24 Ianuarie 1859 – Ziua Unirii Principatelor Române
Ideea și dorința de Unire la români a fost o permanență de-a lungul istoriei milenare și s-a manifestat sub forma conștiinței originii comune a tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, a comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe același teritoriu, în unitatea sa etnică.
Primul moment crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politico-statale atât de des manifestate în evul mediu românesc este marcat de opera lui Mihai Viteazul,intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae”.
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia 21 octombrie / 1 noiembrie 1599
Magistralul act politic al Unirii tuturor românilor înfăptuit de Mihai Viteazul în 1600 când acesta se va intitula „domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei”, deși de scurtă durată datorită vitregiilor timpului și intereselor de expansiune și dominație ale imperiilor limitrofe, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești, devenind un simbol și un ideal al tuturor generațiilor care s-au succedat acestui eveniment epocal din istoria românilor.
Sigiliul lui Mihai Viteazul cuprinzând însemnele celor trei țări române
Un moment definitoriu al ideii de Unire a tuturor provinciilor românești îl regăsim și în programele revoluției de la 1848 din țările române. Însă, datorită existenței celor trei imperii limitrofe care se împotriveau din răsputeri acestui ideal, acesta trebuia realizat etapizat: mai întâi unirea – într-o primă fază a Moldovei și Țării Românești, pentru ca apoi după constituirea noului stat parțial unificat, să se pășească la desăvârșirea unității lui, la construirea Daco-României, cum îl numeau teoreticienii revoluționari.
În perioada următoare revoluției burghezo-democratice de la 1848 din țările române, înăbușită prin intervenția brutală a celor trei imperii limitrofe – otoman, țarist și habsburgic – problema unirii Principatelor a devenit esența mișcării de eliberare națională și socială. În această operă de o importanță majoră care nu mai putea fi amânată, cei dintâi care au fost purtătorii de cuvânt, cei care s-au putut exprima liber, au fost revoluționarii exilați după înfrângerea revoluției. Prezenți în marile capitale europene, aceștia (N.Bălcescu, I.Ghica, D.Bolintineanu, frații Brătianu, frații Golescu, M.Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Bobliac etc.) au informat opinia publică și cercurile politice europene asupra dezideratului românesc.
Liniștea care părea că se instalase în Europa după momentul 1848 a fost tulburată în vara anului 1853 de conflictul izbucnit între marile puteri privind sferele de influență economică și politică în Orient și în sud-estul Europei.
Izbucnit între Rusia și Turcia, ca urmare a refuzului celei din urmă de a accepta cererea Rusiei țariste la așa-zisul „protectorat asupra creștinilor ortodocși”,consacrat în istoriografie sub denumirea de chestiunea orientală, conflictul a intrat în istorie sub denumirea de războiul Crimeei (1853-1856).
Acesta a angrenat în vârtejul său Anglia, Franța și Sardinia, de partea Turciei. Inițial, Austria și Prusia au adoptat o poziție de neutralitate. După opinia unui istoric american Riker, în lucrarea sa intitulată Cum s-a înfăptuit România , apărută la București, în anul 1940, „Războiul Crimeei a făcut din cauza moldo-valahilor o problemă europeană”.
În iunie 1853, fără nici o declarație de război, ca de atâtea ori în istorie, trupele țariste trec Prutul și ocupă ambele Principate române. Datorită presiunilor habsburgice și a faptului că operațiunile militare se mutaseră în Crimeea, Rusia este nevoită să-și retragă trupele. Locul lor este ocupat de trupele de ocupație habsburgice, care și-au inaugurat politica de ocupație prin abuzuri și imixtiuni directe în politica internă și externă a Principatelor și, în special împotriva elementelor politice cu tendințe progresiste, naționale.
Marile puteri beligerante implicate în conflict erau direct interesate în finalitatea acestui conflict. În martie 1855 la Viena s-au deschis lucrările unei Conferințe la care au luat parte Anglia, Franța, Austria, Rusia și Imperiul Otoman. Conferința și-a întrerupt lucrările, datorită poziției inflexibile a Rusiei de a nu accepta condițiile de pace impuse. Însemnătatea acestei conferințe pentru cele două Principate române rezidă în faptul că în acest areopag european s-a luat în discuție pentru prima dată problema unirii celor două țări române, conturându-se în același timp și poziția marilor puteri vis-a-vis de dorințele românilor. Ulterior, Conferința s-a mutat la Constantinopol, în ianuarie 1856, dar fără eficiența dorită de puterile beligerante, datorită ostilității Turciei.
Drept urmare la 28 februarie 1856, au început lucrările Congresului de la Paris, având ca scop principal încheierea păcii și restabilirea „echilibrului european” zdruncinat în urma războiului Crimeei. De astă dată, pe lângă cele cinci mari puteri,au participat și reprezentanții Sardiniei și Prusiei. Contrar dorinței unanime de Unire a poporului român care se cunoștea foarte bine la acel nivel,marile puteri participante, s-au pronunțat pentru sau împotriva ei, conform propriilor interese economice și politice în această zonă a Europei.
Problema Unirii celor două țări române a fost ridicată de Franța în ședința din 8 martie, când chestiunea Principatelor s-a aflat pe ordinea de zi. Poziția pro unire a Franței a mai fost sprijinită și de delegații Angliei și Rusiei, pe poziții ostile situându-se delegații Turciei și Austriei. La Congres, datorită pozițiilor ostile ale Turciei și Austriei pe marginea acestei probleme, a apărut ideea convocării unui plebiscit prin care să se consulte dorințele românilor.
După lungi și dificile dezbateri, la 30 martie 1856, s-a semnat la Paris Tratatul de Pace, care în privința celor două țări române stabilea următoarele: desființarea protectoratului rusesc instituit în urma păcii de la Adrianopol (1829); principatele sunt scoase de sub tutela Rusiei și sunt puse sub garanția celor șapte Puteri; sultanul, în colaborare cu ambasadorii Puterilor semnatare aflați la Constantinopol va întocmi un firman electoral în baza căruia să se constituie în ambele țări adunări ad-hoc care să reprezinte interesele tuturor claselor sociale; să se înființeze o comisie specială de informare, compusă din reprezentanții celor șapte Puteri care se va întruni la București și va culege dorințele poporului asupra viitoarei organizări a Principatelor, rezultatele urmând a fi transmise la Paris, unde printr-o Convenție se va stabili organizarea lor și vor fi comunicate românilor printr-un hatișerif (act) emis de sultan. Tratatul mai prevedea că, în cazul când liniștea internă în Principate va fi amenințată sau compromisă, Poarta nu putea interveni cu trupe fără aprobarea celorlalte Puteri. Cum plebiscitul nu se putea desfășura în prezenţa trupelor de ocupație (austriece), Congresul a luat în discuție și retragerea trupelor austriece, măsură contestată de Austria care solicită în același timp retragerea trupelor rusești din sudul Basarabiei revenit Moldovei după răpirea Basarabiei în 1812 de către Rusia țaristă.
Turcia, inamicul declarat al unirii românilor, a luat măsura înlocuirii domnitorilor Ghica și Știrbei, cu o locotenență domnească constituită din câte trei membri cu opțiuni turcofile, în scopul distrugerii mișcării unioniste de masă și a partidei unioniste. Aspectul subliniat a luat forme și mai exacerbate în Moldova, unde caimacamul Nicolae Vogoride era și mai devotat cauzei separatiste.
Cu toate samavolniciile practicate,mișcarea unionistă se dezvoltă și mai mult. În Moldova, alegerile pentru adunarea ad-hoc s-au desfășurat la 19 iulie 1857. Pe moment, datorită falsurilor, separatiștii manevrați de Turcia, Austria și Anglia, au avut succes. Dar problema unirii Moldovei cu Muntenia, care antrena întreaga suflarea românească ajunsese atât de departe încât a imprimat un alt curs relațiilor internaționale. Franța, în primul rând, nu era dispusă să rămână învinsă de diplomația Angliei, Turciei și Austriei, iar Rusia nu putea să renunțe la propriile planuri de a ocupa Moldova sau de a accepta unirea celor două țări sub sceptrul său politic.
Europa se găsea în pragul unui nou război. Detensionarea situației a venit în urma întâlnirii din 6 – 10 august 1857 între Napoleon al III-lea al Franței și regina Victoria a Angliei. „Compromisul” de la Osborne cum este denumit în istorie, realizat între cele două mari puteri, în esență, consta în următoarele: Franța renunță la sprijinirea unirii celor două țări române, mulțumindu-se numai cu o unire vamală, militară și judecătorească iar Anglia făgăduiește în schimb să obțină de la Turcia anularea alegerilor în schimbul asigurării că „oricare ar fi dorințele Divanilor, unirea tot nu se va face”. Alegerile au fost anulate. Noile alegeri au început la 20 septembrie 1857.
Adunările ad-hoc – organisme a căror creare și funcționare a fost prevăzută în hotărârile Congresului de la Paris, în scopul de a se pronunța asupra viitoarei organizări a țărilor române – au exprimat în pofida atâtor greutăți și intrigi ale marilor puteri ostile, dorința de Unire a moldovenilor și muntenilor în cadrul unui stat național. În ansamblul lor, deputații celor două foruri naționale au votat cu entuziasm și în deplină cunoștință de cauză, la 7 și 9 octombrie 1857, hotărârile care dădeau glas voinței unanime a poporului român: Unirea Principatelor Moldova și Muntenia într-un singur stat – România; domn ereditar ales dintr-o familie domnitoare a Europei; autonomia și garantarea drepturilor internaționale ale statului stipulate în vechile capitualții încheiate cu Poarta; neutralitatea și inviolabilitatea statului român; adunare reprezentativă și consultativă; garanția colectivă a marilor puteri etc.
Convenția de la Paris, încheiată la 7/19 august 1858, hotăra ca Moldova și Muntenia să poarte denumirea de Principatele Unite. Se constituia o Comisie Centrală pentru pregătirea legilor, se prevedea înființarea unei Curți de Casație comună, ambele cu sediul la Focșani, măsuri de organizare identică a armatei. În același timp, prin Convenția de la Paris se hotăra că fiecare țară va avea domnule ei, guvernul ei, adunarea ei legislativă, administrația sa separată, ceea ce nu mai corespundea aspirațiilor de unire a celor două țări române.
Dar ultimul act nu era încă jucat. Convenția de la Paris era ceea ce Europa putuse da națiunii române, acesteia îi revenea sarcina imperativă să ducă mai departe un proces a cărei evoluție o influențase și până atunci, dar asupra căreia trebuia să acționeze și mai direct, dezvoltând în sensul aspirațiilor sale, stipulațiile favorizante acesteia din convenție și realizând statul modern. Concluzia firească era pentru patrioții români că: unirea nu se putea realiza decât prin acțiunile directe ale poporului român (-s.n.). În ambele țări române, în condițiile grelei lupte politice ce se anunța datorită stipulațiilor electorale neprielnice (conform Convenției de la Paris se restrângea dreptul la vot la câteva mii de oameni), se alcătuiseră grupări politice în jurul diferitelor candidaturi la domnie. Conservatorii susțineau în Moldova, pe fostul domn Mihai Sturdza sau pe fiul acestuia Grigore,iar în Muntenia pe foștii domni Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. În timpul acestei acerbe lupte politice, între partidele naționale, unioniste din cele două țări,au fost intensificate legăturile.
La 5/17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei a trecut la alegerea domnului. Deputații au ales în unanimitate și în „glas mare” pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Atât partizanii lui Mihai Sturdza cât și cei ai fiului acestuia, văzându-se în minoritate, au votat și ei pe candidatul Partidei naționale. Consulul Franței la Iași, Victor Place aprecia că alegerea lui Cuza însemna „triumful desăvârșit al ideilor unioniste și liberale împotriva vechiului sistem de corupție, care și-a trăit traiul”.
În Țara Românească, în concepția fruntașilor Partidei naționale era ideea că domnul nou ales trebuia să fie, ca și domnul Moldovei, intermediarul care urma să asigure realizarea unirii Principatelor sub prinț străin, potrivit programului adoptat de mișcarea unionistă. Această idee explică de ce fruntașii liberal-radicali susțineau candidatura lui Nicolae Golescu și de ce ei s-au opus primelor discuții în jurul candidaturii lui Cuza la tronul Munteniei. Dar, față de situația creată și mai ales datorită faptului că prin dubla alegere se realiza totodată și unirea pe calea indirectă a domniei personale, după o scurtă opoziției, ei s-au raliat propunerii și au sprijinit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.
Adunarea Electivă a Țării Românești și-a deschis lucrările în ziua de 24 ianuarie 1859. Deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Cuza, menționând că prin aceasta se realiza unirea „aspirația generoasă a tuturor generațiilor” și că nu se încălcau prevederile Convenției de la Paris, întrucât nu era vorba de unire politico-administrativă, ci de o unire personală. În urma acestei propuneri, deputații au votat în unanimitate alegerea lui Cuza ca domn al Țării Românești.
Alexandru Ioan Cuza domnitorul Principatelor Unite (1859-1866)
Se încheia ceea ce Ion Ghica denumise în aceeași zi într-o telegramă către Vasile Alecsandri drept „una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre”.
Evenimentul de la 24 ianuarie 1859/5 februarie 1859, care era strâns legat de cel de la 5/17 ianuarie, a reprezentat unul dintre momentele cele mai de seamă ale istoriei României și totodată etapa culminantă a luptei pentru unire. Pentru respectarea adevărului istoric și contracararea multor opinii greșite încă existente în istoriografia românească, trebuie să menționăm că realizarea celor două momente mai sus-menționate a fost rodul implicării întregii clase politice românești, indiferent de orientarea politică, care a pus mai presus de patima politică idealul național și al maselor populare care le-a determinat la un astfel de compromis benefic pentru țară. Respectând formal dispozițiile Convenției de la Paris, s-a reușit ca pe calea ingenioasă a dublei alegeri, poporul român să izbândească în lupta sa pentru făurirea statului național, dubla alegere fiind primul pas al îndeplinirii mărețului ideal al românilor - statul național unitar.
O dată realizată Unirea, deocamdată în forma personală, prin dubla alegere a lui Cuza, rămânea ca această dublă alegere să fie recunoscută internațional, de către puterile garante și de cea suzerană (Turcia). Austria era împotriva actului de la 24 ianuarie; aceeași atitudine adoptă din capul locului și Turcia; Anglia manifestă inițial rezervă, în timp ce Franța, Rusia și Sardinia ne erau favorabile, la fel Prusia. În urma demersurilor diplomatice făcute de V. Alecsandri, ministrul de externe la Paris, Torino, dar și la Londra, Anglia își schimbă punctul de vedere. Așa încât, la conferința care se deschide la Paris, reprezentanții a cinci puteri garante (Franța, Rusia, Anglia, Sardinia și Prusia) - hotărâră, în cea de-a doua ședință (1/13 aprilie 1859) să ceară Porții otomane să recunoască dubla alegere. În cea de-a treia ședință (26 august / 7 septembrie 1859) în urma războiului austro-franco-sard, Austria fiind înfrântă pe câmpul de luptă, este nevoită și ea, să recunoască împreună cu Turcia, dubla alegere. Se specifica restrictiv, că ea este valabilă numai pe timpul cât va domni Cuza; dezvoltarea ulterioară a evenimentelor lipsește însă această restricție de orice valoare.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a ținut numai șapte ani de zile, dar a fost una dintre cele mai rodnice ale istoriei noastre. Alexandru Ioan Cuza a avut „cap politic” în ciuda imaginii de colonel nimerit la întâmplare în strana Istoriei sau, după cum afirmă istoricul Xenopol, înălțat pe tron „printr-o aiureală momentană”, Aceste însușiri personale ale lui Cuza explică marile acte politice realizate, dar este de subliniat și faptul că a fost secondat de un sfetnic de seamă, Mihail Kogălniceanu.
Mihail Kogălniceanu
În prima parte a domniei, Cuza a urmărit și a izbutit să întărească și să desăvârșească Unirea. Prin eforturi personale l-a determinat pe sultan în urma vizitei făcute la Constantinopol în septembrie 1860, să aprobe unirea completă și, în cele din urmă, izbuti s-o obțină (4 decembrie 1861).
La 11/23 decembrie 1861, Cuza printr-o proclamație adresată românilor din ambele Principate, le aducea la cunoştinţă noua realizare „...Unirea este îndeplinită - afirma el - naționalitatea română este întemeiată...alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.
Se formează acum un singur guvern, sub președinția lui Barbu Catargiu, rămânând o singură capitală, București; parlamentul, iarăși unul singur, își deschide prima ședință comună în ziua de 24 ianuarie 1862; pe actele interne începe să se scrie „România” în loc de „Principatele Unite”. Unirea era acum „completă” și ea va rămâne „definitivă”.
Rămân magistrale prioritățile enumerate în Memoriul marelui om politic I.C.Brătianu adresat domnului Cuza la sosirea acestuia în București, la 8/20 februarie 1859: „Nu, Măria Ta, nu sunt două drumuri de apucat, care să ne ducă la ținta ce ți-ai propus: înarmarea țării, organizarea Ministerului din năuntru și al justiției, moralizarea lor printr-o nouă alegere a personalului, reorganizarea totală a administrației finanțelor, introducerea unui nou sistem de contribuție și organizarea creditului public, adică înlesnirea circulațiunii capitalurilor - acestea sunt măsuri ce nu suferă întârziere, pe când fără dânsele, orice s-ar încerca, orice s-ar face, n-o să izbutească, căci numai ele pot întări Guvernul și asigura în toate cazurile independența națională”.
Stema Principatelor Române Unite!
Col. (rtg.) dr. Ștefan Ciobanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.