UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA

28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România

”N-oi uita vreo dată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânci înalte,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori,

.....................................................

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,

Inima mi-e grea,

Astfel totdeauna, când gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea.”

(Mihai Eminescu, La Bucovina)

Făurirea în 1918 a patriei comune a tuturor românilor – România reîntregită- reprezintă un act profund legitim, ce a încununat aspirațiile de unitate ale națiunii noastre, idealul pentru care au luptat și s-au jertfit generații de înaintași.

La începutul secolului al XX – lea armata română era chemată să îndeplinească două țeluri  fundamentale: asigurarea independenței și integrității statului și realizarea dezideratului național suprem: reunirea teritoriilor aflate sub diverse stăpâniri străine.

În concepția forțelor politice românești de pe ambele versante ale Carpaților , obiectivul unirii trebuia să fie atins, în primul rând prin mijloace politice și diplomatice, dar nu se excludea și opțiunea militară, desigur într-un context european propice.

Declanșarea primului război mondial în vara anului 1914 și evoluțiile operațiunilor militare pe diversele fronturi au marcat și pentru români , ca și pentru alte popoare din această regiune, supuse integral sau parțial dominației străine, că venise timpul unor hotărâri istorice de realizarea unității național – statale.

După doi ani de neutralitate și îndelungă chibzuință, România a declanșat la 15/28 august 1916, războiul de reîntregire.

Armata română, animată de o puternică tărie morală, a reușit să facă față vicisitudinilor războiului și să mențină treaz idealul unirii. Obligată să părăsească o mare parte a teritoriului național, la sfârșitul anului 1916, ea și-a luat o strălucită revanșă în vara anului 1917, la Mărăști, Mărășești și Oituz. Victoriile obținute au salvat ființa statului român, ceea ce a însemnat păstrarea nucleului către care au gravitat, în perioada următoare, toate forțele de eliberare națională românești.

După bătălii de la ”Porțile Moldovei” a urmat din nou o perioadă dificilă pentru statul român și armata sa . La 25 octombrie /7 noiembrie 1917 a izbucnit revoluția bolșevică la Petersburg. Noua putere sovietică a anunțat ieșirea Rusiei din război, propunând tuturor beligeranților încheierea unei păci fără anexiuni și despăgubiri, cu respectarea principiului de autodeterminare a popoarelor.

În urma discuțiilor dintre delegațiile rusă, germană și austro – ungară, la 20 noiembrie/3 decembrie, la Brest – Litovsk , s-a semnat armistițiul între cele trei puteri europene. Acest act a produs o mare îngrijorare în România.

În cadrul ședinței Consiliului de Miniștri, desfășurată sub președinția regelui Ferdinand, I. C. Brătianu, primul – ministru, la 21 noiembrie/4 decembrie, s-a hotărât  ca armata română, în caz de forță majoră, să participe la tratative în vederea încheierii unui armistițiu cu caracter pur militar, excluzând orice considerații politice, pe durata cât va ține armistițiul cu rușii.

Au urmat tratativele desfășurate  la Tecuci și Focșani la care au participat o delegație română și una rusă. În urma discuțiilor dintre cele trei delegații, în privința României s-a stabilit că: ”Armatele române care operează sub ordinele generalului Prezan, comandantul armatei române (îl înlocuise pe regele Ferdinand la comanda forțelor româno – ruse de pe frontul românesc – n.n.) și care fac parte din frontul român, încheie și ele această convenție pentru timpul cât va dura armistițiul armatelor ruse de pe frontul român.” Armatei române i se mai impunea interdicția scoaterii unor mari unități de pe front în scopul întăririi altor sectoare de acțiune.

Marile puteri ale Antantei au reacționat negativ față de acest act săvârșit de România sub imperiul unei situații fără ieșire.

Ignorarea de către noii ”comandanți” (bolșevici – n.n.) ai trupelor ruse de pe frontul român a ordinelor privind regruparea și deplasarea acestora în Rusia, a pus armata română într-o situație complexă. S-a creat o situație paradoxală. Unul dintre aliați devenea inamicul cel mai periculos pentru statul și armata română, ceea ce a impus o acțiune hotărâtă din partea factorului de decizie militară.

Riposta fermă a trupelor române în cursul lunii decembrie 1917 și ianuarie 1918 a avut drept rezultat evitarea unui colaps politic și militar într-o situație deosebit de confuză și nesigură creată în această parte  a continentului european. Conducerea Rusiei sovietice a răspuns printr-o conduită amenințătoare  și prin acțiuni care atentau direct  la ordinea constituțională a statului român.

Evenimentele politico – militare din estul continentului au creat o situație deosebit de complexă în teritoriul românesc dintre Prut și Nistru, numit de Rusia – Basarabia, în momentul anexării lui în 1912.

Aici, pe fondul mișcărilor din imperiul rus, românii din Basarabia parcurg un proces de redeșteptare națională și de organizare a forțelor politice în vederea autodeterminării și unirii cu țara.

La 27 martie/9 aprilie, Sfatul Țării, organismul politic legitim, reprezentativ și democratic  ales al Basarabiei a hotărât unirea cu România. Hotărârea a adoptată cu 86 de voturi pentru , 3 împotrivă și 36 de abțineri, 13 deputați fiind absenți.

 

    Palatul sfatului din Chișinău

Pentru respectarea adevărului istoric putem menționa că marile unități ale Corpului 6 armată român au participat  la restabilirea ordinii în teritoriul dintre Prut și Nistru, dar nu s-au implicat în acțiuni politice, însă evident, prezența acestora  au stânjenit vizibil libertatea de acțiune a trupelor și forțelor bolșevice, ostile îndeplinirii idealurilor românilor din acest spațiu geografic.

Presiunile exercitate de Puterile Centrale s-au intensificat , astfel încât la 20 februarie/5 martie s-au semnat preliminariile păcii de la Buftea. Între condiții figura  și demobilizarea a cel puțin 8 divizii Române.

La 24 aprilie/7 mai 1918 la București, în Palatul Cotroceni, a fost semnată pacea între România și Puterile centrale. Caracterul ei înrobitor este dovedit și de prevederile în domeniul militar. Armata trebuia să fie demobilizată și parte din marile unități trebuiau desființate, în așa fel încât să fie incapabile să se opună regimului de dominație și exploatare  la care era supusă țara. Pacea nu a fost ratificată de regele Ferdinand, iar puterile Atlantei au apreciat  că nu o recunosc, ea devenind un simplu capitol al istoriei, în toamna anului 1918 Puterile Centrale fiind învinse.

Apropierea armatelor anglo – franceze de Dunăre a impus măsuri hotărâte din partea României. La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, guvernul român a adresat un ultimatum feldmareșalului Mackensen, comandantul trupelor de ocupație, prin care i se cerea retragerea armatei sale de pe teritoriul statului român. La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, armata română a fost mobilizată.

În ordinul de zi către oștire emis de regele Ferdinand se spunea: ”Frații voștri din Bucovina și din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca prin avântul vostru să aduceți eliberarea de sub jugul străin.”

Între timp românii din teritoriile aflate sub dominația austro – ungară și-au intensificat lupta pentru unire. În vederea realizării idealului național la 4/17 octombrie 1918 grupul paralamentar român  de la Viena  s-a transformat în Consiliul Național Român din Austria. În Bucovina greu încercată de stihiile războiului , apare, din inițiativa unui grup de intelectuali, ziarul ”Glasul Bucovinei” care în primul său număr a publicat programul de luptă sub titlul ”Ce vrem”. Unirea  cu ceilalți români era țelul fundamental al românilor din acest ținut răpit prin mijloace oneroase de Austria, în anul 1774.

    

Moldova lui Stefan cel Mare 

  Moldova după raptul din 1774

Pentru crearea unui cadru organizatoric strict înfăptuirii obiectivului propus de , intelectualii bucovineni au convocat pentru ziua 14/27 octombrie 1918 o adunare la Cernăuți, la care au participat foștii deputați ai Dietei provinciei, deputați din Parlament , primarii români din Bucovina.

Desfășurată într-o atmosferă solemnă și sărbătorească adunarea se proclamă ”Adunare Constituantă”, hotărând unirea Bucovinei cu celelalte ținuturi românești, într-un stat național independent , de comun acord cu românii din Transilvania și Ungaria. În același cadru, a fost constituit un Consiliu Național format din 50 de membri abilitat să hotărască și trateze asupra situației poporului român din această zonă.

Demersul politic al românilor bucovineni era însă stânjenit de acțiunea ucrainienilor care manifestau veleități de dominație asupra Bucovinei, detașamentele lor înarmate  dedându-se  la jafuri, devastând depozite  cu material militar și civil, la acte de teroare asupra populației.

Pe de altă parte guvernatorul austriac al Bucovinei, în comun acord cu ucrainienii, a cerut lui Iancu Flondor, președintele Consiliului Național, să accepte împărțirea provinciei, partea de la nord de Prut urmând a fi administrată de ucrainieni. Inacceptabilă prin conținutul său , cererea guvernatorului Etzdorf a fost respinsă categoric de Iancu Flondor care, cu același prilej îl înștiințează pe acesta de cererea pe care Consiliul Național a adresat – o  guvernului român de a interveni cu forța armată pentru a apăra drepturile încălcate ale românilor din Bucovina.

Refuzului lui Iancu Flondor, ucrainienii i-au răspuns la 24 octombrie/6 noiembrie 1918 cu o acțiune în forță în Cernăuți, în urma căreia au pătruns în forță în palatul  guvernamental unde au instalat un guvern ucrainian cu complicitatea lui Aurel Onciu, care s-a erijat în reprezentantul românilor din Bucovina.

Urmărind evoluția evenimentelor de la Cernăuți, guvernul român a luat măsurile ce se impuneau în sprijinul fraților din Bucovina.

Încă din ziua de 23 octombrie/5 noiembrie 1918 Ministerul de Război, având în vedere că populația românească din Bucovina era amenințată de bandele bolșevice, a  hotărât ca Divizia 8 infanterie, comandată de generalul Zadic (Zadik)  Iacob și având sub ordinele sale regimentele 16, 29 și 37 infanterie, precum și toți grănicerii și jandarmii care se găseau în serviciul de pază pe frontiera Bucovinei, să ocupe fără întârziere Ițcani și Suceava, iar de aici să înainteze progresiv ocupând Bucovina până la Cernăuți, inclusiv. Generalul Zadic (Zadik)   să se pună în legătură cu guvernul național român din Bucovina. După îndeplinirea primei etape a misiunii, respectiv atingerea aliniamentului Ițcani, Suceava, Gura Humorului, la 26 octombrie/8 noiembrie 1918 forțele Diviziei 8 infanterie s-au constituit  în detașamentele: ”Dragoș”, ”Alexandru cel Bun” și „Suceava”, care în aceeași zi au început marșul din orașul Dorohoi, Botoșani și Fălticeni. Până în seara zilei de 26 octombrie/8 noiembrie 1918 detașamentele diviziei au pătruns în localitățile Mihăileni, Vârful Câmpului și Suceava, pentru ca a doua zi să ajungă la Tereșeni, Siret și Hliboca.

În ziua de 28 octombrie/10 noiembrie, când s-a decretat mobilizarea, trupele române din compunerea celor trei detașamente se aflau deja la 5 – 8 km sud de Cernăuți, iar subunitățile de jandarmi și grăniceri ale regimentului 3 roșiori începuseră organizarea județelor din centrul și sudul Bucovinei.

Intrarea trupelor Diviziei 8 infanterie în Cernăuți a avut loc în ziua de 29 octombrie/ 11 noiembrie prin detașamentul ”Dragoș” condus de generalul Iacob Zadic . În același timp , detașamentul ”Alexandru cel Bun” a trecut la nord de Prut pentru a face siguranța orașului, iar detașamentul ”Suceava” concentrat la sud – vest de Cernăuți , constituia rezerva diviziei. În urma tentativei ucrainiene de a mobiliza toți bărbații apți de efort militar, Marele Cartier General român a ordonat înaintarea spre nord și vest , până la hotarele istorice ale Bucovinei.

Pe durata acțiunilor pentru luarea sub control a nordului Bucovinei unitățile Diviziei 8 infanterie au luat ”conact” cu cele ale Diviziei 1 cavalerie, care primise ordin să pătrundă în nordul Basarabiei. Acțiunile în nordul Basarabiei s-au desfășurat concomitent cu cele din Bucovina, astfel încât Divizia 8 infanterie a avut asigurat flancul drept.

Concomitent cu acțiunile Diviziei 8 infanterie , lupta pentru unire a intrat în faza decisivă. Consiliul Național a hotărât convocarea pentru 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuți , a unui congres general al populației din provincie, care să decidă viitorul acesteia. Congresul a hotărât în unanimitate unirea necondiționată a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin  și Nistru, cu Regatul României

  

Sala sinodială în care a avut loc Congresul

Harta României după Marea Unire (1918)

Chiar în ziua de 15/28 octombrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei o delegație în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iași pentru a înmâna regelui Ferdinand I ”Actul Unirii Bucovinei cu România”, iar ”Monitorul Oficial” nr.217 din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 va publica decretul – lege nr.3744, prin care se consfințea voința exprimată de Congresul General al Bucovinei. Un an mai târziu, la 29 decembrie 1919, Camera și Senatul României Mari ratificau în unanimitate actul în care ”Bucovina în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururea unită cu regatul României.”

Unirea Bucovinei cu România a fost hotărâtă la Cernăuți prin voința liber exprimată de românii din acest teritoriu românesc.

Actul de unire este rezultatul îngemănării tuturor forțelor poporului român – clasa politică, țărănimea, intelectualitatea, propaganda națională, biserica, etc. În rândul forțelor care au pregătit și realizat unirea un rol important l-a avut armata. Ea a  fost brațul înarmat al națiunii căreia i-a conferit încredere și i-a netezit procesul de unire.

Fără îndoială, contextul internațional în care s-a înfăptuit reîntregirea , a fost unul favorabil. Dar adversitățile n-au lipsit. Foștii opresori, atât sub steagul republicanismului burghez, cât și cel roșu, al comunismului, au luptat din răsputeri, inclusiv cu forța armelor pentru a-și perpetua dominația.

Acest adevăr deosebit de important a fost sesizat cu multă pătrundere de marele istoric Nicolae Iorga. Acesta aprecia că, dacă armata ”Nu ar fi realizat un cordon de baionete în jurul reprezentanților nației, dușmanii nu le-ar fi îngăduit să se pronunțe asupra unității naționale.”

                                                               

                                                                                Col. dr. (rtr.) Ciobanu Ștefan