28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România

28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România

„ N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce’nalte,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

.........................................................

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!”

(Mihai Eminescu, La Bucovina)

     Dorința de Unire s-a reflectat în mod constant de-a lungul istoriei milenare a poporului nostru sub forma conștiinței originii comune a tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, în conștiința comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe același teritoriu, în unitatea sa etnică subliniază marele istoric al românilor, Nicolae Iorga în lucrarea sa intitulată Istoria Românilor, vol. IX, Unificatorii, apărută în anul 1938, la București.

     Frecvent și hotărât ideea unității Țării Românești cu Moldova și cu Transilvania a fost exprimată în decursul secolelor de exponenții cei mai de prestigiu ai poporului român, ceea ce pune în relief viabilitatea conștiinței sale naționale.

     Ideea conștiinței originii daco-romane și a latinității limbii a constituit o chintesență spirituală și existențială, fiind prezentă la poporul român în întreg Evul Mediu. Acest fenomen reprezintă temelia formării și dezvoltării conștiinței de sine, a personalității și identității sale inconfundabile.

     Momentul crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politice statale, este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae” iar în conștiința europeană ca un desăvârșit strateg și abil diplomat.

     Marele act diplomatic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai Viteazul în anul 1600, deși de scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești. Mihai Viteazul avea să se intituleze domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei.

     Prin Unirea celor trei state feudale românești, Mihai Viteazul reușise să creeze o patrie mare și unită pe cât ținea pământul Daciei străbune, realizând misiunea înaltă a voievozilor celor mari ai românilor. Mihai Viteazul ajunge astfel stăpânul celor trei țări române, îndeplinindu-și planul de unificare politică, exprimată în cuvintele „ și hotarul Ardealului, pohta ce am pohtit, Moldova și Țara Românească”. Marele unificator al românilor desăvârșise actul său politic cu rezonanțe peste secole în conștiința noastră națională, în capitala Moldovei, la Iași, schițând astfel cadrul, spațiul teritorial-geografic în care se va realiza peste trei secole statul național unitar al românilor.

     Deși acest act politic de semnificație crucială a avut o durată efemeră, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii tuturor provinciilor românești a dobândit valoare simbolică și a continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie o permanență în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.

     Un moment definitoriu al ideii de Unire a tuturor provinciilor românești îl regăsim și în programele revoluției de la 1848 din țările române. Este demnă de amintit în acest sens concepția originală asupra ideii de unitate națională cea emisă la timpul său de istoricul și strălucitul om de stat M.Kogălniceanu. În optica sa, unirea reprezenta „cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”, o condiție fundamentală, determinată sine qua non, în procesul afirmării virtuților și intereselor naționale, precum și a materializării idealurilor unei națiuni.

     Datorită stăruinței și străduinței neobosite, a activității neobosite de conștientizare a opiniei publice europene, desfășurate de oamenii politici și cărturarii neamului peste hotare, problema Unirii Principatelor (o primă etapă strategică) a devenit, treptat, o problemă europeană. Dovadă este hotărârea Congresului de la Paris (18 – 30 martie 1856) de a consulta poporul român în privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene în frunte cu Turcia, Anglia și Austria, ignorând realitățile evidente, au manifestat poziții antiunioniste, susținând că românii n-ar dori să formeze un singur stat. Celelalte puteri prezente la Congresul de la Paris și mai ales Franța și Sardinia, dar și Rusia și Prusia au sprijinit cauza dreaptă a poporului român după opinia noastră animate de anumite interese politice.

     Cu toate piedicile de tot felul, la 5/17 ianuarie 1859, Adunarea electivă a întreprins un mare act istoric alegând în unanimitate ca domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. În fața națiunii române se deschidea astfel o strălucită perspectivă istorică. Aceasta va fi confirmată prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, în unanimitate a lui Alexandru Ioan Cuza și ca domnitor al Țării Românești, de către cei 64 deputați ai Adunării Elective.

      Unirea Principatelor în anul 1859, recunoașterea internațională a acestui act politic (1862) și crearea statului modern România au constituit premisa determinantă, pârghia de susținere a tuturor eforturilor națiunii române pentru dobândirea independenței din 1877 și înfăptuirea Marii Uniri din 1918.

     Istoricul român Nichita Adăniloaie, în articolul său intitulat Unitate și independență din cuprinsul lucrării Unitatea națională a românilor în epoca modernă, sublinia că în perioada de după Unirea Principatelor are loc o regrupare a forțelor politice, o reconsiderare a strategiilor și programelor mișcării de eliberare și unitate națională a românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia. În acest sens, un rol important l-a avut crearea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor.

     După o mare zguduire – război, revoluție, cataclism natural etc. – se produc mutații decisive în conștiința oamenilor. Societatea care evolua lent, precum curgerea lină a unui râu, se învolburează dintr-o dată, iese din matcă, devine de nerecunoscut.

     Primul război mondial (1914-1918) a fost o asemenea zguduire pentru Europa, inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914 – 1916) guvernul Brătianu a decis intrarea României alături de Antantă, care îi promitea satisfacerea dezideratelor naționale – revenirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei – la patria mamă.

     Această decizie a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români, care socoteau că a venit timpul să-și realizeze cu arma în mână, idealul național. Dar după izbânzile din primele săptămâni, a urmat dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), care a constituit un adevărat șoc pentru clasa politică românească și pentru o mare parte a populației. A venit apoi ocuparea capitalei României, retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916-martie 1917, cu numeroase privațiuni și mai ales un număr incredibil de morți din cauza tifosului exantematic. Apoi, din nou cerul s-a luminat, au fost obținute victoriile de la Mărăști-Mărășești-Oituz din vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit, a sentimentului național. Dar retragerea Rusiei din război, în noiembrie 1917, a determinat România să pornească și ea pe calea armistițiului și a păcii separate cu Puterile Centrale. De astă dată, ostașii români doreau să se întoarcă acasă, să obțină cele promise de politicieni, în frunte cu regele Ferdinand, și în primul rând pământ.

      Pe de altă parte, românii din teritoriile aflate sub dominație străină au trecut prin situații extrem de complicate. În timp ce românii din Transilvania și Bucovina au primit cu bucurie vestea intrării României în război în lupta împotriva Austro-Ungariei, sperând în unirea cât mai grabnică cu patria mamă, cei din Basarabia au fost nevoiți să constate că fuseseră abandonați de Regatul României care s-a aliat cu Rusia. Autoritățile maghiare și habsburgice au luat măsuri foarte dure împotriva românilor din teritoriile pe care le stăpâneau, iar retragerea armatei române a adus calvarul pentru multe familii din Transilvania și Bucovina. Raza de speranță din vara anului 1917 a fost de scurtă durată, iar încheierea armistițiului de la Focșani și apoi a păcii de la București (24 aprilie 1918) păreau că le-au închis orice perspectivă de realizare a dezideratului național.

      Dar, parcă printr-un miracol al istoriei – anul 1918 – care pentru români începuse sub cele mai negre auspicii – avea să devină anul unor mărețe împlinirii, prin realizarea unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria mamă.

     În privința Unirii este de menționat că evenimentele din spațiul românesc s-au desfășurat într-o strânsă conexiune cu cele înregistrate la nivelul întregului continent. Primul semnal a fost dat de popoarele din Rusia, care în 1917 – 1918 s-au ridicat la luptă în numele dreptului la autodeterminare. Românii din Basarabia s-au integrat și ei în acest șuvoi, care nu mai putea fi stăvilit.

      La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a decis independența Republicii Moldova (Basarabia) față de Rusia. La 27 martie, același Sfat al Țării a hotărât unirea Basarabiei cu „mama sa România”.

     La sfârșitul războiului, monarhia habsburgică se clătina și ea din temelii. Lupta popoarelor asuprite pentru libertate a luat avânt și a fost încununată de succes în 1918. Încă de la 29 noiembrie 1917 a avut loc la Kiev o adunare, la care au participat 5.000 de delegați civili și militari, cehi, slovaci, sloveni, polonezi, ucrainieni, sârbi și români care au hotărât să continue „războiul sfânt” pentru doborârea Austro-Ungariei și formarea statelor naționale.

     În toamna anului 1918, Austro-Ungaria s-a prăbușit. Fructificând condițiile interne și internaționale favorabile, determinate de degringolada imperiului ca urmare a înfrângerilor militare suferite de armatele Puterilor Centrale pe toate fronturile, inclusiv pe frontul din Galiția, și mai ales a puternicelor mișcări de eliberare națională și socială a popoarelor oprimate, populația românească predominantă numericește din Bucovina își afirmă și ea deschis voința de autodeterminare până la separare de Austro-Ungaria și de unire cu patria-mamă România.

     Bucovina a fost integrantă a spațiului românesc, fâșie din Țara de Sus a Moldovei, cuprinzând întreg ținutul Cernăuți și cea mai mare parte a ținutului Sucevei, cu fostele ocoale domnești Câmpulung pe Ceremuș și Câmpulung Moldovenesc. Istoricul Dimitrie Onciul releva, ca și Nicolae Iorga, că până la 1774-1775, „nu a existat o țară numită Bucovina”. De la domnul Moldovei Roman I Mușat apare în două acte de cancelarie numele de „bucovina”; termenul fiind folosit ulterior și în alte documente care privesc nu numai locuri din Moldova, și din Muntenia și Banat; dar este vorba de „nume comune” care înseamnă făget, pădure de fagi . În primul document din martie 1392 se relatează despre o „bucovină” pe apa Siretului. „Numele unei țări Bucovina, preciza Dimitrie Onciul, a fost introdus abia după anexare, de către Austria”.

     Locul acestei zone în ansamblul teritoriilor românești a fost bine stabilit de către istoricii români. Aici au apărut la începuturile evului mediu primele târguri și formațiuni politice. De aici a pornit lupta împotriva tătarilor. Aici s-a constituit nucleul în jurul căruia s-a format și consolidat Moldova. Aici a fost prima reședință voievodală a lui Dragoș Vodă, la Baia. I-au urmat Siretul și Suceava.

      Cea mai glorioasă dintre capitalele Moldovei, a treia în ordine cronologică, a fost Suceava. Istoria Sucevei și a împrejurimilor s-a înscris și s-a îmbogățit odată cu formarea, consolidarea și înflorirea Moldovei sub Mușatini. Capitală a Moldovei peste două veacuri, „prea slăvita Cetate a Sucevei” a devenit, în anii 1457-1504, sub Ștefan cel Mare, scut al luptei de neatârnare și unitate națională, simbol al vitalității, al rezistenței și vitejiei antiotomane, zid de apărare „la poarta tuturor creștinilor”.

      În această zonă s-au ridicat și concentrat cea mai mare salbă de ctitorii și necropole voievodale: Voroneț, Rădăuți, Putna, Slatina, Mănăstirea Humorului, Moldovița, Sucevița, Dragomirna etc. Pe drept cuvânt, Dimitrie Onciul scria: „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spațiu atât de mic, atâta bogăție de istorie românească, atâtea amintiri scumpe trecutului nostru. Dacă Ardealul cu resturile sale arheologice, din epoca romană este țara clasică a trecutului roman în Dacia, Bucovina este țara clasică a trecutului românesc propriu-zis” sau, rezumând toate acestea, „la început centrul de greutate al Principatului Moldovei se afla în Bucovina”.

     Dar, această zonă a avut destinul mioritic al păstorului moldav. Bogată și plină de faimă într-o vreme – capabilă să organizeze aici rezistența contra trufașului rege al Ungariei la 1467, iar în 1476 împotriva temutului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, ori să-l primească frățește, ca pe un eliberator la 29 mai 1600 pe Mihai Viteazul, cel dintâi unificator al românilor –, ea a fost și cea mai râvnită de dușmani; în secolele XVII-XVIII au călcat-o și prădat-o cazacii, suedezii, polonezii, austriecii, turcii și rușii, iar la 1774 au ocupat-o habsburgii pentru 144 de ani.

     Dezastrul suferit de turci în 1683 sub zidurile Vienei – unde românii s-au dovedit încă o dată apărătorii civilizației și culturii europene, prin contribuția avută la înfrângerea otomanilor, ajutând de astă dată tocmai la salvarea capitalei Imperiului habsburgic, Viena, care avea să acapareze vremelnic și cele mai întinse teritorii românești (Transilvania în 1699; Banatul și Oltenia în 1718; Bucovina în 1774) – dezvăluia lumii slăbiciunile și criza Porții Otomane, marcând începutul sfârșitului imperiului semilunii și atrăgând asupra-i atenția întregii Europe, dar îndeosebi poftele marilor puteri vecine – Austria și Rusia.

     Ocuparea și anexarea nordului Moldovei face parte integrantă dintr-o amplă și îndelungată politică expansivă a Curții de Habsburg, căreia i-au căzut victime întinse zone locuite de unguri, slovaci, croați, sârbi, cehi etc., dar și teritorii românești însumând peste jumătate din întreg spațiu locuit de români. Ocupând și anexând zona pe care ei înșiși au numit-o „cheia Moldovei”, Habsburgii sperau, fie să-și continue planurile lor expansioniste, să anexeze toată Moldova, dacă era posibil, fie să zădărnicească acapararea ei de către Rusia.

     Principatele române devin o chestiune internațională majoră a relațiilor dintre marile puteri – Austria intervine ca mediatoare în războiul ruso-turc din 1768-1774 și ocupă nordul Moldovei. Dintre toate zonele ocupate de Habsburgi, Bucovina era cea mai mică – de circa 9 ori mai mică decât Transilvania și de aproximativ două ori și jumătate mai redusă ca Oltenia și ca Banatul - , ea având întinderea a două ținuturi.

     Împărțirea Poloniei în 1772 între Rusia, Prusia și Austria a salvat existența statală autonomă a Principatelor, dar a oferit Casei de Habsburg pretextul să ceară Porții zona de nord „cheia Moldovei”, ca punte de legătură între noile achiziții teritoriale poloneze Galiția și Lodomeria, pe de o parte, și Transilvania, pe de altă parte, deși exista o trecătoare pe valea Tisei, aproape de Sighetul Marmației. Turcia a cedat Austriei Bucovina spre a salva restul Principatelor. Fiindcă se conturase primejdia ocupării lor și de către Rusia, dar și de către Austria și Prusia.

     Prin teamă, corupere și alte mijloace convingătoare întrebuințate de Cancelaria habsburgică la Constantinopole și cu complicitatea rușilor, care doreau și ei ceva, dar în viitor din Principate, „cheia Moldovei” este cedată de turci Vienei.

     Prin ultima convenție, cea din 2 iulie 1776, semnată la Palamutca pe Nistru, în prezența unui trimis al Franței, Turcia ceda Austriei orașele Siret, Suceava și Cernăuți, împreună cu 226 sate și 52 de cătune. Erau incluse, odată cu orașele Cernăuți și Suceava și fostele ocoale domnești, Câmpulung pe Ceremuș (sau Câmpulung Rusesc) și Câmpulung Moldovenesc cu satele aparținătoare acestora. Teritoriul cedat avea o suprafață de 10.441 kmp și 71.750 de locuitori. Divanul din Iași și domnul Moldovei, Grigore Ghica al III-lea au încercat până în ultima clipă când s-a semnat cea din urmă convenție să salveze localitățile Baia, Siret și Suceava. Curtea de la Viena a fost obligată să renunțe inițial la 38 de sate și cătune din ținutul Sucevei și 12 din cel al Cernăuțiului. Dar după semnarea ultimei convenții, prin fraudă, prin corupție Habsburgii au reușit să mai includă încă 45 de sate din ambele ținuturi. În toată perioada negocierii convențiilor (în număr de trei), domnul Moldovei, Ghica, a continuat să protesteze. Pentru atitudinea sa, Ghica a fost decapitat la 1 octombrie 1777, datorită unui complot al marilor boieri, a complicității dintre turci, ruși și austrieci.

     Adăugând la vechea sa „colecție de teritorii” și partea de nord a Moldovei, Habsburgii s-au instalat aici, încă din septembrie 1774, chiar înainte de a primi încuviințarea oficială a Porții otomane. Însă noii stăpâni au ezitat câtăva vreme în privința denumirii zonei ocupate și anexate, precum și a formei ei de organizare. Faptul denotă atât lipsa unei individualități teritoriale și toponimice preexistente, cât și teama Habsburgilor de unele complicații internaționale. Câțiva ani în șir, zona anexată s-a numit frecvent Moldova austriacă. Uneori, în primele documente se folosește și expresia „Moldova imperială”, spre a o deosebi de „Moldova turcească”. Între toponimele inițiale, mai frecvent și mai îndelung folosite, fie în corespondența particulară, fie în actele oficiale, austriece și moldovenești – și păstrate până azi în popor – este aceea de Cordon sau Cordun. Pentru zona ocupată s-au folosit și alte denumiri, ca, de pildă, ținutul sau comitatul Sucevei. Cu timpul însă, dintre numeroasele denumiri folosite s-a impus după încorporarea acestei zone la Galiția, după 1786, toponimul Bucovina.

     În ceea ce privește statutul de organizare a nordului Moldovei, în cadrul Imperiului habsburgic, distingem următoarele etape:

- perioada administrației militare, între 1774-1786, când la conducerea Bucovinei s-a aflat un guvernator militar cu reședința la Cernăuți;

- perioada administrației civile, galițiene, când între 1786-1848 și 1850-1862, Bucovina a fost încadrată în provincia imperială Galiția, ca al 19-lea cerc administrativ al ei, fiind condusă de un „căpitan districtual”, ca reprezentant numit al guvernului de la Lemberg;

- Bucovina ca ducat organizat pe baza statutului de autonomie principală, între 1862-1918.

     În toate aceste etape enumerate, țelul Curții de la Viena a fost același: să încorporeze cât mai repede și cât mai deplin, cu un maxim folos, acest teritoriu la imperiu; să distrugă primatul exclusiv al românilor în cadrul populației din zonă; să creeze, prin colonizări succesive (a adus germani, ruteni, slovaci, unguri, lipoveni, evrei, huțuli, polonezi, armeni), un mozaic etnic, după chipul și asemănarea structurii multinaționale a capitalei și a imperiului însuși; să facă și din această zonă un mare stat de cultură și civilizație germană. Din colonizările succesive și masive a rezultat și un complex de alte consecințe: economice, social-politice, naționale, culturale, religioase; a avut loc și un proces de alterare și denaturare a numelor românești de familie, prin sârbizare ( când, după 1781 Biserica din Bucovina a fost subordonată Mitropoliei din Carlowitz și Serviciul stării civile s-a organizat la fiecare oficiu parohial) și rutenizare – când nume ca Popa au devenit Popovici, Ciupercă - Ciupercovici, Andrei - Andreievici, Cornea – Corniciuc etc. Dar cu toate colonizările făcute, cu toate greutățile îndurate elementul românesc a rămas majoritar.

     Evenimentele epocale din istoria modernă a românilor din Principate: revoluția de la 1848, Unirea de la 1859, războiul de independență din 1877/1878, precum și intrarea României în război, în 1916 de partea Antantei au fost momentele care au avut un rol crucial, în fundamentarea și afirmarea conștiinței naționale, în conștientizarea și angajarea intelectualității bucovinene, în organizarea și conducerea activității de apărare și emancipare a ființei naționale.

     Fructificând condițiile interne și internaționale favorabile, determinate de degringolada Imperiului austro-ungar ca urmare a înfrângerilor suferite de Puterile Centrale, pe toate fronturile inclusiv pe frontul din Galiția și mai ales a puternicelor mișcări de eliberare națională și socială, a popoarelor oprimate, populația românească predominantă numericește din Bucovina își afirma și ea deschis voința de autodeterminare până la separare de Austro-Ungaria și unire cu patria-mamă România.

     Reprezentantul diplomatic al Austriei la București, contele Demblin, informa încă din 6 noiembrie 1918, pe ministrul de externe de la Viena „despre comunicarea guvernului român de la Iași, în legătură cu cererea Comitetului Național și a populației din Bucovina de a fi pusă sub protecția statului român”, ceea ce probează voința de unitate a românilor din această provincie istorică și pe care o va consfinți peste câteva zile prin Adunarea de la Cernăuți.

     În vederea pregătirii pe cale democratică plebiscitară a unirii Bucovinei cu Țara, conducerea mișcării naționale a românilor a organizat o mare adunare politică la Cernăuți, în ziua de 14/27 octombrie 1918, „în scopul de a se proclama Constituanta și de a alege un Consiliu Național, ca organ reprezentativ al românilor bucovineni”. Prima hotărâre a Constituantei avea să fie „Unirea Bucovinei cu celelalte țări românești, într-un stat național independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”.

     Consiliul Național ales de Constituantă era format din 50 de membri. Acesta a devenit organul reprezentativ suprem al românilor ce formau populația majoritară a Bucovinei. La rândul său acesta a desemnat un Comitet care să desfășoare activitate politică permanentă în conformitate cu orientările stabilite de Consiliul Național. Totodată, el trebuia să susțină revendicările naționale ale bucovinenilor la Conferința de Pace. Președinte al Consiliului Național a fost ales marele patriot bucovinean Iancu Flondor. Consiliul Național a condus timp de o lună destinele populației din Bucovina, cu atribute de guvern național, respectiv până în noiembrie 1918, când Bucovina se unește cu România.

     Acțiunile politice declanșate la Cernăuți întruneau adeziunea românilor care își manifestau sprijinul față de hotărârile adoptate prin manifestații de stradă. Demersul politic al românilor bucovineni era stânjenit însă de acțiunea ucrainenilor care manifestau veleități de dominație asupra Bucovinei, detașamentele lor înarmate dedându-se la jafuri, devastând depozite cu material militar și civil, la acte de teroare asupra populației.

     Pe de altă parte contele Etzdorf, guvernatorul austriac al Bucovinei, în comun acord cu ucrainenii (o altă diversiune – n.n.) a cerut lui Iancu Flondor, președintele Consiliului Național, să accepte împărțirea provinciei, partea de la nord de Prut urmând a fi administrată de ucraineni. Cererea guvernatorului, inacceptabilă prin conținutul său, a fost respinsă de I. Flondor care cu același prilej îl înștiințează pe funcționarul austriac de cererea pe care Consiliul Național de la Cernăuți a adresat-o guvernului român de a interveni cu forță armată pentru a apăra drepturile încălcate ale românilor din Bucovina.

     La acest refuz, ucrainenii au răspuns cu forța la 24 octombrie/6 noiembrie 1918 pătrunzând în palatul guvernamental din Cernăuți unde au instalat un guvern ucrainean cu complicitatea unui anume Aurel Onciul, care s-a erijat în reprezentantul românilor din Bucovina.

     Evoluția evenimentelor de la Cernăuți a fost urmărită cu atenție și îngrijorare de guvernul român, care a luat măsurile ce se impuneau în sprijinul fraților din Bucovina.

     În asemenea condiții, cu toată împotrivirea exprimată de Comandamentul german față de o acțiunea armată în Bucovina, considerată ca un gest neamical față de al II-lea Reich, guvernul Marghiloman, printr-unul din ultimele sale acte, decidea trimiterea ajutorului necesar românilor bucovineni. În acest scop Ministrul de război a hotărât ca Divizie 8, aflată sub comanda generalului Iacob Zadic (R.16,29,37 infanterie) precum și „toți grănicerii și jandarmii aflați în serviciu pe frontiera Bucovinei” să ocupe fără întârziere localitățile Ițcani și Suceava, și apoi, progresiv, întreaga provincie, inclusiv Cernăuți. De asemenea, la dispoziția Comandamentului român erau puse și regimentele 3 și 8 roșiori din divizia 2 cavalerie. Generalul Zadic urma să se pună în legătură cu guvernul național din Bucovina.

     Caracterul inedit al acțiunilor ce urmau a fi executate de unitățile subordonate generalului Zadic i-au impus acestuia să facă o serie de precizări privind rolul și conduita trupelor române în bucovina: trupele se vor considera ca în campanie; în acțiunea lor unitățile se vor pune în legătură cu autoritățile comunale; grija de căpetenie a comandanților și trupei este de a restabili liniștea în localități; pentru ocrotirea populației contra bandelor de răufăcători și pentru restabilirea ordinii se vor trimite detașamente care după terminarea misiunii se vor înapoia la unitățile de unde au fost trimise; nu se vor face niciun fel de rechiziții forțate, totul se va plăti cu bani; se va evita orice provocare față de trupele austro-ungare.

     Pentru îndeplinirea misiunii stabilite la 26 octombrie/8 noiembrie 1918 forțele Diviziei 8 infanterie s-au constituit în trei detașamente: „Dragoș”, „Alexandru cel Bun” și „Suceava”, inițial acestea au purtat denumirile „Dorohoi”, „Botoșani” și „Fălticeni”.

    Până în seara zilei de 26 octombrie/8 noiembrie 1918 detașamentele diviziei au pătruns în localitățile Mihăileni, Vârful Câmpului și Suceava, pentru ca a doua zi să ajungă la Tereșeni, Siret și Hliboca.

     În ziua de 28 octombrie/10 noiembrie când s-a decretat a doua mobilizare a armatei române, trupele române din compunerea celor trei detașamente se aflau deja la 5-8 km sud de Cernăuți iar subunitățile de jandarmi și grăniceri ale Regimentului 3 roșiori începuseră organizarea județelor din centrul și sudul bucovinei.

     Intrarea trupelor Diviziei 8 infanterie în Cernăuți a avut loc în ziua de 29 octombrie/1 noiembrie 1918, zi în care în fruntea Detașamentului „Dragoș”, generalului Iacob Zadiac i-a fost făcută o primire entuziastă din partea populației orașului.

     În timp ce la Cernăuți se desfășurau emoționante manifestări de simțire românească, Detașamentul „Alexandru cel Bun” a trecut la nord de Prut pentru a face siguranța orașului iar Detașamentul „Suceava”, concentrat la sud-vest de Cernăuți constituia rezerva diviziei.

     Încheierea armistițiului de către Puterile Centrale a dus la suspendarea temporară a acțiunilor la nord de Cernăuți. În zilele următoare însă, în urma informațiillor obținute despre intenția ucrainenilor de a mobiliza toți bărbații apți pentru serviciul militar, Marele Cartier General român a ordonat înaintarea spre nord și vest până la hotarele istorice ale Bucovinei.

     Trupele române intrând în Bucovina, după cererea organelor naționale române pentru a ocroti viața și avutul populației, comandamentul Diviziei 8 infanterie va lua dispozițiuni ca acțiunea trupelor să continue până ce scopul va fi atins în tot ținutul Bucovinei.

     La 15/28 noiembrie Divizia 8 infanterie avea capacitatea de luptă corespunzătoare (261 ofițeri, 7.342 trupă, 2.316 cai, 417 trăsuri) fiind în măsură ca la nevoie să respingă un eventual atac ucrainean dinspre nord și vest.

     Pe durata acțiunilor pentru luarea sub control a nordului Bucovinei unitățile Diviziei 8 infanterie au luat „contact” cu cele ale Diviziei 1 cavalerie care primise ordin să pătrundă în nordul Basarabiei.

     Momentul culminant însă, al tuturor acțiunilor desfășurate de forțele patriotice bucovinene în legătură cu guvernul și armata României, moment ce avea să încununeze o lungă și frământată mișcare de eliberare națională, se petrecea la 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuți. Aici, în sala sinodială a Palatului Mitropolitan, Congresul general al locuitorilor provinciei, convocat pe baze democratice (la congres au luat parte 74 delegați ai C.N.R., 13 delegați din partea comunității rutene, 7 ai germanilor și 6 ai polonezilor precum și reprezentanți ai tuturor provinciilor românești în calitate de invitați), în conformitate cu hotărârea Constituantei și a ședinței Consiliului Național Român din 12/25 noiembrie, vota în unanimitate o Moțiune prin care se declara „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.

Sala Sinodială a Palatului Mitropolitan - Cernăuți

     Congresul general al Bucovinei aducea, în aceeași zi, la cunoștiința puterilor Antantei, prin telegrame adresate reprezentanților acesteia acreditați în România (la Iași), faptul că, în virtutea drepturilor popoarelor de a-și hotărî singure soarta a votat în unanimitate revenirea Bucovinei, în vechile ei hotare..., la regatul României.

     Chiar în ziua de 15/28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei, o delegație în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iași, pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul Unirii Bucovinei cu România, iar „Monitorul oficial” nr.217 din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 va publica decretul-lege nr. 3744 prin care se consfințea voința exprimată de Congresul General al Bucovinei. Un an mai târziu, la 29 decembrie 1919, Camera și Senatul României ratificau în unanimitate actul prin care „Bucovina în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururea unită cu Regatul României”.

     Se realiza astfel al doilea pas spre unirea tuturor teritoriilor istorice locuite de români, rupte din trupul țării de imperiile limitrofe. La fel ca și la Chișinău (27 martie 1918) Unirea Bucovinei cu țara mamă a fost hotărâtă la Cernăuți, prin voința liber exprimată de românii din acest teritoriu. Actele de unire a celor două provincii românești sunt rezultatul îngemănării tuturor forțelor poporului român – clasa politică, țărănimea, intelectualitatea, propaganda națională, biserica etc.

     În rândul forțelor care au pregătit și realizat unirea un rol important l-a avut armata. Ea a fost brațul înarmat al națiunii căreia i-a conferit încredere și a netezit procesul de unire. Fără îndoială contextul în care s-a săvârșit reîntregirea a fost favorabil, dar n-au lipsit adversitățile. Foștii opresori, atât sub steagul republicanismului burghez cât și cel roșu, al comunismului, au luptat din răsputeri, inclusiv cu forța armelor, pentru a-și perpetua dominația.

     Cu multă pătrundere sesiza acest adevăr marele istoric al neamului Nicolae Iorga. În lucrarea sa intitulată „Originea, firea și destinul neamului românesc”, vol I, apărută la București în 1938, el aprecia că în cazul în care armata „Nu ar fi realizat un cordon de baionete în jurul reprezentanților nației, dușmanii nu le-ar fi îngăduit să se pronunțe asupra unității naționale”.

                

Col. (rtr.) dr. Ștefan Ciobanu

ACTIVITĂȚI DEDICATE ANIVERSĂRII A 100 DE ANI DE LA ÎNFIINȚAREA TRUPELOR DE VÂNĂTORI DE MUNTE

FESTIVITATEA ANIVERSĂRII A
100 DE ANI DE LA ÎNFIINȚAREA TRUPELOR DE VÂNĂTORI DE MUNTE
DE LA CURTEA DE ARGEȘ

        „La 3 noiembrie 1916, Marele Cartier General, prin Ordinul nr. 294, a decis ca Școala Militară de Schiori din București să fie transformată în "Corpul Vânătorilor de Munte", organizat pe 3 batalioane a 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de combatanți”.

           În ziua de 01 noiembrie 2016, în cadrul activităților dedicate aniversării Zilei Vânătorilor de Munte, membrii Subfilialei "VLAD ŢEPEŞ"-Piteşti a C.M.R.R. împreună cu membrii Filialei Județene „POSADA” a C.M.R.R.  au participat, alături de autorităţile județene și locale şi cadre din Batalionul 33 V.M. din Garnizoana Curtea de Argeș,  la festivitatea dedicată acestei aniversări pe platoul din fața Bisericii Domnești din orașul Curtea de Argeș.

          Cu această ocazie transmit un sincer LA MULŢI ANI Vânătorilor de Munte împreună cu dorinţa noastră de unitate a tuturor cadrelor militare active, în rezervă şi în retragere, şi aduc sincere mulţumiri participanţilor la această festivitate.

PREŞEDINTELE SUBFILIALEI "VLAD ŢEPEŞ"-PITEŞTI

                                                  Col.(rz.)
                                                                     Alexandru MONEA

100 DE ANI DE LA ÎNFIINȚAREA TRUPELOR DE VÂNĂTORI DE MUNTE

        La 3 noiembrie 1916, Marele Cartier General prin Ordinul nr. 294, a decis ca Scoala Militară de Schiori din Bucuresti să fie transformată în "Corpul Vânătorilor de Munte", organizat pe 3 batalioane a 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de combatanti.
    
      Această decizie se impunea cu strigentă deoarece, luptele duse de armata română în toamna anului 1916, au demonstrat fără putere de tăgadă că lipsa trupelor de vânători de munte a reprezentat un serios handicap pentru obtinerea sucesului în campanie. Din acea zi, în cazarma Regimentului 4 Rosiori Cotroceni - Bucuresti, au început să se adune viitorii vânători de munte, recrutati din întreaga armată.

       În primul război mondial, Trupele de vânători de munte au participat la apărarea Moldovei cu Corpul Vânătorilor de Munte, care în functie de misiuni, a avut în compunere 3-4 batalioane de vânători de munte si o companie de mitraliere. La 3 decembrie 1916,, vânătorii de munte si-au început marsul pe jos spre garnizoana Târgu Neamt, au parcurs aproape 500 de km. Si au ajuns la destinatie la 3 ianuarie 1917, fiind întâmpinati cu bucurie de populatia si de oficialitătile orasului. Pe 9 ianuarie 1917, printr-un alt Ordin al Marelui Cartier General român, Corpul Vânătorilor de Munte a fost transformat în Batalionul Vânătorilor de Munte organizat pe 5 companii de puscasi, 2 companii de mitraliere si o sectie de transmisiuni.
        În perioada ianuarie-iulie 1917, vânătorii de munte s-au instruit pentru ducerea luptei în teren muntos - împădurit.

        Ordinul de luptă s-a primit în ziua de 8 august 1917. Sub comanda maiorului Virgil Bădulescu, Batalionul de Vânători de Munte a intrat în ziua de 11 august în luptele de la Ciresoaia si Cosna. Astfel a început botezul focului pentru vânătorii de munte, urmat de o victorie prestigioasă. În primul război mondial, vânătorii de munte si-au demonstrat vitejia si spiritul de sacrificiu la Târgu Ocna, Ciresoaia, Vrânceanu si Oituz. Concluziile dureroasei experiente a primului război mondial, au fost valorificate cu succes în perioada interbelică, acordându-se un mare interes pregătirii trupelor specializate pentru lupta în teren muntos-împădurit.

        În anul 1923 s-au înfiintat primele două mari unităti de vânători de munte- D.1 V.M. la Brasov si D. 2 V.M. la Bistrita. Pozitia acestora în cadrul sistemului militar românesc s-a consolidat, s-au pus bazele instructiei la munte si s-au adoptat norme, reguli si principii privind lupta în munti.

                 (preluare https://www.forter.ro/content/v%C3%A2n%C4%83tori-de-munte)

EVENIMENTELE LUNII NOIEMBRIE 2016

Evenimente importante

06 Noiembrie 2016 - Ziua Internaţională pentru prevenirea  exploatării mediului în timp de război sau conflict armat
10 Noiembrie 2016 - Ziua Internaţională a ştiinţei pentru pace şi dezvoltare 
20 Noiembrie 2016 - Ziua Universală a Copiilor (UNICEF)

21 Noiembrie 2016 - Ziua Mondială a televiziunii (17 decembrie 1996)
25 Noiembrie 2016 - Ziua Internaţională pentru eliminarea violenţei împotriva femeilor
30 Noiembrie 2016 - Ziua Românilor de pretutindeni, Ziua Mondială Împotriva Pedepsei cu Moartea

 

Zilele genurilor de armă şi specialităţilor militare


03 Noiembrie 2016 - Ziua Vânătorilor de Munte (Prin Ordinul M.C.G.R. nr. 294 din 3/16 noiembrie 1916, Şcoala Militară de Schiori - Bucureşti devenea Corpul Vânătorilor de Munte (comandant cpt. Virgil Bădulescu), menţionându-se că "... vânătorii de munte sunt destinaţi mai cu seamă misiunii de recunoaştere, de siguranţă şi legătură şi sunt chemaţi a funcţiona şi ca unitate tactică, în special în trecătorile Carpaţilor".)
08 Noiembrie 2016 - Ziua Înzestrării Armatei
10 Noiembrie 2016 - Ziua Artileriei (La 10 noiembrie 1843, prin porunca Domnească nr. 198, se legifera înfiinţarea primei baterii de artilerie în oastea română. )
12 Noiembrie 2016 - Ziua Statului Major General
12 Noiembrie 2016 - Ziua Cercetaşilor Militari (La 12 noiembrie 1859, domnitorul A.I.Cuza, prin Ordinul de Zi nr.83, a semnat actul de constituire a "Secţiei a II-a" din cadrul "Corpului de Stat Major General", ca prim element organizat al cercetării Armatei române. )
12 Noiembrie 2016 - Ziua Geodezilor Militari (Serviciul Topografic Militar s-a  înfiinţat în anul 1859.)
16 Noiembrie 2016 - Ziua Transporturilor Militare (La 16 noiembrie 1880)
29 Noiembrie 2016 - Ziua Infanteriei Marine

25 OCTOMBRIE 2016

FESTIVITATEA DEPUNERII DE COROANE

ÎN ZIUA DE 25 OCTOMBRIE 2016

           Ziua Armatei României a fost instituită prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959. Ziua de 25 octombrie 1944, Ziua Armatei României, semnifică data eliberării totale a teritoriului naţional de sub ocupaţie hortysto-fascistă.
           Astăzi, 25 octombrie 2016, cu ocazia sărbătoririi Zilei Armatei României, membrii Subfilialei "VLAD ŢEPEŞ"-Piteşti a C.M.R.R. au participat, alături de autorităţile locale şi de unităţile militare din Garnizoana Piteşti,  la festivitatea depunerii de coroane de flori la Monumentul Eroilor din Municipiul Piteşti .

          Cu această ocazie transmit un sincer LA MULŢI ANI împreună cu dorinţa de unitate tuturor cadrelor militare active, în rezervă şi în retragere, şi aduc sincere mulţumiri participanţilor la această festivitate.

PREŞEDINTELE SUBFILIALEI "VLAD ŢEPEŞ"-PITEŞTI

                                                  Col.(rz.)
                                                                     Alexandru MONEA

25 Octombrie – Ziua Armatei Române

„Presărați pe-a lor morminte

Ale laurilor foi,

Și pe sacrele morminte

Puneți lacrime și flori

Spre a fi mai dulce somnul

Fericiților eroi

Ridicați pe piramida

Nemuririi faima lor,

Scriți în cărțile de aur

Cântecul nemuritor!”

(Iuri Roșca – Dermidon, Imnul Eroilor)

       Armata română – brațul înarmat al poporului – prin întreaga dăruire și jertfa sa de sânge a reușit să elibereze la 25 octombrie 1944 ultima porțiune din pământul sfânt al Transilvaniei de nord-vest, teritoriu strămoșesc răpit de Ungaria horthystă la 30 august 1940 prin odiosul Dictat de la Viena orchestrat de Germania hitleristă și Italia mussoliniană, secondate din umbră de URSS-ul lui Stalin.

       Escaladarea în perioada interbelică a politicii revanșarde revizioniste și anexioniste a Germaniei, URSS, Italiei și Japoniei, pentru a cita doar marile puteri pe de o parte, iar, pe de altă parte politica conciliantă a Marii Britanii, Franței și SUA care s-au complăcut într-o situație de splendidă indiferență , inițial, pentru ca apoi la finele anilor ‘30, să promoveze față de acestea o politică de conciliere neîntemeiată pe pregătiri militare corespunzătoare, ci mizând îndeosebi pe îmbunarea agresorilor, a lui Hitler în primul rând, ca și pe speranța ivirii ori chiar a provocării unor divergențe între aceștia.

      În urma indeciziei Londrei și Parisului, Fuhrerul Germaniei, Hitler, accedând ușor la rolul de lider european, s-a decis ca în anii 1938 – 1939, după ce a ocupat pe cale pașnică Austria și Cehoslovacia, să lichideze Polonia. Pericolul german a silit, în primăvara și vara anului 1939, Anglia, Franța și URSS ca, în spiritul politicii de securitate europeană îmbrățișată în ultimii ani, să inițieze și să desfășoare intense negocieri pentru realizarea unei alianțe politice și militare. Din păcate, negocierile au fost, din toate părțile, nesincere și pline de suspiciuni, cu sondaje secrete care se terminau la Berlin.

      Decis să evite un război pe două fronturi, Hitler a beneficiat de situație și, pregătit cel mai bine pentru războiul fulger, a optat pentru aliatul cel mai puțin bănuit de cineva din afara Germaniei, dar nu și de liderii Reich-ului – URSS.

      Totul fusese anticipat în cabinetele diplomatice, dar nu și o alianță între puterile reprezentând extremismele politice ale timpului – fascismul și comunismul! Pentru a ajunge la Pactul din 23 august 1939, îndeosebi la faimosul său protocol secret, Fuhrerul de la Kremlin a pretins lui Hitler importante concesii, în primul rând teritoriale, iar acestea au fost acceptate, pe seama statelor independente din estul Europei, inclusiv România, cedate integral sau pe porțiuni și fără ezitare în zona de influență a Moscovei.

      Dar, indiferent ce beneficii a adus acest mult discutat pact părților semnatare, statele vizate direct de Acordul germano-sovietic au fost greu lovite și puse în situația de a nu mai putea acționa eficient pentru apărarea intereselor lor vitale. România s-a aflat, din august 1939, în imposibilitatea absolută de a mai folosi vreunul din instrumentele diplomatice realizate cu atâta trudă în perioada anterioară pentru a-și asigura statu-quo-ul teritorial. Se poate considera că izolarea sa politică s-a realizat acum în toate coordonatele ei. România era singură și înconjurată de state care aveau pretenții teritoriale: la vest – Ungaria, la est – URSS, la sud – Bulgaria, la toate acestea adăugându-se cleștele Pactului Molotov – Ribbentrop.

     Cu mâinile libere, Hitler a atacat Polonia la 1 septembrie 1939 izbucnind astfel cel de-al doilea război mondial. În timp record, aplicându-se prevederile Pactului Ribbentrop – Molotov, Polonia a suferit cea de-a patra împărțire din istoria sa între Germania și URSS.

      La 22 iunie 1940, Franța a capitulat. Atunci s-a produs și ultima tentativă a cercurilor guvernante de la București de a păstra o posibilitate de manevră în situația preeminenței Germaniei în Europa și a alianței sale cu URSS: la 28 mai 1940, primul-ministru Ghe. Tătărescu i-a comunicat lui Fabricius, ministrul Germaniei la București că România își propunea să lărgească pe viitor colaborarea „prietenească” cu Reichul german. În aceeași zi, Carol al II-lea în cadrul unei audiențe lărgite acordate principalilor membrii ai Consiliului de Ministrii, a recomandat abandonarea orientării externe de până atunci a României și promovarea în continuare, a unei politici de „adaptare la realități”, adică de orientare spre Germania în primul rând. Numai că, această „colaborare prietenească” a avut drept condiție sine qua non luarea în considerare a pretențiilor teritoriale, asupra României ridicate în vara și toamna anului 1940 de URSS, Ungaria și Bulgaria.

     În mai puțin de trei luni (iunie-septembrie 1940), România Mare opera atâtor generații și rămasă veșnic legată de memorabilul an 1918, s-a prăbușit, pierzând prin voința învingătorilor de moment și ca efect direct al poftelor nesăbuite ale imperialismelor vecine, mari și mici – o treime din teritoriu și din populație, mai precis aproximativ 100.000 km pătrați (33,3 % din teritoriul național) și 7 milioane de locuitori după cedările teritoriale, în majoritatea lor români (33,3 % din populație).

     Situația României s- agravat în iunie 1940 când guvernul sovietic a transmis la București la 26 și 27 iunie două note ultimative de comun acord cu Germania hitleristă privitoare la anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. La 28 iunie 1940, guvernul român a comunicat Moscovei că, pentru a se evita un conflict armat, se vedea silit să ia în considerare pretențiile URSS, dar a menționat în chip precis că admitea evacuarea Basarabiei și Nordului Bucovinei, ceea ce evident nu era totuna cu cedarea lor cu acte în regulă. Notele ultimative sovietice nu numai că au inaugurat, ci pur și simplu, au declanșat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari.

     Odată satisfăcute pretențiile Moscovei, cine mai putea într-adevăr stăvili acțiunile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei încurajate de Germania, Italia și URSS? Nemulțumite de rezultatele tratativelor inițiate de București cu Budapesta și Sofia și în fața revendicărilor exacerbate ale Ungariei horthyste în privința Transilvaniei, Germania și Italia și-au asumat rolul de arbitrii. Astfel, că la 30 august 1940, la Viena au convocat pe reprezentanții Bucureștilor și Budapestei și le-au impus semnarea unui document (arbitraj denumit în mod oficial, dar un veritabil dictat) în virtutea căruia România era silită să transmită Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, însumând 42610 km pătrați. și aproximativ 2,3 milioane de locuitori, în majoritate români. Ulterior, la 7 septembrie 1940, la Craiova, sub presiunea acelorași actori (Germania, Italia și URSS), România a cedat Bulgariei Cadrilaterul (Dobrogea de Sud).

     Acceptarea Dictatului de la Viena, urmat la 31 august 1940 de un document semnat numai de Ribbentrop și Ciano, prin care aceștia ofereau garanția Berlinului și Romei pentru integritatea teritorială a României mutilate, a marcat falimentul regimului instaurat de Carol al II-lea la 10 februarie 1938.

     În acord cu opiniile vehiculate în cercurile politice, diplomatice și militare din București, în raport cu care generalul Ion Antonescu fost șef al Marelui Stat Major și ministru al Apărării Naționale se bucura într-un fel de „încrederea unei mari părți din corpul ofițeresc”, de „autoritate în armată” după cum notează Lucrețiu Pătrășcanu în lucrarea sa Sub trei dictaturi, un adversar declarat al politicii falimentare a lui Carol al II-lea a fost însărcinat de către acesta la 4 septembrie 1940 cu formarea unui nou guvern. Rezervat la început, Ion Antonescu, în urma discuțiilor cu conducerile P.N.T. și P.N.L., cu liderii legionari și al unor contacte cu Legația Germaniei la București, va accepta în aceeași zi oferta regală, solicitând cu această ocazie puteri depline pentru conducerea statului.

     În cursul unei audiențe de aproape două ore, desfășurate la rege în noaptea de 5/6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu i-a cerut abdicarea imediată în favoarea fiului său Mihai. Scrisoarea ultimativă a generalului l-a determinat pe rege, la ora 6:10, să admită în sfârșit să semneze actul de abdicare. În aceeași zi, succesorul lui Carol, fiul său, depuse jurământul de credință față de țară și neam, redevenind, a doua oară după interludiul 1927-1930, Mihai I, regele tuturor românilor (1940-1947). Generalul Ion Antonescu a obținut fără dificultate din partea tânărului monarh reconfirmarea deplinelor puteri în calitatea de prim-ministru, pentru ca apoi să se autointituleze Conducător al Statului Român.

     La 14 septembrie 1940, Ion Antonescu a proclamat România stat „național – legionar”, propunându-și să realizeze „o schimbare totală de front” a politicii interne și externe a statului.

     În politica externă, reorientarea înfăptuită de regimul legionaro-antonescian a fost de totală și neîntârziată aliniere la Axa fascistă. La 23 noiembrie 1940, România aderă la Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia). Cu această ocazie, generalul Antonescu căpătase din partea lui Hitler asigurări în ceea ce privește rezolvarea programului său în partea de est a țării și speranțe pentru reîntregirea totală a țării. „În ceea ce privește frontiera de est – spunea generalul Antonescu în prima ședință a Consiliului de Miniștri de după întoarcerea de la Berlin (26 noiembrie) – este o problemă care se va rezolva pe plan european, în care România va interveni atunci când situația va fi favorabilă și când va putea să acționeze odată cu cei interesați deopotrivă în chestiunea slavă și bolșevică”. În privința Ardealului venise convins că „istoria lumii nu se va opri la anul 1940”.

      Aderarea la Pactul Tripartit nu a însemnat însă, realizarea unui tratat de alianță între România și Germania. Nu atunci și nici mai târziu, după declanșarea operațiunii Barbarossa, Reichul nu a privit România decât „un participant la lupte”. Acesta era rezultatul atât al faptului că însuși pactul nu era un tratat de alianță, cât și al potențialului militar românesc redus.

     Cu toate acestea, s-au intensificat preparativele militare politice și economice pentru intrarea țării în război, operațiuni ca Barbarossa, la 22 iunie 1941, fără ca generalul Ion Antonescu, avansat mareșal (22 august 1941), să fi fixat – în prealabil sau după aceea – condițiile participării României la marea conflagrație a secolului al XX-lea. Susținerea operațiunii „Barbarossa” a condus nemijlocit la punerea României în stare de război cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite: URSS (iunie 1941), Marea Britanie (decembrie 1941) și SUA (decembrie 1941 – iunie 1942).

      Războiul României a început într-un moment în care entuziasmul poporului a fost general, cu nimic mai prejos decât cel manifestat în mai 1877 la proclamarea independenței naționale ori în august 1916 la intrarea țării în acțiunea pentru eliberarea Transilvaniei.

       Prezența României pe fronturile celui de-al doilea război mondial s-a extins pe durata a 1421 de zile (22 iunie 1941 – 12 mai 1945) și a cunoscut mai multe etape distincte, în funcție de zonele de operații, obiectivele strategice, forțele aliaților și adversarilor etc. Distingem următoarele etape:

    1. Campania din Est (22 iunie 1941 – 23 august 1944), în cursul căreia România aliată cu Germania și sateliții săi, a acționat pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, care a fost un război drept pentru eliberarea teritoriilor răpite samavolnic de U.R.S.S. și care a întrunit în adeziunea liderilor partidelor politice (P.N.L. și P.N.Ț. mai puțin a P.C. care era o oficină a Moscovei în România), iar în continuare, și-a trimis forțele departe în interiorul U.R.S.S., fapt care a pus-o în stare de război cu toate puterile marcante ale Națiunilor Unite.

    2. Campania desfășurată între 23 august și 31 august 1944, purtată exclusiv pe teritoriul național pentru lichidarea sau alungarea trupelor germane, devenite inamice în momentul răsturnării regimului antonescian și al solicitării armistițiului cu Națiunile Unite, în frunte cu U.R.S.S.

    3. Campania din Vest (1 septembrie 1944 – 12 mai 1945), în cursul căreia România, acționând de data aceasta în tabăra Națiunilor Unite (dar fără a-i fi fost recunoscută calitatea de cobeligerant, precum Italiei după 1943), s-a aflat în război declarat cu Germania și ultimii săi aliați, iar trupele sale, combatând în cadrul și sub conducerea unui înalt comandament zonal al U.R.S.S., a acționat inițial pentru alungarea trupelor germane și ungare din nordul Transilvaniei, deci parte a teritoriului național răpit prin Dictatul de la Viena din 1940 (1 septembrie – 25 octombrie 1944), după care s-a produs ce-a de-a doua „trecere a Nistrului” (desigur, în mod figurativ), mai precis trimiterea forțelor române în Vest în urmărirea și zdrobirea unităților Wehrmachtului și a celor aliate lui din Ungaria, Cehoslovacia și Austria de Nord.

     Examinând desfășurarea și semnificația Campaniei din Est în lucrarea sa intitulată Istoria politică și militară a războiului României contra Rusiei Sovietice (22 iunie 1941 – 23 august 1944), generalul Platon Chirnoagă, un bun analist militar al acestui război, uitat în zilele noastre, a observat: „armatele române luptaseră trei ani „ca să-și salveze independența și hotarele”, iar bătălia finală a primei etape „bătălia Moldovei” s-a încheiat „printr-un uriaș dezastru militar... în care s-a decis soarta poporului român”.

Prezența României pe Frontul de Est a avut consecințe incalculabile, imediate și pe termen lung, la care trebuie adăugate pierderile de război, iar mai presus de toate sacrificiile de vieți omenești (625.000 morți, răniți sau dispăruți, cifră susținută de istoricul militar Alesandru Duțu în articolul „Succint bilanț” apărut în „Armata României”, nr.1/1994).

     Eșecurile înregistrate de Wehrmacht în bătălia Moscovei și cea a Stalingradului, care a determinat preluarea inițiativei strategice de către Armata Roșie precedate de constituirea la 1 ianuarie 1942, a Coaliției Națiunilor Unite, au confirmat convingerea partidelor de opoziție (P.N.T. și P.N.L.) că România trebuie să se desprindă de Germania cât mai repede și au clătinat credința mareșalului Ion Antonescu că Wehrmachtul va câștiga războiul; colaboratorul său cel mai apropiat, Mihai Antonescu (desigur și cu aprobarea tacită a mareșalului), a început chiar să caute formule politice care să împiedice România de a fi atrasă în catastrofa ce amenința Reichul în cadrul unei înfrângeri militare.

       Marile pierderi suferite de armata română în Cotul Donului și Stepa Calmucă (bătălia Stalingradului), criza de încredere între înaltele comandamente român și german, declanșată de evoluția bătăliei și capitularea feldmareșalului von Paulus (2 februarie 1943) au provocat un adevărat șoc politic și psihologic în cercurile politice românești atât guvernamentale cât și de opoziție.

       Convinse, de la începutul războiului, că marile democrații occidentale vor fi victorioase și că interesul național al României reclamă această victorie, P.N.Ț și P.N.L. au fost consecvent ostile politicii de cooperare cu Germania nazistă. Dacă au sprijinit lupta de eliberare a Basarabiei și a Nordului Bucovinei, ele n-au încetat nici un moment să vadă în guvernul Antonescu altceva decât o repetare a experienței guvernului Marghiloman din timpul primului război mondial; și guvernul Antonescu trebuia să părăsească scena politică, întocmai ca și guvernul Marghiloman, de îndată ce contextul politic și militar care îi îngăduia exercitarea puterii avea să dispară.

        Opoziția democratică – P.N.Ț. și P.N.L., iar de la 28 decembrie 1942 și P.S.D. – nu lua, inițial, în considerație răsturnarea prin forță a regimului Antonescu. Ea aprecia că România va fi scoasă de sub dominația Reichului o dată cu victoria marilor democrații occidentale drept pentru care au întreprins o serie de demersuri cu reprezentanții acestora de la Ankara și Cairo. Dar și pentru opoziția democrată - ca și pentru guvern – principala problemă era cea a opoziției Uniunii Sovietice față de România.

        Ceea ce nu știau și nici nu aveau de unde să știe, secretul tratativelor și înțelegerilor fiind bine protejat – opoziția democratică și emisarii guvernului antonescian – era faptul că liderii Coaliției Națiunilor Unite în care Uniunea Sovietică avea un rol deosebit, căzuseră de acord de principiu asupra sferelor de influență postbelice, România fiind destinată sferei sovietice. De asemenea, toți liderii aceleiași coaliții hotărâseră că statele satelite Germaniei naziste (este și cazul României) să capituleze necondiționat, dar luând în calcul coaliția și nu o țară din cadrul acesteia.

        Evoluția acțiunilor politico-militare pe plan intern și internațional, implicarea în cadrul acțiunilor preliminare de încheiere a armistițiului regelui Mihai I – comandantul suprem al armatei – a mareșalului Ion Antonescu – conducătorul statului - a partidelor politice, precum și convingerea generală că România trebuie să încheie armistițiul cu Națiunile Unite au fost factori care au favorizat pregătirile militare în vederea „întoarcerii de front” la 23 august 1944.

        În contextul în care, până în ultima clipă, a existat posibilitatea încheierii armistițiului de către Ion Antonescu, acțiunea cadrelor militare implicate în acest proces și atitudinea armatei la 23 august 1944 nu a vizat în primul rând trădarea și înlăturarea mareșalului, chiar dacă la mulți militari se accentuase atitudinea rezervată și chiar ostilitatea față de conducătorul statului. Obiectivul principal urmărit a constat în crearea condițiilor pentru anihilarea, la momentul oportun, a reacției trupelor germane și contracararea tentativelor de intervenție din exterior pentru ocuparea țării.

        Lovitura de palat de la 23 august 1944 în urma căreia mareșalul Ion Antonescu și principalii membrii ai guvernului său au fost arestați din ordinul regelui Mihai I, a determinat, în mod firesc, schimbarea orientării politice a României. În proclamația sa către țară radiodifuzată în seara zilei de 23 august 1944 la orele 22:35, regele Mihai I arată că România se situa în tabăra Națiunilor Unite, retrăgându-se din războiul purtat alături de Axă și solicita acestora încheierea unui armistițiu. De asemenea, se mai preciza în mod expres în același document că, pentru eliberarea teritoriului național de sub ocupația trupelor hitleriste și horthyste, România este decisă să lupte împreună „cu armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii”.

        În seara zilei de 23 august 1944 la orele 22:35 în urma radiodifuzării Proclamației regelui Mihai I către țară, armata a aflat știrea despre ieșirea României „din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite”. Rapiditatea cu care armata a înțeles și a răspuns acestui comandament a fost apreciată ca un eveniment unic în istoria celui de-al doilea război mondial. Atitudinea armatei s-a datorat convingerii majorității acesteia că, în acele momente dramatice pentru țară, războiul dus alături de Germania nu mai avea sens.

        La scurt timp după arestarea mareșalului Ion Antonescu, comanda supremă a armatei a fost încredințată generalului Gheorghe Mihail, numit șef al Marelui Stat Major și delegat de regele Mihai I să conducă în numele său „operațiile tuturor forțelor de uscat, aer și marină, până la stabilirea raporturilor de comandament în cooperarea viitoare cu trupele Națiunilor Unite”. Prin ordinul nr. 678563, șeful Marelui Stat Major dispunea să înceteze „orice subordonare a comandamentelor și unităților române față de comandamentele germane” și în același timp „orice act de agresiune contra forțelor sovietice”. De asemenea, s-a luat în calcul și s-a realizat în urma unei ample manevre de forțe efectuată în zona de est a țării regruparea marilor unități și unităților din armatele 3 și 4 române în zona București, Ploiești, Târgoviște, de unde la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944, importante forțe au fost deplasate la nord de Carpații Meridionali, intrând direct în luptă împotriva trupelor hitleriste și horthyste.

În același timp, prin tratativele purtate cu partea germană, regele Mihai I și guvernul român au încercat să evite confruntarea directă cu trupele germane, să determine retragerea acestora de pe teritoriul național controlat de autoritățile de la București și să câștige timp pentru consolidarea dispozitivului de luptă al trupelor române sau cel puțin să amâne încleștările cu unitățile Wehrmachtului.

        În dimineața zilei de 24 august, generalul Gerstenberg, șeful misiunii militare germane a aerului (sosită odată cu misiunea militară germană solicitată de generalul Ion Antonescu, care a venit în românia în octombrie 1940 – n.n.), la ordinul expres a lui Hitler, a declanșat atacul împotriva capitalei României. Drept urmare a atacurilor germane, în aceeași zi, la orele 16:30, a fost radiodifuzată declarația guvernului român care constata existența stării de război între România și Germania.

        Alături de desfășurarea operațiunilor militare, guvernul Sănătescu instalat la 23 august s-a preocupat de rapida semnare a armistițiului. La 27 august 1944, orele 16:30, s-a comunicat printr-o telegramă primită de la Cairo că armistițiul va fi semnat la Moscova. Drept urmare, la 29 august a plecat la Moscova o delegație condusă de Lucrețiu Pătrășcanu și cinci membri.

        Într-o ședință de guvern desfășurată în ziua de 31 august, șeful Marelui Stat Major raporta că în ziua de 30 august, prin forțe proprii, armata română lichidase toate forțele hitleriste din zonele sudice, centrale și sud-vestice ale țării inclusiv Capitala, iar unități din Corpul de Munte, executând ordinul guvernului, au acționat dincolo de linia de demarcație stabilită prin dictatul de la Viena, au înaintat circa 10 km, în direcția Sf. Gheorghe și au eliberat primele localități din teritoriul românesc ocupat de Ungaria horthystă în august 1940.

        Acționând sub conducerea comandamentului național, armata română a reușit să elibereze în perioada 23-31 august 1944 aproximativ 150.000 km pătrați, practic întregul teritoriu național aflat atunci sub jurisdicția guvernului român, ceea ce echivalează cu suprafețele însumate ale Belgiei, Danemarcei, Olandei și Elveției (aproximativ 19.000 km pătrați).

        Analizând documentele existente în arhivele militare, putem afirma fără empatie că singura perioadă în care Marele Stat Major a condus forțele armate române în mod independent și fără influențe străine a fost între 23 august (când armata română a trecut de partea Națiunilor Unite) și 7 septembrie 1944 (când armata română operativă a fost subordonată Frontului 2 ucrainean). Integrarea tot mai accentuată a marilor unități române în structurile de comandament sovietice (se repeta procedeul din Campania din Est – n.n.) după 7 septembrie a anulat practic atribuțiile de conducere strategică sau operaționale ale M.St.M., care a rămas numai cu sarcini de organizare, dotare, instruire, aprovizionare etc., iar după 12 septembrie 1944 (data semnării armistițiului de la Moscova – n. n.) și de execuție a ordinelor Comisiei Aliate de Control (partea sovietică) pentru problemele cu caracter militar.

        Operațiile militare desfășurate între 23 – 31 august 1944 reprezintă prima etapă a războiului antihitlerist la care s-a angajat România după 23 august, înlesnind considerabil asaltul Aliaților contra Reichului nazist și, în primul rând, au creat condiții din cele mai prielnice pentru ofensiva Fronturilor 2 și 3 ucrainene care au depășit „din marș” faimoasa linie fortificată Focșani – Nămoloasa – Brăila, înaintând fără lupte 600 km până la granițele Bulgariei și Iugoslaviei.

        Concomitent, șeful Marelui Stat Major a emis la 30 august 1944 „Directiva operativă nr.51” prin care a precizat forțele și misiunile armatelor 1 și 4 române. Conform acestui document cele două armate române trebuiau inițial „să asigure frontiera contra atacurilor locale sau de bande și să interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile Carpaților Meridionali și Apuseni”, în special spre zonele Brașov, Turda, Beiuș și Timișoara și „să execute recunoașteri ofensive și atacuri locale pentru a culege informațiuni și a cuceri puncte importante necesare dezvoltării operațiunilor viitoare”. În perioada următoare „cât mai curând”, armatele 1 și 4 române urmau să treacă „la acțiuni ofensive mai importante” pentru eliberarea părții de nord-vest a României.

        O primă acțiune de mare importanță a armatei române a reprezentat-o oprirea ofensivei declanșate de comandamentul german la 5 și 13 septembrie în podișul transilvan în Banat și Crișana. Luptând pe aliniamente succesive, forțele Armatei 4 române au reușit să oprească până la 8 septembrie înaintarea trupelor inamice (10 divizii de infanterie și tancuri) pe aliniamentul Sighișoara, malul sudic al Târnavei Mici, nord Mirăslău, vest Gacova, la numai 35 km sud de baza de plecare la ofensivă, iar cele ale Armatei 1, până la 17-18 septembrie, în defileurile Carpaților Occidentali. Astfel, cele două armate române au spulberat speranțele lui Hitler și iluziile Budapestei, trecătorile Carpaților Meridonali și zona strategică a Porților de Fier rămânând la circa 120 km în spatele frontului. Contralovitura germană „Voievodul Țiganilor” (28 septembrie) nu și-a atins obiectivele strategice, eșuând.

        Astfel, după eliminarea prezentei militare germane pe teritoriul aflat sub autoritatea guvernului român, în perioada 23-31 august 1944, armatele 1 și 4 române au acționat la nord de Carpații Meridionali și la vest de cei Occidentali pe un front de circa 900 km (la începutul lunii septembrie 1944), 200 km (la 26 septembrie) și 120 km (la 12 octombrie) pătrunzând în dispozitivul de luptă germano-ungar aproximativ 350 km. Fixarea și urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcția Brașov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpații Orientali, spre Târgu Mureș, Dej și Satu Mare.

        După ce oprit, până la 8 septembrie, înaintarea trupelor germane și ungare spre coronamentele carpatine românești, Armata 4 română a acționat ofensiv în podișul transilvan, împreună cu forțe ale armatelor de arme întrunite 27 și 7 gardă sovietică, reușind să respingă, până la 4 octombrie 1944, trupele germane și ungare la nord de râurile Mureș și Arieș. Gele mai grele lupte s-au desfășurat în zona Iernut, Oarba de Mureș, în special pe pantele Dealului Sângeorgiu, unde insistența generalului Trofimenko, comandantul Armatei 27 sovietice de a se cuceri această poziție puternic fortificată prin atacuri frontale, fără sprijin de aviație, a făcut ca Armata 4 română să piardă numai în acea zonă circa 7000 de militari români (morți, răniți și dispăruți). Concomitent, în Banat Armata 1 română, cooperând cu forțe ale armatelor 46 și 53 sovietice, a respins până la 5 octombrie 1944, trupele germane dincolo de frontiera națională.

        Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părții de nord-vest a României a fost declanșată la 9 octombrie 1944, acțiunile militare încadrându-se în operația ofensivă „Debrețin”, concepută și executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat și eliberarea părții estice a Ungariei (până la Tisa).

       Armata 4 română, încadrată inițial la flancul drept de Armata 7 gardă sovietică, apoi de Armata 40 sovietică, iar la flancul stâng de Armata 27 sovietică, a acționat ofensiv pe direcția generală Luduș, Bonțida, Jibou,Carei, pătrunzând rapid, după eliberarea Clujului (la 11 octombrie 1944 de către Divizia 18 infanterie română și Divizia 4 infanterie sovietică) prin „Poarta Someșului”, până pe adevărata frontieră a țării, pe care a depășit-o la 25 octombrie 1944, la est de alniamentul Carei, Satu Mare.

        Concomitent, forțe din Armata 1 română condusă de generalul N. Macici, au eliberat Crișana, în cooperare cu forțe din Armata 27 sovietică și din Grupul hipomecanizat comandat de generalul Pliev.

        Astfel, la 25 octombrie 1944 a fost eliberată ultima brazdă de pământ românesc, fapt ceea ce a permis generalului Ghe. Avramescu, comandantul Armatei 4 române, să se adreseze militarilor din subordine și să sublinieze în Ordinul de zi nr. 392 bis din 29 octombrie eroismul și dăruirea de sine a tuturor militarilor: „La chemarea țării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin dictatul de la Viena, ați răspuns cu însuflețire și credință în izbânda dreptății neamului românesc. (...) Azi, când avangărzile trec pe pământ străin pentru desăvârșirea înfrângerii definitive a dușmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste și admirație pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veți fi slăviți, voi ofițeri și ostași care ați eliberat Ardealul”. Victoria a fost obținută prin lupta a 525.702 de militari români, angajați de la 23 august 1944 în operații militare cu trupele germane și ungare, din care au fost pierduți peste 58.330 (morți, răniți și dispăruți). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.937 de militari.

        Din anul 1830, anul înfințării Armatei Române moderne, până în 1951, în tradiția românească nu a existat o zi exclusivă dedicată sărbătoririi acestei instituții.

        În România, la 20 iulie 1951 Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R a emis Decretul nr.125 în vederea declarării zilei de 2 octombrie, pentru prima oară ca zi a Forțelor Armate ale R.P.R. Motivul acestei alegeri îl constituia faptul că la 2 octombrie 1943, Stalin aprobase constituirea Diviziei „Tudor Vladimirescu” din prizonieri de război români, devenind „sâmburele” viitoarei armate populare din România. Timp de aproximativ un deceniu sărbătorile oficiale românești printre care și ziua armatei au căpătat un profund caracter prosovietic, anulându-se practic, aproape toate simbolurile naționale și mistificându-se evident aspectele de ordin istoric.

În 1958, prin Ordin al Ministrului Forțelor Armate, s-a revenit la tradițiile unităților și marilor unități cărora li s-a permis să-și sărbătorească sau să-și comemoreze principalele momente din toată perioada existenței lor. Ideea după care întreaga armată română îți avea sorgintea în Divizia „Tudor Vladimirescu” devenea astfel de domeniul trecutului.

Retragerea armatei sovietice în septembrie 1958 din România adus și la reevaluarea unor aspecte privind instituția armatei. Astfel prin Decretul nr.381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forțelor Armate a fost mutată pe 25 octombrie. În Decret nu se face nici-o referire explicită la motivul acestei decizii. La vremea respectivă, ea a reprezentat un act de curaj.

        Motivul principal al deciziei de schimbare, a zilei Armatei Române trebuie căutat în faptele de arme ale Armatei Române și în rezultatul acestora: reîntregirea graniței de vest a României și anularea de facto a prevederilor dictatului de la Viena.

        Acesta a fost singurul obiectiv strategic național, realizat efectiv de Armata Română pe câmpul de luptă, recunoscut juridic în art.2 al Tratatului de Pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate, încheiat la 10 februarie 1947.

        Recunoașterea importanței zilei de 25 octombrie 1944 pentru istoria Armatei Române și istoria națională în ansamblul ei, este pusă în evidență și de faptul că autoritățile timpului și-au asumat chiar riscul unor speculații nefavorabile lor, care puteau asocia faptele de arme cu ziua regelui Mihai I, născut tot într-o zi de 25 octombrie, sau cu forma de guvernământ existentă înainte de 30 decembrie 1947.

        Deci, 25 octombrie 1944 semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupație a administrației străine. Chiar dacă acest teritoriu a fost preluat inițial de adminstrația sovietică, fiind retrocedat României pe 9 martie 1945 (la câteva zile după instalarea guvernului prosovietic dr. Petru Groza, la 6 martie 1945), în ziua de 25 octombrie 1944 Armata Română a trăit un moment înălțător, prin atingerea hotarului firesc al patriei sale.

Lt.col. (rz.) dr. Ștefan Ciobanu

PROGRAMUL ACTIVITĂȚILOR DEDICATE ZILEI DE 25 OCTOMBRIE

1.  ZIUA, DATA : 24 OCTOMBRIE 2016, orele 09.00 - 13.00
         - EXPOZIȚIE DE TEHNICĂ MILITARĂ
         - LOCUL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII : Piața „VASILE MILEA”  din municipiul Piteşti ;

2. ZIUA, DATA : MARȚI, 25 OCTOMBRIE 2016

        - CEREMONIAL MILITAR ȘI FESTIVITATE DE DEPUNERE DE COROANE DE FLORI
       - LOCUL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII : MONUMENTUL EROILOR - Cimitirul Eroilor - Sf.Gheorghe din municipiul Piteşti, str. Nicolae Dobrin;

       - ORA DE PREZENTARE A MEMBRILOR A.N.C.M.R.R. PARTICIPANŢI : 09.15
       - ORA DE ÎNCEPERE A ACTIVITĂŢII : 09.30
       - ŢINUTA :  DE SEZON, DECENTĂ

3. ACTIVITĂȚI DE SOCIALIZARE (după terminarea ceremonialului)

BIROUL

SUBFILIALEI „VLAD ȚEPEȘ” - PITEȘTI

EVENIMENTELE LUNII OCTOMBRIE 2016

Evenimente importante



01 Octombrie 2016 - Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice Ziua Pensionarului (Organizaţia Naţiunilor Unite a apreciat în anul 1990 că este necesar ca statele lumii, guvernele lor să omagieze generaţiile vârstnice, pentru contribuţia lor la dezvoltarea societăţii) 26 ani ;
01 Octombrie 2016 - Ziua Internaţională a Muzicii;
04 Octombrie 2016 - Ziua Internaţională a Animalelor;
05 Octombrie 2016 - Ziua Mondială a Educaţiei (din 1994 sub egida UNESCO);
09 Octombrie 2016 - Ziua Mondială a Poştei (La 9 octombrie 1874 a fost înfiinţată Uniunea Generală a Poştelor, devenită, în 1878, Uniunea Poştală Universală . România este membru fondator!).
17 Octombrie 2016 - Ziua Internaţională pentru eradicarea sărăciei;
24 Octombrie 2016 - Ziua Naţiunilor Unite;
31 Octombrie 2016 - Ziua Internaţională a Mării Negre.

Zilele genurilor de armă şi specialităţilor militare



01 Octombrie 2016 - Ziua Scafandrilor Militari (La 1 octombrie 1976 s-a înfiinţat prima unitate de scafandri - Centrul de Scafandri - Constanta .)  40 ani ;
09 Octombrie 2016 - Ziua Resurselor Umane (La 9 octombrie 1862, prin Înaltul Decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în cadrul Ministerului de Război, a luat fiinţă, "I-a Direcţie Personal şi Operaţii Militare", organizată pe două "diviziuni", din care ulterior au evoluat structurile de personal/resurse umane din Armata României.) 154 ani ;
25 Octombrie 2016 - ZIUA FORŢELOR ARMATE ROMÂNE (La 25 octombrie 1944, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, militarii Diviziei a 9-a Infanterie au eliberat, la Carei, ultima brazdă de pământ românesc aflată sub ocupaţia hortistă. Sărbătorirea Zilei Armatei Române este stipulată de Decretul nr. 381 din 01.10.1959.). 57 ani ;
30 Octombrie 2016 - Ziua Relaţiilor Publice Militare (La 30 octombrie 1993, în baza Ordinului general al ministrului apărării şi a Ordinului Marelui Stat Major, Secţia de Informare şi Relaţii Publice a Armatei (SIRPA -înfiinţată la sfârsitul lunii octombrie 1991), s-a transformat în Direcţia de Informare şi Relaţii Publice a Armatei (DIRPA), iar în perioada 30 aprilie 1997 – 20 februarie 2007 a purtat denumirea de Direcţia Relatii Publice (DRP). Începând cu 20 februarie 2007, structura poartă denumirea de: Direcţia informare şi relaţii publice.). 23 ani ;