1
Decembrie 1918 – Unirea Transilvaniei cu România
„Pe-al
nostru steag e scris Unire,
Unire-n
cuget și simțiri
Și
sub măreața lui umbrire
Vom
înfrunta orice loviri.”
(Ion
Nenițescu – Pe-al nostru steag)
De-alungul
istoriei milenare a poporului român, dorința de unire s-a reflectat
sub forma conștiinței originii comune a tuturor locuitorilor din
spațiul geografic al fostei Dacii, în conștiința comunității de
limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența
viețuirii pe același teritoriu istoric, în unitatea sa etnică.
Ideea
unității celor trei țări române a fost exprimată frecvent și
hotărât în decursul secolelor, ceea ce pune în evidență cu
pregnanță viabilitatea conștiinței sale naționale.
În
evul mediu ideea conștiinței originii daco-romane și a latinității
limbii a constituit o chintesență spirituală și existențială
fiind prezentă la poporul român. Acest fenomen reprezintă temelia
formării și dezvoltării conștiinței de sine, a personalității
și identității sale inconfundabile.
Tendințele
expansioniste ale marilor imperii față de acest areal geografic a
determinat în timp separarea locuitorilor vechii Dacii în trei
unități statale, însă cu toate presiunile și greutățile
inerente, legăturile economice, politice, culturale, juridice și
religioase au continuat și, după împrejurări s-au accentuat.
Momentul
crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și
făurirea unității politice statale este marcat de opera lui Mihai
Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor
Daciae” iar în conștiința europeană ca un desăvârșit strateg
și abil diplomat.
Marele
act politic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai
Viteazul în 1600, deși de scurtă durată, va exercita o influență
puternică și permanentă asupra conștiinței românești, fiind în
măsură să deștepte în noi (românii – n.n.) simțământul
datoriei ce avem de a păstra și de a mări pentru viitorime această
prețioasă moștenire.
Intrarea
lui Mihai Viteazul în Alba Iulia
Primul
unificator al românilor, Mihai Viteazul, „domn a toată Țara
Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei”, prin actul
său politic a schițat cadrul, spațiul teritorial-geografic în
care se va realiza peste trei secole statul național unitar al
românilor.
Deși
acest act politic de semnificație crucială a avut o durată
efemeră, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii
tuturor provinciilor românești a dobândit valoare simbolică și a
continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie o permanență
în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.
Ideea
unității naționale se manifestă cu deosebită pregnantă în
conștința și manifestările maselor populare din cele trei țări
române, în contextul revoluției de la 1848. Dezideratul: „Noi
vrem să ne unim cu Țara” exprimat pe Câmpia Libertății de la
Blaj, la 3/15 mai 1848, era expresia conștiinței de neam, a
originii comune.
Existența
celor trei mari imperii limitrofe: habsburgic, țarist și otoman îi
va determina pe conducătorii mișcării pentru unitate națională
să adopte o anumită strategie și anume Unirea într-o primă etapă
a Moldovei și Valahiei într-un singur stat independent și, într-o
a doua etapă (când condițiile politice vor fi favorabile - n.n.)
și a Transilvaniei. Unirea, în viziunea marelui om politic și
istoric Mihail Kogălniceanu, reprezenta „cheia bolții fără care
s-ar prăbuși tot edificiul național” iar cunoscutul revoluționar
ardelean George Barițiu sublinia faptul că „tăria și puterea
unui popor, baza sa politică de cumpănire, nădejdile sale,
prezentul și viitorul său zac în unirea națională”.
Deși
revoluțiile de la 1848 au fost înăbușite, acțiunile în direcția
făuririi statului național unitar sunt continuate cu aceeași
hotărâre atât în țară, cât și în străinătate de către
emigranții români. Conștiința necesității se manifestă, în
continuare, cu o forță de nestăvilit la întreaga națiune română.
Datorită
stăruinței și străduinței neobosite a maselor populare din țară,
a activității neobosite, de conștientizare a opiniei politice
europene, desfășurate de cărturari peste hotare, problema Unirii
Principatelor (o primă etapă –n.n.) a devenit, treptat, o
problemă europeană. Dovadă este hotărârea Congresului de la
Paris (18 – 30 martie 1856) de a consulta poporul român în
privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene, în
frunte cu Turcia, Anglia și Austria ignorând realitățile evidente
au manifestat poziții antiunioniste, susținând că românii n-ar
dori să formeze un singur stat. Celelalte puteri prezente la
Congresul de la Paris și mai ales Franța și Sardinia, dar și
Rusia și Prusia (toate acestea din anumite considerente
politico-economice – n.n.) au sprijint cauza dreaptă a poporului
român.
Cu
toate piedicile de tot felul, la 5/17 ianuarie 1859, Adunarea
Electivă de la Iași a întreprins un mare act istoric alegând în
unanimitate ca domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza.
Strălucită perspectivă istorică deschisă la Iași se va finaliza
la 24 ianuarie 1859 când Adunarea Electivă de la București, în
unanimitate, îl va alege pe Alexandru Ioan Cuza și ca domn al Țării
Românești.
Alexandru
Ioan Cuza domnitorul Principatelor Unite
Unirea
Principatelor în anul 1859 și recunoașterea acestui act politic în
anii următori de către marile puteri europene (e drept după
piedici și greutăți uneori parcă de netrecut –n.n.) și crearea
statului modern România au constituit premisa determinată, pârghia
de susținere a tuturor efortturilor națiunii române pentru
dobândirea independenței din 1877 și înfăptuirea Marii Uniri din
1918.
În
perioada de după Unirea Principatelor are loc o regrupare a forțelor
politice, o reconsiderare a strategiilor și programelor mișcării
de eliberare și unitate națională a românilor din Transilvania,
Bucovina și Basarabia.
Într-un
Memorandum
primit la scurt timp după actul unirii din 1859 de Alexandru Ioan
Cuza, istoricul și patriotul transilvănean Al. Papiu Ilarian îi
sublinia domnului Unirii necesitatea cooperării strânse, în toate
domeniile, dintre românii transilvăneni și cei din vechea Românie,
reflectând dorința arzătoare a ardelenilor de a se uni cu
Principatele Române. „Românii din Transilvania în împrejurările
de față – scria acesta – numai la Principate privesc, numai de
aici așteaptă semnalul, numai de aici își văd scăparea”. De
asemenea, releva și aspectul reciproc al situației, în sensul că
„fără Transilvania nici Principatele nu au viitor, fiind
constrânse la o existență precară și dubie”.
Mihail
Kogălniceanu declara în același sens, cu autoritate, în
parlamentul țării, la 14/26 martie 1867, că Transilvania a făcut
parte din trecutul poporului nostru din vechea Dacie, concluzionând,
cu referire la dreptul românilor asupra Transilvaniei, că
principiul naționalităților (dreptul ginților) este și el în
favoarea poporului român, deoarece „Principatul
Transilvaniei, ca și Banatul, sunt locuite în mare majoritate de
către Români”.
În
procesul dezvoltării conștiinței unității naționale a poporului
român, încă de la începutul celei de-a doua jumătăți a
secolului XIX, o contribuție remarcabilă au avut societățile
cultural-patriotice de dincolo sau de dincoace de Carpați. Prima
societate apărută pe terenul luptei naționale românești a fost
„Astra” sibiană (1861), care prin organele sale de presă și
mai ales prin revista „Transilvania” a fost cea care nu numai că
a declanșat dar a și condus ampla
mișcare de emancipare spirituală și politică a românilor.
Revoluția
burghezo-democratică din anii 1848-1849 a zguduit puternic temeliile
imperiului multietnic austriac. Numeroasele încercări ale Curții
de la Viena de a stăvili procesul de criză în care intrase
imperiul, n-au dat rezultatele scontate. Contradicțiile naționale
și sociale aveau să se acutizeze și agraveze în urma înfrângerii
suferite de Austria în războiul cu Prusia din anul 1866. În
această situație limită, Curtea de la Viena a încercat ieșirea
printr-o nouă formulă politică: alianța dintre Austria și
Ungaria cunoscută sub numele de Compromisul sau Acordul din 17
februarie 1867, în urma căruia Imperiul austriac își schimba
numele în Austro-Ungaria. În 1868 parlamentul de la Budapesta (căci
Transilvania fusese anexată la Ungaria în 1867 – n.n.) vota Legea
naționalităților care recunoștea în Ungaria o
singură națiune,
națiunea maghiară. De altfel, unul dintre principalele directive
ale compromisului autro-ungar a fost stăvilirea procesului de
„afirmare tot mai viguroasă a poporului român și
naționalităților asuprite din Austro-Ungaria”. Pactul dualist
era în esență o alianță care a dus atât la intensificarea
politicii de asuprire socială cât și a asupririi naționale,
îndeosebi împotriva românilor populația cea mai numeroasă a
Transilvaniei. Prin proclamarea dualismului austro-ungar, românii
din Transilvania au pierdut tot ce apăraseră prin grele jertfe de
sânge în anii revoluției din 1848, tot ce dobândiseră după
1848, în primul rând autonomia Transilvaniei, precum și hotărârile
Dietei de la Sibiu din anii 1863-1864 prin care a fost
recunoscută,
egalitatea națiunii și a limbii române cu celelalte națiuni din
Transilvania.
În
fața acestei accentuate și agresive politici antiromânești rolul
polarizator și dinamizator, conducător al mișcării naționale
l-au avut Partidul Național al Românilor din Banat și
Transilvania, constituit la Timișoara, la 20 ianuarie 1869, precum
și Partidul Național al Românilor din Transilvania, creat la
Miercurea Sibiului, la 7 martie 1869.
Cucerirea
independenței de stat depline a României în urma războiului de la
1877-1878 a pătruns adânc în conștiința românilor aflați în
afara țării libere și a germinat în rândul acestora variate
forme de luptă și acțiune prin care se exprima dorința lor
nestrămutată de a se uni cu Țara.
O
contribuție remarcabilă la lupta împotriva deznaționalizării
românilor, dusă de guvernele de la Budapesta, în perioada
dualismului și-a adus-o Biserica ortodoxă română, conducătorii
săi animați de adânci sentimente patriotice, cum au fost Andrei
Șaguna, Miron Romanul, Ilie Miron Cristea (viitorul patriarh al
României Mari – n.n.) etc.
Începutul
ultimului deceniu al secolului XIX marchează amplificarea și
intensificarea luptei românilor din toate provinciile istorice
pentru înfăptuirea idealului național. Un moment de referință îl
constituie înființarea „Ligii
pentru unitatea culturală a tuturor românilor”.
În
istoria luptelor românilor pentru afirmarea ființei și a
idealurilor naționale un loc deosebit de important îl ocupă
Memorandumul întocmit de Partidul Național din Transilvania,
definitivat la 26 martie 1892 și înaintat în primăvara aceluiași
an împăratului Frantz Ioseph al Austro-Ungariei. Memorandumul
semnat de Ion Rațiu, președintele Partidului Național Român,
Gheorghe Pop de Băsești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Iuliu
Coroianu și Septimiu Albini reprezenta un protest vehement împotriva
dualismului, a politicii sale de oprimare națională, de nesocotire
a drepturilor românilor, care alcătuiau populația cea mai
numeroasă a Transilvaniei. Semnatarii, din rațiuni tactice nu
ridicau problema despărțirii Transilvaniei de Imperiul
austro-ungar, ci autonomia acestei provincii românești. Autorilor
Memorandumului autoritățile maghiare le-au intentat un proces
desfășurat la Cluj, în mai 1894, în urma căruia aceștia au fost
condamnați, ceea ce a determinat proteste vehemente în Transilvania
și în Regatul României și ecouri internaționale.
După
o mare zguduire – război, revoluție, cataclism natural etc. –
se aduc mutații decisive în conștiința oamenilor. Societatea care
evolua lent, cum curgerea lină a unui râu, se învolburează
dintr-o dată, iese din matcă, devine de nerecunoscut.
Primul
război mondial (1914-1918) a fost o asemenea zguduire pentru Europa,
inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914-1916)
guvernul Brătianu a decis intrarea României în război alături de
Antantă la 14/27 august 1916, care îi promitea satisfacerea
dezideratelor naționale – revenirea Transilvaniei, Banatului și
Bucovinei – la patria mamă.
Această
decizie a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români
care socoteau că a venit timpul să-și realizeze cu arma în mână,
idealul național. Dar după izbânzile din primele săptămâni, a
urmat dezastrul de la Turtucaia (24 august/6 septembrie 1916) care a
constituit un adevărat șoc pentru clasa politică românească și
pentru o mare parte a populației. A venit apoi ocuparea Capitalei
României, retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie
1916-martie 1917, cu numeroase privațiuni și mai ales un număr
incredibili de morți din cauza tifosului exantematic. Apoi, din nou
cerul s-a luminat, au fost obținute victoriile de la
Mărăști-Mărășești-Oituz din vara anului 1917, care au dus la
revigorarea stării de spirit, a sentimentului național.
Retragerea
Rusiei din război în noiembrie 1917 (în urma revoluției bolșevice
- n.n.), a determinat România să pornească și ea pe calea
armistițiului și a păcii separate cu Puterile Centrale. De astă
dată, ostașii români doreau să se întoarcă acasă, să obțină
cele promise de politicieni, în frunte cu regele Ferdinand I, și în
primul rând pământ.
Pe
de altă parte, românii din teritoriile aflate sub dominație
străină au trecut prin situații extrem de complicate. În timp ce
românii din Transilvania, Banat și Bucovina au primit cu bucurie
vestea intrării României în război în lupta împotriva
Austro-Ungariei, sperând în unirea cât mai grabnică cu patria
mamă, cei din Basarabia au fost nevoiți să constate că fuseseră
abandonați de Regatul României care s-a aliat cu Rusia.
Autoritățile
maghiare și habsburgice au luat măsuri foarte dure împotriva
românilor din teritoriile pe care le stăpâneau, iar retragerea
armatei române a adus calvarul pentru multe familii din
Transilvania, Banat și Bucovina. Raza de speranță din vara anului
1917 a fost de scurtă durată, iar încheierea armistițiului de la
Focșani și apoi a păcii de la București (24 aprilie/7 mai 1918)
păreau că le-au închis orice perspectivă de realizare a
dezideratului național.
Dar,
parcă printr-un miracol al istoriei – anul 1918 - care pentru
români, începuse sub cele mai negre auspicii – avea să devină
anul unor mărețe împliniri, prin realizarea unirii Basarabiei,
Bucovinei și Transilvaniei cu patria mamă. În privința Unirii se
impune a fi menționat că evenimentele din spațiul românesc s-au
desfășurat într-o strânsă conexiune cu cele înregistrate la
nivelul întregului continent. Primul semnal a fost dat de popoarele
din Rusia, care în 1917-1918 s-au ridicat la luptă în numele
dreptului la autodeterminare. Românii din Basarabia s-au integrat și
ei în acest șuvoi, care nu mai putea fi stăvilit.
La
24 ianuarie 1918, Sfatul țării de la Chișinău a decis
independența Republicii Moldova (Basarabia) față de Rusia, iar la
27 martie, același Sfat al Țării, organismul politic legitim,
reprezentativ și democratic ales al Basarabiei hotărăște unirea
cu România. Hotărârea a fost adoptată cu 86 de voturi pentru, 3
împotrivă și 36 de abțineri, 13 deputați fiind absenți.
Monarhia
habsburgică, la sfârșitul războiului, se clătina și ea din
temelii. Lupta popoarelor asuprite pentru libertate a luat avânt și
a fost încununată de succes în 1918. Încă de la 29 noiembrie
1917 a avut loc la Kiev o adunare, la care au participat 5000 de
delegați civili și militari, cehi, slovaci, sloveni, polonezi,
ucraineni, sârbi și români care au hotărât să continue
„războiul sfânt” pentru doborârea Austro-Ungariei și formarea
statelor naționale.
În
condițiile prăbușirii dublei monarhii, Partidul Național Român
și Partidul Social-Democrat din Transilvania au procedat la unirea
forțelor și la sincronizarea strategiilor în vederea luptei comune
pentru înfăptuirea aspirațiilor de eliberare și unitate
națională.
La
18 octombrie 1918, Al. Vaida-Voievod, unul dintre principalii
conducători ai P.N.R., a prezentat în parlamentul maghiar din
Budapesta Declarația
de autodeterminare a românilor din Transilvania
prin care se aducea la cunoștință lumii hotărârea Comitetului
Executiv al P.N.R. din Ardeal și Ungaria, „de a îndeplini
dorințele de veacuri ale poporului român la deplina libertate
națională”. La 30 octombrie 1918, la Budapesta ia ființă
Consiliul
Național Român,
unicul organ politic al românilor din Transilvania.
La
24 aprilie/7 mai 1918 la București, în Palatul Cotroceni, a fost
semnată pacea între România și Puterile Centrale, cu un caracter
înrobitor pe toate planurile pentru România. Însă pacea nu a fost
ratificată de regele Ferdinand I, iar puterile Antantei au apreciat
că nu o recunosc. Ea a devenit simplu capitol de istorie, în toamna
anului 1918 Puterile Centrale fiind învinse. Apropierea armatelor
anglo-franceze de Dunăre a impus măsuri hotărâte din partea
României. La 27 octombrie/9 noiembrie 1918 guvernul român a adresat
un ultimatum feldmareșalului Makensen, comandatul trupelor de
ocupație, prin care i se cerea retragerea armatei sale de pe
teritoriul statului român. La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, armata
română a fost mobilizată pentru a doua oară.
Reintrarea
României în război de partea Antantei, împotriva Puterilor
Centrale, a dat un puternic imbold și o nouă perspectivă mișcării
pentru unitatea națională din Transilvania și Bucovina.
Pe
baza unei hotărâri comune ale celor două partide românești din
Transilvania, la începutul lunii noiembrie, sediul Consiliului
Național Român de la Budapesta s-a mutat la Arad iar noua denumire
era Consiliul
Național Central.
Acest organism politic și-a asumat conducerea nemijlocită a
destinelor națiunii române din Transilvania pentru îndeplinirea
idealurilor sale de eliberare și unitate naționale, fructificând
condițiile favorabile ivite pe plan național și internațional. În
toate județele și localitățile Transilvaniei s-au organizat
consilii naționale române după modelul Consiliului Național Român
Central. Ele și-au asumat rolul de organe politice naționale
locale, exprimând voința de unitate națională a întregii
populații românești din Transilvania, în condițiile în care
monarhia austro-ungară se prăbușise. De asemenea, în cursul lunii
noiembrie s-au format gărzile naționale – scutul de apărare a
cuceririlor revoluționare și de aplicare a hotărârilor C.N.R.C.
La
10 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central a înaintat
Consiliului Național Maghiar, un Ultimatum, aducându-i la
cunoștință că, în virtutea „dreptului de liberă dispozițiune
a neamurilor, procedează la preluarea neîntârziată în
teritoriile locuite de români”. Ultimatumul semnat de Ștefan
Cicio-Pop, președintele C.N.R.C, acorda un termen de 3 zile pentru
răspuns.
În
aceeași zi, adresându-se puterilor Antantei , printr-un alt
Manifest,
ca răspuns la Manifestul împăratului Austriei, C.N.R.C. declara
separate de Austro-Ungaria părțile românești ale Transilvaniei,
Banatului, Crișanei, Maramureșului, Bihorului. În acest document
de o deosebită valoare istorică se sublinia expres că „aceste
teritorii formează acum cu România un stat unic, liber,
independent. Noi declarăm irevocabilă voința locuitorilor acestor
regiuni de a deveni și de a rămâne cetățeni
ai României Mari
și rugăm…să se ia act de această declarație”.
În
acest șuvoi revoluționar, românii din Bucovina au fost o „voce”
distinctă. Venise, pentru ei, „ora astrală” a unirii cu patria
mamă. La 11 octombrie 1918 a apărut gazeta „Glasul Bucovinei”,
editată de un grup de intelectuali în frunte cu Sextil Pușcariu,
care a devenit nucleul în jurul căruia s-au adunat toți cei care
au acționat pentru organizarea mișcării naționale a românilor
din Bucovina. S-a constituit mai întâi o Adunare Constituantă,
apoi au avut loc alegeri pentru Congresul general al Bucovinei,
organism democratic, larg reprezentativ. În ziua de 28 noiembrie,
Congresul general a votat în unanimitate „Unirea necondiționată
și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș,
Colacin și Nistru cu Regatul României”.
În
zilele următoare Congresului Bucovinei, care a pecetluit voința
românilor de aici de a se uni cu Țara, avea să fie hotărâtă și
soarta Transilvaniei. Tratativele de la Arad dintre delegația
C.N.R.C. și delegația Consiliului Național Maghiar s-au încheiat
fără succes, fiindcă delegația maghiară nu înțelegea să
renunțe la utopia Ungariei
Mari ,
la veleitățile sale hegemonice, de „națiune istorică”, ceea
ce va determina intensificarea activităților politice consacrate
pregătirii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, menită să
hotărască Unirea Transilvaniei cu România.
După
eșuarea tratativelor de la Arad și, după îndelungi discuții cu
I.I.C. Brătianu, primul ministru al României, s-a ajuns la
concluzia că se impunea convocarea neîntârziată a unei adunări
naționale românești la Alba
Iulia, care să
hotărască democratic, plebiscitar în legătură cu voința
neclintită a întregii națiuni privind Unirea
Transilvaniei cu România.
La 20 noiembrie 1918 a fost
dat publicității textul convocării Adunării de la Alba Iulia, în
care se sublinia hotărârea națiunii române din Transilvania și
Ungaria de a-și spune cuvântul asupra soartei sale.
Textul convocării stabilea
componența Adunării Naționale în următoarea structură: 1228 de
delegați în total, din care un număr de 600 aleși de
circumscripțiile electorale prin vot universal, restul fiind
delegați de drept care reprezentau confesiuni, instituții,
asociații, profesii etc. Alegerea delegațiilor la Marea Adunare de
la Alba Iulia se făcea pe circumscripții. După încheierea
votului, circumscripția electorală elibera celor aleși un mandat
scris numit Credențional
, cu care se
prezentau la Alba Iulia. Trebuie menționat, pentru respectarea
adevărului istoric, că au avut loc acțiuni de tip terorist
dirijate de forțele reacțiunii maghiare interne sprijinite chiar
de guvernanții de la Budapesta, care doreau cu orice preț să
împiedice bunul mers al pregătirilor pentru Marea Adunare a
românilor, prin intimidarea populației, acte la care forțele
românești vor fi nevoite să riposteze și să-și apere dreptul la
viață liberă.
Duminică 18 noiembrie/1
decembrie 1918 privirile românilor din toate provinciile libere sau
încă înstrăinate ale pământului românesc au fost îndreptate
spre vechea și mândra cetate a românismului – Alba Iulia.
Către ora 10:30 Adunarea a
fost deschisă și după verificarea mandatelor delegaților ea a
fost constituită sub președinția octogenarului lider P.N.R.,
Gheorghe Pop de Băsești. Sensul politic al adunării a fost lămurit
de Vasile Goldiș, „codificatorul doctrinei naționale” – cum
îl caracteriza istoricul Silviu Dragomir.
Ora 12:00 – ora astrală a
României – În prezența a peste 100.000 de participanți s-a dat
citire primului punct al Rezoluției Marelui Sfat Național compus
din 250 de membri:
„Adunarea națională
a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească,
adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în
ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor
români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România.
Adunarea națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al
națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș,
Tisa și Dunăre”.
Marea Adunare de la Alba Iulia
1 decembrie 1918
Sala Unirii
O fericită coincidență a
făcut ca exact în istorica zi de 1 decembrie 1918, când la Alba
Iulia se hotăra unirea Transilvaniei cu România, Bucureștiul să
trăiască un eveniment cu valoare de simbol pentru toți românii:
revenirea în capitala țării a regelui Ferdinand I și a reginei
Maria, după ce, în noiembrie 1916, fuseseră nevoiți să se
retragă la Iași.
În ziua de 2 decembrie 1918,
Marele Sfat Național a procedat la alegerea Consiliului Dirigent
care avea să exercite funcții de guvern al Transilvaniei în
perioada de tranziție, până la integrarea acesteia în viața
politică și social economică a României. În calitate de
președinte al acestui organism a fost ales Iuliu Maniu, patriot și
om politic cu mare experiență, ajutat de patru reprezentanți și
12 „resorturi”.
La 1/14 decembrie, la
București, delegația Consiliului Dirigent înmâna solemn
suveranului, scris pe pergament, actul Unirii. La 11/24 decembrie
1918, prin decretul-lege nr.3631 se consfințea reunirea ținuturilor
cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia cu
România. Un an mai târziu, la 29 decembrie 1919, într-o ședință
considerată „istorică”, Parlamentul României Mari avea să
ratifice în unanimitate și Legea asupra unirii Transilvaniei cu
România, ce va fi promulgată două zile mai târziu. Tratatul de
Pace de la Trianon din 4 iunie 1920 îi va da consacrarea
internațională.
Stema României Mari
Actele plebiscitare săvârșite
în cursul anului 1918 la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au
încheiat astfel, cu deplină izbândă, lupta consecventă,
multiseculară a românilor pentru libertate și unitate
național-statală. Hotărârile de unire, sancționate oficial de
șeful statului român, deschideau un capitol nou în istoria modernă
a României. Marea Unire fusese înfăptuită, dar ea trebuia de acum
înainte consolidată și apărată în fața forțelor potrivnice.
În ÎNALTUL ORDIN DE ZI dat
cu ocazia Noului An 1919, regele Ferdinand I ținea să sublinieze:
„Țara nu va uita nici
o clipă că vitejiei ostașului român i se datorește în cea mai
mare parte făurirea României de astăzi și de mâine”.
Regele Ferdinand I
„Întregitorul” (al doilea „restitutor Daciae”) și Regina
Maria
Suveranii României Mari
Col. (rtr.) dr. Ștefan
Ciobanu
