (44.500 km.
pătrați și 3.200.000 locuitori) și partea de nord a Bucovinei cu
ținutul Herța (6.000 km pătrați și 900.000 locuitori) au îndurat
jugul greu al regimului comunist sovietic. De asemenea, din graba
retragerii sub presiunea armatei sovietice au fost lăsate în
Basarabia și Bucovina de Nord bunuri aparținând ministerelor și
instituțiilor de stat române în valoare de 2.603.895.293 lei etc.
Autoritățile
centrale și locale, prin mijloacele pe care le aveau la îndemână,
au căutat pe cât posibil să stăpânească situația pentru a nu
se instala panica și haosul în țară, ceea ce ar fi generat noi
complicații.
S-a
hotărât – potrivit comunicatului difuzat prin mijloacele de
informare în masă în ziua de 2 iulie 1940 - ca ziua de 3 iulie,
zi în care trupele române trebuiau să depășească noua frontieră
stabilită arbitrar și dictatorial, să fie declarată zi de doliu
național, iar la ora 13 să se păstreze un minut de reculegere
pentru teritoriile furate.
Presa
timpului a descris atmosfera și tragismul acestei zile. Cotidiene de
mare tiraj ca „Universul”, „Neamul Românesc”, „Jurnalul”,
„Semnalul”, „Porunca Vremii” și altele au consacrat acestei
zile coloane întregi străbătute de o adâncă durere și
deznădejde. Ziarul „Curentul” scria: „Cernit Bucureștiul și
țara toată și-a luat rămas bun vremelnic de la cele două
provincii răpite...Deși va fi vremelnică această despărțire ne
doare în suflet”.
Parlamentul,
după ce a luat act de hotărârea guvernului de a ceda la
ultimatumul sovietic, în cadrul unei ședințe comune a comisiilor
pentru afacerile străine ale celor două camere desfășurate în
după-amiaza zilei de 2 iulie 1940 sub președinția lui C.Rădulescu
– Motru, a hotărât să marcheze ziua de doliu național prin
adunări speciale în care s-a păstrat doar un moment de reculegere
fără să se mai dezbată alte probleme.
Personalități
civile și militare românești au luat poziție împotriva
guvernanților care au adus țara în situația de a fi mutilată
teritorial. Una dintre acestea, generalul Ion Antonescu, a avut
curajul să-l înfrunte direct pe suveran ceea ce a dus la arestarea
sa, la locuința din Predeal și internarea pentru mai mult timp, la
Mănăstirea Bistrița, din Oltenia.
Ceea
ce a îngrijorat în cel mai înalt grad factorii de decizie politică
și militară de la București din acele zile a fost tendința
evidentă a guvernului sovietic și a Comandamentului armatei
sovietice de a depăși linia de democrație și de a ocupa poziții
strategice la vest de Prut. „Unele măsuri luate de armata
sovietică ajunsă pe linia de ocupație – scria Gheorghe Tătărescu
– dau impresiunea că Sovietele socotesc oprirea pe Prut numai
drept un popas și primejdia unei invazii generale a teritoriului
României apărea ca posibilă”.
După
anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, U.R.S.S. a pregătit al
doilea pas: luarea în stăpânire a gurilor Dunării și a
strâmtorilor Mării Negre pentru a-și asigura dominația asupra
Peninsulei Balcanice. În aceste planuri, Bulgaria urma să
constituie un pilon al politicii expansioniste în zonă. De
asemenea, pentru rezolvarea planurilor sale expansioniste, Uniunea
Sovietică era sprijinită și de Ungaria, căreia îi promisese
ajutorul în rezolvarea pretențiilor sale teritoriale față de
România.
Cedarea
Basarabiei și Bucovinei de Nord a agravat considerabil situația
României; într-un efort de a salva ceea ce mai putea fi salvat,
regele Carol al II-lea s-a adresat la 2 iulie lui Hitler, făgăduind
alinierea la politica Germaniei și cerând trimiterea unei misiuni
militare în România. Fuhrerul a răspuns la 15 iulie, reamintindu-i
suveranului că România făcuse până atunci parte din tabăra
adversarilor Germaniei și cerându-i să reglementeze, mai întâi,
litigiile teritoriale cu Ungaria și Bulgaria.
Adversară
a sistemului versaillez – care dăduse și recunoașterea
frontierelor României Mari – Germania sprijinea, în principiu,
politica revizionistă a Ungariei și Bulgariei și, deci, și
revendicările teritoriale ale celor două țări față de România.
Mai presus de satisfacerea acestora, se aflau, însă interesele
Reichului, ale economiei sale de război, care cereau ca nimic să nu
perturbe livrările de petrol și cereale, mai ales de petrol, fără
de care mașina de război germană ar fi fost în dificultate. Dacă
cererea Bulgariei privind Cadrilaterul nu era susceptibilă pentru a
declanșa un conflict româno-bulgar, revendicările ungare în
problema Transilvaniei erau inacceptabile pentru România, iar
guvernul ungar era hotărât să recurgă la forța armelor.
Perspectiva unui conflict militar româno-ungar, care ar fi întrerupt
fluxul petrolier din România, îngrijora în gradul cel mai înalt
factorii de conducere ai Reichului. Pentru a-l evita, Hitler,
secondat de Mussolini, a impus dictatul de la Viena, care injust de
dureros, smulgea României o suprafață de 43.492 km. pătrați cu
2.6 milioane locuitori în majoritate români, deci sub limită de
50.000 km.pătrați – a programului minimal ungar, trecând-o sub
ocupația Ungariei.
La
7 septembrie 1940, prin tratatul de la Craiova, Bulgaria a alipit
sudul Dobrogei (județele Durostor și Caliacra sau Cadrilaterul).
România
Mare încetase să mai existe.
Apărarea
ei – cu mijloace militare sau diplomatice – nu fusese cu putință.
„Ne considerăm complet izolați și lipsiți de sprijinul material
și politic al oricărei puteri străine”, se arăta într-un
studiu al Marelui Stat Major din 26 august 1940. Erodarea progresivă
a alianțelor României și schimbările survenite pe continent –
care o provocaseră – au dus la izolarea politică și militară a
țării noastre. Pactul Molotov – Ribbentrop făcuse posibilă
redeschiderea dosarului basarabean și, printr-o reacție în lanț,
a celorlalte două – transilvan și dobrogean. Germania stăpână
pe continent, prin victoriile armatei ei, impusese României cedările
teritoriale din iunie, august și septembrie, dar în același timp,
pentru a-și proteja interesele ei economice din spațiul românesc,
făcuse toate demersurile pe lângă cei interesați pentru a
împiedica declanșarea unor conflicte militare, prejudiciabile
Reichului. România mutilată își salva existența, în anul 1940,
grație petrolului ei.
Cedările
teritoriale, oricât de dureroase, fuseseră acceptate pentru a salva
statul: atâta timp cât mai exista o entitate politică românească
exista și premisa refacerii.
Locotenent
– colonel (r.) dr. Ștefan Ciobanu
