28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România

28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România

„ N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce’nalte,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

.........................................................

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!”

(Mihai Eminescu, La Bucovina)

     Dorința de Unire s-a reflectat în mod constant de-a lungul istoriei milenare a poporului nostru sub forma conștiinței originii comune a tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, în conștiința comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe același teritoriu, în unitatea sa etnică subliniază marele istoric al românilor, Nicolae Iorga în lucrarea sa intitulată Istoria Românilor, vol. IX, Unificatorii, apărută în anul 1938, la București.

     Frecvent și hotărât ideea unității Țării Românești cu Moldova și cu Transilvania a fost exprimată în decursul secolelor de exponenții cei mai de prestigiu ai poporului român, ceea ce pune în relief viabilitatea conștiinței sale naționale.

     Ideea conștiinței originii daco-romane și a latinității limbii a constituit o chintesență spirituală și existențială, fiind prezentă la poporul român în întreg Evul Mediu. Acest fenomen reprezintă temelia formării și dezvoltării conștiinței de sine, a personalității și identității sale inconfundabile.

     Momentul crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politice statale, este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae” iar în conștiința europeană ca un desăvârșit strateg și abil diplomat.

     Marele act diplomatic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai Viteazul în anul 1600, deși de scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești. Mihai Viteazul avea să se intituleze domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei.

     Prin Unirea celor trei state feudale românești, Mihai Viteazul reușise să creeze o patrie mare și unită pe cât ținea pământul Daciei străbune, realizând misiunea înaltă a voievozilor celor mari ai românilor. Mihai Viteazul ajunge astfel stăpânul celor trei țări române, îndeplinindu-și planul de unificare politică, exprimată în cuvintele „ și hotarul Ardealului, pohta ce am pohtit, Moldova și Țara Românească”. Marele unificator al românilor desăvârșise actul său politic cu rezonanțe peste secole în conștiința noastră națională, în capitala Moldovei, la Iași, schițând astfel cadrul, spațiul teritorial-geografic în care se va realiza peste trei secole statul național unitar al românilor.

     Deși acest act politic de semnificație crucială a avut o durată efemeră, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii tuturor provinciilor românești a dobândit valoare simbolică și a continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie o permanență în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.

     Un moment definitoriu al ideii de Unire a tuturor provinciilor românești îl regăsim și în programele revoluției de la 1848 din țările române. Este demnă de amintit în acest sens concepția originală asupra ideii de unitate națională cea emisă la timpul său de istoricul și strălucitul om de stat M.Kogălniceanu. În optica sa, unirea reprezenta „cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”, o condiție fundamentală, determinată sine qua non, în procesul afirmării virtuților și intereselor naționale, precum și a materializării idealurilor unei națiuni.

     Datorită stăruinței și străduinței neobosite, a activității neobosite de conștientizare a opiniei publice europene, desfășurate de oamenii politici și cărturarii neamului peste hotare, problema Unirii Principatelor (o primă etapă strategică) a devenit, treptat, o problemă europeană. Dovadă este hotărârea Congresului de la Paris (18 – 30 martie 1856) de a consulta poporul român în privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene în frunte cu Turcia, Anglia și Austria, ignorând realitățile evidente, au manifestat poziții antiunioniste, susținând că românii n-ar dori să formeze un singur stat. Celelalte puteri prezente la Congresul de la Paris și mai ales Franța și Sardinia, dar și Rusia și Prusia au sprijinit cauza dreaptă a poporului român după opinia noastră animate de anumite interese politice.

     Cu toate piedicile de tot felul, la 5/17 ianuarie 1859, Adunarea electivă a întreprins un mare act istoric alegând în unanimitate ca domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. În fața națiunii române se deschidea astfel o strălucită perspectivă istorică. Aceasta va fi confirmată prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, în unanimitate a lui Alexandru Ioan Cuza și ca domnitor al Țării Românești, de către cei 64 deputați ai Adunării Elective.

      Unirea Principatelor în anul 1859, recunoașterea internațională a acestui act politic (1862) și crearea statului modern România au constituit premisa determinantă, pârghia de susținere a tuturor eforturilor națiunii române pentru dobândirea independenței din 1877 și înfăptuirea Marii Uniri din 1918.

     Istoricul român Nichita Adăniloaie, în articolul său intitulat Unitate și independență din cuprinsul lucrării Unitatea națională a românilor în epoca modernă, sublinia că în perioada de după Unirea Principatelor are loc o regrupare a forțelor politice, o reconsiderare a strategiilor și programelor mișcării de eliberare și unitate națională a românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia. În acest sens, un rol important l-a avut crearea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor.

     După o mare zguduire – război, revoluție, cataclism natural etc. – se produc mutații decisive în conștiința oamenilor. Societatea care evolua lent, precum curgerea lină a unui râu, se învolburează dintr-o dată, iese din matcă, devine de nerecunoscut.

     Primul război mondial (1914-1918) a fost o asemenea zguduire pentru Europa, inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914 – 1916) guvernul Brătianu a decis intrarea României alături de Antantă, care îi promitea satisfacerea dezideratelor naționale – revenirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei – la patria mamă.

     Această decizie a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români, care socoteau că a venit timpul să-și realizeze cu arma în mână, idealul național. Dar după izbânzile din primele săptămâni, a urmat dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), care a constituit un adevărat șoc pentru clasa politică românească și pentru o mare parte a populației. A venit apoi ocuparea capitalei României, retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916-martie 1917, cu numeroase privațiuni și mai ales un număr incredibil de morți din cauza tifosului exantematic. Apoi, din nou cerul s-a luminat, au fost obținute victoriile de la Mărăști-Mărășești-Oituz din vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit, a sentimentului național. Dar retragerea Rusiei din război, în noiembrie 1917, a determinat România să pornească și ea pe calea armistițiului și a păcii separate cu Puterile Centrale. De astă dată, ostașii români doreau să se întoarcă acasă, să obțină cele promise de politicieni, în frunte cu regele Ferdinand, și în primul rând pământ.

      Pe de altă parte, românii din teritoriile aflate sub dominație străină au trecut prin situații extrem de complicate. În timp ce românii din Transilvania și Bucovina au primit cu bucurie vestea intrării României în război în lupta împotriva Austro-Ungariei, sperând în unirea cât mai grabnică cu patria mamă, cei din Basarabia au fost nevoiți să constate că fuseseră abandonați de Regatul României care s-a aliat cu Rusia. Autoritățile maghiare și habsburgice au luat măsuri foarte dure împotriva românilor din teritoriile pe care le stăpâneau, iar retragerea armatei române a adus calvarul pentru multe familii din Transilvania și Bucovina. Raza de speranță din vara anului 1917 a fost de scurtă durată, iar încheierea armistițiului de la Focșani și apoi a păcii de la București (24 aprilie 1918) păreau că le-au închis orice perspectivă de realizare a dezideratului național.

      Dar, parcă printr-un miracol al istoriei – anul 1918 – care pentru români începuse sub cele mai negre auspicii – avea să devină anul unor mărețe împlinirii, prin realizarea unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria mamă.

     În privința Unirii este de menționat că evenimentele din spațiul românesc s-au desfășurat într-o strânsă conexiune cu cele înregistrate la nivelul întregului continent. Primul semnal a fost dat de popoarele din Rusia, care în 1917 – 1918 s-au ridicat la luptă în numele dreptului la autodeterminare. Românii din Basarabia s-au integrat și ei în acest șuvoi, care nu mai putea fi stăvilit.

      La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a decis independența Republicii Moldova (Basarabia) față de Rusia. La 27 martie, același Sfat al Țării a hotărât unirea Basarabiei cu „mama sa România”.

     La sfârșitul războiului, monarhia habsburgică se clătina și ea din temelii. Lupta popoarelor asuprite pentru libertate a luat avânt și a fost încununată de succes în 1918. Încă de la 29 noiembrie 1917 a avut loc la Kiev o adunare, la care au participat 5.000 de delegați civili și militari, cehi, slovaci, sloveni, polonezi, ucrainieni, sârbi și români care au hotărât să continue „războiul sfânt” pentru doborârea Austro-Ungariei și formarea statelor naționale.

     În toamna anului 1918, Austro-Ungaria s-a prăbușit. Fructificând condițiile interne și internaționale favorabile, determinate de degringolada imperiului ca urmare a înfrângerilor militare suferite de armatele Puterilor Centrale pe toate fronturile, inclusiv pe frontul din Galiția, și mai ales a puternicelor mișcări de eliberare națională și socială a popoarelor oprimate, populația românească predominantă numericește din Bucovina își afirmă și ea deschis voința de autodeterminare până la separare de Austro-Ungaria și de unire cu patria-mamă România.

     Bucovina a fost integrantă a spațiului românesc, fâșie din Țara de Sus a Moldovei, cuprinzând întreg ținutul Cernăuți și cea mai mare parte a ținutului Sucevei, cu fostele ocoale domnești Câmpulung pe Ceremuș și Câmpulung Moldovenesc. Istoricul Dimitrie Onciul releva, ca și Nicolae Iorga, că până la 1774-1775, „nu a existat o țară numită Bucovina”. De la domnul Moldovei Roman I Mușat apare în două acte de cancelarie numele de „bucovina”; termenul fiind folosit ulterior și în alte documente care privesc nu numai locuri din Moldova, și din Muntenia și Banat; dar este vorba de „nume comune” care înseamnă făget, pădure de fagi . În primul document din martie 1392 se relatează despre o „bucovină” pe apa Siretului. „Numele unei țări Bucovina, preciza Dimitrie Onciul, a fost introdus abia după anexare, de către Austria”.

     Locul acestei zone în ansamblul teritoriilor românești a fost bine stabilit de către istoricii români. Aici au apărut la începuturile evului mediu primele târguri și formațiuni politice. De aici a pornit lupta împotriva tătarilor. Aici s-a constituit nucleul în jurul căruia s-a format și consolidat Moldova. Aici a fost prima reședință voievodală a lui Dragoș Vodă, la Baia. I-au urmat Siretul și Suceava.

      Cea mai glorioasă dintre capitalele Moldovei, a treia în ordine cronologică, a fost Suceava. Istoria Sucevei și a împrejurimilor s-a înscris și s-a îmbogățit odată cu formarea, consolidarea și înflorirea Moldovei sub Mușatini. Capitală a Moldovei peste două veacuri, „prea slăvita Cetate a Sucevei” a devenit, în anii 1457-1504, sub Ștefan cel Mare, scut al luptei de neatârnare și unitate națională, simbol al vitalității, al rezistenței și vitejiei antiotomane, zid de apărare „la poarta tuturor creștinilor”.

      În această zonă s-au ridicat și concentrat cea mai mare salbă de ctitorii și necropole voievodale: Voroneț, Rădăuți, Putna, Slatina, Mănăstirea Humorului, Moldovița, Sucevița, Dragomirna etc. Pe drept cuvânt, Dimitrie Onciul scria: „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spațiu atât de mic, atâta bogăție de istorie românească, atâtea amintiri scumpe trecutului nostru. Dacă Ardealul cu resturile sale arheologice, din epoca romană este țara clasică a trecutului roman în Dacia, Bucovina este țara clasică a trecutului românesc propriu-zis” sau, rezumând toate acestea, „la început centrul de greutate al Principatului Moldovei se afla în Bucovina”.

     Dar, această zonă a avut destinul mioritic al păstorului moldav. Bogată și plină de faimă într-o vreme – capabilă să organizeze aici rezistența contra trufașului rege al Ungariei la 1467, iar în 1476 împotriva temutului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, ori să-l primească frățește, ca pe un eliberator la 29 mai 1600 pe Mihai Viteazul, cel dintâi unificator al românilor –, ea a fost și cea mai râvnită de dușmani; în secolele XVII-XVIII au călcat-o și prădat-o cazacii, suedezii, polonezii, austriecii, turcii și rușii, iar la 1774 au ocupat-o habsburgii pentru 144 de ani.

     Dezastrul suferit de turci în 1683 sub zidurile Vienei – unde românii s-au dovedit încă o dată apărătorii civilizației și culturii europene, prin contribuția avută la înfrângerea otomanilor, ajutând de astă dată tocmai la salvarea capitalei Imperiului habsburgic, Viena, care avea să acapareze vremelnic și cele mai întinse teritorii românești (Transilvania în 1699; Banatul și Oltenia în 1718; Bucovina în 1774) – dezvăluia lumii slăbiciunile și criza Porții Otomane, marcând începutul sfârșitului imperiului semilunii și atrăgând asupra-i atenția întregii Europe, dar îndeosebi poftele marilor puteri vecine – Austria și Rusia.

     Ocuparea și anexarea nordului Moldovei face parte integrantă dintr-o amplă și îndelungată politică expansivă a Curții de Habsburg, căreia i-au căzut victime întinse zone locuite de unguri, slovaci, croați, sârbi, cehi etc., dar și teritorii românești însumând peste jumătate din întreg spațiu locuit de români. Ocupând și anexând zona pe care ei înșiși au numit-o „cheia Moldovei”, Habsburgii sperau, fie să-și continue planurile lor expansioniste, să anexeze toată Moldova, dacă era posibil, fie să zădărnicească acapararea ei de către Rusia.

     Principatele române devin o chestiune internațională majoră a relațiilor dintre marile puteri – Austria intervine ca mediatoare în războiul ruso-turc din 1768-1774 și ocupă nordul Moldovei. Dintre toate zonele ocupate de Habsburgi, Bucovina era cea mai mică – de circa 9 ori mai mică decât Transilvania și de aproximativ două ori și jumătate mai redusă ca Oltenia și ca Banatul - , ea având întinderea a două ținuturi.

     Împărțirea Poloniei în 1772 între Rusia, Prusia și Austria a salvat existența statală autonomă a Principatelor, dar a oferit Casei de Habsburg pretextul să ceară Porții zona de nord „cheia Moldovei”, ca punte de legătură între noile achiziții teritoriale poloneze Galiția și Lodomeria, pe de o parte, și Transilvania, pe de altă parte, deși exista o trecătoare pe valea Tisei, aproape de Sighetul Marmației. Turcia a cedat Austriei Bucovina spre a salva restul Principatelor. Fiindcă se conturase primejdia ocupării lor și de către Rusia, dar și de către Austria și Prusia.

     Prin teamă, corupere și alte mijloace convingătoare întrebuințate de Cancelaria habsburgică la Constantinopole și cu complicitatea rușilor, care doreau și ei ceva, dar în viitor din Principate, „cheia Moldovei” este cedată de turci Vienei.

     Prin ultima convenție, cea din 2 iulie 1776, semnată la Palamutca pe Nistru, în prezența unui trimis al Franței, Turcia ceda Austriei orașele Siret, Suceava și Cernăuți, împreună cu 226 sate și 52 de cătune. Erau incluse, odată cu orașele Cernăuți și Suceava și fostele ocoale domnești, Câmpulung pe Ceremuș (sau Câmpulung Rusesc) și Câmpulung Moldovenesc cu satele aparținătoare acestora. Teritoriul cedat avea o suprafață de 10.441 kmp și 71.750 de locuitori. Divanul din Iași și domnul Moldovei, Grigore Ghica al III-lea au încercat până în ultima clipă când s-a semnat cea din urmă convenție să salveze localitățile Baia, Siret și Suceava. Curtea de la Viena a fost obligată să renunțe inițial la 38 de sate și cătune din ținutul Sucevei și 12 din cel al Cernăuțiului. Dar după semnarea ultimei convenții, prin fraudă, prin corupție Habsburgii au reușit să mai includă încă 45 de sate din ambele ținuturi. În toată perioada negocierii convențiilor (în număr de trei), domnul Moldovei, Ghica, a continuat să protesteze. Pentru atitudinea sa, Ghica a fost decapitat la 1 octombrie 1777, datorită unui complot al marilor boieri, a complicității dintre turci, ruși și austrieci.

     Adăugând la vechea sa „colecție de teritorii” și partea de nord a Moldovei, Habsburgii s-au instalat aici, încă din septembrie 1774, chiar înainte de a primi încuviințarea oficială a Porții otomane. Însă noii stăpâni au ezitat câtăva vreme în privința denumirii zonei ocupate și anexate, precum și a formei ei de organizare. Faptul denotă atât lipsa unei individualități teritoriale și toponimice preexistente, cât și teama Habsburgilor de unele complicații internaționale. Câțiva ani în șir, zona anexată s-a numit frecvent Moldova austriacă. Uneori, în primele documente se folosește și expresia „Moldova imperială”, spre a o deosebi de „Moldova turcească”. Între toponimele inițiale, mai frecvent și mai îndelung folosite, fie în corespondența particulară, fie în actele oficiale, austriece și moldovenești – și păstrate până azi în popor – este aceea de Cordon sau Cordun. Pentru zona ocupată s-au folosit și alte denumiri, ca, de pildă, ținutul sau comitatul Sucevei. Cu timpul însă, dintre numeroasele denumiri folosite s-a impus după încorporarea acestei zone la Galiția, după 1786, toponimul Bucovina.

     În ceea ce privește statutul de organizare a nordului Moldovei, în cadrul Imperiului habsburgic, distingem următoarele etape:

- perioada administrației militare, între 1774-1786, când la conducerea Bucovinei s-a aflat un guvernator militar cu reședința la Cernăuți;

- perioada administrației civile, galițiene, când între 1786-1848 și 1850-1862, Bucovina a fost încadrată în provincia imperială Galiția, ca al 19-lea cerc administrativ al ei, fiind condusă de un „căpitan districtual”, ca reprezentant numit al guvernului de la Lemberg;

- Bucovina ca ducat organizat pe baza statutului de autonomie principală, între 1862-1918.

     În toate aceste etape enumerate, țelul Curții de la Viena a fost același: să încorporeze cât mai repede și cât mai deplin, cu un maxim folos, acest teritoriu la imperiu; să distrugă primatul exclusiv al românilor în cadrul populației din zonă; să creeze, prin colonizări succesive (a adus germani, ruteni, slovaci, unguri, lipoveni, evrei, huțuli, polonezi, armeni), un mozaic etnic, după chipul și asemănarea structurii multinaționale a capitalei și a imperiului însuși; să facă și din această zonă un mare stat de cultură și civilizație germană. Din colonizările succesive și masive a rezultat și un complex de alte consecințe: economice, social-politice, naționale, culturale, religioase; a avut loc și un proces de alterare și denaturare a numelor românești de familie, prin sârbizare ( când, după 1781 Biserica din Bucovina a fost subordonată Mitropoliei din Carlowitz și Serviciul stării civile s-a organizat la fiecare oficiu parohial) și rutenizare – când nume ca Popa au devenit Popovici, Ciupercă - Ciupercovici, Andrei - Andreievici, Cornea – Corniciuc etc. Dar cu toate colonizările făcute, cu toate greutățile îndurate elementul românesc a rămas majoritar.

     Evenimentele epocale din istoria modernă a românilor din Principate: revoluția de la 1848, Unirea de la 1859, războiul de independență din 1877/1878, precum și intrarea României în război, în 1916 de partea Antantei au fost momentele care au avut un rol crucial, în fundamentarea și afirmarea conștiinței naționale, în conștientizarea și angajarea intelectualității bucovinene, în organizarea și conducerea activității de apărare și emancipare a ființei naționale.

     Fructificând condițiile interne și internaționale favorabile, determinate de degringolada Imperiului austro-ungar ca urmare a înfrângerilor suferite de Puterile Centrale, pe toate fronturile inclusiv pe frontul din Galiția și mai ales a puternicelor mișcări de eliberare națională și socială, a popoarelor oprimate, populația românească predominantă numericește din Bucovina își afirma și ea deschis voința de autodeterminare până la separare de Austro-Ungaria și unire cu patria-mamă România.

     Reprezentantul diplomatic al Austriei la București, contele Demblin, informa încă din 6 noiembrie 1918, pe ministrul de externe de la Viena „despre comunicarea guvernului român de la Iași, în legătură cu cererea Comitetului Național și a populației din Bucovina de a fi pusă sub protecția statului român”, ceea ce probează voința de unitate a românilor din această provincie istorică și pe care o va consfinți peste câteva zile prin Adunarea de la Cernăuți.

     În vederea pregătirii pe cale democratică plebiscitară a unirii Bucovinei cu Țara, conducerea mișcării naționale a românilor a organizat o mare adunare politică la Cernăuți, în ziua de 14/27 octombrie 1918, „în scopul de a se proclama Constituanta și de a alege un Consiliu Național, ca organ reprezentativ al românilor bucovineni”. Prima hotărâre a Constituantei avea să fie „Unirea Bucovinei cu celelalte țări românești, într-un stat național independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”.

     Consiliul Național ales de Constituantă era format din 50 de membri. Acesta a devenit organul reprezentativ suprem al românilor ce formau populația majoritară a Bucovinei. La rândul său acesta a desemnat un Comitet care să desfășoare activitate politică permanentă în conformitate cu orientările stabilite de Consiliul Național. Totodată, el trebuia să susțină revendicările naționale ale bucovinenilor la Conferința de Pace. Președinte al Consiliului Național a fost ales marele patriot bucovinean Iancu Flondor. Consiliul Național a condus timp de o lună destinele populației din Bucovina, cu atribute de guvern național, respectiv până în noiembrie 1918, când Bucovina se unește cu România.

     Acțiunile politice declanșate la Cernăuți întruneau adeziunea românilor care își manifestau sprijinul față de hotărârile adoptate prin manifestații de stradă. Demersul politic al românilor bucovineni era stânjenit însă de acțiunea ucrainenilor care manifestau veleități de dominație asupra Bucovinei, detașamentele lor înarmate dedându-se la jafuri, devastând depozite cu material militar și civil, la acte de teroare asupra populației.

     Pe de altă parte contele Etzdorf, guvernatorul austriac al Bucovinei, în comun acord cu ucrainenii (o altă diversiune – n.n.) a cerut lui Iancu Flondor, președintele Consiliului Național, să accepte împărțirea provinciei, partea de la nord de Prut urmând a fi administrată de ucraineni. Cererea guvernatorului, inacceptabilă prin conținutul său, a fost respinsă de I. Flondor care cu același prilej îl înștiințează pe funcționarul austriac de cererea pe care Consiliul Național de la Cernăuți a adresat-o guvernului român de a interveni cu forță armată pentru a apăra drepturile încălcate ale românilor din Bucovina.

     La acest refuz, ucrainenii au răspuns cu forța la 24 octombrie/6 noiembrie 1918 pătrunzând în palatul guvernamental din Cernăuți unde au instalat un guvern ucrainean cu complicitatea unui anume Aurel Onciul, care s-a erijat în reprezentantul românilor din Bucovina.

     Evoluția evenimentelor de la Cernăuți a fost urmărită cu atenție și îngrijorare de guvernul român, care a luat măsurile ce se impuneau în sprijinul fraților din Bucovina.

     În asemenea condiții, cu toată împotrivirea exprimată de Comandamentul german față de o acțiunea armată în Bucovina, considerată ca un gest neamical față de al II-lea Reich, guvernul Marghiloman, printr-unul din ultimele sale acte, decidea trimiterea ajutorului necesar românilor bucovineni. În acest scop Ministrul de război a hotărât ca Divizie 8, aflată sub comanda generalului Iacob Zadic (R.16,29,37 infanterie) precum și „toți grănicerii și jandarmii aflați în serviciu pe frontiera Bucovinei” să ocupe fără întârziere localitățile Ițcani și Suceava, și apoi, progresiv, întreaga provincie, inclusiv Cernăuți. De asemenea, la dispoziția Comandamentului român erau puse și regimentele 3 și 8 roșiori din divizia 2 cavalerie. Generalul Zadic urma să se pună în legătură cu guvernul național din Bucovina.

     Caracterul inedit al acțiunilor ce urmau a fi executate de unitățile subordonate generalului Zadic i-au impus acestuia să facă o serie de precizări privind rolul și conduita trupelor române în bucovina: trupele se vor considera ca în campanie; în acțiunea lor unitățile se vor pune în legătură cu autoritățile comunale; grija de căpetenie a comandanților și trupei este de a restabili liniștea în localități; pentru ocrotirea populației contra bandelor de răufăcători și pentru restabilirea ordinii se vor trimite detașamente care după terminarea misiunii se vor înapoia la unitățile de unde au fost trimise; nu se vor face niciun fel de rechiziții forțate, totul se va plăti cu bani; se va evita orice provocare față de trupele austro-ungare.

     Pentru îndeplinirea misiunii stabilite la 26 octombrie/8 noiembrie 1918 forțele Diviziei 8 infanterie s-au constituit în trei detașamente: „Dragoș”, „Alexandru cel Bun” și „Suceava”, inițial acestea au purtat denumirile „Dorohoi”, „Botoșani” și „Fălticeni”.

    Până în seara zilei de 26 octombrie/8 noiembrie 1918 detașamentele diviziei au pătruns în localitățile Mihăileni, Vârful Câmpului și Suceava, pentru ca a doua zi să ajungă la Tereșeni, Siret și Hliboca.

     În ziua de 28 octombrie/10 noiembrie când s-a decretat a doua mobilizare a armatei române, trupele române din compunerea celor trei detașamente se aflau deja la 5-8 km sud de Cernăuți iar subunitățile de jandarmi și grăniceri ale Regimentului 3 roșiori începuseră organizarea județelor din centrul și sudul bucovinei.

     Intrarea trupelor Diviziei 8 infanterie în Cernăuți a avut loc în ziua de 29 octombrie/1 noiembrie 1918, zi în care în fruntea Detașamentului „Dragoș”, generalului Iacob Zadiac i-a fost făcută o primire entuziastă din partea populației orașului.

     În timp ce la Cernăuți se desfășurau emoționante manifestări de simțire românească, Detașamentul „Alexandru cel Bun” a trecut la nord de Prut pentru a face siguranța orașului iar Detașamentul „Suceava”, concentrat la sud-vest de Cernăuți constituia rezerva diviziei.

     Încheierea armistițiului de către Puterile Centrale a dus la suspendarea temporară a acțiunilor la nord de Cernăuți. În zilele următoare însă, în urma informațiillor obținute despre intenția ucrainenilor de a mobiliza toți bărbații apți pentru serviciul militar, Marele Cartier General român a ordonat înaintarea spre nord și vest până la hotarele istorice ale Bucovinei.

     Trupele române intrând în Bucovina, după cererea organelor naționale române pentru a ocroti viața și avutul populației, comandamentul Diviziei 8 infanterie va lua dispozițiuni ca acțiunea trupelor să continue până ce scopul va fi atins în tot ținutul Bucovinei.

     La 15/28 noiembrie Divizia 8 infanterie avea capacitatea de luptă corespunzătoare (261 ofițeri, 7.342 trupă, 2.316 cai, 417 trăsuri) fiind în măsură ca la nevoie să respingă un eventual atac ucrainean dinspre nord și vest.

     Pe durata acțiunilor pentru luarea sub control a nordului Bucovinei unitățile Diviziei 8 infanterie au luat „contact” cu cele ale Diviziei 1 cavalerie care primise ordin să pătrundă în nordul Basarabiei.

     Momentul culminant însă, al tuturor acțiunilor desfășurate de forțele patriotice bucovinene în legătură cu guvernul și armata României, moment ce avea să încununeze o lungă și frământată mișcare de eliberare națională, se petrecea la 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuți. Aici, în sala sinodială a Palatului Mitropolitan, Congresul general al locuitorilor provinciei, convocat pe baze democratice (la congres au luat parte 74 delegați ai C.N.R., 13 delegați din partea comunității rutene, 7 ai germanilor și 6 ai polonezilor precum și reprezentanți ai tuturor provinciilor românești în calitate de invitați), în conformitate cu hotărârea Constituantei și a ședinței Consiliului Național Român din 12/25 noiembrie, vota în unanimitate o Moțiune prin care se declara „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.

Sala Sinodială a Palatului Mitropolitan - Cernăuți

     Congresul general al Bucovinei aducea, în aceeași zi, la cunoștiința puterilor Antantei, prin telegrame adresate reprezentanților acesteia acreditați în România (la Iași), faptul că, în virtutea drepturilor popoarelor de a-și hotărî singure soarta a votat în unanimitate revenirea Bucovinei, în vechile ei hotare..., la regatul României.

     Chiar în ziua de 15/28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei, o delegație în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iași, pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul Unirii Bucovinei cu România, iar „Monitorul oficial” nr.217 din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 va publica decretul-lege nr. 3744 prin care se consfințea voința exprimată de Congresul General al Bucovinei. Un an mai târziu, la 29 decembrie 1919, Camera și Senatul României ratificau în unanimitate actul prin care „Bucovina în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururea unită cu Regatul României”.

     Se realiza astfel al doilea pas spre unirea tuturor teritoriilor istorice locuite de români, rupte din trupul țării de imperiile limitrofe. La fel ca și la Chișinău (27 martie 1918) Unirea Bucovinei cu țara mamă a fost hotărâtă la Cernăuți, prin voința liber exprimată de românii din acest teritoriu. Actele de unire a celor două provincii românești sunt rezultatul îngemănării tuturor forțelor poporului român – clasa politică, țărănimea, intelectualitatea, propaganda națională, biserica etc.

     În rândul forțelor care au pregătit și realizat unirea un rol important l-a avut armata. Ea a fost brațul înarmat al națiunii căreia i-a conferit încredere și a netezit procesul de unire. Fără îndoială contextul în care s-a săvârșit reîntregirea a fost favorabil, dar n-au lipsit adversitățile. Foștii opresori, atât sub steagul republicanismului burghez cât și cel roșu, al comunismului, au luptat din răsputeri, inclusiv cu forța armelor, pentru a-și perpetua dominația.

     Cu multă pătrundere sesiza acest adevăr marele istoric al neamului Nicolae Iorga. În lucrarea sa intitulată „Originea, firea și destinul neamului românesc”, vol I, apărută la București în 1938, el aprecia că în cazul în care armata „Nu ar fi realizat un cordon de baionete în jurul reprezentanților nației, dușmanii nu le-ar fi îngăduit să se pronunțe asupra unității naționale”.

                

Col. (rtr.) dr. Ștefan Ciobanu