„Presărați pe-a lor morminte
Ale laurilor foi,
Și pe sacrele morminte
Puneți lacrime și flori
Spre a fi mai dulce somnul
Fericiților eroi
Ridicați pe piramida
Nemuririi faima lor,
Scriți în cărțile de aur
Cântecul nemuritor!”
(Iuri Roșca – Dermidon, Imnul Eroilor)
Conflictul din 1939 –
1945 a fost, determinat, să zicem inevitabil, numai în măsura în care, pe de o
parte, s-au manifestat și au fost încurajate tendințele anexioniste ale
Germaniei, U.R.S.S., Italiei și Japoniei, pentru a cita doar marile puteri, iar
pe de altă parte, Marea Britanie, Franța și S.U.A. care s-au complăcut într-o
situație de splendidă indiferență, inițial, pentru ca mai apoi, la finele
anilor ‘30, pe măsura sporirii
agresivității statelor concurente, să promoveze față de acestea, o politică de
conciliere, neîntemeiată pe pregătiri militare corespunzătoare, ci mizând pe
îmbunarea agresorilor, a lui Hitler, în primul rând, ca și pe speranța ivirii
ori chiar a provocării unor divergențe între aceștia.
În pofida scenariilor
franceze și britanice, Hitler, Fuhrerul Germaniei, accedând ușor la rolul de
lider european, a beneficiat de situație și decis să evite un război pe două
fronturi, optând pentru aliatul cel mai puțin bănuit de cineva din afara
Germaniei – U.R.S.S. Pentru a se ajunge la pactul din 23 august 1939, îndeosebi
la faimosul său protocol secret, Fuhrerul de la Kremlin a pretins lui Hitler
importante concesii, în primul rând teritoriale, iar acestea au fost acceptate,
pe seama statelor independente din estul Europei, inclusiv România, cedate
integral sau pe porțiuni și fără ezitare în zona de influență a Moscovei.
Semnarea
Acordului Ribbentrop - Molotov, 23 august 1939
În analele trecutului
românesc, cu mare greutate se pot afla, perioade mai grave și mai primejdioase,
pline de consecințe incalculabile, decât acelea din vara și toamna anului 1940.
Ajunsă în plin proces de izolare politico-diplomatică pe plan internațional și,
ca atare, lipsită de orice sprijin prompt și eficient din afară, frământată de
puternice contradicții interne și, pe deasupra, pândită, din toate părțile, de
imense pericole, disputată și râvnită de unele dintre marile puteri europene
(în primul rând de către U.R.S.S. și Germania), România, precum în alte rânduri
Polonia de-a lungul ultimelor trei veacuri, a ajuns în postura unui pacient.
Harta
României Mari 1918
Asemenea acestuia,
România a fost pusă pe masa de operație și, în ciuda tuturor evidențelor
contrare, în ciuda tuturor protestelor și dezacordurilor, amputată fără nici un
fel de șovăire. În mai puțin de trei luni, România Mare, opera atâtor generații
și rămasă veșnic legată de memorabilul an 1918, s-a prăbușit, pierzând prin
voința învingătorilor de moment și ca efect direct al poftelor nesăbuite ale
imperialismelor vecine mari și mici – o treime din teritoriu și din populație,
mai precis aproximativ 100.000 km pătrați și 7 milioane de locuitori, în marea
lor majoritate români.
Începutul l-a făcut
U.R.S.S.. După consultări cu Berlinul și în spiritul pactului Hitler-Stalin din
23 august 1939, guvernul sovietic a prezentat Bucureștilor două note
ultimative, la 26 și 28 iunie 1940, pretinzând cedarea imediată a Basarabiei și
Nordului Bucovinei. România, complet izolată pe plan internațional, ca urmare a
erorilor din ultimele luni și a evoluțiilor neașteptate în desfășurarea
ostilităților, a presiunilor din toate părțile, a admis să cedeze. După o
replică destul de anemică, la primul ultimatum sovietic, la 28 iunie 1940
guvernul român a comunicat Moscovei că, pentru a evita un conflict armat, se
vedea silit să ia în considerație pretențiile U.R.S.S., dar a menționat în chip
precis că admitea evacuarea Basarabiei
și a nordului Bucovinei, ceea ce, evident nu era tot una cu cedarea lor prin acte în regulă.
Acțiunea agresivă a
U.R.S.S. a avut un efect catastrofal asupra României. Notele ultimative
sovietice nu numai că au inaugurat, ci, pur și simplu, au declanșat procesul
dezintegrării teritoriale a României Mari.
Odată satisfăcute
pretențiile Moscovei, cine mai putea, într-adevăr stăvili acțiunile
revizioniste ale Ungariei și Bulgariei, ambele încurajate de Germania, Italia
și U.R.S.S.? Guvernul de la București a fost silit, în consecință să inițieze
tratative cu Sofia și Budapesta. Tratativele cu Bulgaria în privința
Cadrilaterului (Dobrogea de Sud) s-au desfășurat la Craiova, iar cele cu
Ungaria la Turnu Severin. Acestea din urmă au eșuat însă în fața revendicărilor
exacerbate ale Ungariei horthyste în privința Transilvaniei, astfel că, în final,
Germania și Italia și-au asumat rolul de arbitrii, nesolicitat de nicio parte.
Miniștrii de externe ai Germaniei și, respectiv, Italiei, au convocat pe
reprezentanții Bucureștilor și Budapestei la Viena, unde, la 30 august 1940,
le-au impus semnarea unui document (arbitraj denumit în mod oficial, dar un
veritabil dictat) în virtutea căreia România era silită să transmită Ungarie partea de nord-vest a Transilvaniei,
însemnând 42.610 km pătrați și aproximativ 2,3 milioane de locuitori. Ulterior,
la 7 septembrie 1940, la Craiova, sub presiunea acelorași actori (Germania,
Italia și din umbră U.R.S.S.), România a cedat
Bulgariei Cadrilaterul (Dobrogea de Sud).
Harta
României după pierderile teritoriale din anul 1940
Acceptarea Dictatului de
la Viena,urmat la 31 august 1940 de un document semnat numai de Ribbentrop și
Ciano, prin care aceștia ofereau garanția Berlinului și Romei pentru păstrarea
integrității teritoriale a României mutilate, a marcat falimentul regimului
dictatorial instaurat de Carol al II-lea la 10 februarie 1938.
La 4 septembrie 1940,
generalul Ion Antonescu, fost șef al Marelui Stat Major și ministru al Apărării
Naționale care se bucura într-un fel de încrederea unei mari părți din corpul
ofițeresc, de „autoritate în armată” după cum notează Lucrețiu Pătrășcanu în
lucrarea sa Sub trei dictaturi, un adversar declarat al politicii falimentare
al lui Carol al II-lea a fost însărcinat de către acesta cu formarea unui nou
guvern. Rezervat la început, Ion Antonescu, în urma discuțiilor cu conducerile
P.N.Ț. și P.N.L., cu liderii legionari și al unor contacte cu Legația Germaniei
la București, va accepta oferta regală, solicitând cu această ocazie puteri
depline pentru conducerea statului.
În dimineața zilei de 6
septembrie, în urma scrisorii ultimative a generalului Antonescu, regele Carol
a abdicat în favoarea fiului său Mihai, acesta devenind regele României, a doua
oară după interludiul 1927-1930. Generalul Ion Antonescu a obținut fără
dificultate din partea tânărului monarh reconfirmarea deplinelor puteri în
calitatea de prim-ministru, pentru ca apoi să se autointituleze Conducător al
Statului Român.
La 14 septembrie 1940,
Ion Antonescu a proclamat România stat „național-legionar”, propunându-și să
realizeze, „o schimbare totală de front” a politicii interne și externe a
statului.
În politica externă,
reorientarea înfăptuită de regimul antonesciano-legionar din rațiuni strategice
de păstrare a teritoriului național a fost de totală și neîntârziată aliniere
la Axa fascistă. La 23 noiembrie 1940, România aderă la Pactul Tripartit
(Germania, Italia și Japonia). Cu această ocazie, generalul Antonescu obținuse
din partea lui Hitler asigurări în ceea ce privește rezolvarea programului său
în partea de est a țării și speranțe pentru reîntregirea totală a țării. „În
ceea ce privește frontiera de est – spunea generalul Antonescu în prima ședință
a Consiliului de Miniștri de după întoarcerea de la Berlin (26 noiembrie) –
este o problemă care se va rezolva pe plan european, în care România va interveni
atunci când situația va fi favorabilă și când va putea să acționeze odată cu ce
interesați deopotrivă în chestiunea slavă și bolșevică”. În privința Ardealului
venise convins că „istoria lumii nu se
va opri la anul 1940”.
Între
România și Germania nu s-a încheiat nici un tratat de alianță. Nici atunci și
nici mai târziu, după declanșarea operațiunii Barbarossa (22 iunie), Reichul
neprivind România decât „un participant
la lupte”.
La 22 iunie 1941,
România a intrat în războiul declanșat de Reichul german împotriva U.R.S.S., un
război de coaliție, pentru eliberarea Basarabiei și Nodului Bucovinei răpite de
sovietici în iunie 1940. Susținerea operațiunii „Barbarossa” a condus
nemijlocit la punerea României în stare de război cu Marile Puteri ale Națiunilor
Unite: U.R.S.S. (iunie 1941), Marea Britanie (decembrie 1941) și S.U.A.
(decembrie 1941 – iunie 1942).
Războiul României a
început într-un moment în care entuziasmul poporului a fost general, cu nimic
mai prejos decât cel manifestat în mai 1877 la proclamarea independenței
naționale ori în august 1916 la intrarea țării în operațiunea pentru eliberarea
Transilvaniei.
Prezența României pe
fronturile celui de-al doilea război mondial s-a extins pe durata a 1421 de
zile (22 iunie 1941 - 12 mai 1945) și a cunoscut mai multe etape distincte, în
funcție de zonele de operații, obiectivele strategice, forțele aliaților și
adversarilor etc. Distingem următoarele etape:
1. Campania din Est (22
iunie 1941 – 23 august 1944) în cursul căreia România aliată cu Germania
hitleristă și sateliții acesteia, a acționat pentru eliberarea Basarabiei și a
nordului Bucovinei, care a fost un război drept, just pentru eliberarea
teritoriilor românești samavolnic răpite de U.R.S.S., iar în continuare, și-a
trimis forțele departe în interiorul U.R.S.S., fapt care a pus-o în stare de
război cu toate puterile marcante ale Națiunilor Unite;
2. Campania desfășurată
între 23 august și 31 august 1944 purtată exclusiv pe teritoriul național
pentru lichidarea sau alungarea trupelor germane, devenite inamice în momentul
răsturnării regimului antonescian și al solicitării armistițiului cu Națiunile
Unite, în frunte cu U.R.S.S.;
3. Campania din Vest (1
septembrie 1944 – 12 mai 1945), în cursul căreia România, acționând de data
aceasta în tabăra Națiunilor Unite (dar fără a-i fi fost recunoscută calitatea
de cobeligerant, precum Italiei după 1943), s-a aflat în război declarat cu
Germania și ultimii săi aliați, iar trupele sale, combătând în cadrul și sub
conducerea unui Înalt comandament zonal al U.R.S.S., a acționat inițial pentru
alungarea trupelor germane și ungare din nordul Transilvaniei, deci din partea
teritoriului naționalrăpită prin Dictatul de la Viena din 1940 (1 septembrie –
25 octombrie 1944), după care s-a produs a doua „trecere a Nistrului” (desigur,
în mod figurativ - n.n.), mai precis trimiterea forțelor române în Vest în
urmărirea și zdrobirea unităților Wehrmachtului și a celor aliate lui din
Ungaria, Cehoslovacia și Austria de Nord.
Eșecurile înregistrate
de Wehrmacht în bătălia Moscovei și cea a Stalingradului, care au determinat
preluarea inițiativei strategice de către Armata Roșie, precedate de
constituirea la 1 ianuarie 1942 a Coaliției Națiunilor Unite, au confirmat
convingerea partidelor de opoziție (PNȚ și PNL) că România trebuie să se
desprindă de Germania cât mai repede și au clătinat credința mareșalului Ion
Antonescu că Wehrmachtul va câștiga războiul, determinându-l ca prin
colaboratorul său Mihai Antonescu să înceapă a căuta formule politice care să
împiedice antrenarea României în catastrofa ce amenința Reichul în cazul unei
înfrângeri militare.
Toate tratativele
inițiate de opoziția românească și Mihai Antonescu, ministrul de externe cu
reprezentanții Coaliției Națiunilor Unite în special Marea Britanie și SUA în
privința viitorului României au fost sortite eșecului, liderii Coaliției
Națiunilor Unite înțelegându-se aprioric asupra împărțirii sferelor de
influență postbelică, România fiind atribuită sferei de influență a
sovieticilor. De asemenea, ceea ce nu știau cei care inițiaseră asemenea
tratative era aspectul că, toți liderii aceleași coaliții hotărâseră că statele
satelite Germaniei naziste (cazul României) să capituleze necondiționat, dar
luând în calcul coaliția și nu o țară (sau țări) din cadrul acesteia.
Evoluția acțiunilor
politico-militare pe plan intern și internațional, implicarea în cadrul
acțiunilor preliminare de încheiere a armistițiului a regelui Mihai I –
comandantul suprem al armatei -, a mareșalului Ion Antonescu – conducătorul
statului -, a partidelor politice, precum și convingerea generală că România
trebuie să încheie armistițiul cu Națiunile Unite au fost câțiva dintre
factorii care au favorizat pregătirile politico-militare în vederea
„întoarcerii de front” la 23 august 1944.
Astfel, la 23 august
1944 are loc lovitura de palat în urma căreia mareșalul Ion Antonescu și
principalii membrii ai guvernului său au fost arestați din ordinul regelui
Mihai I, ceea ce a determinat, în mod firesc, schimbarea orientării politice a
României. În proclamația sa către țară radiodifuzată în seara zilei de 23
august 1944 la orele 22:35, regele Mihai I a declarat că România se situa în
tabăra Națiunilor Unite, retrăgându-se din războiul purtat alături de Axă și
solicita (fără a avea nicio asigurare câtuși decât formală din partea liderilor
acestei coaliții –n.n.) încheierea unui armistițiu. De asemenea, mai preciza
expres că, pentru eliberarea teritoriului național de sub ocupația trupelor
hitleriste și horthyste, România este decisă să lupte împreună „cu armele
aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii”.
În seara zilei de 23
august la orele 22:35 în urma radiodifuzării Proclamației regelui Mihai I către
țară, armata a aflat știrea despre ieșirea României „din alianța cu puterile Axei
și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite”. Rapiditatea cu care
armata a înțeles și a răspuns acestui comandament a fost apreciată cu un
eveniment unic în istoria celui de-al doilea război mondial. Atitudinea armatei
s-a datorat convingerii majorității acesteia că, în aceste momente dramatice
pentru țară, războiul dus alături de Germania nu mai avea sens.
La scurt timp după
arestarea mareșalului Ion Antonescu, comanda supremă a armatei a fost
încredințată generalului Gheorghe Mihail, numit șef al Marelui Stat Major și
delegat de regele Mihai I să conducă în numele său „operațiile tuturor forțelor
de uscat, aer și marină, până la stabilirea relațiilor de comandament în
cooperarea viitoare cu trupele Națiunilor Unite”. Prin ordinul nr.678563, șeful
Marelui Stat Major dispunea să înceteze „orice subordonare a comandamentelor și
unităților române față de comandamentele germane” și în același timp „orice act
de agresiune contra forțelor sovietice”. De asemenea, s-a luat în calcul și s-a
realizat în urma unei ample manevre de forțe și mijloace efectuată în zona de
est a țării regruparea marilor unități și unităților din armatele 3 și 4 române
în zona București, Ploiești, Târgoviște, de unde la sfârșitul lunii august și
începutul lunii septembrie 1944, importante forțe au fost deplasate la nord de
Carpații Meridionali, intrând direct în luptă împotriva trupelor hitleriste și
horthyste.
Cu toate tratativele
purtate cu partea germană în scopul evitării confruntării directe cu trupele
acesteia și a retragerii acestora de pe teritoriul național controlat de
autoritățile de la București și a câștigării de timp pentru consolidarea
dipozitivului de luptă al trupelor române, aceasta, la ordinul expres a lui
Hitler, a declanșat atacul împotriva capitalei României. Drept urmare a
atacurilor germane, în ziua de 24 august 1944, la orele 16:30 a fost
radiodifuzată declarația guvernului român care constata existența stării de
război între România și Germania.
Alături de desfășurarea
operaților militare împotriva trupelor germane, guvernul Sănătescu instalat la
23 august s-a preocupat de rapida semnare a armistițiului cu Națiunile Unite.
La 27 august 1944, s-a comunicat printr-o telegramă primită de la Cairo că
armistițiul va fi semnat la Moscova. Drept urmare, la 29 august a plecat la
Moscova o delegație condusă de Lucrețiu Pătrășcanu și cinci membri.
La 31 august într-o
ședință de guvern, șeful Marelui Stat Major raporta că în ziua de 30 august,
prin forțe proprii, armata română lichidase toate forțele hitleriste din zonele
sudice, centrale și sud-vestice ale țării inclusiv Capitala, iar unități din
Corpul de Munte, executând ordinul guvernului, au acționat dincolo de linia de
demarcație stabilită prin Dictatul de la Viena, au înaintat circa 10 km în
direcția Sf. Gheorghe și au eliberat primele localități din teritoriul românesc
ocupat de Ungaria horthystă în august 1940.
Acționând sub conducerea
comandamentului național, armata română a reușit să elibereze în perioada 23-31
august 1944 aproximativ 150.00 km pătrați, practic întregul teritoriu național
aflat sub jurisdicția guvernului român, ceea ce echivalează cu suprafețele
însumate ale Belgiei, Danemarcei, Olandei și Elveției.
Din analiza documentelor
existente în arhivele militare, putem afirma fără empatie că singura perioadă
în care Marele Stat Major a condus forțele armate române în mod independent și
fără influențe străine a fost între 23 august (când armata română a trecut de
partea Națiunilor Unite) și 7 septembrie 1944 (când armata română operativă a
fost subordonată Frontului 2 ucrainean). Integrarea tot mai accentuată a
marilor unități române în structurile de comandament sovietice (se repeta
procedeul de integrare în structurile germane pe timpul Campaniei din Est
- n.n.) după 7 septembrie a anulat practic
atribuțiile de conducere strategică sau operaționale ale Marelui Stat Major,
care a rămas numai cu sarcini de organizare, dotare, instruire, aprovizionare
etc., iar după 12 septembrie (data semnării armistițiului de la Moscova – n.n.)
și de execuție a ordinelor Comisiei Aliate de Control (partea sovietică) pentru
problemele cu caracter militar.
Operațiile militare
desfășurate între 23 și 31 august 1944 reprezintă prima etapă a războiului
antihitlerist la care s-a angajat România după 23 august, înlesnind
considerabil asaltul Aliaților contra Reichului nazist și, în primul rând, au
creat condițiile din cele mai favorabile pentru ofensiva Fronturilor 2 și 3
ucrainene care au depășit „din marș” faimoasa linie fortificată Focșani –
Nămoloasa – Brăila, înaintând fără lupte până la granițele Bulgariei și
Iugoslaviei.
Concomitent cu acțiunile
militare în curs de desfășurare, șeful Marelui Stat Major a emis la 30 august
1944 Directiva operativă nr.51 prin care a precizat misiunile și forțele
armatelor 1 și 4 române. În baza acestei directive operative cele două armate
române trebuiau inițial „să asigure frontiera contra atacurilor locale sau de
bande și să interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre
trecătorile Carpaților Meridionali și Apuseni”, în special spre zonele Brașov,
Turda, Beiuș și Timișoara și „să execute recunoașteri ofensive și atacuri locale
pentru a culege informații și a cuceri puncte importante necesare dezvoltării
acțiunilor viitoare”. În perioada următoare „cât mai curând” , armatele 1 și 4 române urmau să treacă „la acțiuni ofensive mai importante” pentru
eliberarea părții de nord-vest a României.
Prima acțiune de o mare
importanță a armatei române a reprezentat-o oprirea ofensivei declanșate de
comandamentul german la 5 și 13 septembrie în podișul transilvan, în Banat și
în Crișana. Desfășurând lupta pe aliniamente succesive, forțele Armatei 4
române au reușit să oprească până la 8 septembrie înaintarea trupelor inamice
(10 divizii de infanterie și tancuri) pe aliniamentul Sighișoara, malul sudic
al Târnavei Mici, nord Mirăslău, vest Gacova, la numai 35 km sud de baza de
plecare la ofensivă, iar cele ale Armatei 1, până la 17-18 septembrie, în
defileurile Carpaților Occidentali. Astfel, cele două armate române au
spulberat iluziile lui Hitler și ale Budapestei, trecătorile Carpaților
Meridionali și zona strategică a Porților de Fier, rămânând la circa 120 km în
spatele frontului. Contralovitura germană codificată „Voievodul Țiganilor”
declanșată la 28 septembrie a eșuat, neatingându-și obiectivele strategice
propuse.
După 31 august 1944,
armatele 1 și 4 române au acționat la nord de Carpații Meridionali și la vest
de cei Occidentali pe un front de circa 900 km (la începutul lunii septembrie),
200 km (la 26 septembrie) și 120 km (la 12 octombrie) pătrunzând în
dispozitivul de luptă germano-horthyst aproximativ 350 km. Fixarea și urmărirea
inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcția Brașov, Cluj, Carei a
înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpații Orientali, spre Târgu Mureș,
Dej, Satu Mare.
După oprirea, până la 8
septembrie, a înaintării trupelor germano-horthyste spre coronamentele
carpatine românești, Armata 4 română a acționat ofensiv în podișul transilvan,
împreună cu forțele armatelor de arme întrunite 27 și 7 gardă sovietică,
reușind să respingă, până la 4 octombrie 1944, trupele germane și ungare la
nord de râurile Mureș și Arieș. Cele mai grele și mai îndârjite lupte s-au
desfășurat în zona Iernut, Oarba de Mureș, în special pe pantele Dealului
Sângeorgiu, unde insistența ca să nu mai spunem și altceva a generalului
Trofimenko, comandantul Armatei 27 sovietice de a cuceri această poziție
puternic fortificată prin atacuri frontale, fără sprijin de aviație, a făcut ca
Armata 4 română să piardă numai în aceea zonă circa 7000 de militari români
(morți, răniți și dispăruți). Concomitent în Banat, Armata 1 română cooperând
cu forțe ale armatelor 46 și 53 sovietice, a respins, până la 5 octombrie 1944,
trupele inamice dincolo de frontiera națională.
Ofensiva propriu-zisă
pentru eliberarea părții de nord-vest a României a fost declanșată la 9
octombrie 1944, acțiunile militare încadrându-se în operația ofensivă
„Debrețin”, concepută și executată de Înaltul Comandament sovietic, care a
vizat și eliberarea părții estice a Ungariei (până la Tisa).
Armata 4 română,
încadrată inițial la flancul drept de Armata 7 gardă sovietică, apoi de Armata
40 sovietică, iar la flancul stâng de Armata 27 sovietică, a acționat ofensiv pe
direcția generală Luduș, Bonțida, Jibou, Carei, pătrunzând rapid, după
eliberarea Clujului (la 11 octombrie 1944 de către Divizia 18 infanterie română
și Divizia 4 infanterie sovietică) prin „Poarta Someșului”, până pe adevărata
frontieră a țării, pe care a depășit-o la 25 octombrie 1944, la est de
aliniamentul Carei, Satu Mare.
Concomitent, forțe din
Armata 1 română au eliberat Crișana, în cooperare cu forțe din Armata 27
sovietică și din Grupul hipomecanizat comandat de generalul Pliev.
Astfel, la 25 octombrie
1944 a fost eliberată ultima brazdă de pământ românesc, prilej cu care
generalul Ghe. Avramescu, comandantul Armatei 4 române sublinia prin Ordinul de
zi nr. 392bis din 29 octombrie contribuția militarilor din subordine: „La chemarea țării pentru dezrobirea
Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, ați răspuns cu însuflețire și
credință în izbânda dreptății neamului românesc. (…) Azi, când avangărzile trec
pe pământ străin pentru desăvârșirea înfrângerii definitive a dușmanului,
gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste și admirație pentru faptele
voastre de arme. Peste veacuri veți fi slăviți voi ofițeri și ostași care ați
eliberat Ardealul”.
Victoria a fost obținută
prin lupta a 525.702 de militari români, angajați de la 23 august 1944 în
operații militare cu trupele germane și ungare, din care pierderile s-au
ridicat la 58.330 (morți, răniți și dispăruți). Pierderile provocate inamicului
s-au ridicat la peste 72.937 de militari.
Din anul 1830, anul
înființării Armatei Române moderne și până în 1951, în tradiția românească nu a
existat o zi exclusivă dedicată sărbătoririi acestei instituții. În România, la
20 iulie 1951 Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R. a emis Decretul nr.125
în vederea declarării zilei de 2 noiembrie, pentru prima oară ca zi a Forțelor
Armate ale R.P.R.
Retragerea armatei
sovietice în septembrie 1958 din România a dus și la reevaluarea unor aspecte
privind instituția armatei. Astfel prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959,
ziua Forțelor Armate a fost mutată pe 25 octombrie. În Decret nu se face nicio
referire explicită la motivul acestei decizii, dar la vremea respectivă, ea a
reprezentat un act de curaj, autoritățile timpului asumându-și chiar riscul
unor speculații ideologice nefavorabile lor, care puteau asocia faptele de arme
cu ziua de naștere a regelui Mihai I, sau cu forma de guvernământ existentă
înainte de 30 decembrie 1947.
În încheierea acestei succinte
prezentări, putem sublinia că ziua de 25 octombrie semnifică data eliberării
totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupația administrației străine
(ungare –n.n.). Chiar dacă acest teritoriu a fost preluat inițial de
administrația sovietică, fiind retrocedat României pe 9 martie 1945 (la câteva
zile după instalarea guvernului pro-sovietic dr. Petru Groza, la 6 martie
1945), în ziua de 25 octombrie 1944, Armata Română a trăit un moment înălțător,
prin atingerea hotarului firesc al patriei sale.
Col. (rtg.) dr. Ștefan Ciobanu
