Astăzi, 01 august 2016, se împlinesc 97 de ani de când carele de luptă , cum erau denumite tancurile la începutul secolului XX, au intrat în componenţa oştirii române ca armă de sine stătătoare. Potrivit tradiţiilor militare , 1 august este considerată Ziua armei tancuri din Armata României.
Este o aniversare cu un moment încărcat de istorie, un prilej de aducere aminte a faptelor de arme săvârşite dar şi o privire spre viitor. Tancurile reprezintă o armă ofensivă puternică, constituind principala forţă de izbire a trupelor terestre. Putându-se deplasa rapid pe căi de comunicaţie şi în afara lor,în teren variat, ziua şi noaptea şi dispunând de mijloace de luptă eficiente, tancul îşi poate crea situaţii favorabile pentru a acţiona cu succes în câmpul tactic. Tancurile sunt utilizate în toate formele şi situaţiile de luptă cunoscute : în cercetare, în lupta de întâlnire, în ofensivă şi apărare.
Autonomia mare de deplasare ca şi capacitatea lor înaltă de trecere, puterea de foc în continuă creştere, creează condiţii certe pentru obţinerea victoriei pe câmpul de luptă.
Un tanchist, în prezent pensionar de Târgovişte – dl. „TROFI” – a găsit o definiţie puţin mai „şugubeaţă”, cunoscută bine printre „şenilaţii” din breaslă: „Tancul este mijlocul de luptă pe şenile cu turelă rotativă şi blindaj eficace care pe timp de pace asigură chinul a patru oameni iar pe timp de război moartea lor sigură”.
Tancurile au apărut pe câmpul de luptă către sfârşitul anului 1916. Ca urmare a renunţării beligeranţilor pe unele fronturi a acţiunilor ofensive şi manevriere şi a adoptării războiului de poziţie, s-a constatat că infanteria nu mai putea duce cu succes acţiuni ofensive, nu mai putea rupe apărarea inamicului.
Măsura care se impunea era să se realizeze un mijloc de luptă capabil să treacă peste tranşee, gropi de proiectile, reţele de sârmă ghimpată, peste obstacole naturale şi artificiale din teren. În acelaşi timp trebuia să fie trebuia să fie apt să nimicească prin foc inamicul din lucrările întărite şi fortificaţiile din prima linie şi din adâncime. De asemenea, acest nou mijloc de luptă trebuia să ofere protecţie echipajului său împotriva focului armamentului de infanterie şi de artilerie.Tancurile au fost concepute pentru a transporta echipajul de luptă până la (în) poziţiile inamicului, sub focul acestuia, în siguranţă, fără pericolul scoaterii din luptă.Apariţia tancurilor pe câmpul de luptă reprezintă un progres important deoarece ele înmănuncheau trei proprietăţi pe care atunci nu le întrunea nicio altă armă : mobilitate, putere de foc şi protecţie prin blindaj.
În 15 septembrie 1916, căpitanul H.M. MORTIMORE a condus primul tanc (construit în Anglia) cu denumirea „MARK I”; avea un motor Daimler cu şase cilindri care dezvolta 105 CP la turaţia de 1000 rot/min, viteza de 5 km/h, combustibil: benzină, echipaj de 7 oameni, armament: două tunuri de 57 mm şi 4 mitraliere (sau varianta cu 6 mitraliere fără tunuri).
Prima mare bătălie în care s-au folosit mai multe tancuri a fost la CAMBRAI, în Franţa, pe 20 noiembrie 1917. Datorită defecţiunilor tehnice inerente începutului, rezultatele nu au fost concludente. Cu toate acestea, carele de luptă (tancurile) au continuat să se dezvolte. Folosirea carelor de asalt în anul 1918 a avut un rol important în înfrângerea Germaniei.
Apariţia noii arme pe câmpul de luptă a trezit un interes deosebit şi în Armata Română. Militarii români au cerut cu insistenţă introducerea noului mijloc de luptă în dotarea armatei noastre.
Ca urmare a acestor demersuri, în aprilie 1919, Ministerul de Război al României a hotărât să înfiinţeze „Scoala de care de asalt”. Temporar, cursanţii şcolii s-au pregătit în conducerea maşinilor de luptă pe 19 care de asalt (tancuri) „Renault F.T.-17”, împrumutate de la Cp.303 Blindate din Armata Franceză de Dunăre (cantonată la Reni, lângă Galaţi). Comandant al acestei instituţii de învăţământ militar a fost numit lt.col. Predescu Pandele.
La 1 august 1919, structura şcolii s-a modificat, fiind transformată în unitate operativă sub denumirea de „Batalionul de care de asalt”. S-a hotărât ca dotarea batalionului să fie compusă din 76 blindate „Renault F.T.-17”. Dispunerea batalionului a fost stabilită în localitatea Mihai Bravu , jud. Giurgiu, comandant lt.col. Predescu Pandele.
La sfârşitul lunii noiembrie 1919 s-a aprobat mutarea „Batalionului de care de asalt” la Târgovişte, în cazarma Regimentului 10 Roşiori. Pregătirea echipajelor s-a desfăşurat într-un ritm şi condiţii din cele mai bune.
În anul 1920 „Batalionul de care de asalt” a participat la două evenimente importante :
· Parada militară tradiţională, organizată în ziua de 10 mai la Bucureşti;
· Prezenţa la un mare concurs internaţional intitulat „Rallye interallie de chars de combats” (Raliul internaţional al carelor de luptă), organizat la sfârşitullunii august în Belgia (oraşele Spaa şi Blankemberge).
Rezultatele obţinute au fost din cele mai bune. Echipajele româneşti participante la concursul internaţional au cucerit două din cele trei premii acordate, tanchiştii români situându-se înaintea celor din S.U.A., Franţa şi Anglia.
La 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr.5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de care de asalt (luptă) din Armata Română, prin transformarea „Batalionului de care de asalt” în „Regimentul carelor de luptă” în garnizoana Tărgovişte comandant col. Predescu Pandele.
Înzestrarea armatei cu armament şi tehnică de luptă modernă a constituit una din preocupările principale ale factorilor de decizie politico-militară, dar s-au ivit greutăţi insurmontabile în realizarea acestui deziderat. La începutul deceniilor patru şi cinci ale secolului trecut, România se afla în situaţia de a nu putea să-şi procure din resurse proprii cel puţin o bună parte din materialul necesar înzestrării armatei, deşi dispunea de unele din resursele de care avea nevoie pentru dezvoltarea industriei proprii de apărare.
Greutăţile financiare cu care a fost confruntată ţara, îndeosebi în perioada crizei economice din anii 1929-1933, când bugetul naţional a scăzut la 52,2% faţă de cel din 1927, a fost una din cauzele nerealizării planurilor de înzestrare. O altă cauză a fost refuzul unor firme străine (Skoda, Vickers) de a contribui la crearea unei industrii de armament în România.
Începutul celui de-al doi-lea război mondial, precum şi campania desfăşurată de Germania în vestul Europei în primăvara şi vara anului 1940, finalizată cu prăbuşirea Franţei au deschis o altă dimensiune în ceea ce priveşte evoluţia armei tancuri în Armata României. Trupele de tancuri au suferit o serie de reorganizări succesive în căutarea unei structuri optime, generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, acordând prioritate acestui aspect. Astfel, Brigada 1 Motomecanizată, înfiinţată la 20 octombrie 1939, s-a transformat la 19 ianuarie 1941 în Divizia Motomecanizată, iar la 24 februarie acelaşi an în Divizia 1 Blindată. La 27 aprilie 1941, divizia avea în compunere o companie de transmisiuni, un batalion de pionieri, un batalion de armament special, un regiment de vânători moto, un regiment de tancuri şi un regiment de artilerie moto.
Având în vedere fizionomia complet schimbată a războiului, a bătăliei, rolul esenţial al trupelor motomecanizate şi blindate, al aviaţiei, Marele Stat Major a acordat o mai mare atenţie familiarizării militarilor români cu aceste noi mijloace şi însuşirii procedeelor şi metodelor de luptă cu ele şi împotriva lor.
La începutul lunii octombrie 1940 în România a venit Misiunea Militară Germană.Venirea acesteia, precum şi aderarea ţării noastre la Axă a însemnat adoptarea modelului militar german. Alături de editarea şi difuzarea în cadrul Armatei Române a unor noi regulamente după modelul German, o modalitate importantă de instruire a Armatei Române a reprezentat-o centrele de instrucţie româno-germane. Pentru arma tancuri s-a infiinţat un astfel de centru la Târgovişte.
În al doilea război mondial blindatele româneşti au avut o evoluţie oscilantă. La începerea războiului au intrat în Basarabia desfăşurând acţiuni militare pe baza principiilor de luptă germane şi au obţinut victorii deosebite. După acest moment unităţile de tancuri au fost subordonate şi folosite nepotrivit – pe unităţi mici – care constituiau o pradă uşoară în faţa inamicului. La Stalingrad, Armata Română a rămas cu doar câteva tancuri, la Odessa la fel. A produs în schimb pierderi sovieticilor de peste 5300 de militari şi 151 de tancuri distruse; au fost şi victime din partea română : peste 1800 morţi şi 84 tancuri pierdute.
Dacă la 10 noiembrie 1942, Armata Română avea pe front 109 tancuri, după încleştările cu trupele sovietice au rămas sub 25 de tancuri.
Evenimentele de la sfârşitul anului 1947 şi începutul anului 1948 ce au constat în principal în înlăturarea abuzivă a monarhiei şi proclamarea Republicii Populare, în unificarea, în februarie 1948 a P.C.R. cu P.S.D., şi în adoptarea Constituţiei în aprilie 1948, au condus nemijlocit la adoptarea în totalitate a modelului sovietic în instituţia militară românească. Noua etapă istorică a necesitat şi determinat numeroase şi frecvente mutaţii în toate componentele oştirii.
Una din cele mai susţinute creşteri s-a înregistrat în domeniul blindatelor. În mai 1949 a fost înfiinţat Corpul de Tancuri, care, după mai multe transformări avea în compunere trei brigăzi de tancuri, o brigadă de infanterie moto, o brigadă de artilerie moto, un regiment de autotunuri, un regiment de artilerie, un regiment de artilerie antiaeriană şi alte unităţi şi formaţiuni necesare îndeplinirii misiunilor ce-i reveneau.
Evoluţia în concordanţă cu dezideratele strategice de apărare ale României, „gloria” acestei arme s-a produs în 1968, când în faţa pericolului unei iminente agresiuni sovietice similare celei din Cehoslovacia, factorii de decizie politico-militară au hotărât înfiinţarea celei de a doua divizii de tancuri –Divizia 57 Tancuri-, prima fiind Divizia 6 Tancuri, înfiinţată în anul 1961. Divizia 57 Tancuri a „dispărut” după aproximativ un sfert de secol de rezultate excepţionale în domeniul teoriei şi artei militare, unităţile sale fiind transformate în brigăzile constituite în cadrul corpurilor de armată.
Începând cu 1970 s-a impus cerinţa propriei producţii de tancuri şi blindate. S-a încercat copierea tancului sovietic T-72 luând astfel naştere tancuul TR-125, care înseamnă: tanc românesc cu tun calibru 125 mm. Nu au fost fabricate decât 5 exemplare, militarii fiind nemulţumiţi că „maşina de luptă” era greoaie.
În 1985 apare un alt tanc, sută la sută românesc, numit TR-85. Acesta era inspirat după tancul sovietic T-55, considerat în anii ’60, „spaima” trupelor NATO, adică era cel mai bun din lume la vremea respectivă (prin calităţi dar şi prin cantitate!).
În anul 1987, TR-85 a intrat în modernizări şi printr-o colaborare româno-franco-istaeliană, a ieşit TR-85M1, un tanc compatibil cu standardele actuale NATO.
Aderarea României la NATO în 2004 a „şters” din organica armatei 22 batalioane de tancuri.Spre aducere aminte, în anul 1989 Armata Română dispunea de 2715 tancuri, împărţite în 8 regimente şi 27 batalioane blindate. După aderarea la NATO au rămas doar 2 brigăzi şi 5 batalioane de tancuri
Am făcut această scurtă trecere în revistă a principalelor momente din istoria armei tancuri pentru a rememora rolul şi locul acestei arme în cadrul ansamblului Forţelor Terestre.
Nutresc speranţa într-o revenire la raţiune a factorilor răspunzători de soarta armatei şi a ţării.
Totodată să nu-i uităm pe cei care ne-au format ca tanchişti, ne-au fost educatori, instructori, comandanţi şi care ne-au îndrumat activitatea în armată. Să ne gândim cu sperenie la eroii tanchişti căzuţi pe câmpul de luptă, să-i păstrăm „vii” printre noi pe cei care, chiar au avut merite deosebite:
· General locotenent ŞTEFAN GUŞĂ
· General locotenent IOAN SĂFTESCU
· General maior ION PASTAIE
La această aniversare se cuvine să aducem un pios omagiu tuturor „sfinţilor noştri morţi” cum îi numea Vasile Pârvan pe eroi. Ei au intrat în istoria armatei noastre, a neamului românesc. Să presărăm pe mormintele lor flori proaspete de „NU MĂ UITA”.
Cu speranţa şi încrederea în viitor, astăzi când aniversăm arma tancuri, UREZ tuturor tanchiştilor activi, în rezervă şi în retragere şi veteranilor sănătate, bunăstare, recunoaşterea pe care o meritaţi din plin, viaţă lungă şi fără „ghinioane”.
LA MULŢI ANI !
Col.(rtg.) tc.
Alexi DOVBENCO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.