28
noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România
„
N-oi uita vreodată, dulce
Bucovină,
Geniu-ți
romantic, munții în lumină,
văile
în flori,
Râuri
resăltânde printre stânce’nalte,
Apele
lucinde-n dalbe diamante
Peste
câmpii-n zori.
.........................................................
Mână
doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!”
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!”
(Mihai
Eminescu, La Bucovina)
Dorința
de Unire
s-a reflectat în mod constant de-a lungul istoriei milenare a
poporului nostru sub forma conștiinței originii
comune a tuturor
locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, în
conștiința comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri,
aspirații, în permanența viețuirii
pe același teritoriu, în unitatea sa etnică subliniază marele
istoric al românilor, Nicolae Iorga în lucrarea sa intitulată
Istoria Românilor, vol. IX, Unificatorii, apărută în anul 1938,
la București.
Frecvent
și hotărât ideea unității Țării Românești cu Moldova și cu
Transilvania a fost exprimată în decursul secolelor de exponenții
cei mai de prestigiu ai poporului român, ceea ce pune în relief
viabilitatea conștiinței sale naționale.
Ideea
conștiinței originii daco-romane și a latinității limbii a
constituit o chintesență spirituală și existențială, fiind
prezentă la poporul român în întreg Evul Mediu. Acest fenomen
reprezintă temelia formării și dezvoltării conștiinței
de sine, a
personalității și identității sale inconfundabile.
Momentul
crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și
făurirea unității politice statale, este marcat de opera lui Mihai
Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor
Daciae” iar în conștiința europeană ca un desăvârșit strateg
și abil diplomat.
Marele
act diplomatic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai
Viteazul în anul 1600, deși de scurtă durată, va exercita o
influență puternică și permanentă asupra conștiinței
românești. Mihai Viteazul avea să se intituleze domn
a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei.
Prin
Unirea celor trei state feudale românești, Mihai Viteazul reușise
să creeze o patrie mare și unită pe cât ținea pământul Daciei
străbune, realizând misiunea înaltă a voievozilor celor mari ai
românilor. Mihai Viteazul ajunge astfel stăpânul celor trei țări
române, îndeplinindu-și planul de unificare politică, exprimată
în cuvintele „ și hotarul Ardealului, pohta ce am pohtit, Moldova
și Țara Românească”. Marele unificator al românilor
desăvârșise actul său politic cu rezonanțe peste secole în
conștiința noastră națională, în capitala Moldovei, la Iași,
schițând astfel cadrul, spațiul teritorial-geografic în care se
va realiza peste trei secole statul național unitar al românilor.
Deși
acest act politic de semnificație crucială a avut o durată
efemeră, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii
tuturor provinciilor românești a dobândit valoare simbolică și a
continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie o permanență
în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.
Un
moment definitoriu al ideii de Unire a tuturor provinciilor românești
îl regăsim și în programele revoluției de la 1848 din țările
române. Este demnă de amintit în acest sens concepția originală
asupra ideii de unitate națională cea emisă la timpul său de
istoricul și strălucitul om de stat M.Kogălniceanu. În optica sa,
unirea reprezenta „cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot
edificiul național”, o condiție fundamentală, determinată sine
qua non, în procesul afirmării virtuților și intereselor
naționale, precum și a materializării idealurilor unei națiuni.
Datorită
stăruinței și străduinței neobosite, a activității neobosite
de conștientizare a opiniei publice europene, desfășurate de
oamenii politici și cărturarii neamului peste hotare, problema
Unirii Principatelor (o primă etapă strategică) a devenit,
treptat, o problemă europeană. Dovadă este hotărârea Congresului
de la Paris (18 – 30 martie 1856) de a consulta poporul român în
privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene în
frunte cu Turcia, Anglia și Austria, ignorând realitățile
evidente, au manifestat poziții antiunioniste, susținând că
românii n-ar dori să formeze un singur stat. Celelalte puteri
prezente la Congresul de la Paris și mai ales Franța și Sardinia,
dar și Rusia și Prusia au sprijinit cauza dreaptă a poporului
român după opinia noastră animate de anumite interese politice.
Cu
toate piedicile de tot felul, la 5/17 ianuarie 1859, Adunarea
electivă a întreprins un mare act istoric alegând în unanimitate
ca domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. În fața națiunii
române se deschidea astfel o strălucită perspectivă istorică.
Aceasta va fi confirmată prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, în
unanimitate a lui Alexandru Ioan Cuza și ca domnitor al Țării
Românești, de către cei 64 deputați ai Adunării Elective.
Unirea
Principatelor în anul 1859, recunoașterea internațională a
acestui act politic (1862) și crearea statului modern România au
constituit premisa determinantă, pârghia de susținere a tuturor
eforturilor națiunii române pentru dobândirea independenței din
1877 și înfăptuirea Marii Uniri din 1918.
Istoricul
român Nichita Adăniloaie, în articolul său intitulat Unitate și
independență din cuprinsul lucrării Unitatea națională a
românilor în epoca modernă, sublinia că în perioada de după
Unirea Principatelor are loc o regrupare a forțelor politice, o
reconsiderare a strategiilor și programelor mișcării de eliberare
și unitate națională a românilor din Transilvania, Bucovina și
Basarabia. În acest sens, un rol important l-a avut crearea Ligii
pentru unitatea culturală a tuturor românilor.
După
o mare zguduire – război, revoluție, cataclism natural etc. –
se produc mutații decisive în conștiința oamenilor. Societatea
care evolua lent, precum curgerea lină a unui râu, se învolburează
dintr-o dată, iese din matcă, devine de nerecunoscut.
Primul
război mondial (1914-1918) a fost o asemenea zguduire pentru Europa,
inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914 –
1916) guvernul Brătianu a decis intrarea României alături de
Antantă, care îi promitea satisfacerea dezideratelor naționale –
revenirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei – la patria mamă.
Această
decizie a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români,
care socoteau că a venit timpul să-și realizeze cu arma în mână,
idealul național. Dar după izbânzile din primele săptămâni, a
urmat dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), care a constituit
un adevărat șoc pentru clasa politică românească și pentru o
mare parte a populației. A venit apoi ocuparea capitalei României,
retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916-martie 1917,
cu numeroase privațiuni și mai ales un număr incredibil de morți
din cauza tifosului exantematic. Apoi, din nou cerul s-a luminat, au
fost obținute victoriile de la Mărăști-Mărășești-Oituz din
vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit, a
sentimentului național. Dar retragerea Rusiei din război, în
noiembrie 1917, a determinat România să pornească și ea pe calea
armistițiului și a păcii separate cu Puterile Centrale. De astă
dată, ostașii români doreau să se întoarcă acasă, să obțină
cele promise de politicieni, în frunte cu regele Ferdinand, și în
primul rând pământ.
Pe
de altă parte, românii din teritoriile aflate sub dominație
străină au trecut prin situații extrem de complicate. În timp ce
românii din Transilvania și Bucovina au primit cu bucurie vestea
intrării României în război în lupta împotriva Austro-Ungariei,
sperând în unirea cât mai grabnică cu patria mamă, cei din
Basarabia au fost nevoiți să constate că fuseseră abandonați de
Regatul României care s-a aliat cu Rusia. Autoritățile maghiare și
habsburgice au luat măsuri foarte dure împotriva românilor din
teritoriile pe care le stăpâneau, iar retragerea armatei române a
adus calvarul pentru multe familii din Transilvania și Bucovina.
Raza de speranță din vara anului 1917 a fost de scurtă durată,
iar încheierea armistițiului de la Focșani și apoi a păcii de la
București (24 aprilie 1918) păreau că le-au închis orice
perspectivă de realizare a dezideratului național.
Dar,
parcă printr-un miracol al istoriei – anul 1918 – care pentru
români începuse sub cele mai negre auspicii – avea să devină
anul unor mărețe împlinirii, prin realizarea unirii Basarabiei,
Bucovinei și Transilvaniei cu patria mamă.
În
privința Unirii este de menționat că evenimentele din spațiul
românesc s-au desfășurat într-o strânsă conexiune cu cele
înregistrate la nivelul întregului continent. Primul semnal a fost
dat de popoarele din Rusia, care în 1917 – 1918 s-au ridicat la
luptă în numele dreptului la autodeterminare. Românii din
Basarabia s-au integrat și ei în acest șuvoi, care nu mai putea fi
stăvilit.
La
24 ianuarie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a decis
independența Republicii Moldova (Basarabia) față de Rusia. La 27
martie, același Sfat al Țării a hotărât unirea Basarabiei cu
„mama sa România”.
La
sfârșitul războiului, monarhia habsburgică se clătina și ea din
temelii. Lupta popoarelor asuprite pentru libertate a luat avânt și
a fost încununată de succes în 1918. Încă de la 29 noiembrie
1917 a avut loc la Kiev o adunare, la care au participat 5.000 de
delegați civili și militari, cehi, slovaci, sloveni, polonezi,
ucrainieni, sârbi și români care au hotărât să continue
„războiul sfânt” pentru doborârea Austro-Ungariei și formarea
statelor naționale.
În
toamna anului 1918, Austro-Ungaria s-a prăbușit. Fructificând
condițiile interne și internaționale favorabile, determinate de
degringolada imperiului ca urmare a înfrângerilor militare suferite
de armatele Puterilor Centrale pe toate fronturile, inclusiv pe
frontul din Galiția, și mai ales a puternicelor mișcări de
eliberare națională și socială a popoarelor oprimate, populația
românească predominantă numericește din Bucovina își afirmă și
ea deschis voința de autodeterminare până la separare de
Austro-Ungaria și de unire cu patria-mamă România.
Bucovina
a fost integrantă a spațiului românesc, fâșie din Țara de Sus a
Moldovei, cuprinzând întreg ținutul Cernăuți și cea mai mare
parte a ținutului Sucevei, cu fostele ocoale domnești Câmpulung pe
Ceremuș și Câmpulung Moldovenesc. Istoricul Dimitrie Onciul
releva, ca și Nicolae Iorga, că până la 1774-1775, „nu a
existat o țară numită Bucovina”. De la domnul Moldovei Roman I
Mușat apare în două acte de cancelarie numele de „bucovina”;
termenul fiind folosit ulterior și în alte documente care privesc
nu numai locuri din Moldova, și din Muntenia și Banat; dar este
vorba de „nume comune” care înseamnă făget,
pădure de fagi
. În primul document din martie 1392 se relatează despre o
„bucovină” pe apa Siretului. „Numele unei țări Bucovina,
preciza Dimitrie Onciul, a fost introdus abia după anexare, de către
Austria”.
Locul
acestei zone în ansamblul teritoriilor românești a fost bine
stabilit de către istoricii români. Aici au apărut la începuturile
evului mediu primele târguri și formațiuni politice. De aici a
pornit lupta împotriva tătarilor. Aici s-a constituit nucleul în
jurul căruia s-a format și consolidat Moldova. Aici a fost prima
reședință voievodală a lui Dragoș Vodă, la Baia. I-au urmat
Siretul și Suceava.
Cea
mai glorioasă dintre capitalele Moldovei, a treia în ordine
cronologică, a fost Suceava. Istoria Sucevei și a împrejurimilor
s-a înscris și s-a îmbogățit odată cu formarea, consolidarea și
înflorirea Moldovei sub Mușatini. Capitală a Moldovei peste două
veacuri, „prea slăvita Cetate a Sucevei” a devenit, în anii
1457-1504, sub Ștefan cel Mare, scut al luptei de neatârnare și
unitate națională, simbol al vitalității, al rezistenței și
vitejiei antiotomane, zid de apărare „la poarta tuturor
creștinilor”.
În
această zonă s-au ridicat și concentrat cea mai mare salbă de
ctitorii și necropole voievodale: Voroneț, Rădăuți, Putna,
Slatina, Mănăstirea Humorului, Moldovița, Sucevița, Dragomirna
etc. Pe drept cuvânt, Dimitrie Onciul scria: „Nicăieri pe tot
cuprinsul românesc nu se află, pe un spațiu atât de mic, atâta
bogăție de istorie românească, atâtea amintiri scumpe trecutului
nostru. Dacă Ardealul cu resturile sale arheologice, din epoca
romană este țara clasică a trecutului roman în Dacia, Bucovina
este țara clasică a trecutului românesc propriu-zis” sau,
rezumând toate acestea, „la început centrul de greutate al
Principatului Moldovei se afla în Bucovina”.
Dar,
această zonă a avut destinul mioritic al păstorului moldav. Bogată
și plină de faimă într-o vreme – capabilă să organizeze aici
rezistența contra trufașului rege al Ungariei la 1467, iar în 1476
împotriva temutului Mahomed al II-lea, cuceritorul
Constantinopolului, ori să-l primească frățește, ca pe un
eliberator la 29 mai 1600 pe Mihai Viteazul, cel dintâi unificator
al românilor –, ea a fost și cea mai râvnită de dușmani; în
secolele XVII-XVIII au călcat-o și prădat-o cazacii, suedezii,
polonezii, austriecii, turcii și rușii, iar la 1774 au ocupat-o
habsburgii pentru 144 de ani.
Dezastrul
suferit de turci în 1683 sub zidurile Vienei – unde românii s-au
dovedit încă o dată apărătorii civilizației și culturii
europene, prin contribuția avută la înfrângerea otomanilor,
ajutând de astă dată tocmai la salvarea capitalei Imperiului
habsburgic, Viena, care avea să acapareze vremelnic și cele mai
întinse teritorii românești (Transilvania în 1699; Banatul și
Oltenia în 1718; Bucovina în 1774) – dezvăluia lumii
slăbiciunile și criza Porții Otomane, marcând începutul
sfârșitului imperiului semilunii și atrăgând asupra-i atenția
întregii Europe, dar îndeosebi poftele marilor puteri vecine –
Austria și Rusia.
Ocuparea
și anexarea nordului Moldovei face parte integrantă dintr-o amplă
și îndelungată politică expansivă a Curții de Habsburg, căreia
i-au căzut victime întinse zone locuite de unguri, slovaci, croați,
sârbi, cehi etc., dar și teritorii românești însumând peste
jumătate din întreg spațiu locuit de români. Ocupând și anexând
zona pe care ei înșiși au numit-o „cheia Moldovei”, Habsburgii
sperau, fie să-și continue planurile lor expansioniste, să anexeze
toată Moldova, dacă era posibil, fie să zădărnicească acapararea
ei de către Rusia.
Principatele
române devin o chestiune internațională majoră a relațiilor
dintre marile puteri – Austria intervine ca mediatoare în războiul
ruso-turc din 1768-1774 și ocupă nordul Moldovei. Dintre toate
zonele ocupate de Habsburgi, Bucovina era cea mai mică – de circa
9 ori mai mică decât Transilvania și de aproximativ două ori și
jumătate mai redusă ca Oltenia și ca Banatul - , ea având
întinderea a două ținuturi.
Împărțirea
Poloniei în 1772 între Rusia, Prusia și Austria a salvat existența
statală autonomă a Principatelor, dar a oferit Casei de Habsburg
pretextul să ceară Porții zona de nord „cheia Moldovei”, ca
punte de legătură între noile achiziții teritoriale poloneze
Galiția și Lodomeria, pe de o parte, și Transilvania, pe de altă
parte, deși exista o trecătoare pe valea Tisei, aproape de Sighetul
Marmației. Turcia a cedat Austriei Bucovina spre a salva restul
Principatelor. Fiindcă se conturase primejdia ocupării lor și de
către Rusia, dar și de către Austria și Prusia.
Prin
teamă, corupere și alte mijloace convingătoare întrebuințate de
Cancelaria habsburgică la Constantinopole și cu complicitatea
rușilor, care doreau și ei ceva,
dar în viitor din Principate, „cheia Moldovei” este cedată de
turci Vienei.
Prin
ultima convenție, cea din 2 iulie 1776, semnată la Palamutca pe
Nistru, în prezența unui trimis al Franței, Turcia ceda Austriei
orașele Siret, Suceava și Cernăuți, împreună cu 226 sate și 52
de cătune. Erau incluse, odată cu orașele Cernăuți și Suceava
și fostele ocoale domnești, Câmpulung pe Ceremuș (sau Câmpulung
Rusesc) și Câmpulung Moldovenesc cu satele aparținătoare
acestora. Teritoriul cedat avea o suprafață de 10.441 kmp și
71.750 de locuitori. Divanul din Iași și domnul Moldovei, Grigore
Ghica al III-lea au încercat până în ultima clipă când s-a
semnat cea din urmă convenție să salveze localitățile Baia,
Siret și Suceava. Curtea de la Viena a fost obligată să renunțe
inițial la 38 de sate și cătune din ținutul Sucevei și 12 din
cel al Cernăuțiului. Dar după semnarea ultimei convenții, prin
fraudă, prin corupție Habsburgii au reușit să mai includă încă
45 de sate din ambele ținuturi. În toată perioada negocierii
convențiilor (în număr de trei), domnul Moldovei, Ghica, a
continuat să protesteze. Pentru atitudinea sa, Ghica a fost
decapitat la 1 octombrie 1777, datorită unui complot al marilor
boieri, a complicității dintre turci, ruși și austrieci.
Adăugând
la vechea sa „colecție de teritorii” și partea de nord a
Moldovei, Habsburgii s-au instalat aici, încă din septembrie 1774,
chiar înainte de a primi încuviințarea oficială a Porții
otomane. Însă noii stăpâni au ezitat câtăva vreme în privința
denumirii zonei ocupate și anexate, precum și a formei ei de
organizare. Faptul denotă atât lipsa unei individualități
teritoriale și toponimice preexistente, cât și teama Habsburgilor
de unele complicații internaționale. Câțiva ani în șir, zona
anexată s-a numit frecvent Moldova austriacă. Uneori, în primele
documente se folosește și expresia „Moldova imperială”, spre a
o deosebi de „Moldova turcească”. Între toponimele inițiale,
mai frecvent și mai îndelung folosite, fie în corespondența
particulară, fie în actele oficiale, austriece și moldovenești –
și păstrate până azi în popor – este aceea de Cordon sau
Cordun. Pentru zona ocupată s-au folosit și alte denumiri, ca, de
pildă, ținutul sau comitatul Sucevei. Cu timpul însă, dintre
numeroasele denumiri folosite s-a impus după încorporarea acestei
zone la Galiția, după 1786, toponimul Bucovina.
În
ceea ce privește statutul de organizare a nordului Moldovei, în
cadrul Imperiului habsburgic, distingem următoarele etape:
-
perioada administrației militare, între 1774-1786, când la
conducerea Bucovinei s-a aflat un guvernator militar cu reședința
la Cernăuți;
-
perioada administrației civile, galițiene, când între 1786-1848
și 1850-1862, Bucovina a fost încadrată în provincia imperială
Galiția, ca al 19-lea cerc administrativ al ei, fiind condusă de un
„căpitan districtual”, ca reprezentant numit al guvernului de la
Lemberg;
-
Bucovina ca ducat organizat pe baza statutului de autonomie
principală, între 1862-1918.
În
toate aceste etape enumerate, țelul Curții de la Viena a fost
același: să încorporeze cât mai repede și cât mai deplin, cu un
maxim folos, acest teritoriu la imperiu; să distrugă primatul
exclusiv al românilor în cadrul populației din zonă; să creeze,
prin colonizări succesive (a adus germani, ruteni, slovaci, unguri,
lipoveni, evrei, huțuli, polonezi, armeni), un mozaic etnic, după
chipul și asemănarea structurii multinaționale a capitalei și a
imperiului însuși; să facă și din această zonă un mare stat de
cultură și civilizație germană. Din colonizările succesive și
masive a rezultat și un complex de alte consecințe: economice,
social-politice, naționale, culturale, religioase; a avut loc și un
proces de alterare și denaturare a numelor românești de familie,
prin sârbizare ( când, după 1781 Biserica din Bucovina a fost
subordonată Mitropoliei din Carlowitz și Serviciul stării civile
s-a organizat la fiecare oficiu parohial) și rutenizare – când
nume ca Popa au devenit Popovici, Ciupercă - Ciupercovici, Andrei -
Andreievici, Cornea – Corniciuc etc. Dar cu toate colonizările
făcute, cu toate greutățile îndurate elementul românesc a rămas
majoritar.
Evenimentele
epocale din istoria modernă a românilor din Principate: revoluția
de la 1848, Unirea de la 1859, războiul de independență din
1877/1878, precum și intrarea României în război, în 1916 de
partea Antantei au fost momentele care au avut un rol crucial, în
fundamentarea și afirmarea conștiinței naționale, în
conștientizarea și angajarea intelectualității bucovinene, în
organizarea și conducerea activității de apărare și emancipare a
ființei naționale.
Fructificând
condițiile interne și internaționale favorabile, determinate de
degringolada Imperiului austro-ungar ca urmare a înfrângerilor
suferite de Puterile Centrale, pe toate fronturile inclusiv pe
frontul din Galiția și mai ales a puternicelor mișcări de
eliberare națională și socială, a popoarelor oprimate, populația
românească predominantă numericește din Bucovina își afirma și
ea deschis voința de autodeterminare până la separare de
Austro-Ungaria și unire cu patria-mamă România.
Reprezentantul
diplomatic al Austriei la București, contele Demblin, informa încă
din 6 noiembrie 1918, pe ministrul de externe de la Viena „despre
comunicarea guvernului român de la Iași, în legătură cu cererea
Comitetului Național și a populației din Bucovina de a fi pusă
sub protecția statului român”, ceea ce probează voința de
unitate a românilor din această provincie istorică și pe care o
va consfinți peste câteva zile prin Adunarea de la Cernăuți.
În
vederea pregătirii pe cale democratică plebiscitară a unirii
Bucovinei cu Țara, conducerea mișcării naționale a românilor a
organizat o mare adunare politică la Cernăuți, în ziua de 14/27
octombrie 1918, „în scopul de a se proclama Constituanta
și de a alege un Consiliu
Național, ca organ
reprezentativ al românilor bucovineni”. Prima hotărâre a
Constituantei avea să fie „Unirea
Bucovinei cu celelalte țări românești,
într-un stat național independent, în deplină solidaritate cu
românii din Transilvania și Ungaria”.
Consiliul
Național ales de Constituantă era format din 50 de membri. Acesta a
devenit organul reprezentativ suprem al românilor ce formau
populația majoritară a Bucovinei. La rândul său acesta a desemnat
un Comitet care să desfășoare activitate politică permanentă în
conformitate cu orientările stabilite de Consiliul Național.
Totodată, el trebuia să susțină revendicările naționale ale
bucovinenilor la Conferința de Pace. Președinte al Consiliului
Național a fost ales marele patriot bucovinean Iancu Flondor.
Consiliul Național a condus timp de o lună destinele populației
din Bucovina, cu atribute de guvern național, respectiv până în
noiembrie 1918, când Bucovina se unește cu România.
Acțiunile
politice declanșate la Cernăuți întruneau adeziunea românilor
care își manifestau sprijinul față de hotărârile adoptate prin
manifestații de stradă. Demersul politic al românilor bucovineni
era stânjenit însă de acțiunea ucrainenilor care manifestau
veleități de dominație asupra Bucovinei, detașamentele lor
înarmate dedându-se la jafuri, devastând depozite cu material
militar și civil, la acte de teroare asupra populației.
Pe
de altă parte contele Etzdorf, guvernatorul austriac al Bucovinei,
în comun acord cu ucrainenii (o altă diversiune – n.n.) a cerut
lui Iancu Flondor, președintele Consiliului Național, să accepte
împărțirea provinciei, partea de la nord de Prut urmând a fi
administrată de ucraineni. Cererea guvernatorului, inacceptabilă
prin conținutul său, a fost respinsă de I. Flondor care cu același
prilej îl înștiințează pe funcționarul austriac de cererea pe
care Consiliul Național de la Cernăuți a adresat-o guvernului
român de a interveni cu forță armată pentru a apăra drepturile
încălcate ale românilor din Bucovina.
La
acest refuz, ucrainenii au răspuns cu forța la 24 octombrie/6
noiembrie 1918 pătrunzând în palatul guvernamental din Cernăuți
unde au instalat un guvern ucrainean cu complicitatea unui anume
Aurel Onciul, care s-a erijat în reprezentantul românilor din
Bucovina.
Evoluția
evenimentelor de la Cernăuți a fost urmărită cu atenție și
îngrijorare de guvernul român, care a luat măsurile ce se impuneau
în sprijinul fraților din Bucovina.
În
asemenea condiții, cu toată împotrivirea exprimată de
Comandamentul german față de o acțiunea armată în Bucovina,
considerată ca un gest neamical față de al II-lea Reich, guvernul
Marghiloman, printr-unul din ultimele sale acte, decidea trimiterea
ajutorului necesar românilor bucovineni. În acest scop Ministrul de
război a hotărât ca Divizie 8, aflată sub comanda generalului
Iacob Zadic (R.16,29,37 infanterie) precum și „toți grănicerii
și jandarmii aflați în serviciu pe frontiera Bucovinei” să
ocupe fără întârziere localitățile Ițcani și Suceava, și
apoi, progresiv, întreaga provincie, inclusiv Cernăuți. De
asemenea, la dispoziția Comandamentului român erau puse și
regimentele 3 și 8 roșiori din divizia 2 cavalerie. Generalul Zadic
urma să se pună în legătură cu guvernul național din Bucovina.
Caracterul
inedit al acțiunilor ce urmau a fi executate de unitățile
subordonate generalului Zadic i-au impus acestuia să facă o serie
de precizări privind rolul și conduita trupelor române în
bucovina: trupele se vor considera ca în campanie; în acțiunea lor
unitățile se vor pune în legătură cu autoritățile comunale;
grija de căpetenie a comandanților și trupei este de a restabili
liniștea în localități; pentru ocrotirea populației contra
bandelor de răufăcători și pentru restabilirea ordinii se vor
trimite detașamente care după terminarea misiunii se vor înapoia
la unitățile de unde au fost trimise; nu se vor face niciun fel de
rechiziții forțate, totul se va plăti cu bani; se va evita orice
provocare față de trupele austro-ungare.
Pentru
îndeplinirea misiunii stabilite la 26 octombrie/8 noiembrie 1918
forțele Diviziei 8 infanterie s-au constituit în trei detașamente:
„Dragoș”, „Alexandru cel Bun” și „Suceava”, inițial
acestea au purtat denumirile „Dorohoi”, „Botoșani” și
„Fălticeni”.
Până
în seara zilei de 26 octombrie/8 noiembrie 1918 detașamentele
diviziei au pătruns în localitățile Mihăileni, Vârful Câmpului
și Suceava, pentru ca a doua zi să ajungă la Tereșeni, Siret și
Hliboca.
În
ziua de 28 octombrie/10 noiembrie când s-a decretat a doua
mobilizare a armatei române, trupele române din compunerea celor
trei detașamente se aflau deja la 5-8 km sud de Cernăuți iar
subunitățile de jandarmi și grăniceri ale Regimentului 3 roșiori
începuseră organizarea județelor din centrul și sudul bucovinei.
Intrarea
trupelor Diviziei 8 infanterie în Cernăuți a avut loc în ziua de
29 octombrie/1 noiembrie 1918, zi în care în fruntea Detașamentului
„Dragoș”, generalului Iacob Zadiac i-a fost făcută o primire
entuziastă din partea populației orașului.
În
timp ce la Cernăuți se desfășurau emoționante manifestări de
simțire românească, Detașamentul „Alexandru cel Bun” a trecut
la nord de Prut pentru a face siguranța orașului iar Detașamentul
„Suceava”, concentrat la sud-vest de Cernăuți constituia
rezerva diviziei.
Încheierea
armistițiului de către Puterile Centrale a dus la suspendarea
temporară a acțiunilor la nord de Cernăuți. În zilele următoare
însă, în urma informațiillor obținute despre intenția
ucrainenilor de a mobiliza toți bărbații apți pentru serviciul
militar, Marele Cartier General român a ordonat înaintarea spre
nord și vest până la hotarele istorice ale Bucovinei.
Trupele
române intrând în Bucovina, după cererea organelor naționale
române pentru a ocroti viața și avutul populației, comandamentul
Diviziei 8 infanterie va lua dispozițiuni ca acțiunea trupelor să
continue până ce scopul va fi atins în tot ținutul Bucovinei.
La
15/28 noiembrie Divizia 8 infanterie avea capacitatea de luptă
corespunzătoare (261 ofițeri, 7.342 trupă, 2.316 cai, 417 trăsuri)
fiind în măsură ca la nevoie să respingă un eventual atac
ucrainean dinspre nord și vest.
Pe
durata acțiunilor pentru luarea sub control a nordului Bucovinei
unitățile Diviziei 8 infanterie au luat „contact” cu cele ale
Diviziei 1 cavalerie care primise ordin să pătrundă în nordul
Basarabiei.
Momentul
culminant însă, al tuturor acțiunilor desfășurate de forțele
patriotice bucovinene în legătură cu guvernul și armata României,
moment ce avea să încununeze o lungă și frământată mișcare de
eliberare națională, se petrecea la 15/28 noiembrie 1918, la
Cernăuți. Aici, în sala sinodială a Palatului Mitropolitan,
Congresul general al locuitorilor provinciei, convocat pe baze
democratice (la congres au luat parte 74 delegați ai C.N.R., 13
delegați din partea comunității rutene, 7 ai germanilor și 6 ai
polonezilor precum și reprezentanți ai tuturor provinciilor
românești în calitate de invitați), în conformitate cu hotărârea
Constituantei și a ședinței Consiliului Național Român din 12/25
noiembrie, vota în unanimitate o Moțiune prin care se declara
„unirea
necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până
la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.
Sala
Sinodială a Palatului Mitropolitan - Cernăuți
Congresul
general al Bucovinei aducea, în aceeași zi, la cunoștiința
puterilor Antantei, prin telegrame adresate reprezentanților
acesteia acreditați în România (la Iași), faptul că, în
virtutea drepturilor popoarelor de a-și hotărî singure soarta a
votat în unanimitate revenirea Bucovinei, în vechile ei hotare...,
la regatul României.
Chiar
în ziua de 15/28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor
Congresului Bucovinei, o delegație în frunte cu Iancu Flondor a
fost trimisă la Iași, pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul
Unirii Bucovinei cu România,
iar „Monitorul oficial” nr.217 din 19 decembrie 1918/1 ianuarie
1919 va publica decretul-lege nr. 3744 prin care se consfințea
voința exprimată de Congresul General al Bucovinei. Un an mai
târziu, la 29 decembrie 1919, Camera și Senatul României ratificau
în unanimitate actul prin care
„Bucovina în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne
de-a pururea unită cu Regatul României”.
Se
realiza astfel al doilea pas spre unirea tuturor teritoriilor
istorice locuite de români, rupte din trupul țării de imperiile
limitrofe. La fel ca și la Chișinău (27 martie 1918) Unirea
Bucovinei cu țara mamă a fost hotărâtă la Cernăuți, prin
voința liber exprimată de românii din acest teritoriu. Actele de
unire a celor două provincii românești sunt rezultatul îngemănării
tuturor forțelor poporului român – clasa politică, țărănimea,
intelectualitatea, propaganda națională, biserica etc.
În
rândul forțelor care au pregătit și realizat unirea un rol
important l-a avut armata. Ea a fost brațul înarmat al națiunii
căreia i-a conferit încredere și a netezit procesul de unire. Fără
îndoială contextul în care s-a săvârșit reîntregirea a fost
favorabil, dar n-au lipsit adversitățile. Foștii opresori, atât
sub steagul republicanismului burghez cât și cel roșu, al
comunismului, au luptat din răsputeri, inclusiv cu forța armelor,
pentru a-și perpetua dominația.
Cu
multă pătrundere sesiza acest adevăr marele istoric al neamului
Nicolae Iorga. În lucrarea sa intitulată „Originea, firea și
destinul neamului românesc”, vol I, apărută la București în
1938, el aprecia că în cazul în care armata „Nu
ar fi realizat un cordon de baionete în jurul reprezentanților
nației, dușmanii nu le-ar fi îngăduit să se pronunțe asupra
unității naționale”.
Col. (rtr.)
dr. Ștefan Ciobanu
