25 OCTOMBRIE – ZIUA ARMATEI ROMÂNE

„Presărați pe-a lor morminte

Ale laurilor foi,

Și pe sacrele morminte

Puneți lacrime și flori

Spre a fi mai dulce somnul

Fericiților eroi

Ridicați pe piramida 

Nemuririi faima lor,

Scriți în cărțile de aur

Cântecul nemuritor!”

(Iuri Roșca – Dermidon, Imnul Eroilor)

            Conflictul din 1939 – 1945 a fost, determinat, să zicem inevitabil, numai în măsura în care, pe de o parte, s-au manifestat și au fost încurajate tendințele anexioniste ale Germaniei, U.R.S.S., Italiei și Japoniei, pentru a cita doar marile puteri, iar pe de altă parte, Marea Britanie, Franța și S.U.A. care s-au complăcut într-o situație de splendidă indiferență, inițial, pentru ca mai apoi, la finele anilor ‘30, pe măsura sporirii agresivității statelor concurente, să promoveze față de acestea, o politică de conciliere, neîntemeiată pe pregătiri militare corespunzătoare, ci mizând pe îmbunarea agresorilor, a lui Hitler, în primul rând, ca și pe speranța ivirii ori chiar a provocării unor divergențe între aceștia.

            În pofida scenariilor franceze și britanice, Hitler, Fuhrerul Germaniei, accedând ușor la rolul de lider european, a beneficiat de situație și decis să evite un război pe două fronturi, optând pentru aliatul cel mai puțin bănuit de cineva din afara Germaniei – U.R.S.S. Pentru a se ajunge la pactul din 23 august 1939, îndeosebi la faimosul său protocol secret, Fuhrerul de la Kremlin a pretins lui Hitler importante concesii, în primul rând teritoriale, iar acestea au fost acceptate, pe seama statelor independente din estul Europei, inclusiv România, cedate integral sau pe porțiuni și fără ezitare în zona de influență a Moscovei.

Semnarea Acordului Ribbentrop - Molotov, 23 august 1939

            În analele trecutului românesc, cu mare greutate se pot afla, perioade mai grave și mai primejdioase, pline de consecințe incalculabile, decât acelea din vara și toamna anului 1940. Ajunsă în plin proces de izolare politico-diplomatică pe plan internațional și, ca atare, lipsită de orice sprijin prompt și eficient din afară, frământată de puternice contradicții interne și, pe deasupra, pândită, din toate părțile, de imense pericole, disputată și râvnită de unele dintre marile puteri europene (în primul rând de către U.R.S.S. și Germania), România, precum în alte rânduri Polonia de-a lungul ultimelor trei veacuri, a ajuns în postura unui pacient.

Harta României Mari 1918

            Asemenea acestuia, România a fost pusă pe masa de operație și, în ciuda tuturor evidențelor contrare, în ciuda tuturor protestelor și dezacordurilor, amputată fără nici un fel de șovăire. În mai puțin de trei luni, România Mare, opera atâtor generații și rămasă veșnic legată de memorabilul an 1918, s-a prăbușit, pierzând prin voința învingătorilor de moment și ca efect direct al poftelor nesăbuite ale imperialismelor vecine mari și mici – o treime din teritoriu și din populație, mai precis aproximativ 100.000 km pătrați și 7 milioane de locuitori, în marea lor majoritate români.

            Începutul l-a făcut U.R.S.S.. După consultări cu Berlinul și în spiritul pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939, guvernul sovietic a prezentat Bucureștilor două note ultimative, la 26 și 28 iunie 1940, pretinzând cedarea imediată a Basarabiei și Nordului Bucovinei. România, complet izolată pe plan internațional, ca urmare a erorilor din ultimele luni și a evoluțiilor neașteptate în desfășurarea ostilităților, a presiunilor din toate părțile, a admis să cedeze. După o replică destul de anemică, la primul ultimatum sovietic, la 28 iunie 1940 guvernul român a comunicat Moscovei că, pentru a evita un conflict armat, se vedea silit să ia în considerație pretențiile U.R.S.S., dar a menționat în chip precis că admitea evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, ceea ce, evident nu era tot una cu cedarea lor prin acte în regulă.

            Acțiunea agresivă a U.R.S.S. a avut un efect catastrofal asupra României. Notele ultimative sovietice nu numai că au inaugurat, ci, pur și simplu, au declanșat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari.

            Odată satisfăcute pretențiile Moscovei, cine mai putea, într-adevăr stăvili acțiunile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei, ambele încurajate de Germania, Italia și U.R.S.S.? Guvernul de la București a fost silit, în consecință să inițieze tratative cu Sofia și Budapesta. Tratativele cu Bulgaria în privința Cadrilaterului (Dobrogea de Sud) s-au desfășurat la Craiova, iar cele cu Ungaria la Turnu Severin. Acestea din urmă au eșuat însă în fața revendicărilor exacerbate ale Ungariei horthyste în privința Transilvaniei, astfel că, în final, Germania și Italia și-au asumat rolul de arbitrii, nesolicitat de nicio parte. Miniștrii de externe ai Germaniei și, respectiv, Italiei, au convocat pe reprezentanții Bucureștilor și Budapestei la Viena, unde, la 30 august 1940, le-au impus semnarea unui document (arbitraj denumit în mod oficial, dar un veritabil dictat) în virtutea căreia România era silită să transmită Ungarie partea de nord-vest a Transilvaniei, însemnând 42.610 km pătrați și aproximativ 2,3 milioane de locuitori. Ulterior, la 7 septembrie 1940, la Craiova, sub presiunea acelorași actori (Germania, Italia și din umbră U.R.S.S.), România a cedat Bulgariei Cadrilaterul (Dobrogea de Sud).

Harta României după pierderile teritoriale din anul 1940

            Acceptarea Dictatului de la Viena,urmat la 31 august 1940 de un document semnat numai de Ribbentrop și Ciano, prin care aceștia ofereau garanția Berlinului și Romei pentru păstrarea integrității teritoriale a României mutilate, a marcat falimentul regimului dictatorial instaurat de Carol al II-lea la 10 februarie 1938.

            La 4 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu, fost șef al Marelui Stat Major și ministru al Apărării Naționale care se bucura într-un fel de încrederea unei mari părți din corpul ofițeresc, de „autoritate în armată” după cum notează Lucrețiu Pătrășcanu în lucrarea sa Sub trei dictaturi, un adversar declarat al politicii falimentare al lui Carol al II-lea a fost însărcinat de către acesta cu formarea unui nou guvern. Rezervat la început, Ion Antonescu, în urma discuțiilor cu conducerile P.N.Ț. și P.N.L., cu liderii legionari și al unor contacte cu Legația Germaniei la București, va accepta oferta regală, solicitând cu această ocazie puteri depline pentru conducerea statului.

            În dimineața zilei de 6 septembrie, în urma scrisorii ultimative a generalului Antonescu, regele Carol a abdicat în favoarea fiului său Mihai, acesta devenind regele României, a doua oară după interludiul 1927-1930. Generalul Ion Antonescu a obținut fără dificultate din partea tânărului monarh reconfirmarea deplinelor puteri în calitatea de prim-ministru, pentru ca apoi să se autointituleze Conducător al Statului Român.

            La 14 septembrie 1940, Ion Antonescu a proclamat România stat „național-legionar”, propunându-și să realizeze, „o schimbare totală de front” a politicii interne și externe a statului.

            În politica externă, reorientarea înfăptuită de regimul antonesciano-legionar din rațiuni strategice de păstrare a teritoriului național a fost de totală și neîntârziată aliniere la Axa fascistă. La 23 noiembrie 1940, România aderă la Pactul Tripartit (Germania, Italia și Japonia). Cu această ocazie, generalul Antonescu obținuse din partea lui Hitler asigurări în ceea ce privește rezolvarea programului său în partea de est a țării și speranțe pentru reîntregirea totală a țării. „În ceea ce privește frontiera de est – spunea generalul Antonescu în prima ședință a Consiliului de Miniștri de după întoarcerea de la Berlin (26 noiembrie) – este o problemă care se va rezolva pe plan european, în care România va interveni atunci când situația va fi favorabilă și când va putea să acționeze odată cu ce interesați deopotrivă în chestiunea slavă și bolșevică”. În privința Ardealului venise convins că „istoria lumii nu se va opri la anul 1940”.

            Între România și Germania nu s-a încheiat nici un tratat de alianță. Nici atunci și nici mai târziu, după declanșarea operațiunii Barbarossa (22 iunie), Reichul neprivind România decât  „un participant la lupte”.

            La 22 iunie 1941, România a intrat în războiul declanșat de Reichul german împotriva U.R.S.S., un război de coaliție, pentru eliberarea Basarabiei și Nodului Bucovinei răpite de sovietici în iunie 1940. Susținerea operațiunii „Barbarossa” a condus nemijlocit la punerea României în stare de război cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite: U.R.S.S. (iunie 1941), Marea Britanie (decembrie 1941) și S.U.A. (decembrie 1941 – iunie 1942).

            Războiul României a început într-un moment în care entuziasmul poporului a fost general, cu nimic mai prejos decât cel manifestat în mai 1877 la proclamarea independenței naționale ori în august 1916 la intrarea țării în operațiunea pentru eliberarea Transilvaniei.

            Prezența României pe fronturile celui de-al doilea război mondial s-a extins pe durata a 1421 de zile (22 iunie 1941 - 12 mai 1945) și a cunoscut mai multe etape distincte, în funcție de zonele de operații, obiectivele strategice, forțele aliaților și adversarilor etc. Distingem următoarele etape:

            1. Campania din Est (22 iunie 1941 – 23 august 1944) în cursul căreia România aliată cu Germania hitleristă și sateliții acesteia, a acționat pentru eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, care a fost un război drept, just pentru eliberarea teritoriilor românești samavolnic răpite de U.R.S.S., iar în continuare, și-a trimis forțele departe în interiorul U.R.S.S., fapt care a pus-o în stare de război cu toate puterile marcante ale Națiunilor Unite;

            2. Campania desfășurată între 23 august și 31 august 1944 purtată exclusiv pe teritoriul național pentru lichidarea sau alungarea trupelor germane, devenite inamice în momentul răsturnării regimului antonescian și al solicitării armistițiului cu Națiunile Unite, în frunte cu U.R.S.S.;

            3. Campania din Vest (1 septembrie 1944 – 12 mai 1945), în cursul căreia România, acționând de data aceasta în tabăra Națiunilor Unite (dar fără a-i fi fost recunoscută calitatea de cobeligerant, precum Italiei după 1943), s-a aflat în război declarat cu Germania și ultimii săi aliați, iar trupele sale, combătând în cadrul și sub conducerea unui Înalt comandament zonal al U.R.S.S., a acționat inițial pentru alungarea trupelor germane și ungare din nordul Transilvaniei, deci din partea teritoriului naționalrăpită prin Dictatul de la Viena din 1940 (1 septembrie – 25 octombrie 1944), după care s-a produs a doua „trecere a Nistrului” (desigur, în mod figurativ - n.n.), mai precis trimiterea forțelor române în Vest în urmărirea și zdrobirea unităților Wehrmachtului și a celor aliate lui din Ungaria, Cehoslovacia și Austria de Nord.

            Eșecurile înregistrate de Wehrmacht în bătălia Moscovei și cea a Stalingradului, care au determinat preluarea inițiativei strategice de către Armata Roșie, precedate de constituirea la 1 ianuarie 1942 a Coaliției Națiunilor Unite, au confirmat convingerea partidelor de opoziție (PNȚ și PNL) că România trebuie să se desprindă de Germania cât mai repede și au clătinat credința mareșalului Ion Antonescu că Wehrmachtul va câștiga războiul, determinându-l ca prin colaboratorul său Mihai Antonescu să înceapă a căuta formule politice care să împiedice antrenarea României în catastrofa ce amenința Reichul în cazul unei înfrângeri militare.

            Toate tratativele inițiate de opoziția românească și Mihai Antonescu, ministrul de externe cu reprezentanții Coaliției Națiunilor Unite în special Marea Britanie și SUA în privința viitorului României au fost sortite eșecului, liderii Coaliției Națiunilor Unite înțelegându-se aprioric asupra împărțirii sferelor de influență postbelică, România fiind atribuită sferei de influență a sovieticilor. De asemenea, ceea ce nu știau cei care inițiaseră asemenea tratative era aspectul că, toți liderii aceleași coaliții hotărâseră că statele satelite Germaniei naziste (cazul României) să capituleze necondiționat, dar luând în calcul coaliția și nu o țară (sau țări) din cadrul acesteia.

            Evoluția acțiunilor politico-militare pe plan intern și internațional, implicarea în cadrul acțiunilor preliminare de încheiere a armistițiului a regelui Mihai I – comandantul suprem al armatei -, a mareșalului Ion Antonescu – conducătorul statului -, a partidelor politice, precum și convingerea generală că România trebuie să încheie armistițiul cu Națiunile Unite au fost câțiva dintre factorii care au favorizat pregătirile politico-militare în vederea „întoarcerii de front” la 23 august 1944.

            Astfel, la 23 august 1944 are loc lovitura de palat în urma căreia mareșalul Ion Antonescu și principalii membrii ai guvernului său au fost arestați din ordinul regelui Mihai I, ceea ce a determinat, în mod firesc, schimbarea orientării politice a României. În proclamația sa către țară radiodifuzată în seara zilei de 23 august 1944 la orele 22:35, regele Mihai I a declarat că România se situa în tabăra Națiunilor Unite, retrăgându-se din războiul purtat alături de Axă și solicita (fără a avea nicio asigurare câtuși decât formală din partea liderilor acestei coaliții –n.n.) încheierea unui armistițiu. De asemenea, mai preciza expres că, pentru eliberarea teritoriului național de sub ocupația trupelor hitleriste și horthyste, România este decisă să lupte împreună „cu armele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii”.

            În seara zilei de 23 august la orele 22:35 în urma radiodifuzării Proclamației regelui Mihai I către țară, armata a aflat știrea despre ieșirea României „din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite”. Rapiditatea cu care armata a înțeles și a răspuns acestui comandament a fost apreciată cu un eveniment unic în istoria celui de-al doilea război mondial. Atitudinea armatei s-a datorat convingerii majorității acesteia că, în aceste momente dramatice pentru țară, războiul dus alături de Germania nu mai avea sens.

            La scurt timp după arestarea mareșalului Ion Antonescu, comanda supremă a armatei a fost încredințată generalului Gheorghe Mihail, numit șef al Marelui Stat Major și delegat de regele Mihai I să conducă în numele său „operațiile tuturor forțelor de uscat, aer și marină, până la stabilirea relațiilor de comandament în cooperarea viitoare cu trupele Națiunilor Unite”. Prin ordinul nr.678563, șeful Marelui Stat Major dispunea să înceteze „orice subordonare a comandamentelor și unităților române față de comandamentele germane” și în același timp „orice act de agresiune contra forțelor sovietice”. De asemenea, s-a luat în calcul și s-a realizat în urma unei ample manevre de forțe și mijloace efectuată în zona de est a țării regruparea marilor unități și unităților din armatele 3 și 4 române în zona București, Ploiești, Târgoviște, de unde la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944, importante forțe au fost deplasate la nord de Carpații Meridionali, intrând direct în luptă împotriva trupelor hitleriste și horthyste.

            Cu toate tratativele purtate cu partea germană în scopul evitării confruntării directe cu trupele acesteia și a retragerii acestora de pe teritoriul național controlat de autoritățile de la București și a câștigării de timp pentru consolidarea dipozitivului de luptă al trupelor române, aceasta, la ordinul expres a lui Hitler, a declanșat atacul împotriva capitalei României. Drept urmare a atacurilor germane, în ziua de 24 august 1944, la orele 16:30 a fost radiodifuzată declarația guvernului român care constata existența stării de război între România și Germania.

            Alături de desfășurarea operaților militare împotriva trupelor germane, guvernul Sănătescu instalat la 23 august s-a preocupat de rapida semnare a armistițiului cu Națiunile Unite. La 27 august 1944, s-a comunicat printr-o telegramă primită de la Cairo că armistițiul va fi semnat la Moscova. Drept urmare, la 29 august a plecat la Moscova o delegație condusă de Lucrețiu Pătrășcanu și cinci membri.

            La 31 august într-o ședință de guvern, șeful Marelui Stat Major raporta că în ziua de 30 august, prin forțe proprii, armata română lichidase toate forțele hitleriste din zonele sudice, centrale și sud-vestice ale țării inclusiv Capitala, iar unități din Corpul de Munte, executând ordinul guvernului, au acționat dincolo de linia de demarcație stabilită prin Dictatul de la Viena, au înaintat circa 10 km în direcția Sf. Gheorghe și au eliberat primele localități din teritoriul românesc ocupat de Ungaria horthystă în august 1940.

            Acționând sub conducerea comandamentului național, armata română a reușit să elibereze în perioada 23-31 august 1944 aproximativ 150.00 km pătrați, practic întregul teritoriu național aflat sub jurisdicția guvernului român, ceea ce echivalează cu suprafețele însumate ale Belgiei, Danemarcei, Olandei și Elveției.

            Din analiza documentelor existente în arhivele militare, putem afirma fără empatie că singura perioadă în care Marele Stat Major a condus forțele armate române în mod independent și fără influențe străine a fost între 23 august (când armata română a trecut de partea Națiunilor Unite) și 7 septembrie 1944 (când armata română operativă a fost subordonată Frontului 2 ucrainean). Integrarea tot mai accentuată a marilor unități române în structurile de comandament sovietice (se repeta procedeul de integrare în structurile germane pe timpul Campaniei din Est -  n.n.) după 7 septembrie a anulat practic atribuțiile de conducere strategică sau operaționale ale Marelui Stat Major, care a rămas numai cu sarcini de organizare, dotare, instruire, aprovizionare etc., iar după 12 septembrie (data semnării armistițiului de la Moscova – n.n.) și de execuție a ordinelor Comisiei Aliate de Control (partea sovietică) pentru problemele cu caracter militar.

            Operațiile militare desfășurate între 23 și 31 august 1944 reprezintă prima etapă a războiului antihitlerist la care s-a angajat România după 23 august, înlesnind considerabil asaltul Aliaților contra Reichului nazist și, în primul rând, au creat condițiile din cele mai favorabile pentru ofensiva Fronturilor 2 și 3 ucrainene care au depășit „din marș” faimoasa linie fortificată Focșani – Nămoloasa – Brăila, înaintând fără lupte până la granițele Bulgariei și Iugoslaviei.

            Concomitent cu acțiunile militare în curs de desfășurare, șeful Marelui Stat Major a emis la 30 august 1944 Directiva operativă nr.51 prin care a precizat misiunile și forțele armatelor 1 și 4 române. În baza acestei directive operative cele două armate române trebuiau inițial „să asigure frontiera contra atacurilor locale sau de bande și să interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile Carpaților Meridionali și Apuseni”, în special spre zonele Brașov, Turda, Beiuș și Timișoara și „să execute recunoașteri ofensive și atacuri locale pentru a culege informații și a cuceri puncte importante necesare dezvoltării acțiunilor viitoare”. În perioada următoare „cât mai curând” , armatele 1 și 4 române urmau să treacă „la acțiuni ofensive mai importante” pentru eliberarea părții de nord-vest a României.

            Prima acțiune de o mare importanță a armatei române a reprezentat-o oprirea ofensivei declanșate de comandamentul german la 5 și 13 septembrie în podișul transilvan, în Banat și în Crișana. Desfășurând lupta pe aliniamente succesive, forțele Armatei 4 române au reușit să oprească până la 8 septembrie înaintarea trupelor inamice (10 divizii de infanterie și tancuri) pe aliniamentul Sighișoara, malul sudic al Târnavei Mici, nord Mirăslău, vest Gacova, la numai 35 km sud de baza de plecare la ofensivă, iar cele ale Armatei 1, până la 17-18 septembrie, în defileurile Carpaților Occidentali. Astfel, cele două armate române au spulberat iluziile lui Hitler și ale Budapestei, trecătorile Carpaților Meridionali și zona strategică a Porților de Fier, rămânând la circa 120 km în spatele frontului. Contralovitura germană codificată „Voievodul Țiganilor” declanșată la 28 septembrie a eșuat, neatingându-și obiectivele strategice propuse.

            După 31 august 1944, armatele 1 și 4 române au acționat la nord de Carpații Meridionali și la vest de cei Occidentali pe un front de circa 900 km (la începutul lunii septembrie), 200 km (la 26 septembrie) și 120 km (la 12 octombrie) pătrunzând în dispozitivul de luptă germano-horthyst aproximativ 350 km. Fixarea și urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcția Brașov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpații Orientali, spre Târgu Mureș, Dej, Satu Mare.

            După oprirea, până la 8 septembrie, a înaintării trupelor germano-horthyste spre coronamentele carpatine românești, Armata 4 română a acționat ofensiv în podișul transilvan, împreună cu forțele armatelor de arme întrunite 27 și 7 gardă sovietică, reușind să respingă, până la 4 octombrie 1944, trupele germane și ungare la nord de râurile Mureș și Arieș. Cele mai grele și mai îndârjite lupte s-au desfășurat în zona Iernut, Oarba de Mureș, în special pe pantele Dealului Sângeorgiu, unde insistența ca să nu mai spunem și altceva a generalului Trofimenko, comandantul Armatei 27 sovietice de a cuceri această poziție puternic fortificată prin atacuri frontale, fără sprijin de aviație, a făcut ca Armata 4 română să piardă numai în aceea zonă circa 7000 de militari români (morți, răniți și dispăruți). Concomitent în Banat, Armata 1 română cooperând cu forțe ale armatelor 46 și 53 sovietice, a respins, până la 5 octombrie 1944, trupele inamice dincolo de frontiera națională.

            Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părții de nord-vest a României a fost declanșată la 9 octombrie 1944, acțiunile militare încadrându-se în operația ofensivă „Debrețin”, concepută și executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat și eliberarea părții estice a Ungariei (până la Tisa).

            Armata 4 română, încadrată inițial la flancul drept de Armata 7 gardă sovietică, apoi de Armata 40 sovietică, iar la flancul stâng de Armata 27 sovietică, a acționat ofensiv pe direcția generală Luduș, Bonțida, Jibou, Carei, pătrunzând rapid, după eliberarea Clujului (la 11 octombrie 1944 de către Divizia 18 infanterie română și Divizia 4 infanterie sovietică) prin „Poarta Someșului”, până pe adevărata frontieră a țării, pe care a depășit-o la 25 octombrie 1944, la est de aliniamentul Carei, Satu Mare.

            Concomitent, forțe din Armata 1 română au eliberat Crișana, în cooperare cu forțe din Armata 27 sovietică și din Grupul hipomecanizat comandat de generalul Pliev.

            Astfel, la 25 octombrie 1944 a fost eliberată ultima brazdă de pământ românesc, prilej cu care generalul Ghe. Avramescu, comandantul Armatei 4 române sublinia prin Ordinul de zi nr. 392bis din 29 octombrie contribuția militarilor din subordine:   „La chemarea țării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, ați răspuns cu însuflețire și credință în izbânda dreptății neamului românesc. (…) Azi, când avangărzile trec pe pământ străin pentru desăvârșirea înfrângerii definitive a dușmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste și admirație pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veți fi slăviți voi ofițeri și ostași care ați eliberat Ardealul”.

            Victoria a fost obținută prin lupta a 525.702 de militari români, angajați de la 23 august 1944 în operații militare cu trupele germane și ungare, din care pierderile s-au ridicat la 58.330 (morți, răniți și dispăruți). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.937 de militari.

            Din anul 1830, anul înființării Armatei Române moderne și până în 1951, în tradiția românească nu a existat o zi exclusivă dedicată sărbătoririi acestei instituții. În România, la 20 iulie 1951 Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R. a emis Decretul nr.125 în vederea declarării zilei de 2 noiembrie, pentru prima oară ca zi a Forțelor Armate ale R.P.R.

            Retragerea armatei sovietice în septembrie 1958 din România a dus și la reevaluarea unor aspecte privind instituția armatei. Astfel prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959, ziua Forțelor Armate a fost mutată pe 25 octombrie. În Decret nu se face nicio referire explicită la motivul acestei decizii, dar la vremea respectivă, ea a reprezentat un act de curaj, autoritățile timpului asumându-și chiar riscul unor speculații ideologice nefavorabile lor, care puteau asocia faptele de arme cu ziua de naștere a regelui Mihai I, sau cu forma de guvernământ existentă înainte de 30 decembrie 1947.

            În încheierea acestei succinte prezentări, putem sublinia că ziua de 25 octombrie semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupația administrației străine (ungare –n.n.). Chiar dacă acest teritoriu a fost preluat inițial de administrația sovietică, fiind retrocedat României pe 9 martie 1945 (la câteva zile după instalarea guvernului pro-sovietic dr. Petru Groza, la 6 martie 1945), în ziua de 25 octombrie 1944, Armata Română a trăit un moment înălțător, prin atingerea hotarului firesc al patriei sale.

Col. (rtg.) dr. Ștefan Ciobanu