ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI !

1 Decembrie 1918 – Unirea Transilvaniei cu România

„Pe-al nostru steag e scris Unire,

Unire-n cuget și simțiri

Și sub măreața lui umbrire

Vom înfrunta orice loviri.”

(Ion Nenițescu – Pe-al nostru steag)

      De-alungul istoriei milenare a poporului român, dorința de unire s-a reflectat sub forma conștiinței originii comune a tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, în conștiința comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe același teritoriu istoric, în unitatea sa etnică.

       Ideea unității celor trei țări române a fost exprimată frecvent și hotărât în decursul secolelor, ceea ce pune în evidență cu pregnanță viabilitatea conștiinței sale naționale.

În evul mediu ideea conștiinței originii daco-romane și a latinității limbii a constituit o chintesență spirituală și existențială fiind prezentă la poporul român. Acest fenomen reprezintă temelia formării și dezvoltării conștiinței de sine, a personalității și identității sale inconfundabile.

       Tendințele expansioniste ale marilor imperii față de acest areal geografic a determinat în timp separarea locuitorilor vechii Dacii în trei unități statale, însă cu toate presiunile și greutățile inerente, legăturile economice, politice, culturale, juridice și religioase au continuat și, după împrejurări s-au accentuat.

        Momentul crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politice statale este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae” iar în conștiința europeană ca un desăvârșit strateg și abil diplomat.

       Marele act politic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai Viteazul în 1600, deși de scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești, fiind în măsură să deștepte în noi (românii – n.n.) simțământul datoriei ce avem de a păstra și de a mări pentru viitorime această prețioasă moștenire.

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia

       Primul unificator al românilor, Mihai Viteazul, „domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei”, prin actul său politic a schițat cadrul, spațiul teritorial-geografic în care se va realiza peste trei secole statul național unitar al românilor.

       Deși acest act politic de semnificație crucială a avut o durată efemeră, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii tuturor provinciilor românești a dobândit valoare simbolică și a continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie o permanență în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.

       Ideea unității naționale se manifestă cu deosebită pregnantă în conștința și manifestările maselor populare din cele trei țări române, în contextul revoluției de la 1848. Dezideratul: „Noi vrem să ne unim cu Țara” exprimat pe Câmpia Libertății de la Blaj, la 3/15 mai 1848, era expresia conștiinței de neam, a originii comune.

       Existența celor trei mari imperii limitrofe: habsburgic, țarist și otoman îi va determina pe conducătorii mișcării pentru unitate națională să adopte o anumită strategie și anume Unirea într-o primă etapă a Moldovei și Valahiei într-un singur stat independent și, într-o a doua etapă (când condițiile politice vor fi favorabile - n.n.) și a Transilvaniei. Unirea, în viziunea marelui om politic și istoric Mihail Kogălniceanu, reprezenta „cheia bolții fără care s-ar prăbuși tot edificiul național” iar cunoscutul revoluționar ardelean George Barițiu sublinia faptul că „tăria și puterea unui popor, baza sa politică de cumpănire, nădejdile sale, prezentul și viitorul său zac în unirea națională”.

       Deși revoluțiile de la 1848 au fost înăbușite, acțiunile în direcția făuririi statului național unitar sunt continuate cu aceeași hotărâre atât în țară, cât și în străinătate de către emigranții români. Conștiința necesității se manifestă, în continuare, cu o forță de nestăvilit la întreaga națiune română.

       Datorită stăruinței și străduinței neobosite a maselor populare din țară, a activității neobosite, de conștientizare a opiniei politice europene, desfășurate de cărturari peste hotare, problema Unirii Principatelor (o primă etapă –n.n.) a devenit, treptat, o problemă europeană. Dovadă este hotărârea Congresului de la Paris (18 – 30 martie 1856) de a consulta poporul român în privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene, în frunte cu Turcia, Anglia și Austria ignorând realitățile evidente au manifestat poziții antiunioniste, susținând că românii n-ar dori să formeze un singur stat. Celelalte puteri prezente la Congresul de la Paris și mai ales Franța și Sardinia, dar și Rusia și Prusia (toate acestea din anumite considerente politico-economice – n.n.) au sprijint cauza dreaptă a poporului român.

       Cu toate piedicile de tot felul, la 5/17 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la Iași a întreprins un mare act istoric alegând în unanimitate ca domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. Strălucită perspectivă istorică deschisă la Iași se va finaliza la 24 ianuarie 1859 când Adunarea Electivă de la București, în unanimitate, îl va alege pe Alexandru Ioan Cuza și ca domn al Țării Românești.

Alexandru Ioan Cuza domnitorul Principatelor Unite

        Unirea Principatelor în anul 1859 și recunoașterea acestui act politic în anii următori de către marile puteri europene (e drept după piedici și greutăți uneori parcă de netrecut –n.n.) și crearea statului modern România au constituit premisa determinată, pârghia de susținere a tuturor efortturilor națiunii române pentru dobândirea independenței din 1877 și înfăptuirea Marii Uniri din 1918.

În perioada de după Unirea Principatelor are loc o regrupare a forțelor politice, o reconsiderare a strategiilor și programelor mișcării de eliberare și unitate națională a românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia.

       Într-un Memorandum primit la scurt timp după actul unirii din 1859 de Alexandru Ioan Cuza, istoricul și patriotul transilvănean Al. Papiu Ilarian îi sublinia domnului Unirii necesitatea cooperării strânse, în toate domeniile, dintre românii transilvăneni și cei din vechea Românie, reflectând dorința arzătoare a ardelenilor de a se uni cu Principatele Române. „Românii din Transilvania în împrejurările de față – scria acesta – numai la Principate privesc, numai de aici așteaptă semnalul, numai de aici își văd scăparea”. De asemenea, releva și aspectul reciproc al situației, în sensul că „fără Transilvania nici Principatele nu au viitor, fiind constrânse la o existență precară și dubie”.

       Mihail Kogălniceanu declara în același sens, cu autoritate, în parlamentul țării, la 14/26 martie 1867, că Transilvania a făcut parte din trecutul poporului nostru din vechea Dacie, concluzionând, cu referire la dreptul românilor asupra Transilvaniei, că principiul naționalităților (dreptul ginților) este și el în favoarea poporului român, deoarece „Principatul Transilvaniei, ca și Banatul, sunt locuite în mare majoritate de către Români”.

       În procesul dezvoltării conștiinței unității naționale a poporului român, încă de la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, o contribuție remarcabilă au avut societățile cultural-patriotice de dincolo sau de dincoace de Carpați. Prima societate apărută pe terenul luptei naționale românești a fost „Astra” sibiană (1861), care prin organele sale de presă și mai ales prin revista „Transilvania” a fost cea care nu numai că a declanșat dar a și condus ampla mișcare de emancipare spirituală și politică a românilor.

       Revoluția burghezo-democratică din anii 1848-1849 a zguduit puternic temeliile imperiului multietnic austriac. Numeroasele încercări ale Curții de la Viena de a stăvili procesul de criză în care intrase imperiul, n-au dat rezultatele scontate. Contradicțiile naționale și sociale aveau să se acutizeze și agraveze în urma înfrângerii suferite de Austria în războiul cu Prusia din anul 1866. În această situație limită, Curtea de la Viena a încercat ieșirea printr-o nouă formulă politică: alianța dintre Austria și Ungaria cunoscută sub numele de Compromisul sau Acordul din 17 februarie 1867, în urma căruia Imperiul austriac își schimba numele în Austro-Ungaria. În 1868 parlamentul de la Budapesta (căci Transilvania fusese anexată la Ungaria în 1867 – n.n.) vota Legea naționalităților care recunoștea în Ungaria o singură națiune, națiunea maghiară. De altfel, unul dintre principalele directive ale compromisului autro-ungar a fost stăvilirea procesului de „afirmare tot mai viguroasă a poporului român și naționalităților asuprite din Austro-Ungaria”. Pactul dualist era în esență o alianță care a dus atât la intensificarea politicii de asuprire socială cât și a asupririi naționale, îndeosebi împotriva românilor populația cea mai numeroasă a Transilvaniei. Prin proclamarea dualismului austro-ungar, românii din Transilvania au pierdut tot ce apăraseră prin grele jertfe de sânge în anii revoluției din 1848, tot ce dobândiseră după 1848, în primul rând autonomia Transilvaniei, precum și hotărârile Dietei de la Sibiu din anii 1863-1864 prin care a fost recunoscută, egalitatea națiunii și a limbii române cu celelalte națiuni din Transilvania.

        În fața acestei accentuate și agresive politici antiromânești rolul polarizator și dinamizator, conducător al mișcării naționale l-au avut Partidul Național al Românilor din Banat și Transilvania, constituit la Timișoara, la 20 ianuarie 1869, precum și Partidul Național al Românilor din Transilvania, creat la Miercurea Sibiului, la 7 martie 1869.

       Cucerirea independenței de stat depline a României în urma războiului de la 1877-1878 a pătruns adânc în conștiința românilor aflați în afara țării libere și a germinat în rândul acestora variate forme de luptă și acțiune prin care se exprima dorința lor nestrămutată de a se uni cu Țara.

O contribuție remarcabilă la lupta împotriva deznaționalizării românilor, dusă de guvernele de la Budapesta, în perioada dualismului și-a adus-o Biserica ortodoxă română, conducătorii săi animați de adânci sentimente patriotice, cum au fost Andrei Șaguna, Miron Romanul, Ilie Miron Cristea (viitorul patriarh al României Mari – n.n.) etc.

       Începutul ultimului deceniu al secolului XIX marchează amplificarea și intensificarea luptei românilor din toate provinciile istorice pentru înfăptuirea idealului național. Un moment de referință îl constituie înființarea „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor”.

       În istoria luptelor românilor pentru afirmarea ființei și a idealurilor naționale un loc deosebit de important îl ocupă Memorandumul întocmit de Partidul Național din Transilvania, definitivat la 26 martie 1892 și înaintat în primăvara aceluiași an împăratului Frantz Ioseph al Austro-Ungariei. Memorandumul semnat de Ion Rațiu, președintele Partidului Național Român, Gheorghe Pop de Băsești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu și Septimiu Albini reprezenta un protest vehement împotriva dualismului, a politicii sale de oprimare națională, de nesocotire a drepturilor românilor, care alcătuiau populația cea mai numeroasă a Transilvaniei. Semnatarii, din rațiuni tactice nu ridicau problema despărțirii Transilvaniei de Imperiul austro-ungar, ci autonomia acestei provincii românești. Autorilor Memorandumului autoritățile maghiare le-au intentat un proces desfășurat la Cluj, în mai 1894, în urma căruia aceștia au fost condamnați, ceea ce a determinat proteste vehemente în Transilvania și în Regatul României și ecouri internaționale.

       După o mare zguduire – război, revoluție, cataclism natural etc. – se aduc mutații decisive în conștiința oamenilor. Societatea care evolua lent, cum curgerea lină a unui râu, se învolburează dintr-o dată, iese din matcă, devine de nerecunoscut.

       Primul război mondial (1914-1918) a fost o asemenea zguduire pentru Europa, inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914-1916) guvernul Brătianu a decis intrarea României în război alături de Antantă la 14/27 august 1916, care îi promitea satisfacerea dezideratelor naționale – revenirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei – la patria mamă.

       Această decizie a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români care socoteau că a venit timpul să-și realizeze cu arma în mână, idealul național. Dar după izbânzile din primele săptămâni, a urmat dezastrul de la Turtucaia (24 august/6 septembrie 1916) care a constituit un adevărat șoc pentru clasa politică românească și pentru o mare parte a populației. A venit apoi ocuparea Capitalei României, retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916-martie 1917, cu numeroase privațiuni și mai ales un număr incredibili de morți din cauza tifosului exantematic. Apoi, din nou cerul s-a luminat, au fost obținute victoriile de la Mărăști-Mărășești-Oituz din vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit, a sentimentului național.

       Retragerea Rusiei din război în noiembrie 1917 (în urma revoluției bolșevice - n.n.), a determinat România să pornească și ea pe calea armistițiului și a păcii separate cu Puterile Centrale. De astă dată, ostașii români doreau să se întoarcă acasă, să obțină cele promise de politicieni, în frunte cu regele Ferdinand I, și în primul rând pământ.

       Pe de altă parte, românii din teritoriile aflate sub dominație străină au trecut prin situații extrem de complicate. În timp ce românii din Transilvania, Banat și Bucovina au primit cu bucurie vestea intrării României în război în lupta împotriva Austro-Ungariei, sperând în unirea cât mai grabnică cu patria mamă, cei din Basarabia au fost nevoiți să constate că fuseseră abandonați de Regatul României care s-a aliat cu Rusia.

       Autoritățile maghiare și habsburgice au luat măsuri foarte dure împotriva românilor din teritoriile pe care le stăpâneau, iar retragerea armatei române a adus calvarul pentru multe familii din Transilvania, Banat și Bucovina. Raza de speranță din vara anului 1917 a fost de scurtă durată, iar încheierea armistițiului de la Focșani și apoi a păcii de la București (24 aprilie/7 mai 1918) păreau că le-au închis orice perspectivă de realizare a dezideratului național.

       Dar, parcă printr-un miracol al istoriei – anul 1918 - care pentru români, începuse sub cele mai negre auspicii – avea să devină anul unor mărețe împliniri, prin realizarea unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria mamă. În privința Unirii se impune a fi menționat că evenimentele din spațiul românesc s-au desfășurat într-o strânsă conexiune cu cele înregistrate la nivelul întregului continent. Primul semnal a fost dat de popoarele din Rusia, care în 1917-1918 s-au ridicat la luptă în numele dreptului la autodeterminare. Românii din Basarabia s-au integrat și ei în acest șuvoi, care nu mai putea fi stăvilit.

       La 24 ianuarie 1918, Sfatul țării de la Chișinău a decis independența Republicii Moldova (Basarabia) față de Rusia, iar la 27 martie, același Sfat al Țării, organismul politic legitim, reprezentativ și democratic ales al Basarabiei hotărăște unirea cu România. Hotărârea a fost adoptată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri, 13 deputați fiind absenți.

       Monarhia habsburgică, la sfârșitul războiului, se clătina și ea din temelii. Lupta popoarelor asuprite pentru libertate a luat avânt și a fost încununată de succes în 1918. Încă de la 29 noiembrie 1917 a avut loc la Kiev o adunare, la care au participat 5000 de delegați civili și militari, cehi, slovaci, sloveni, polonezi, ucraineni, sârbi și români care au hotărât să continue „războiul sfânt” pentru doborârea Austro-Ungariei și formarea statelor naționale.

       În condițiile prăbușirii dublei monarhii, Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat din Transilvania au procedat la unirea forțelor și la sincronizarea strategiilor în vederea luptei comune pentru înfăptuirea aspirațiilor de eliberare și unitate națională.

       La 18 octombrie 1918, Al. Vaida-Voievod, unul dintre principalii conducători ai P.N.R., a prezentat în parlamentul maghiar din Budapesta Declarația de autodeterminare a românilor din Transilvania prin care se aducea la cunoștință lumii hotărârea Comitetului Executiv al P.N.R. din Ardeal și Ungaria, „de a îndeplini dorințele de veacuri ale poporului român la deplina libertate națională”. La 30 octombrie 1918, la Budapesta ia ființă Consiliul Național Român, unicul organ politic al românilor din Transilvania.

       La 24 aprilie/7 mai 1918 la București, în Palatul Cotroceni, a fost semnată pacea între România și Puterile Centrale, cu un caracter înrobitor pe toate planurile pentru România. Însă pacea nu a fost ratificată de regele Ferdinand I, iar puterile Antantei au apreciat că nu o recunosc. Ea a devenit simplu capitol de istorie, în toamna anului 1918 Puterile Centrale fiind învinse. Apropierea armatelor anglo-franceze de Dunăre a impus măsuri hotărâte din partea României. La 27 octombrie/9 noiembrie 1918 guvernul român a adresat un ultimatum feldmareșalului Makensen, comandatul trupelor de ocupație, prin care i se cerea retragerea armatei sale de pe teritoriul statului român. La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, armata română a fost mobilizată pentru a doua oară.

       Reintrarea României în război de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale, a dat un puternic imbold și o nouă perspectivă mișcării pentru unitatea națională din Transilvania și Bucovina.

       Pe baza unei hotărâri comune ale celor două partide românești din Transilvania, la începutul lunii noiembrie, sediul Consiliului Național Român de la Budapesta s-a mutat la Arad iar noua denumire era Consiliul Național Central. Acest organism politic și-a asumat conducerea nemijlocită a destinelor națiunii române din Transilvania pentru îndeplinirea idealurilor sale de eliberare și unitate naționale, fructificând condițiile favorabile ivite pe plan național și internațional. În toate județele și localitățile Transilvaniei s-au organizat consilii naționale române după modelul Consiliului Național Român Central. Ele și-au asumat rolul de organe politice naționale locale, exprimând voința de unitate națională a întregii populații românești din Transilvania, în condițiile în care monarhia austro-ungară se prăbușise. De asemenea, în cursul lunii noiembrie s-au format gărzile naționale – scutul de apărare a cuceririlor revoluționare și de aplicare a hotărârilor C.N.R.C.

       La 10 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central a înaintat Consiliului Național Maghiar, un Ultimatum, aducându-i la cunoștință că, în virtutea „dreptului de liberă dispozițiune a neamurilor, procedează la preluarea neîntârziată în teritoriile locuite de români”. Ultimatumul semnat de Ștefan Cicio-Pop, președintele C.N.R.C, acorda un termen de 3 zile pentru răspuns.

       În aceeași zi, adresându-se puterilor Antantei , printr-un alt Manifest, ca răspuns la Manifestul împăratului Austriei, C.N.R.C. declara separate de Austro-Ungaria părțile românești ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului, Bihorului. În acest document de o deosebită valoare istorică se sublinia expres că „aceste teritorii formează acum cu România un stat unic, liber, independent. Noi declarăm irevocabilă voința locuitorilor acestor regiuni de a deveni și de a rămâne cetățeni ai României Mari și rugăm…să se ia act de această declarație”.

       În acest șuvoi revoluționar, românii din Bucovina au fost o „voce” distinctă. Venise, pentru ei, „ora astrală” a unirii cu patria mamă. La 11 octombrie 1918 a apărut gazeta „Glasul Bucovinei”, editată de un grup de intelectuali în frunte cu Sextil Pușcariu, care a devenit nucleul în jurul căruia s-au adunat toți cei care au acționat pentru organizarea mișcării naționale a românilor din Bucovina. S-a constituit mai întâi o Adunare Constituantă, apoi au avut loc alegeri pentru Congresul general al Bucovinei, organism democratic, larg reprezentativ. În ziua de 28 noiembrie, Congresul general a votat în unanimitate „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”.

       În zilele următoare Congresului Bucovinei, care a pecetluit voința românilor de aici de a se uni cu Țara, avea să fie hotărâtă și soarta Transilvaniei. Tratativele de la Arad dintre delegația C.N.R.C. și delegația Consiliului Național Maghiar s-au încheiat fără succes, fiindcă delegația maghiară nu înțelegea să renunțe la utopia Ungariei Mari , la veleitățile sale hegemonice, de „națiune istorică”, ceea ce va determina intensificarea activităților politice consacrate pregătirii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, menită să hotărască Unirea Transilvaniei cu România.

       După eșuarea tratativelor de la Arad și, după îndelungi discuții cu I.I.C. Brătianu, primul ministru al României, s-a ajuns la concluzia că se impunea convocarea neîntârziată a unei adunări naționale românești la Alba Iulia, care să hotărască democratic, plebiscitar în legătură cu voința neclintită a întregii națiuni privind Unirea Transilvaniei cu România.

La 20 noiembrie 1918 a fost dat publicității textul convocării Adunării de la Alba Iulia, în care se sublinia hotărârea națiunii române din Transilvania și Ungaria de a-și spune cuvântul asupra soartei sale.

Textul convocării stabilea componența Adunării Naționale în următoarea structură: 1228 de delegați în total, din care un număr de 600 aleși de circumscripțiile electorale prin vot universal, restul fiind delegați de drept care reprezentau confesiuni, instituții, asociații, profesii etc. Alegerea delegațiilor la Marea Adunare de la Alba Iulia se făcea pe circumscripții. După încheierea votului, circumscripția electorală elibera celor aleși un mandat scris numit Credențional , cu care se prezentau la Alba Iulia. Trebuie menționat, pentru respectarea adevărului istoric, că au avut loc acțiuni de tip terorist dirijate de forțele reacțiunii maghiare interne sprijinite chiar de guvernanții de la Budapesta, care doreau cu orice preț să împiedice bunul mers al pregătirilor pentru Marea Adunare a românilor, prin intimidarea populației, acte la care forțele românești vor fi nevoite să riposteze și să-și apere dreptul la viață liberă.

Duminică 18 noiembrie/1 decembrie 1918 privirile românilor din toate provinciile libere sau încă înstrăinate ale pământului românesc au fost îndreptate spre vechea și mândra cetate a românismului – Alba Iulia.

Către ora 10:30 Adunarea a fost deschisă și după verificarea mandatelor delegaților ea a fost constituită sub președinția octogenarului lider P.N.R., Gheorghe Pop de Băsești. Sensul politic al adunării a fost lămurit de Vasile Goldiș, „codificatorul doctrinei naționale” – cum îl caracteriza istoricul Silviu Dragomir.

Ora 12:00 – ora astrală a României – În prezența a peste 100.000 de participanți s-a dat citire primului punct al Rezoluției Marelui Sfat Național compus din 250 de membri:

„Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.

Marea Adunare de la Alba Iulia 1 decembrie 1918

Sala Unirii

O fericită coincidență a făcut ca exact în istorica zi de 1 decembrie 1918, când la Alba Iulia se hotăra unirea Transilvaniei cu România, Bucureștiul să trăiască un eveniment cu valoare de simbol pentru toți românii: revenirea în capitala țării a regelui Ferdinand I și a reginei Maria, după ce, în noiembrie 1916, fuseseră nevoiți să se retragă la Iași.

În ziua de 2 decembrie 1918, Marele Sfat Național a procedat la alegerea Consiliului Dirigent care avea să exercite funcții de guvern al Transilvaniei în perioada de tranziție, până la integrarea acesteia în viața politică și social economică a României. În calitate de președinte al acestui organism a fost ales Iuliu Maniu, patriot și om politic cu mare experiență, ajutat de patru reprezentanți și 12 „resorturi”.

La 1/14 decembrie, la București, delegația Consiliului Dirigent înmâna solemn suveranului, scris pe pergament, actul Unirii. La 11/24 decembrie 1918, prin decretul-lege nr.3631 se consfințea reunirea ținuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia cu România. Un an mai târziu, la 29 decembrie 1919, într-o ședință considerată „istorică”, Parlamentul României Mari avea să ratifice în unanimitate și Legea asupra unirii Transilvaniei cu România, ce va fi promulgată două zile mai târziu. Tratatul de Pace de la Trianon din 4 iunie 1920 îi va da consacrarea internațională.

Stema României Mari

Actele plebiscitare săvârșite în cursul anului 1918 la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au încheiat astfel, cu deplină izbândă, lupta consecventă, multiseculară a românilor pentru libertate și unitate național-statală. Hotărârile de unire, sancționate oficial de șeful statului român, deschideau un capitol nou în istoria modernă a României. Marea Unire fusese înfăptuită, dar ea trebuia de acum înainte consolidată și apărată în fața forțelor potrivnice.

În ÎNALTUL ORDIN DE ZI dat cu ocazia Noului An 1919, regele Ferdinand I ținea să sublinieze:

„Țara nu va uita nici o clipă că vitejiei ostașului român i se datorește în cea mai mare parte făurirea României de astăzi și de mâine”.

Regele Ferdinand I „Întregitorul” (al doilea „restitutor Daciae”) și Regina Maria

Suveranii României Mari

Col. (rtr.) dr. Ștefan Ciobanu