27 Martie 1918 ZIUA UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA

Ziua Unirii Basarabiei cu România

„De la Nistru pân’la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-s’a,

Că nu mai poate străbate

De atâta străinătate.

Din Hotin și pân’la Mare

Vin Muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o ațin

..................................................

Ștefane, Măria Ta

Tu la Putna numai sta,

..................................................

Doar s’a’ndura Dumnezeu

Ca să-ți mântui neamul tău”

(Mihai Eminescu, Doina)

            Ceea ce, îndeobște, numim astăzi Basarabia, teritoriul dintre Prut și Nistru ce se deschide spre Marea Neagră și se întinde, spre nord până dincolo de Hotin, nu reprezintă decât marginea răsăriteană a spațiului în care au locuit triburile geto-dace și în care, mai târziu, s-a format și s-a afirmat poporul român. Tocmai de aceea istoria acestui pământ nu poate fi ruptă și tratată separat de a celorlalte meleaguri românești.

            Denumirea de Basarabia a fost inventată din considerente politico-strategice de către aceia care prin abuz și forță au sfârtecat trupul Moldovei, ocupându-i teritoriile dintotdeauna românești, dintre Prut și Nistru, cu scopul de a masca apartenența la Principatele române.

            Cu toate că denumirea a rămas acceptată până în zilele noastre pentru teritoriul românesc cuprins între Prut, Dunărea de Jos, Marea Neagră și Nistru, ea are la bază un fals săvârșit de răpitorii ei care, impunându-i noul nume, fără să-și dea seama „au recunoscut esența ei exclusiv românească”.

            Ca parte integrantă a spațiului geografic românesc, teritoriul dintre Carpați și Nistru a parcurs aceleași etape istorice pe care le-a cunoscut întreaga istorie a românilor din cele mai îndepărtate timpuri și până la începutul secolului al XIX-lea când a fost cotropită de Rusia țaristă. Vestigiile arheologice descoperite în spațiul geografic dintre Prut și Nistru probează și întăresc această concluzie. Chiar un istoric rus Derjavin scria: „Timp de decenii întregi, o rezistență deosebit de îndârjită față de cuceritorii romani au opus dacii care ocupau teritoriul Transilvaniei, Valahiei, Moldovei și Basarabiei, până la Marea Neagră și Nistru”.

            Basarab I, domnul Țării Românești, a reușit să-i alunge pe tătari din sudul Moldovei până la Limanul Nistrului și a unit aceste teritorii cu Țara Românească. Astfel, fâșia de teritoriu din Sudul Moldovei de-a lungul Dunării maritime și a țărmului Mării Negre, până la Limanul Nistrului, a primit denumirea de Basarabia – de la numele lui Basarab I, făuritorul statului centralizat de la sud de Carpații Meridionali – Țara Românească. Limitarea sferei de influență a tătarilor dincolo de Nistru, a făcut posibilă accelerarea în prima jumătate a secolului al XIV-lea a procesului de organizare politico-statală a românilor dintre Carpații Orientali și Nistru.

            În fața marilor pericole (Ungaria, Polonia) formațiunile politico-statale românești dintre Carpații Orientali și Nistru s-au constituit într-un stat feudal puternic – Moldova. Există suficiente dovezi încă de pe vremea lui Bogdan I, că Moldova cuprindea teritoriile locuite de români la est de Carpații Orientali până aproape de Nistru, iar urmașii săi i-au unit pe toți românii din aceste spații până la izvoarele Ceremușului spre nord, malurile Nistrului la est, până la Dunăre și Marea Neagră. Pentru consolidarea granițelor țării, înțeleptul domn, Alexandru cel Bun, a durat puternice fortificații, îndeosebi pe Nistru și la gurile Dunării și le-a consolidat pe cele existente (Țețina, Hotinul, Tighina, Cetatea Albă etc.). Despre stăpânirea statornică a lui Alexandru cel Bun la est de Prut vorbește și faptul că din cele 24 de ținuturi ale Moldovei din această vreme un număr important se situau în spațiul dintre Prut și Nistru, iar unele dintre ținuturile Moldovei acelor vremuri cuprindeau teritorii atât la est, cât și la vest de Prut.

            La venirea pe tronul Moldovei a lui Ștefan cel Mare (1457-1504), deși țara era foarte slăbită, ea continua să se găsească în granițele sale firești, mai puțin cetățile Hotin și Chilia care au fost recuperate în anii 1462 și 1465. Cu toate eforturile depuse în luptele cu turcii, Moldova lui Ștefan cel Mare a pierdut două dintre cele mai importante cetăți ale sale – Chilia și Cetatea Albă (1484). Domnul „Atletul lui Crist” nu s-a împăcat niciodată cu gândul pierderii acestor cetăți. Până la sfârșitul vieții a tot încercat să le elibereze, dar contextul extern nefavorabil l-a împiedicat mereu.

            După moartea marelui voievod s-au accentuat intervențiile politice și militare străine, îndeosebi din partea Poloniei și Porții otomane și, chiar în aceste condiții integritatea Moldovei s-a păstrat până la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș (1527-1538) când turcii au invadat Moldova și a fost nevoit să părăsească tronul. Deși sultanul se obliga să recunoască individualitatea statală a Moldovei și dreptul acesteia de-aș alege domnul, integritatea statală a Moldovei a fost afectată prin ciuntirea teritoriului său. I-a fost smuls un „ținut de mărimea unui sangeac”. Acest teritoriu cuprindea cetățile Tighina și Ciubărciu împreună cu celelalte cetăți cucerite de turci în anul 1486 – Chilia și Cetatea Albă. Întregul teritoriu a fost organizat la început în sangeacul Cetatea Albă. Geografic a fost denumit Bugeac. În continuare, celelalte teritorii de la est de Prut au rămas în componența Moldovei. Soarta românilor din această parte a Moldovei a fost mai grea și adeseori mai primejduită datorită atacurilor și incursiunilor de jaf repetate întreprinse de turcii și tătarii din Bugeac. Încercări de eliberare a acestui teritoriu de sub stăpânirea turco-tătară au fost întreprinse în timpul lui Ioan Vodă cel Cumplit și Aron Vodă Tiranul, dar au fost sortite eșecului datorită superiorității armatelor turco-tătare.

            În mai 1600, oștile lui Mihai Viteazul, primul domn al Unirii tuturor românilor, au ajuns la est de Prut, urmărind forțele armate moldo-poloneze, împrăștiate ale lui Ieremia Movilă, readucând Moldova alături de celelalte țări românești surori.

            Mai târziu în vremea lui Vasile Lupu (1633-1654), teritoriul românesc dintre Prut și Nistru a fost placa turnantă a colaborării dintre Moldova și Ucraina, mai bine spus dintre Vasile Lupu și hatmanul Hmelnițki, cu care, de altfel, s-a și încuscrit.

            Și pentru că Rusia a început să apară tot mai insistent în politica externă a Moldovei (în 1654 Ucraina s-a unit cu Rusia), este foarte interesant de știut, că la începutul secolului  al XVIII-lea această țară, prin cel care a inițiat marele proces de modernizare și dezvoltare a ei – țarul Petru I – a încheiat cu Moldova unde era domn Dimitrie Cantemir (1710 – 1711), la 13 aprilie 1711, tratatul de la Luck care prevedea: „în cazul victoriei, restabilirea hotarelor Țării Românești Moldova pe Nistrul inferior și Dunărea maritimă prin reunirea cu principatul est carpatic al Bugeacului, respectiv a cazalelor Tighinei, Cetății Albe, Chiliei și Ismailului, anexate de otomani în decursul ultimelor două secole (art. XII)”.

            Deși Rusia a fost învinsă în războiul din 1711 de către Turcia la Stănilești pe Prut, ea a început să bată tot mai insistent la porțile Europei pe care uneori le-a forțat categoric și brutal pentru a îndeplini „testamentul” lăsat de Petru I. Ea a devenit treptat candidat, iar apoi titular în rândul marilor puteri politico-militare ale Europei și chiar ale lumii, râvnind la ținuturile românești și chiar ocupând o parte din ele.

            După 1700, Țările române trebuiau să se teamă nu numai de turci, ci și de austriecii intrați în Principatul Transilvaniei și mai cu seamă de ruși care deveneau dușmanul de la răsărit cel mai de temut. Dacă tătarii năvăleau în goana cailor, jefuiau, pârjoleau, ucideau și se retrăgeau în stepele lor, Rusia o mare putere militară în ascensiune, acționa sistematic pentru lărgirea hotarelor imperiului prin cucerirea de noi teritorii. Astfel, Țările române, la răscrucea a trei imperii au devenit teatru a numeroase operații militare care le-au jefuit și pustiit satele și târgurile, le-au ciopărțit teritoriile.

            De o importanță covârșitoare pentru evoluția ulterioară a românilor a fost stabilirea, prin tratatul ruso-turc încheiat la Iași, la 9 ianuarie 1792, a graniței Rusiei pe Nistru și ajungerea acesteia în contact direct cu spațiul românesc asupra căruia își ațintiseră de multă vreme privirile hulpave. În articolul 3 al amintitului tratat, se specifica: „...Nistrul va forma linia de demarcație între Sublima Poartă și Imperiul Rusiei, astfel încât întreg teritoriul care se află pe malul drept al Nistrului va fi restituit Sublimei Porți și va rămâne pe veci sub stăpânirea absolută și incontestabilă; dimpotrivă tot teritoriul care se află pe malul stâng al aceluiași fluviu va rămâne sub stăpânirea absolută și incontestabilă a Imperiului rus”.

            Apariția Rusiei la granițele răsăritene ale Moldovei avea să schimbe în mod radical poziția europeană a acesteia, cu atât mai mult, cu cât viața politică a Europei dobândise o nouă motivație majoră prin așa-zisa problemă orientală,  de la rezolvarea căreia Rusia nu putea fi exclusă. Eforturile făcute de Rusia pentru rezolvarea acestei probleme au fost cu atât mai mari, cu cât ea se găsea în spațiul geografic ce constituia obiectul disputei „argumentându-și” pretențiile prin „puternice și importante” corelații etnice și religioase pentru rezolvarea în favoarea sa a problemei orientale. În Peninsula Balcanică, sub stăpânirea Imperiului otoman, se aflau slavii de sud, ortodocși și ei ca și rușii. Aceștia trebuiau „salvați” din mâinile „păgânilor”.

            Însă, un eveniment grav a umbrit puternic lupta românilor pentru rezolvarea dezideratelor lor de independență și unitate națională. Este vorba de războiul ruso-turc început la 1806 și ale cărei acțiuni militare au afectat direct situația în teritoriul Principatelor române, acestea fiind ocupate, când de către turci, când de către ruși. Acest război s-a încheiat cu un dezastru pentru Principatele române, teritoriul lor nu numai că a fost pârjolit și pustiit timp de șase ani de către forțele beligerante, dar la sfârșitul războiului, Moldova lui Ștefan cel Mare a plătit și cel mai greu tribut, fiind obligată să suporte o nouă ciuntire teritorială după aceea din 1775, când Bucovina voievodală a fost răpită de Imperiul habsburgic. Rusia i-a răpit teritoriul dintre Prut și Nistru, încorporându-l în imperiul său sub numele de Basarabia.

            Conflictul ruso-turc s-a încheiat, în mod precipitat la 16/28 mai 1812, prin pacea de la București. În articolul IV al tratatului de la București se stabilea granița dintre Rusia și Moldova astfel: „Prutul, din punctul unde acest râu, pătrunde în Moldova până la confluența lui cu Dunărea, apoi începând din acest loc, malul stâng al acestuia din urmă fluviu până la Chilia și la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor doua imperii”...Sublima Poartă renunță la toate drepturile sale pe teritoriul situat pe malul stâng al Prutului și îl cedează curții imperiale a Rusiei, împreună cu toate fortărețele, orașele și locuințele care se găsesc acolo, precum și jumătate din râul Prut care formează frontiera dintre cele două imperii”. Mai departe, în articolul V al tratatului se consemna: „Maiestatea Sa împăratul întregii Rusii cedează și restituie Sublimei Porți otomane partea din Moldova care este situată pe malul drept al Prutului, precum și Marea și Mica Valahie cu toate fortărețele în starea lor actuală, orașele, târgurile, satele, așezările de orice fel și tot ce cuprind aceste provincii, împreună cu insulele de pe Dunăre”.

            Anexarea teritoriului românesc dintre Prut și Nistru era numai o parte infimă din valoarea programului pe care Rusia și-l propusese să-l realizeze la Dunăre, căci Dunărea era obiectivul etapei începute prin războiul declanșat în 1806 împotriva Turciei. Această acțiune se însera în vastul program expansionist pe care Rusia l-a început în 1654, când „s-a unit” cu Ucraina lui Bogdan Hmelnițki și l-a continuat, întinzându-și tentaculele spre toate punctele cardinale.

            Deși nu a dobândit întregul spațiu românesc extracarpatic așa cum și-a propus, Rusia era totuși satisfăcută cu teritoriul dintre Prut și Nistru, căci aceasta însemna un pas sigur spre Peninsula Balcanică; totodată îi oferea posibilitatea să-și înfigă solid mâna în Dunărea maritimă, să emită pretenții de țară europeană riverană la Dunăre care îi prelungeau pozițiile spre Strâmtori, spre Balcanii locuiți de slavi și chiar spre centrul Europei.

            După ce soarta Basarabiei fusese hotărâtă, țarul Alexandru I s-a străduit și în parte a reușit, să creeze aparența unei situații de continuitate administrativă și economică, ceea ce s-a resimțit oarecum în atitudinea populației, atitudine care în general s-a manifestat prin indiferență, posibilitatea unei opoziții deschise față de noul stăpân fiind greu de presupus.

            Din ziua anexării la Rusia și până în 1917, Basarabia a fost administrată de un administrator al Țarului, de fapt un guvernator general rus, cu altă situație în stat și la Curtea imperială. El „avea puteri discreționare; de la el purcedea și prin el se făcea totul în interesul statului rus” – subliniază istoricul rus dr. Petre Cazacu în lucrarea sa Moldova dintre Prut și Nistru 1812 – 1918 apărută la Iași.

            Un fenomen care v-a crea neplăceri Curții imperiale de la Petersburg și mare bătaie de cap lui Ciceagov, guvernatorul provinciei, a fost emigrarea în masă a țăranilor din Basarabia spre Moldova, fenomen declanșat chiar în 1812, după ce s-a aflat de încorporarea la adevărata administrație rusească a Basarabiei. De asemenea, sub administrația acestuia, s-au făcut primele colonizări masive cu populație de origine germană adusă din regiunea Varșoviei, colonizările cu această populație, intensificându-se și în deceniile următoare , creându-se numeroase așezări. Acestor coloniști li s-au acordat o serie de privilegii în detrimentul localnicilor. Metodele și mijloacele folosite de stăpânirea rusească în administrația Basarabiei și în asimilarea populației românești care la 1812 era covârșitoare în provincie n-a reușit. Acest aspect este demonstrat de faptul că populația Basarabiei a rămas românească după un secol de stăpânire rusească cu toate colonizările de populații neromânești (găgăuți, bulgari, evrei, tătari, ucraineni etc.) și deportările moldovenilor în Siberia. În ajunul revoluției din 1917, deci după 105 ani de stăpânire rusească, populația românească reprezenta 2/3 din locuitorii acestei părți de pământ românesc.

            Multe s-au rusificat în Basarabia în cei 105 ani de stăpânire imperială, dar sufletul, cugetul, simțirea românească, apartenența la un neam latin n-au putut fi rusificate. Această simțire, acest har ceresc i-a făcut pe românii basarabeni să renască din propria lor cenușe, precum legendara pasăre Phoenix.

            Toate evenimentele politice și culturale mai importante care s-au petrecut în Principatele Române au avut ecouri și în Basarabia, în pofida măsurilor foarte severe de izolare prin puternicele cordoane de grăniceri înșirate pe Prut de către stăpânirea rusească. Așa s-a întâmplat și la 1848, când armatele ruse dislocate în Basarabia în vederea intervenției în Principate, n-au putut opri complet știrile ce veneau aici de peste Prut, despre revoluția românilor. Speranțele românilor basarabeni s-au risipit însă repede odată cu înfrângerea revoluției din Moldova. Cu toate acestea în anii următori ele au renăscut, îndeosebi în timpul războiului Crimeei, când din nou s-a putut trece mai ușor, peste Prut. Evoluția evenimentelor în Principatele Române, declanșarea luptei deschise pentru Unire, au făcut ca aceste speranțe să se amplifice viguros și vertiginos în sufletele tuturor românilor basarabeni. Reîntoarcerea la trupul Moldovei a celor trei județe (Cahul, Bolgrad și Ismail), după pacea de la Paris (1856), frământările din jurul Uniriii Principatelor și apoi unirea însăși au produs o vie agitație printre moldovenii dintre Prut și Nistru. În anii 1863 – 1864 autoritățile rusești prin organele lor informative constatau și confirmau existența în Basarabia a unui adevărat partid al boierilor moldoveni care întrețineau legături cu Iașul și Bucureștiul de unde primeau încurajări și chiar ajutoare. Asemenea acțiuni desfășurate de patrioții români din Basarabia au determinat autoritățile rusești să treacă la luarea unor măsuri radicale pentru curmarea mișcării naționale românești de aici și pentru accelerarea procesului de rusificare a provinciei (scoaterea limbii române din școli, interzicerea limbii române în justiție și în toate instituțiile administrative etc.)

            Lupta românilor din Basarabia pentru emancipare națională de sub stăpânirea tiranică a Rusiei imperiale a cunoscut o nouă etapă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Ea s-a integrat în lupta generală a popoarelor europene încătușate în structurile anacronice ale imperiilor multinaționale și a căpătat noi valențe odată cu criza politică și declanșarea primului război mondial.

            Un rol important pentru răspândirea ideilor naționale le-a avut apariția în anul 1906 la Chișinău, a primei gazete moldovenești Basarabia. În mișcarea națională a românilor din Basarabia s-au conturat două curente. Primul era promovat de o grupare moderată, care se străduia să prevină o mișcare radicală revoluționară. În concepția acesteia, problemele și revendicările naționale ale românilor trebuiau să-și dobândească rezolvarea exclusiv pe calea școlii și culturii naționale. A doua grupare a mișcării naționale a românilor din Basarabia o formau radicalii, o forță puternică, tânără care cerea înfăptuirea urgentă a unor măsuri mai profunde în favoarea românilor. În această grupare intrau cu precădere tineri intelectuali, studenți, preoți, învățători, în fruntea cărora se aflau: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Ion Inculeț, Dionisie Erhan, Alexei Mateevici etc.

            În mai 1906, la Soroca s-a desfășurat Congresul învățătorilor, care într-o rezoluție adoptată cerea insistent organizarea învățământului în limba română, în toată provincia. De asemenea, în anul 1907 au mai apărut în basarabia încă două ziare: Moldoveanul și Viața Basarabiei. 

            În anii care au urmat până la revoluția burghezo-democratică din februarie 1917, represaliile și prigoana împotriva luptei naționale a românilor din Basarabia au fost continuu escaladate, mulți patrioți români devenind victime. O parte dintre aceștia s-au refugiat în România, unde idealul lor național a dobândit noi valențe, iar alții au fost deportați în Siberia.

            La declanșarea primului război mondial, românii din Basarabia erau puși în situația tragică de a se găsi în tabere vrăjmașe, cel puțin cu o parte a fraților lor – românii din ținuturile românești încorporate Imperiului austro-ungar.

            În perioada 1914-1916, atâta timp cât România a rămas în neutralitate, ceea ce convenea foarte mult Rusiei, rușii au luat toate măsurile pentru a compromite România cât mai mult în ochii basarabenilor și a-i face pe aceștia să se teamă de o eventuală intervenție românească în Basarabia.

            Desfășurarea conflagrației mondiale, intrarea României în război la 15 august 1916, au determinat mutații importante în modul de gândire și acțiune pentru emanciparea națională a românilor basarabeni.

            Existența pe teritoriul Basarabiei a unui număr mare de prizonieri români din Transilvania, foști militari în armata austro-ungară, contactele dintre românii basarabeni, militari în armata țaristă dislocată pe teritoriul României și militarii din armata română sau chiar cu o parte a populației, au permis un amplu schimb de idei și împărtășiri de sentimente care au facilitat o mai bună înțelegere a problemei naționale a românilor aflați sub stăpânire străină. S-a conturat tot mai clar idealul de luptă al românilor pentru eliberarea națională de sub acoperirea imperiilor vecine și apoi pentru unitatea națională a tuturor românilor.

            La sfârșitul lunii martie 1917 a luat ființă la Chișinău o societate națională, care a stat la baza constituirii Partidului Național Moldovenesc, care în aprilie și-a făcut cunoscute în presă obiectivele și principiile de acțiune. De asemenea, la 18 aprilie 1917, la Odessa s-a organizat un mare miting al militarilor români basarabeni din garnizoană, la care au participat 10.000 de oameni.

Printre hotărârile adoptate la acest miting, la loc de cinste a stat aceea ca românii să dobândească „dreptul de a trăi slobod spre binele neamului lor” și ca țara Basarabiei să nu se mai ocârmuiască ca o țară supusă, ci ca o țară slobodă (liberă – n.n.). S-a hotărât constituirea unor formațiuni militare-cohorte-care să meargă în Basarabia pentru apărarea drepturilor naționale ale românilor. Pe teritoriul Basarabiei, activitatea de creare a unor comitete militare ale românilor și a cohortelor era foarte mult îngreunată și uneori, împiedicată de numeroase „comitete revoluționare”. ale militarilor ruși. Treptat însă, pe măsura angajării în lupta națională și a altor categorii sociale (preoți, învățători, țărani etc.) activitatea comitetelor ostășești s-a amplificat și încă din aprilie 1917, Chișinăul a devenit centrul principal al organizării și conducerii întregii activități naționale a românilor basarabeni.

            La Chișinău exista însă un comitet executiv al soldaților și muncitorilor, alcătuit aproape în exclusivitate din ruși (bolșevici – n.n.), care se opuneau cu înverșunare tuturor revendicărilor românilor, mai ales dacă acestea erau de esență națională. Opoziția acestuia a fost învinsă pe măsură ce Partidul Național Moldovenesc a dobândit noi aderenți și pe măsură ce acesta, împreună cu comitetul militarilor, au creat și dezvoltat în întreaga Basarabie, cohorte moldovenești. Spre aceiași idee – autonomia Basarabiei – se vor desfășura și alte manifestări cum ar fi: adunarea preoților basarabeni, congresul învățătorilor din întreaga Basarabie etc.

            La 23 iunie 1917, la Chișinău s-a constituit Comitetul Central Ostășesc Român, care s-a încadrat de la început în nota de conduită a Partidului Național Moldovenesc.

            În fața provocărilor rusești, acționând în virtutea Partidului Național Moldovenesc și asumându-și o misiune deosebit de dificilă, Comitetul Central Ostășesc Român a hotărât, la 24 septembrie 1917, să treacă la formarea unei armate naționale a Basarabiei, dat fiind faptul că acele cohorte, constituite inițial nu erau nici suficente și nici nu aveau forța necesară pentru a apăra țara de primejdiile din ce în ce mai mari.

            Pentru eliminarea dualismului creat în conducerea mișcării naționale a românilor din Basarabia, conducătorii celor două organisme, Partidul Național Moldovenesc și Comitetul Central Ostășesc Român s-au orientat spre crearea unui organism unic Sfatul Țării  , ca organism legislativ, prin care să se rezolve toate problemele conducerii politice, administrative, economice și militare ale țării. În rezoluția Congresului General Ostășesc desfășurat la 27 septembrie 1917, se prevedea în mod expres autonomia Basarabiei. De asemenea, s-a hotărât constituirea Sfatului Țării compus din 120 de deputați, reprezentând toate naționalitățile, în raport cu procentajul deținut de acestea în totalul populației: 84 locuri (70%) pentru români și 36 locuri (30%) pentru celelalte naționalități. Toate organele administrative ale Basarabiei urmau să se subordoneze acestuia. S-a mai stabilit ca 44 dintre deputații români să fie desemnați de către congres, hotărâre care a fost dusă la îndeplinire. De asemenea, exista prevederea repartizării în Sfatul Țării a 10 locuri (peste cele 120) pentru moldovenii aflați peste Nistru.

            La 21 noiembrie 1917, la Chișinău, a avut loc solemnitatea deschiderii lucrărilor Sfatului Țării, fiind ales și președintele acestuia – Ion Inculeț. Acest organism a intrat în sesiune permanentă și a început dezbaterea celor mai urgente probleme, de rezolvarea cărora depindea restabilirea liniștii în țară și înfăptuirea năzuințelor de libertate ale poporului. La 2 decembrie 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească. Conform declarației, ea se păstra în continuare în cadrul Republicii Federative Ruse, ceea ce exprima nevoia încă de prudență față de uriașul imperiu, care rămânea în continuare destul de puternic, dar și de neputința poporului român basarabean de a-și rezerva, deocamdată „privilegii” unei independențe totale. În cadrul Republicii Democratice Moldovenești, organul suprem conducător rămânea Sfatul Țării până la convocarea unei adunări constituante, iar organul executiv suprem era Sfatul Directorilor generali (guvernul) care s-a constituit la 7 decembrie 1917 sub președinția lui P.Erhan.

            Având în vedere ascensiunea continuă a dezordinilor, jafurilor și crimelor săvârșite de bandele de dezertori ruși în Basarabia și cum din partea autorităților rusești nu se putea spera la niciun fel de sprijin, conducerea Republicii Democratice Moldovenești a trebuit să se apeleze la singurele forțe politico-militare care-i puteau asigura protecția și liniștea – guvernul și armata română.

            Mișcările ample ale trupelor ruse scăpate de sub control, acțiunile bolșevice în Basarabia și în special a „Frontotdelului” (Secția Front) – urmăreau să înlăture organele legal și democratic constituite ale Basarabiei.

            Prin retragerea lor din România, forțele ruse vizate s-au constituit în spațiul Prut și Nistru. Prezența și acțiunile lor generau un dublu pericol – impunerea prin forță a unui sistem politic contrar voinței populației de aici și distrugerea sistemului logistic al armatei române, ce era dislocat în această regiune.

            Cu toate că însuși situația țării era deosebit de gravă, guvernul român a hotărât la 17 ianuarie 1918 să acorde ajutorul militar solicitat, ceea ce a determinat conducerea bolșevică de la Petrograd să ia o serie de măsuri aspre asupra personalului diplomatic și consular al misiunii militare române care a fost arestat și închis. Numai protestul energic și unanim al misiunilor diplomatice acreditate la Petersburg l-a determinat pe Lenin să ordone punerea în libertate a personalului român.

            Pentru punerea în aplicare a hotărârii adoptate de guvern, Marele Cartier General român a încredințat Corpului 6 armată misiunea „să respingă peste Nistru bandele ruse care ar fi ncercat să treacă în Basarabia fără ordinul comandantului rus al frontului și deci cu intenția de a jefui sau ataca trupele noastre; să asigure ordinea și regulata circulație pe calea ferată; să se facă ordine în tot ținutul Basarabiei, punându-se viața și avutul locuitorilor la adăpostul jafurilor și crimelor”.

            În seara zilei de 16/25 ianuarie 1918, brigăzile 21 și 22 din Divizia 11 infanterie comandată de generalul Ernest Broșteanu au intrat, prin puncte diferite în Chișinău, fiind primite entuziast de populație. Vestea apropierii și intrării trupelor române în Chișinău a produs mari nemulțumiri la Petersburg. Consiliul Comisarilor Poporului în frunte cu Lenin a hotărât ruperea relațiilor diplomatice cu România, expulzarea reprezentanților guvernului român și mai mult, „fondul de aur” (Tezaurul României care se găsea la Moscova) este declarat intangibil (confiscat – n.n.) pentru oligarhia română, guvernul sovietic „asumându-și răspunderea pentru a conserva acest fond și de a-l remite în mâinile poporului român”.

            Prin acțiunile sale militare conjugate, armata română a reușit să restabilească ordinea și liniștea populației dintre Prut și Nistru, iar autoritățile centrale și locale ale Republicii Democratice Moldovenești au putut organiza și conduce reluarea activităților politice, economice și culturale, a spiritului național în rândul populației.

            La 27 februarie/10 martie 1918 o comisie compusă din Ion Inculeț, președintele republicii și dr. Daniel Ciugureanu, șeful guvernului au venit la Iași pentru a mulțumi regelui Ferdinand și guvernului român pentru ajutorul militar acordat și a discuta problema unirii Basarabiei cu România.

            În aceste condiții, activitatea populației din acest colț de pământ românesc s-a amplificat considerabil, la aceasta raliindu-se în integralitate  intelectualitatea de pe ambele maluri ale Prutului, remarcându-se în acest sens activitatea lui Constantin Stere, Pan Halippa, Anton Crihan, Ion Pelivan, Onifor Ghibu etc. Împlinirea acestui act și deziderat nu mai putea fi oprită de nici o forță.

            La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău, organismul politic legitim, reprezentativ și democratic ales al Republicii Democratice Moldovenești hotărăște Unirea cu România. Hotărârea a fost adoptată cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri, 13 deputați fiind absenți. Unirea s-a făcut cu anumite condiții, ele asigurând autonomia provincială a Basarabiei. Faptul că în Sfatul Țării au existat voturi împotrivă, iar Unirea a fost votată cu unele condiții demonstrează caracterul liber, democratic al deciziei populației din Basarabia. Ulterior o delegație basarabeană s-a deplasat la Iași unde a prezentat regelui și guvernului român Actul Unirii. La 9/27 aprilie 1918, regele Ferdinand I Întregitorul a semnat Decretul regal nr.842 de promulgare a actului unirii Basarabiei cu România.

            Un moment de cea mai mare importanță l-a reprezentat hotărârea Sfatului Țării din 27 septembrie 1918 de a renunța la condiția „autonomiei provinciale” a Basarabiei în cadrul statului român. Sfatul Țării declara în ședința sa din data mai sus menționată „Unirea necondiționată cu România mamă”. Acest organism a fost ulterior desfințat, iar toate problemele economice, politice, juridice, militare și culturale ale Basarabiei trecând sub jurisdicția autorităților statului român.

            Unirea Basarabiei cu România a generat o imensă satisfacție în rândul opiniei publice românești, în condițiile în care sudul României și Dobrogea erau sub ocupație austro-germană-turco-bulgară.

            Armata română solicitată de guvernul de la Chișinău nu s-a implicat în acțiunile politice în curs de derulare dar evident prezența acesteia a stânjenit libertatea de acțiune a trupelor și forțelor bolșevice, ostile înfăptuirii idealurilor românilor dintre Prut și Nistru.

            Rolul armatei române în realizarea actului Unirii Basarabiei cu România a fost elocvent sintetizat în vara anului 1918 de către Ion Inculeț, lider marcant al mișcării unioniste basarabene: „Pentru voi moldovenii, pentru mișcarea noastră națională, intrarea armatei în Chișinău a fost un eveniment de primă importanță, decisiv. Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor”.

            Unirea Basarabiei cu România a fost hotărâtă la Chișinău prin voința liber exprimată de românii din acest spațiu geografic prin intermediul Sfatului Țării – organism politic ales democratic reprezentând populația românească majoritară și celelalte etnii existente.

            Aș încheia această prezentare succintă a mărețului eveniment de la 27 martie 1918 amintind profesiunea de credință a unui mare istoric român din a doua jumătate a secolului al XX-lea, Dumitru Prodan: „Cred în refacerea României Mari. Suntem cel mai mare popor din această zonă de răsărit. Ori credem, ori nu credem, noi avem și virtuțile noastre militare. Nu ne temem. Noi am trecut de mult de 30 de milioane. Dacă ne temem, suntem un popor laș, care nu merită viață în istorie”.

Colonel (rtg.) dr. Ștefan Ciobanu