Ziua Unirii Basarabiei cu România
„De la Nistru pân’la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s’a,
Că nu mai poate străbate
De atâta străinătate.
Din Hotin și pân’la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin
..................................................
Ștefane, Măria Ta
Tu la Putna numai sta,
..................................................
Doar s’a’ndura Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău”
(Mihai Eminescu, Doina)
Ceea
ce, îndeobște, numim astăzi Basarabia, teritoriul dintre Prut și Nistru ce se
deschide spre Marea Neagră și se întinde, spre nord până dincolo de Hotin, nu
reprezintă decât marginea răsăriteană a spațiului în care au locuit triburile
geto-dace și în care, mai târziu, s-a format și s-a afirmat poporul român.
Tocmai de aceea istoria acestui pământ nu poate fi ruptă și tratată separat de
a celorlalte meleaguri românești.
Denumirea
de Basarabia a fost inventată din
considerente politico-strategice de către aceia care prin abuz și forță au sfârtecat
trupul Moldovei, ocupându-i teritoriile dintotdeauna românești, dintre Prut și
Nistru, cu scopul de a masca apartenența la Principatele române.
Cu
toate că denumirea a rămas acceptată până în zilele noastre pentru teritoriul
românesc cuprins între Prut, Dunărea de Jos, Marea Neagră și Nistru, ea are la
bază un fals săvârșit de răpitorii ei care, impunându-i noul nume, fără să-și
dea seama „au recunoscut esența ei
exclusiv românească”.
Ca
parte integrantă a spațiului geografic românesc, teritoriul dintre Carpați și
Nistru a parcurs aceleași etape istorice pe care le-a cunoscut întreaga istorie
a românilor din cele mai îndepărtate timpuri și până la începutul secolului al
XIX-lea când a fost cotropită de Rusia țaristă. Vestigiile arheologice descoperite
în spațiul geografic dintre Prut și Nistru probează și întăresc această
concluzie. Chiar un istoric rus Derjavin scria: „Timp de decenii întregi, o
rezistență deosebit de îndârjită față de cuceritorii romani au opus dacii care
ocupau teritoriul Transilvaniei, Valahiei, Moldovei și Basarabiei, până la
Marea Neagră și Nistru”.
Basarab
I, domnul Țării Românești, a reușit să-i alunge pe tătari din sudul Moldovei
până la Limanul Nistrului și a unit aceste teritorii cu Țara Românească.
Astfel, fâșia de teritoriu din Sudul Moldovei de-a lungul Dunării maritime și a
țărmului Mării Negre, până la Limanul Nistrului, a primit denumirea de
Basarabia – de la numele lui Basarab I, făuritorul statului centralizat de la
sud de Carpații Meridionali – Țara Românească. Limitarea sferei de influență a
tătarilor dincolo de Nistru, a făcut posibilă accelerarea în prima jumătate a
secolului al XIV-lea a procesului de organizare politico-statală a românilor dintre
Carpații Orientali și Nistru.
În
fața marilor pericole (Ungaria, Polonia) formațiunile politico-statale
românești dintre Carpații Orientali și Nistru s-au constituit într-un stat
feudal puternic – Moldova. Există suficiente dovezi încă de pe vremea lui
Bogdan I, că Moldova cuprindea teritoriile locuite de români la est de Carpații
Orientali până aproape de Nistru, iar urmașii săi i-au unit pe toți românii din
aceste spații până la izvoarele Ceremușului spre nord, malurile Nistrului la
est, până la Dunăre și Marea Neagră. Pentru consolidarea granițelor țării,
înțeleptul domn, Alexandru cel Bun, a durat puternice fortificații, îndeosebi
pe Nistru și la gurile Dunării și le-a consolidat pe cele existente (Țețina,
Hotinul, Tighina, Cetatea Albă etc.). Despre stăpânirea statornică a lui
Alexandru cel Bun la est de Prut vorbește și faptul că din cele 24 de ținuturi
ale Moldovei din această vreme un număr important se situau în spațiul dintre
Prut și Nistru, iar unele dintre ținuturile Moldovei acelor vremuri cuprindeau
teritorii atât la est, cât și la vest de Prut.
La
venirea pe tronul Moldovei a lui Ștefan cel Mare (1457-1504), deși țara era
foarte slăbită, ea continua să se găsească în granițele sale firești, mai puțin
cetățile Hotin și Chilia care au fost recuperate în anii 1462 și 1465. Cu toate
eforturile depuse în luptele cu turcii, Moldova lui Ștefan cel Mare a pierdut
două dintre cele mai importante cetăți ale sale – Chilia și Cetatea Albă
(1484). Domnul „Atletul lui Crist” nu s-a împăcat niciodată cu gândul pierderii
acestor cetăți. Până la sfârșitul vieții a tot încercat să le elibereze, dar
contextul extern nefavorabil l-a împiedicat mereu.
După
moartea marelui voievod s-au accentuat intervențiile politice și militare
străine, îndeosebi din partea Poloniei și Porții otomane și, chiar în aceste
condiții integritatea Moldovei s-a păstrat până la sfârșitul primei domnii a
lui Petru Rareș (1527-1538) când turcii au invadat Moldova și a fost nevoit să
părăsească tronul. Deși sultanul se obliga să recunoască individualitatea
statală a Moldovei și dreptul acesteia de-aș alege domnul, integritatea statală
a Moldovei a fost afectată prin ciuntirea teritoriului său. I-a fost smuls un
„ținut de mărimea unui sangeac”. Acest teritoriu cuprindea cetățile Tighina și
Ciubărciu împreună cu celelalte cetăți cucerite de turci în anul 1486 – Chilia
și Cetatea Albă. Întregul teritoriu a fost organizat la început în sangeacul
Cetatea Albă. Geografic a fost denumit Bugeac. În continuare, celelalte
teritorii de la est de Prut au rămas în componența Moldovei. Soarta românilor
din această parte a Moldovei a fost mai grea și adeseori mai primejduită
datorită atacurilor și incursiunilor de jaf repetate întreprinse de turcii și
tătarii din Bugeac. Încercări de eliberare a acestui teritoriu de sub
stăpânirea turco-tătară au fost întreprinse în timpul lui Ioan Vodă cel Cumplit
și Aron Vodă Tiranul, dar au fost sortite eșecului datorită superiorității
armatelor turco-tătare.
În
mai 1600, oștile lui Mihai Viteazul, primul domn al Unirii tuturor românilor,
au ajuns la est de Prut, urmărind forțele armate moldo-poloneze, împrăștiate
ale lui Ieremia Movilă, readucând Moldova alături de celelalte țări românești
surori.
Mai
târziu în vremea lui Vasile Lupu (1633-1654), teritoriul românesc dintre Prut
și Nistru a fost placa turnantă a colaborării dintre Moldova și Ucraina, mai
bine spus dintre Vasile Lupu și hatmanul Hmelnițki, cu care, de altfel, s-a și
încuscrit.
Și
pentru că Rusia a început să apară tot mai insistent în politica externă a
Moldovei (în 1654 Ucraina s-a unit cu Rusia), este foarte interesant de știut,
că la începutul secolului al XVIII-lea
această țară, prin cel care a inițiat marele proces de modernizare și
dezvoltare a ei – țarul Petru I – a încheiat cu Moldova unde era domn Dimitrie
Cantemir (1710 – 1711), la 13 aprilie 1711, tratatul de la Luck care prevedea:
„în cazul victoriei, restabilirea hotarelor Țării Românești Moldova pe Nistrul
inferior și Dunărea maritimă prin reunirea cu principatul est carpatic al
Bugeacului, respectiv a cazalelor Tighinei, Cetății Albe, Chiliei și
Ismailului, anexate de otomani în decursul ultimelor două secole (art. XII)”.
Deși
Rusia a fost învinsă în războiul din 1711 de către Turcia la Stănilești pe Prut,
ea a început să bată tot mai insistent la porțile Europei pe care uneori le-a
forțat categoric și brutal pentru a îndeplini „testamentul” lăsat de Petru I.
Ea a devenit treptat candidat, iar apoi titular în rândul marilor puteri
politico-militare ale Europei și chiar ale lumii, râvnind la ținuturile
românești și chiar ocupând o parte din ele.
După
1700, Țările române trebuiau să se teamă nu numai de turci, ci și de austriecii
intrați în Principatul Transilvaniei și mai cu seamă de ruși care deveneau
dușmanul de la răsărit cel mai de temut. Dacă tătarii năvăleau în goana cailor,
jefuiau, pârjoleau, ucideau și se retrăgeau în stepele lor, Rusia o mare putere
militară în ascensiune, acționa sistematic pentru lărgirea hotarelor imperiului
prin cucerirea de noi teritorii. Astfel, Țările române, la răscrucea a trei
imperii au devenit teatru a numeroase operații militare care le-au jefuit și
pustiit satele și târgurile, le-au ciopărțit teritoriile.
De
o importanță covârșitoare pentru evoluția ulterioară a românilor a fost
stabilirea, prin tratatul ruso-turc încheiat la Iași, la 9 ianuarie 1792, a
graniței Rusiei pe Nistru și ajungerea acesteia în contact direct cu spațiul
românesc asupra căruia își ațintiseră de multă vreme privirile hulpave. În
articolul 3 al amintitului tratat, se specifica: „...Nistrul va forma linia de
demarcație între Sublima Poartă și Imperiul Rusiei, astfel încât întreg
teritoriul care se află pe malul drept al Nistrului va fi restituit Sublimei
Porți și va rămâne pe veci sub stăpânirea absolută și incontestabilă;
dimpotrivă tot teritoriul care se află pe malul stâng al aceluiași fluviu va
rămâne sub stăpânirea absolută și incontestabilă a Imperiului rus”.
Apariția
Rusiei la granițele răsăritene ale Moldovei avea să schimbe în mod radical
poziția europeană a acesteia, cu atât mai mult, cu cât viața politică a Europei
dobândise o nouă motivație majoră prin așa-zisa problemă orientală, de la rezolvarea căreia Rusia nu putea fi
exclusă. Eforturile făcute de Rusia pentru rezolvarea acestei probleme au fost
cu atât mai mari, cu cât ea se găsea în spațiul geografic ce constituia
obiectul disputei „argumentându-și” pretențiile prin „puternice și importante”
corelații etnice și religioase pentru rezolvarea în favoarea sa a problemei orientale. În Peninsula
Balcanică, sub stăpânirea Imperiului otoman, se aflau slavii de sud, ortodocși
și ei ca și rușii. Aceștia trebuiau „salvați” din mâinile „păgânilor”.
Însă,
un eveniment grav a umbrit puternic lupta românilor pentru rezolvarea
dezideratelor lor de independență și unitate națională. Este vorba de războiul
ruso-turc început la 1806 și ale cărei acțiuni militare au afectat direct
situația în teritoriul Principatelor române, acestea fiind ocupate, când de
către turci, când de către ruși. Acest război s-a încheiat cu un dezastru
pentru Principatele române, teritoriul lor nu numai că a fost pârjolit și
pustiit timp de șase ani de către forțele beligerante, dar la sfârșitul
războiului, Moldova lui Ștefan cel Mare a plătit și cel mai greu tribut, fiind
obligată să suporte o nouă ciuntire teritorială după aceea din 1775, când
Bucovina voievodală a fost răpită de Imperiul habsburgic. Rusia i-a răpit teritoriul
dintre Prut și Nistru, încorporându-l în imperiul său sub numele de Basarabia.
Conflictul
ruso-turc s-a încheiat, în mod precipitat la 16/28 mai 1812, prin pacea de la
București. În articolul IV al tratatului de la București se stabilea granița
dintre Rusia și Moldova astfel: „Prutul, din punctul unde acest râu, pătrunde
în Moldova până la confluența lui cu Dunărea, apoi începând din acest loc,
malul stâng al acestuia din urmă fluviu până la Chilia și la vărsarea sa în
Marea Neagră, vor forma hotarul celor doua imperii”...Sublima Poartă renunță la
toate drepturile sale pe teritoriul situat pe malul stâng al Prutului și îl
cedează curții imperiale a Rusiei, împreună cu toate fortărețele, orașele și
locuințele care se găsesc acolo, precum și jumătate din râul Prut care formează
frontiera dintre cele două imperii”. Mai departe, în articolul V al tratatului
se consemna: „Maiestatea Sa împăratul întregii Rusii cedează și restituie
Sublimei Porți otomane partea din Moldova care este situată pe malul drept al
Prutului, precum și Marea și Mica Valahie cu toate fortărețele în starea lor
actuală, orașele, târgurile, satele, așezările de orice fel și tot ce cuprind
aceste provincii, împreună cu insulele de pe Dunăre”.
Anexarea
teritoriului românesc dintre Prut și Nistru era numai o parte infimă din
valoarea programului pe care Rusia și-l propusese să-l realizeze la Dunăre,
căci Dunărea era obiectivul etapei începute prin războiul declanșat în 1806
împotriva Turciei. Această acțiune se însera în vastul program expansionist pe
care Rusia l-a început în 1654, când „s-a unit” cu Ucraina lui Bogdan Hmelnițki
și l-a continuat, întinzându-și tentaculele spre toate punctele cardinale.
Deși
nu a dobândit întregul spațiu românesc extracarpatic așa cum și-a propus, Rusia
era totuși satisfăcută cu teritoriul dintre Prut și Nistru, căci aceasta
însemna un pas sigur spre Peninsula Balcanică; totodată îi oferea posibilitatea
să-și înfigă solid mâna în Dunărea maritimă, să emită pretenții de țară
europeană riverană la Dunăre care îi prelungeau pozițiile spre Strâmtori, spre
Balcanii locuiți de slavi și chiar spre centrul Europei.
După
ce soarta Basarabiei fusese hotărâtă, țarul Alexandru I s-a străduit și în
parte a reușit, să creeze aparența unei situații de continuitate administrativă
și economică, ceea ce s-a resimțit oarecum în atitudinea populației, atitudine
care în general s-a manifestat prin indiferență, posibilitatea unei opoziții
deschise față de noul stăpân fiind greu de presupus.
Din
ziua anexării la Rusia și până în 1917, Basarabia a fost administrată de un
administrator al Țarului, de fapt un guvernator general rus, cu altă situație
în stat și la Curtea imperială. El „avea puteri discreționare; de la el
purcedea și prin el se făcea totul în interesul statului rus” – subliniază
istoricul rus dr. Petre Cazacu în lucrarea sa Moldova dintre Prut și Nistru
1812 – 1918 apărută la Iași.
Un
fenomen care v-a crea neplăceri Curții imperiale de la Petersburg și mare
bătaie de cap lui Ciceagov, guvernatorul provinciei, a fost emigrarea în masă a
țăranilor din Basarabia spre Moldova, fenomen declanșat chiar în 1812, după ce
s-a aflat de încorporarea la adevărata administrație rusească a Basarabiei. De
asemenea, sub administrația acestuia, s-au făcut primele colonizări masive cu populație
de origine germană adusă din regiunea Varșoviei, colonizările cu această
populație, intensificându-se și în deceniile următoare , creându-se numeroase
așezări. Acestor coloniști li s-au acordat o serie de privilegii în detrimentul
localnicilor. Metodele și mijloacele folosite de stăpânirea rusească în
administrația Basarabiei și în asimilarea populației românești care la 1812 era
covârșitoare în provincie n-a reușit. Acest aspect este demonstrat de faptul că
populația Basarabiei a rămas românească după un secol de stăpânire rusească cu
toate colonizările de populații neromânești (găgăuți, bulgari, evrei, tătari,
ucraineni etc.) și deportările moldovenilor în Siberia. În ajunul revoluției
din 1917, deci după 105 ani de stăpânire rusească, populația românească
reprezenta 2/3 din locuitorii acestei părți de pământ românesc.
Multe
s-au rusificat în Basarabia în cei 105 ani de stăpânire imperială, dar
sufletul, cugetul, simțirea românească, apartenența la un neam latin n-au putut
fi rusificate. Această simțire, acest har ceresc i-a făcut pe românii
basarabeni să renască din propria lor cenușe, precum legendara pasăre Phoenix.
Toate
evenimentele politice și culturale mai importante care s-au petrecut în
Principatele Române au avut ecouri și în Basarabia, în pofida măsurilor foarte
severe de izolare prin puternicele cordoane de grăniceri înșirate pe Prut de
către stăpânirea rusească. Așa s-a întâmplat și la 1848, când armatele ruse
dislocate în Basarabia în vederea intervenției în Principate, n-au putut opri
complet știrile ce veneau aici de peste Prut, despre revoluția românilor.
Speranțele românilor basarabeni s-au risipit însă repede odată cu înfrângerea
revoluției din Moldova. Cu toate acestea în anii următori ele au renăscut,
îndeosebi în timpul războiului Crimeei, când din nou s-a putut trece mai ușor,
peste Prut. Evoluția evenimentelor în Principatele Române, declanșarea luptei
deschise pentru Unire, au făcut ca aceste speranțe să se amplifice viguros și
vertiginos în sufletele tuturor românilor basarabeni. Reîntoarcerea la trupul
Moldovei a celor trei județe (Cahul, Bolgrad și Ismail), după pacea de la Paris
(1856), frământările din jurul Uniriii Principatelor și apoi unirea însăși au
produs o vie agitație printre moldovenii dintre Prut și Nistru. În anii 1863 –
1864 autoritățile rusești prin organele lor informative constatau și confirmau
existența în Basarabia a unui adevărat partid al boierilor moldoveni care
întrețineau legături cu Iașul și Bucureștiul de unde primeau încurajări și
chiar ajutoare. Asemenea acțiuni desfășurate de patrioții români din Basarabia
au determinat autoritățile rusești să treacă la luarea unor măsuri radicale
pentru curmarea mișcării naționale românești de aici și pentru accelerarea
procesului de rusificare a provinciei (scoaterea limbii române din școli,
interzicerea limbii române în justiție și în toate instituțiile administrative
etc.)
Lupta
românilor din Basarabia pentru emancipare națională de sub stăpânirea tiranică
a Rusiei imperiale a cunoscut o nouă etapă la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului XX. Ea s-a integrat în lupta generală a popoarelor europene
încătușate în structurile anacronice ale imperiilor multinaționale și a căpătat
noi valențe odată cu criza politică și declanșarea primului război mondial.
Un
rol important pentru răspândirea ideilor naționale le-a avut apariția în anul
1906 la Chișinău, a primei gazete moldovenești Basarabia. În mișcarea națională a românilor din Basarabia s-au
conturat două curente. Primul era promovat de o grupare moderată, care se
străduia să prevină o mișcare radicală revoluționară. În concepția acesteia,
problemele și revendicările naționale ale românilor trebuiau să-și dobândească
rezolvarea exclusiv pe calea școlii și culturii naționale. A doua grupare a
mișcării naționale a românilor din Basarabia o formau radicalii, o forță
puternică, tânără care cerea înfăptuirea urgentă a unor măsuri mai profunde în
favoarea românilor. În această grupare intrau cu precădere tineri intelectuali,
studenți, preoți, învățători, în fruntea cărora se aflau: Ion Pelivan,
Pantelimon Halippa, Ion Inculeț, Dionisie Erhan, Alexei Mateevici etc.
În
mai 1906, la Soroca s-a desfășurat Congresul învățătorilor, care într-o
rezoluție adoptată cerea insistent organizarea învățământului în limba română,
în toată provincia. De asemenea, în anul 1907 au mai apărut în basarabia încă
două ziare: Moldoveanul și Viața Basarabiei.
În
anii care au urmat până la revoluția burghezo-democratică din februarie 1917,
represaliile și prigoana împotriva luptei naționale a românilor din Basarabia
au fost continuu escaladate, mulți patrioți români devenind victime. O parte
dintre aceștia s-au refugiat în România, unde idealul lor național a dobândit
noi valențe, iar alții au fost deportați în Siberia.
La
declanșarea primului război mondial, românii din Basarabia erau puși în
situația tragică de a se găsi în tabere vrăjmașe, cel puțin cu o parte a
fraților lor – românii din ținuturile românești încorporate Imperiului
austro-ungar.
În
perioada 1914-1916, atâta timp cât România a rămas în neutralitate, ceea ce
convenea foarte mult Rusiei, rușii au luat toate măsurile pentru a compromite
România cât mai mult în ochii basarabenilor și a-i face pe aceștia să se teamă
de o eventuală intervenție românească în Basarabia.
Desfășurarea
conflagrației mondiale, intrarea României în război la 15 august 1916, au
determinat mutații importante în modul de gândire și acțiune pentru emanciparea
națională a românilor basarabeni.
Existența
pe teritoriul Basarabiei a unui număr mare de prizonieri români din
Transilvania, foști militari în armata austro-ungară, contactele dintre românii
basarabeni, militari în armata țaristă dislocată pe teritoriul României și
militarii din armata română sau chiar cu o parte a populației, au permis un
amplu schimb de idei și împărtășiri de sentimente care au facilitat o mai bună
înțelegere a problemei naționale a românilor aflați sub stăpânire străină. S-a
conturat tot mai clar idealul de luptă al românilor pentru eliberarea națională
de sub acoperirea imperiilor vecine și apoi pentru unitatea națională a tuturor
românilor.
La
sfârșitul lunii martie 1917 a luat ființă la Chișinău o societate națională,
care a stat la baza constituirii Partidului
Național Moldovenesc, care în aprilie și-a făcut cunoscute în presă
obiectivele și principiile de acțiune. De asemenea, la 18 aprilie 1917, la
Odessa s-a organizat un mare miting al militarilor români basarabeni din
garnizoană, la care au participat 10.000 de oameni.
Printre hotărârile adoptate la acest
miting, la loc de cinste a stat aceea ca românii să dobândească „dreptul de a
trăi slobod spre binele neamului lor” și ca țara Basarabiei să nu se mai
ocârmuiască ca o țară supusă, ci ca o țară slobodă (liberă – n.n.). S-a hotărât
constituirea unor formațiuni militare-cohorte-care să meargă în Basarabia
pentru apărarea drepturilor naționale ale românilor. Pe teritoriul Basarabiei,
activitatea de creare a unor comitete militare ale românilor și a cohortelor
era foarte mult îngreunată și uneori, împiedicată de numeroase „comitete
revoluționare”. ale militarilor ruși. Treptat însă, pe măsura angajării în
lupta națională și a altor categorii sociale (preoți, învățători, țărani etc.)
activitatea comitetelor ostășești s-a amplificat și încă din aprilie 1917,
Chișinăul a devenit centrul principal al organizării și conducerii întregii
activități naționale a românilor basarabeni.
La
Chișinău exista însă un comitet executiv al soldaților și muncitorilor,
alcătuit aproape în exclusivitate din ruși (bolșevici – n.n.), care se opuneau
cu înverșunare tuturor revendicărilor românilor, mai ales dacă acestea erau de
esență națională. Opoziția acestuia a fost învinsă pe măsură ce Partidul
Național Moldovenesc a dobândit noi aderenți și pe măsură ce acesta, împreună
cu comitetul militarilor, au creat și dezvoltat în întreaga Basarabie, cohorte
moldovenești. Spre aceiași idee – autonomia Basarabiei – se vor desfășura și
alte manifestări cum ar fi: adunarea preoților basarabeni, congresul învățătorilor
din întreaga Basarabie etc.
La
23 iunie 1917, la Chișinău s-a constituit Comitetul
Central Ostășesc Român, care s-a încadrat de la început în nota de conduită
a Partidului Național Moldovenesc.
În
fața provocărilor rusești, acționând în virtutea Partidului Național
Moldovenesc și asumându-și o misiune deosebit de dificilă, Comitetul Central
Ostășesc Român a hotărât, la 24 septembrie 1917, să treacă la formarea unei
armate naționale a Basarabiei, dat fiind faptul că acele cohorte, constituite inițial
nu erau nici suficente și nici nu aveau forța necesară pentru a apăra țara de
primejdiile din ce în ce mai mari.
Pentru
eliminarea dualismului creat în conducerea mișcării naționale a românilor din
Basarabia, conducătorii celor două organisme, Partidul Național Moldovenesc și
Comitetul Central Ostășesc Român s-au orientat spre crearea unui organism unic Sfatul Țării , ca organism legislativ, prin care să se
rezolve toate problemele conducerii politice, administrative, economice și
militare ale țării. În rezoluția Congresului
General Ostășesc desfășurat la 27 septembrie 1917, se prevedea în mod
expres autonomia Basarabiei. De asemenea, s-a hotărât constituirea Sfatului
Țării compus din 120 de deputați, reprezentând toate naționalitățile, în raport
cu procentajul deținut de acestea în totalul populației: 84 locuri (70%) pentru
români și 36 locuri (30%) pentru celelalte naționalități. Toate organele
administrative ale Basarabiei urmau să se subordoneze acestuia. S-a mai
stabilit ca 44 dintre deputații români să fie desemnați de către congres,
hotărâre care a fost dusă la îndeplinire. De asemenea, exista prevederea
repartizării în Sfatul Țării a 10 locuri (peste cele 120) pentru moldovenii
aflați peste Nistru.
La
21 noiembrie 1917, la Chișinău, a avut loc solemnitatea deschiderii lucrărilor
Sfatului Țării, fiind ales și președintele acestuia – Ion Inculeț. Acest
organism a intrat în sesiune permanentă și a început dezbaterea celor mai
urgente probleme, de rezolvarea cărora depindea restabilirea liniștii în țară
și înfăptuirea năzuințelor de libertate ale poporului. La 2 decembrie 1917 a
fost proclamată Republica Democratică
Moldovenească. Conform declarației, ea se păstra în continuare în cadrul
Republicii Federative Ruse, ceea ce exprima nevoia încă de prudență față de
uriașul imperiu, care rămânea în continuare destul de puternic, dar și de
neputința poporului român basarabean de a-și rezerva, deocamdată „privilegii”
unei independențe totale. În cadrul Republicii Democratice Moldovenești,
organul suprem conducător rămânea Sfatul Țării până la convocarea unei adunări
constituante, iar organul executiv suprem era Sfatul Directorilor generali
(guvernul) care s-a constituit la 7 decembrie 1917 sub președinția lui P.Erhan.
Având
în vedere ascensiunea continuă a dezordinilor, jafurilor și crimelor săvârșite
de bandele de dezertori ruși în Basarabia și cum din partea autorităților
rusești nu se putea spera la niciun fel de sprijin, conducerea Republicii
Democratice Moldovenești a trebuit să se apeleze la singurele forțe
politico-militare care-i puteau asigura protecția și liniștea – guvernul și
armata română.
Mișcările
ample ale trupelor ruse scăpate de sub control, acțiunile bolșevice în
Basarabia și în special a „Frontotdelului” (Secția Front) – urmăreau să înlăture
organele legal și democratic constituite ale Basarabiei.
Prin
retragerea lor din România, forțele ruse vizate s-au constituit în spațiul Prut
și Nistru. Prezența și acțiunile lor generau un dublu pericol – impunerea prin
forță a unui sistem politic contrar voinței populației de aici și distrugerea
sistemului logistic al armatei române, ce era dislocat în această regiune.
Cu
toate că însuși situația țării era deosebit de gravă, guvernul român a hotărât
la 17 ianuarie 1918 să acorde ajutorul militar solicitat, ceea ce a determinat
conducerea bolșevică de la Petrograd să ia o serie de măsuri aspre asupra
personalului diplomatic și consular al misiunii militare române care a fost
arestat și închis. Numai protestul energic și unanim al misiunilor diplomatice
acreditate la Petersburg l-a determinat pe Lenin să ordone punerea în libertate
a personalului român.
Pentru
punerea în aplicare a hotărârii adoptate de guvern, Marele Cartier General
român a încredințat Corpului 6 armată misiunea „să respingă peste Nistru
bandele ruse care ar fi ncercat să treacă în Basarabia fără ordinul
comandantului rus al frontului și deci cu intenția de a jefui sau ataca trupele
noastre; să asigure ordinea și regulata circulație pe calea ferată; să se facă
ordine în tot ținutul Basarabiei, punându-se viața și avutul locuitorilor la
adăpostul jafurilor și crimelor”.
În
seara zilei de 16/25 ianuarie 1918, brigăzile 21 și 22 din Divizia 11
infanterie comandată de generalul Ernest Broșteanu au intrat, prin puncte
diferite în Chișinău, fiind primite entuziast de populație. Vestea apropierii
și intrării trupelor române în Chișinău a produs mari nemulțumiri la
Petersburg. Consiliul Comisarilor Poporului în frunte cu Lenin a hotărât
ruperea relațiilor diplomatice cu România, expulzarea reprezentanților
guvernului român și mai mult, „fondul de aur” (Tezaurul României care se găsea
la Moscova) este declarat intangibil (confiscat – n.n.) pentru oligarhia
română, guvernul sovietic „asumându-și răspunderea pentru a conserva acest fond
și de a-l remite în mâinile poporului român”.
Prin
acțiunile sale militare conjugate, armata română a reușit să restabilească
ordinea și liniștea populației dintre Prut și Nistru, iar autoritățile centrale
și locale ale Republicii Democratice Moldovenești au putut organiza și conduce
reluarea activităților politice, economice și culturale, a spiritului național
în rândul populației.
La
27 februarie/10 martie 1918 o comisie compusă din Ion Inculeț, președintele
republicii și dr. Daniel Ciugureanu, șeful guvernului au venit la Iași pentru a
mulțumi regelui Ferdinand și guvernului român pentru ajutorul militar acordat
și a discuta problema unirii Basarabiei cu România.
În
aceste condiții, activitatea populației din acest colț de pământ românesc s-a
amplificat considerabil, la aceasta raliindu-se în integralitate intelectualitatea de pe ambele maluri ale
Prutului, remarcându-se în acest sens activitatea lui Constantin Stere, Pan
Halippa, Anton Crihan, Ion Pelivan, Onifor Ghibu etc. Împlinirea acestui act și
deziderat nu mai putea fi oprită de nici o forță.
La
27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău, organismul politic
legitim, reprezentativ și democratic ales al Republicii Democratice
Moldovenești hotărăște Unirea cu România.
Hotărârea a fost adoptată cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri,
13 deputați fiind absenți. Unirea s-a făcut cu anumite condiții, ele asigurând
autonomia provincială a Basarabiei. Faptul că în Sfatul Țării au existat voturi
împotrivă, iar Unirea a fost votată cu unele condiții demonstrează caracterul
liber, democratic al deciziei populației din Basarabia. Ulterior o delegație
basarabeană s-a deplasat la Iași unde a prezentat regelui și guvernului român Actul Unirii. La 9/27 aprilie 1918,
regele Ferdinand I Întregitorul a semnat Decretul regal nr.842 de promulgare a
actului unirii Basarabiei cu România.
Un
moment de cea mai mare importanță l-a reprezentat hotărârea Sfatului Țării din
27 septembrie 1918 de a renunța la condiția „autonomiei provinciale” a
Basarabiei în cadrul statului român. Sfatul Țării declara în ședința sa din
data mai sus menționată „Unirea
necondiționată cu România mamă”. Acest organism a fost ulterior desfințat,
iar toate problemele economice, politice, juridice, militare și culturale ale
Basarabiei trecând sub jurisdicția autorităților statului român.
Unirea
Basarabiei cu România a generat o imensă satisfacție în rândul opiniei publice
românești, în condițiile în care sudul României și Dobrogea erau sub ocupație
austro-germană-turco-bulgară.
Armata
română solicitată de guvernul de la Chișinău nu s-a implicat în acțiunile
politice în curs de derulare dar evident prezența acesteia a stânjenit
libertatea de acțiune a trupelor și forțelor bolșevice, ostile înfăptuirii
idealurilor românilor dintre Prut și Nistru.
Rolul
armatei române în realizarea actului Unirii Basarabiei cu România a fost
elocvent sintetizat în vara anului 1918 de către Ion Inculeț, lider marcant al
mișcării unioniste basarabene: „Pentru
voi moldovenii, pentru mișcarea noastră națională, intrarea armatei în Chișinău
a fost un eveniment de primă importanță, decisiv. Elementele românești au
câștigat mai mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor”.
Unirea
Basarabiei cu România a fost hotărâtă la Chișinău prin voința liber exprimată
de românii din acest spațiu geografic prin intermediul Sfatului Țării –
organism politic ales democratic reprezentând populația românească majoritară
și celelalte etnii existente.
Aș
încheia această prezentare succintă a mărețului eveniment de la 27 martie 1918
amintind profesiunea de credință a unui mare istoric român din a doua jumătate
a secolului al XX-lea, Dumitru Prodan:
„Cred în refacerea României Mari. Suntem
cel mai mare popor din această zonă de răsărit. Ori credem, ori nu credem, noi
avem și virtuțile noastre militare. Nu ne temem. Noi am trecut de mult de 30 de
milioane. Dacă ne temem, suntem un popor laș, care nu merită viață în istorie”.
Colonel (rtg.) dr. Ștefan Ciobanu
