ZIUA UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA

27 MARTIE 1918 - Ziua Unirii Basarabiei cu România

De la Nistru pân’la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-sa,

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin și pân’la Mare

Vin Muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o ațin;

---------------------------------------

Ștefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

---------------------------------------

Doar s’a’ndura Dumnezeu

Ca să’ți mântui neamul tău

Tu te’nalță din mormânt,

Să te aud din corn sunând

Și Moldova adunând.

De-i suna din corn odată,

Ai s’aduni Moldova Toată.

(Mihai Eminescu, Doină)

            În istoria popoarelor există evenimente de mare semnificație și valoare care, paradoxal, în mod nedrept sunt trecute în umbră, sub tăcere.

            Un asemenea eveniment a fost cel de la 27 martie 1918, când în condiții mai mult decât vitrege, sub ocupație străină, Sfatul Țării de la Chișinău a hotărât Unirea Basarabiei cu Patria mamă România. A trecut un secol, pământul sfânt al Basarabiei a fost smuls iarăși și iarăși prin voința și prin interesele „dirijorilor” din toate punctele cardinale aflându-se și astăzi înstrăinat. Până când???

            Ceea ce, îndeobște, numim astăzi Basarabia, teritoriul dintre Prut și Nistru ce se deschide spre Marea Neagră și se întinde, spre nord până dincolo de Hotin, nu reprezintă decât marginea răsăriteană a spațiului în care au locuit triburile geto-dace și în care, mai târziu, s-a format și afirmat poporul român. Din această cauză, istoria acestui pământ nu poate fi ruptă și tratată separat de a celorlalte meleaguri românești.

            Denumirea de Basarabia este de dată recentă, raportată la dimensiunea spațio-temporală a devenirii istorice a poporului român, desemnând o entitate delimitată geografic și politico-administrativ.

            Ea a fost inventată din considerente politico-strategice de către aceia care prin abuz și forță au sfârtecat trupul Moldovei, ocupându-i teritoriile dintotdeauna românești, dintre Prut și Nistru, cu scopul de a masca apartenența la Principatele române.

            Chiar dacă denumirea a rămas acceptată și astăzi pentru teritoriul românesc cuprins între Prut, Dunărea de Jos și Nistru, ea are la bază un fals săvârșit de răpitorii ei, care impunându-i noul nume, fără să-și dea seama au recunoscut esența ei exclusiv românească, Basarabii fiind timp de secole domni și voievozi ai românilor. Încă de la mijlocul secolului al XIV-lea, pe vremea lui Basarab I, Întemeietorul, domnul Țării Românești, fâșia de pământ care însoțește Dunărea maritimă și țărmul Mării Negre până la Limanul Nistrului, a primit numele de Basarabia.

            Basarabia n-a fost a tătarilor, turcilor și a rușilor. Ea este „pământ românesc”  cât va dăinui acest neam. Năvălitorii au venit în hoarde, l-au cucerit și stăpânit vremelnic, dar niciodată definitiv. Dovada cea mai elocventă este această „Renaștere națională” a Basarabiei și emanciparea ei de sub dominația odiosului imperiu al țărilor de la Petersburg și Moscova.

            Ca parte integrantă a spațiului geografic românesc, teritoriul dintre Prut și Nistru a parcurs aceleași etape istorice pe care le-a cunoscut întreaga istorie a românilor din cele mai vechi timpuri și până la începutul secolului al XIX-lea când a fost cotropit de Rusia.

            Desigur, teritoriul românesc dintre Carpații Orientali și Nistru, aflat în calea tuturor migrațiilor popoarelor barbare, a suportat grave traumatisme și influențe din partea acestora, dar și aici procesul de dezvoltare și consolidare a poporului român, a limbii și civilizației sale a continuat chiar dacă, uneori a fost mai lent.

            În fața marilor pericole venite din partea unor state feudale vecine, cum au fost Polonia și Ungaria, formațiunile politico-statale românești dintre Carpații Orientali și Nistru s-au constituit într-un stat feudal mai puternic - Moldova. Există suficiente dovezi încă din vremea lui Bogdan I, că Moldova cuprindea teritoriile locuite de români la est de Carpații Orientali până aproape de Nistru, iar sub urmașii săi ea a unit toți românii din aceste spații până la izvoarele Ceremușului spre nord, malurile Nistrului la est, până la Dunăre și Marea Neagră la sud. Astfel, în anul 1392, Roman I s-a intitulat „voievod al Țării Moldovei de la munte până la mare”.

Stema Moldovei

            În vremea domniei lui Alexandru cel Bun, Moldova era un stat feudal puternic care se întindea de la Carpații Orientali la Nistru, de la granițele regatului polon la Dunăre și Marea Neagră. Pentru consolidarea granițelor țării, Alexandru cel Bun a întărit și durat puternice fortificații pe Nistru și la gurile Dunării.

            Despre stăpânirea statornică a lui Alexandru cel Bun la est de Prut vorbește și faptul că din cele 24 ținuturi ale Moldovei din această vreme un număr important se situau în spațiul dintre Prut și Nistru.

            Moldova a cunoscut cea mai mare dezvoltare în timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504) denumit în epocă „Atlet al lui Crist”. Veritabil luptător antiotoman, cu toate eforturile militare depuse, n-a putut să evite pierderea în mâinile turcilor a celor două cetăți Chitila și Cetatea Albă (1484). Încercările repetate de recucerire au fost sortite eșecului.

            Prima jumătate a secolului al XVI-lea a marcat etapa decisivă a implicării Imperiului otoman în politica Europei. În timpul domniei lui Petru Rareș, Moldova va fi din nou ciuntită de o parte din teritoriul său. I-a fost smuls un ținut de mărimea unui sangeac. Acest teritoriu cuprindea cetățile Tighina și Ciubărciu, împreună cu celelalte cetăți cucerite de turci în 1484  - Chilia și Cetatea Albă. El a fost organizat în sangeacul Cetatea Albă. Geografic a fost numit Bugeac. În această zonă, stăpânirea turcească a facilitat și încurajat instalarea unui mare număr de tătari în locul românilor care s-au refugiat în masă dincolo de granițele stabilite cu Moldova.

            În continuare, celelalte teritorii românești de la est de Prut au rămas în componența Moldovei. Soarta românilor din această parte a Moldovei a fost mai grea și mai primejdioasă datorită deselor atacuri și incursiuni de jaf întreprinse de turcii și tătarii din Bugeac. Dar statutul lor de locuitori ai Moldovei nu s-a modificat nici atunci și nici mai târziu, până în anul 1812 când, întregul teritoriu românesc dintre Prut și Nistru a fost anexat de Rusia țaristă.

            În anul 1600, când Mihai Viteazul „restitutor Daciae” a unit Moldova, Țara Românească și Transilvania, oștile sale au ajuns și la est de Prut.     

Sigiliul lui Mihai Viteazul

            Teritoriul dintre Prut și Nistru, în vremea lui Vasile Lupu, a fost placa turnantă a colaborării dintre Moldova și Ucraina, mai bine zis, dintre Vasile Lupu și hatmanul Bogdan Hmelnițki.

            Și pentru că Rusia a început să apară (mai întâi prin Ucraina cu care s-a unit în anul 1654) tot mai insistent în politica externă a Moldovei, este foarte interesant de știut că, această țară la începutul secolului al XVIII-lea, prin cel care a inițiat marele proces de modernizare și dezvoltare a ei - țarul Petru I -  a încheiat cu Moldova, la 13 aprilie 1711, tratatul de la Luck prin care Moldovei i se garanta integritatea teritorială și deplina autonomie. În articolul 9 se precizau hotarele pe care urma să le aibă „râul Nistru, Camenița, Bender (Tighina) cu tot teritoriul Bugeacului, Dunărea”, Țara Românească, Ardealul iar la nord Polonia. Planul a eșuat datorită înfrângerii de către turci a armatei ruso-moldovene la Stănilești pe Prut și de fuga lui Dimitrie Cantemir în Rusia.

            Deși Rusia a fost înfrântă în războiul din 1711 de către Turcia, ea a început să bată tot mai insistent la porțile Europei pe care uneori, le-a forțat categoric și brutal pentru a îndeplini, testamentul lăsat de Petru I. Ea a devenit treptat, candidat, iar mai apoi titular în rândul marilor puteri politico-militare ale Europei și chiar ale lumii, râvnind la ținuturile românești și chiar ocupând o parte din ele.

            După 1700, Tările române trebuiau să se teamă nu numai de turci ci și de austriecii intrați în principatul Transilvaniei (1699) și, mai cu seamă de rușii care deveneau dușmanul de la răsărit cel mai temut. Astfel, Țările române, la răscrucea a trei imperii au devenit teatrul a numeroase operațiuni militare care le-au jefuit și pustiit satele și târgurile, le-au ciopârțit teritoriile.

            În urma războiului ruso-turc dintre 1768 - 1774 s-a încheiat pacea de la Kuciuk-Kainargi restabilindu-se totuși autoritatea Turciei asupra Principatelor române, suzeranitate controlată însă de Moscova, care trebuia consultată când Poarta numea domni, în Principate.

            Încă înainte de încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi, diplomația austriacă, profitând de slăbiciunile Porții și de complicitatea cumpărată a comandantului armatei ruse de ocupație din Moldova, a obținut acordul Porții de a ocupa importante teritorii din nordul Moldovei. Astfel în anul 1775 teritoriul din nordul Moldovei denumit ulterior Bucovina a fost răpit de Austria habsburgică. Acest teritoriu pe care se găseau necropolele domnești de la Rădăuți și Putna în suprafață de 10.422 km.p. și o populație de circa 100.000 locuitori reprezentând 14,8% a intrat în stăpânirea habsburgilor, iar domnul Grigore Ghica al Moldovei care s-a împotrivit a fost decapitat de turci.

Mănăstirea Putna

            Pierderea acestui teritoriu, căruia austriecii  i-au zis Bucovina, a fost mai mult efectul trădării rusești decât al neputinței turcești.

            De o importanță covârșitoare pentru evoluția ulterioară a istoriei românilor a fost stabilirea, prin tratatul ruso-turc încheiat la Iași, la 9 ianuarie 1792, a graniței Rusiei pe Nistru și ajungerea acesteia în contact direct cu spațiul românesc asupra căruia își ațintiseră de multă vreme ochii.

            Apariția Rusiei la granițele răsăritene ale Moldovei, avea să schimbe în mod radical poziția europeană a acesteia, cu atât mai mult, cu cât viața politică a Europei dobândise o motivație majoră prin așa-zisa „problemă orientală”, de la rezolvarea căreia Rusia nu mai putea fi exclusă.

            Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea a reprezentat pentru istoria Europei o perioadă de convulsii, frământări și de spectaculoase modificări de frontieră. Franța în care ieșise victorioasă noua ideologie, este răspunzătoare de aceste seisme. Directoratul și generalul Bonaparte vor schimba pentru o clipă politica Parisului față de Imperiul otoman. Succesele lui Napoleon, ideile revoluției au stârnit entuziasmul unei pături a boierimii românești. În sânul clasei conducătoare, alături de partida rusofilă, se naște și o grupare francofilă. Familiile domnitoare fanariote se vor împărți și ele în simpatizante fie ale Parisului, fie ale Petersburgului.

            Refăcându-și calculele politice, Napoleon a tras concluzia că nu va putea izola Anglia și nici ține la respect Imperiul habsburgic, fără o alianță cu Rusia.

            Imperiul țarist, ne-o dovedesc documentele, încă din 1803 - 1804 avea în vedere pregătirea unui război în Sud. Era nemulțumit de pătrunderea tot mai adâncă a Franței în Peninsula Balcanică. La Tilsit, Napoleon dăduse unele speranțe țarului. Dar nu s-a realizat nici o înțelegere explicită, Alexandru I simțise că venise momentul să pună problema ocupării definitive a țărilor române. Astfel erau reluate marile planuri de penetrație către Balcani și Strâmtori. La mijlocul lunii noiembrie 1807, țarul într-o discuție cu ambasadorul francez la Petersburg, i-a sugerat acestuia să transmită la Paris cererea oficială a Rusiei de a anexa principatele.

            În anul 1806 începe noul război ruso-turc care va dura până în 1812. Ambele Principate române vor fi ocupate de armata țaristă. Lunga ocupație militară țaristă a principatelor a generat un șir nesfârșit de abuzuri. Au fost deportați indezirabilii, impozitul perceput de autoritățile rusești a crescut în unele regiuni de peste cinci ori, au fost crunt jefuite sate întregi.

            Concentrarea unei imense armate franceze în Polonia l-a obligat pe Alexandru I să facă tot ce-i stă în putință pentru imediata încheiere a păcii. La 28 mai 1812, delegațiile ruse și otomană semnau la București tratatul de pace care, prin articolul patru „se prevedea ca hotarul dintre cele două sate să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în țara Moldovei și până la locul unde se întâlnește cu Fluviul Dunărea”.

Teritorii răpite din trupul Moldovei de către austrieci și ruși

            Dacă este să căutăm un vinovat pentru rășluirea Moldovei, acesta nu poate fi decât Rusia, care, fără îndoială a beneficiat și de o conjunctură internațională favorabilă. Noul teritoriu anexat de astă dată din trupul Moldovei, aducea imperiului rus importante avantaje. În primul rând, constituia un pas important în direcția Strâmtorilor, în urma căruia era atinsă linia Dunării la vărsare. Pentru prima dată, Rusia ocupa un teritoriu locuit de o populație creștin-ortodoxă care se aflase sub dependența Porții. Acest fapt va obliga Petersburgul să acorde atenție specială acestei provincii, căreia îi va reveni rolul de „vitrină” europeană a vastului imperiu.

            Termenul de Basarabia, ce desemna Bugeacul, zona restrânsă de la nordul gurilor Dunării, care se afla sub dominație otomană, a fost extins la întreg teritoriul cuprins între Nistru și Prut. Puterile europene și-au însușit în scurt timp punctul de vedere rusesc în legătură cu întinderea desemnată sub numele de Basarabia.

            Teritoriul românesc dintre Prut, Nistru, Dunăre și Marea Neagră anexat de Imperiul țarist în 1812, avea o suprafață de 44, 422 km.p. Un călător rus de la sfârșitul secolului al XVIII-lea numește aceste regiuni „pământul făgăduinței”.

            După ce soarta Basarabiei fusese hotărâtă, țarul Alexandru I s-a străduit și, în mare parte a reușit, să creeze aparența unei situații de continuitate administrativă și economică, ceea ce s-a resimțit oarecum în atitudinea populației, atitudine care în general, s-a manifestat prin indiferență, posibilitatea unei opoziții deschise față de noul stăpân fiind greu de presupus. Capitala noii provincii a fost stabilită la Chișinău care cunoaște o dezvoltare accentuată.

            Din ziua anexării la Rusia, până în 1917, Basarabia a fost administrată de un reprezentant al Țarului și al tuturor ministerelor de la Petersburg, de obicei un guvernator general rus, de cele mai multe ori, mai cu seamă la început, cu înaltă situație în stat și la curtea imperială. El avea puteri discreționare; de la el purcedea și prin el se făceau toate în interesul statului rus.

            Întreaga administrație a Basarabiei a fost acaparată de guvernator; numai cetățile și armata de ocupație se subordonau unui comandant militar. Toate instituțiile administrative se subordonau unui guvern provincial care, prin alcătuirea lui încerca să amintească de vechiul divan. El exercita atribuții juridice și administrative, prin cele două departamente ale sale. Aceste departamente erau alcătuite din consilieri aleși dintre funcționarii ruși și dintre marii proprietari localnici.

            Începând din timpul guvernării generalului Harting (1813-1816) s-au făcut primele colonizări masive cu populație germană, adusă din regiunea Varșoviei căreia i s-au acordat o serie de privilegii față de populația băștinașă.

             Această populație va fi stabilită în Bugeac, în locul tătarilor care au fost strămutați forțat la est de Nistru. Colonizările cu populație germană în Basarabia, au continuat și în deceniile următoare.

            Metodele și mijloacele folosite de stăpânirea rusească în administrarea Basarabiei și în asimilarea populației românești care în 1812 era covârșitoare în provincie, n-au reușit. Acest aspect este demonstrat de faptul că populația Basarabiei a rămas românească și după un veac de stăpânire rusească cu toate colonizările masive de populații neromânești (evrei, greci, găgăuți, ruteni, ruși etc.) și deportările românilor în Siberia. În același timp, stăpânirea ducea o politică de încurajare a emigrării românilor în diferite zone ale imperiului. Mijloacele erau diferite, de la promisiuni mincinoase la acțiuni de forță.

            Cu toate măsurile întreprinse pentru deznaționalizarea românilor și pentru diluarea continuă a preponderenței elementului etnic românesc, în tot cursul stăpânirii rusești a teritoriilor dintre Prut și Nistru, românii au rămas populația majoritară. În ajunul revoluției din anul 1917, deci după 105 ani de stăpânire rusească, cu toate falsurile operate în statistici, populația românească reprezenta 2/3 din locuitorii acestor teritorii.

            Stăpânirea rusească în Basarabia a avut o înrăurire negativă asupra culturii, a vieții spirituale în general, cu efecte dezastroase asupra învățământului, bisericii, limbii și literaturii române și bineînțeles cu implicații profunde în întreaga activitate economică și socială a provinciei.

            Multe s-au rusificat în Basarabia în cei 105 ani de stăpânire imperială, dar sufletul, cugetul, simțirea românească, conștiința apartenenței la un neam latin n-au putut fi rusificate. Această simțire, acest har ceresc i-a făcut pe românii basarabeni să renască din propria lor cenușe, precum legendara pasăre Phoenix.

            Regimul oarecum lejer ce i-a fost rezervat populației românești în primii ani după război, au fost făcute cu abilitate și perfidie, astfel încât românii n-au avut posibilitatea să-și dea seama ce-i așteaptă în noua situație în care ajunseseră. Treptat însă, situația s-a limpezit, autoritățile rusești nou instalate în Basarabia au început să imprime tot mai clar și mai ferm atitudinea de stăpâni și nu de „eliberatori”.

            Atitudinea reținută a românilor față de autorități și poziția lor fățișe, față de măsurile de rusificare din Basarabia au întârziat destul de mult acest proces și au anulat în mare măsură efectele așteptate de Petersburg. Așa se explică faptul că limba română s-a putut păstra în justiție, în administrație și în școală până la sfârșitul celui de-al treilea pătrar al secolului XIX, iar în biserică, ea a rămas datorită credincioșilor români majoritari, chiar și atunci când preoții erau ruși.

            Toate evenimentele social-politice și culturale, mai importante care s-au derulat în Principatele române (revoluția de la 1848, Unirea Principatelor, războiul de independență etc.) au avut ecouri și în Basarabia, în pofida măsurilor foarte severe de izolare prin puternicele cordoane de grăniceri înșirate pe Prut de stăpânirea rusească.

            Acțiunile desfășurate de patrioții români din Basarabia au determinat autoritățile rusești să treacă la luarea unor măsuri radicale pentru curmarea și anihilarea mișcării naționale românești de aici și pentru accentuarea procesului de rusificare al provinciei. Dintre aceste măsuri făceau parte: scoaterea limbii române din școli, interzicerea limbii române în justiție și în toate instituțiile administrative etc.

            La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, lupta românilor din Basarabia pentru emancipare națională de sub stăpânirea tiranică a Rusiei imperiale a cunoscut o nouă etapă. Ea s-a integrat în lupta generală a popoarelor europene încătușate în structurile anacronice ale imperiilor multinaționale și a căpătat noi accente odată cu criza politică și declanșarea primei conflagrații mondiale.

            Un rol important în răspândirea ideilor naționale le-a avut apariția în anul 1906, la Chișinău, a primei gazete moldovenești „Basarabia” urmată în anul 1907 de încă două ziare „Moldoveanul” și „Viața Basarabiei”.

            În mișcarea națională a românilor din Basarabia s-au conturat două curente de idei. Primul era promovat de o grupare moderată, care se străduia să prevină o mișcare revoluționară radicală. În concepția acesteia, problemele și revendicările naționale ale românilor trebuiau să dobândească rezolvarea exclusiv pe calea școlii și culturii naționale. A doua grupare o formau radicalii, o forță puternică, tânără care cerea înfăptuirea urgentă a unor măsuri mai profunde în favoarea românilor. Ca reprezentanți de seamă ai acestei grupări, amintim pe: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Ion Inculeț, Dionisie Erhan, Alexei Mateevici și alții. Grupul radical a desfășurat o activitate continuă și energică de propagandă națională pe plan politic și îndeosebi cultural, tipărind numeroase manifeste și broșuri în afara materialelor publicate în presa locală.

            În anii care au urmat până la revoluția burgheză din 1917, represaliile și prigoana împotriva luptei naționale a românilor din Basarabia au fost continuu exacerbate, mulți patrioți devenind victime. O parte dintre aceștia s-au refugiat în România, unde au desfășurat o eficientă activitate unionistă.

            Atâta timp cât România s-a aflat în neutralitate (1914-1916) poziție care convenea foarte mult Rusiei, s-au luat de către ruși o serie de măsuri propagandiste și de manipulare pentru a compromite România cât mai mult în ochii basarabenilor și a-i face pe aceștia să se teamă de o eventuală intervenție românească în Basarabia. De asemenea, au încorporat în armata imperială majoritatea tineretului și cea mai mare parte a intelectualității basarabene. Dintr-o statistică rusească, reiese că 12% din populația Basarabiei a fost mobilizată pentru război.

            Desfășurarea primei conflagrații mondiale, precum și intrarea României în război la 15 august 1916, de partea Antantei din care făcea parte și Rusia țaristă, au determinat mutații importante în modul de gândire și acțiune pentru emanciparea națională a românilor basarabeni.

            Factori precum: existența pe teritoriul Basarabiei a unui număr mare de prizonieri români transilvăneni, bănățeni și bucovineni înrolați în armata austro-ungară și contactele dintre românii basarabeni, militari înrolați în armata țaristă dislocată pe teritoriul României și militarii din armata română sau chiar cu o parte a populației au facilitat o mai bună înțelegere a problemei naționale.

            Declanșarea revoluției burgheze în februarie 1917, în Rusia a marcat profund lupta pentru eliberarea națională a românilor basarabeni, creând condiții favorabile, chiar dacă la început au existat și unele confuzii.

            La sfârșitul lunii martie 1917, la Chișinău a luat ființă o societate națională care a stat la baza constituirii Partidului Național Moldovenesc, care în aprilie 1917 și-a făcut cunoscute în presă obiectivele și principiile. Acest partid era condus de V. Stroescu, Pan Halippa, Vladimir Herța și transilvăneanul Onisifor Ghibu. În august 1917 s-a creat și Partidul Țărănesc din Basarabia, cu un program social-economic privind țărănimea cu obiective precum împroprietărirea țăranilor și problema unirii.

            Dar, în iunie 1917 evenimentele s-a complicat prin constituirea republicii Ucraina. Guvernul ei a revendicat Basarabia. Românii au protestat cu energie ceea ce a determinat guvernul din Petrograd și apoi și Rada (parlamentul) de la Kiev să recunoască că pretenția de ukrainizare a Basarabiei era cu totul neîntemeiată și au renunțat la ea. A triumfat, deci, ideea constituirii Basarabiei ca republică autonomă.

            Dar, până la organizarea administrației în vara anului 1917, în condițiile revoluției și războiului, s-au produs, în continuare, mari dezordini, multe jafuri, atacuri la drumul mare, asasinate.

            După discuții și frământări s-a hotărât convocarea „Marelui Congres ostășesc” la Chișinău, între 2 și 9 noiembrie 1917. Au participat aproape o mie de delegați, soldați și ofițeri, reprezentând peste 300.000 de basarabeni mobilizați pe toate fronturile. Ca adunare reprezentativă și-a luat dreptul de a proclama autonomia politică și teritorială a Basarabiei.

            La acest Congres s-au luat două hotărâri, deosebit de importante:

            a) naționalizarea oștirilor moldovenești;

            b) convocarea Sfatului Țării, ca adunare aleasă a Basarabiei.

            Alegerile pentru Sfatul Țării s-au desfășurat în toamna anului 1917 într-o atmosferă de intensă trăire națională și revoluționară, specifică situației concrete din Basarabia, în care după un secol de asuprire țaristă – populația se putea exprima liber, alegându-și reprezentanții proprii în marele forum ce urma să se întrunească la Chișinău.

            Sfatul Țării, reflectând structura națională și toată gama de curente politice, profesiuni și instituții existente în acest teritoriu, era compus din 150 de: 84 locuri (70%) pentru români și 36 locuri (30%) pentru celelalte naționalități. De asemenea, s-a stabilit să li se repartizeze 10 locuri și moldovenilor de peste Nistru, dacă aceștia doreau să participe. De remarcat este prezența unei femei în Sfatul Țării și anume, Elena Alistar.

Sfatul Țării de la Chișinău

            Sfatul Țării și-a început activitatea în ziua de 21 noiembrie /4 decembrie 1917. Președintele Sfatului Țării a fost ales în unanimitate de voturi, Ion Inculeț. Acest forum democratic a preluat suveranitatea conducerii teritoriale din mâinile reprezentanților ruși, în mod legal și fără nici o ingerință, dispunând de soarta Basarabiei și a poporului care i-a ales.

            La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Țării a proclamat oficial Republica Democratică Moldovenească. Președinte a fost ales Ion Inculeț, puterea executivă s-a atribuit unui Sfat (Consiliu) al Directorilor, în frunte cu P.Erhan. El a fost repede recunoscut de guvernul din Petrograd. Misiunea acestui consiliu (guvern) era deosebit de grea,căci ca și întreaga Rusie, Basarabia se confrunta cu tulburări violente, cu anarhie. Victime ale fără de legii au căzut și doi fruntași ai luptei naționale basarabene: avocatul Simion Murafa și inginer Hodorogea. Asasinarea lor a impresionat pe toți românii. Dezordinile, jafurile, incendiile s-au produs îndeosebi în nord, pe la Hotin și în sud: Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă, Tighina.

            Ieșirea Rusiei din războiul dus împotriva Puterilor Centrale a pus în pericol însăși siguranța României care rămânea o biată enclavă învăluită de forțe germano-austro-ungare. Trebuia evitată, cu orice preț ocuparea completă a țării și capturarea guvernului ei. Întrucât situația se deteriora, la 9/22 decembrie, Consilul de Miniștrii a hotărât ca armata română să înceapă curățirea teritoriului național de trupele rusești. Acest act legitim a fost interpretat de guvernul de la Petrograd ca fiind ostil statului sovietic. La 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, ministrul român Diamandy, împreună cu personalul Legației Române au fost arestați. Numai reacția promptă a membrilor corpului diplomatic a determinat eliberarea. La 13/26 ianuarie, Consiliul Comisarilor Poporului, neprimind satisfacție în legătură cu cererea ultimativă de a fi „eliberați soldații și ofițerii arestați și pedepsirea autorităților militare care și-au permis acest lucru”, a transmis guvernului român că a hotărât, următoarele:

            „1. Să rupă orice relațiuni diplomatice cu România și să expulzeze pe drumul cel mai scurt Legația României, precum – în genere – și pe toți agenții autorităților române;

              2. Să declare sechestrat pentru oligarhia română depozitul de aur al României păstrat la Moscova (Tezaurul – n.n.); puterea sovietică își ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit și se obligă să-l restituie în mâinile poporului român”. Se cuvine remarcat faptul că în această notă nu se punea problema Basarabiei, astfel că ruperea relațiilor diplomatice cu România nu a avut la bază probleme teritoriale cum a susținut ulterior istoriografia sovietică.

            În Basarabia, evenimentele se precipitau vertiginos: se cereau soluții grabnice. În aceste condiții, s-a format un „bloc moldovenesc” care a pregătit unirea Basarabiei cu România.

            Dar dezordinea, conflictele, jafurile sporeau tot mai amenințător. Pe teritoriul Basarabiei s-au creat din civili eterocliți și soldați forțe militare sovietice, conduse din Kotowski, Levinsion și Pespa. Aceste bande au produs multe dezordini atentând și la securitatea membrilor Sfatului Țării. La această situație disperată, cei mai activi membrii ai Sfatului Țării,formând „blocul moldovenesc”, au trimis o delegație la Iași ca să ceară ajutorul armatei române pentru restabilirea ordinei și apărarea vieții cetățenilor.

            Guvernul I.I.C. Brătianu n-a pierdut frâna. N-a asistat impasibil la destrămarea țării, ci a hotărât să se ajute pe sine ajutând, impulsionând tendința de salvare a Basarabiei și de unire cu Patria Mamă. Guvernul român a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie și două de cavalerie. În manifestul semnat de generalul Prezan, șeful Marelui Cartier General se arăta că armata română a fost chemată prin comandamentul militar rus, ca să restabilească ordinea grav tulburată de elemente bolșevice care împingeau țara spre război civil. În același timp trebuia să asigure transportul hranei pentru trupele ruse aflate încă în spațiul românesc. Apărarea populației române din Basarabia era implicită în manifest.

            În seara zilei de 13/27 ianuarie 1918, brigăzile 21 și 22 din Divizia 11 infanterie comandată de generalul Ernest Broșteanu a intrat prin puncte diferite în Chișinău, fiind primite entuziast de populație și de reprezentanții Sfatului Țării. Unitățile bolșevice s-au retras la Tighina pe Nistru, unde au fost anihilate la 7 februarie 1918. În același timp în nordul Basarabiei Divizia 13 infanterie a trecut Prutul de la Oancea la Cahul pacificând regiunea grav tulburată de elemente răzvrătite, haotice, pe care armata rusă de la Dunăre nu le mai putea ține sub control. La 8 martie, unitățile armatei române au intrat în Cetatea Albă.

            În forumul cel mai reprezentativ din Basarabia, Sfatul Țării existau două tendințe politice: una de păstrare a autonomiei, în cadrul unui stat federal rus, creat de revoluția din octombrie; această tendință era susținută de alogeni (ruși, evrei, găgăuți, etc.); a doua tendință era cea de independență completă a Basarabiei, susținută de români. Prin energia conducătorilor și prin dreptatea cauzei a triumfat această a doua tendință, în ziua de 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat independența. Președinte al Republicii a fost ales tot Ion Inculeț, secretar al Sfatului Țării a fost ales poetul Ion Buzdugan, iar șef al guvernului dr. Daniel Ciugureanu.

            În haosul de evenimente, soluția salvatoare pentru românii dintre Prut și Nistru, nu putea fi decât unirea cu România, singurul scut al ordinii din această regiune.

            La 26 februarie, o delegație compusă din Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, adică președintele și primul ministru ale Republicii Democratice Moldovenești, a venit la Iași să mulțumească guvernului român pentru ajutorul dat în restabilirea ordinei și să discute problema unirii. Momentul era deosebit de greu și pentru România, datorită presiunilor germano-austro-ungare pentru încheierea păcii iar pentru partea basarabeană presupunea așteptarea unui moment mai propice după încheierea păcii așa cum menționa primul ministru Alexandru Averescu.

            Dar iată că salvarea venea de jos, de la națiune. Întâi că în țară s-a păstrat ordinea și încrederea. Conducerile județelor din Basarabia, începând cu Bălți și Soroca, au cerut tot mai insistent unirea cu România. Aceasta ca răspuns la faptul că guvernul de la Kiev a reluat problema încorporării  Basarabiei la Ucraina. Pacea de la Brest-Litovsk sporea pretențiile ucrainiene.

            Nu era pentru basarabeni decât o singură cale de urmat: calea națională a unirii cu România. La 2/15 martie 1918, o delegație a Sfatului Țării compusă din Inculeț, Halippa și Ciugureanu s-au prezentat din nou la Iași cu propunerea de unire, cu două condiții: a) să fie întrebați și reprezentanții puterilor din Antantă și b) actul unirii să nu fie semnat de un guvern conservator.

            Pentru pregătirea și urgentarea unirii a venit la Chișinău și omul de cultură Constantin Stere, originar din Soroca, vechi luptător pentru unirea Basarabiei cu România. Acesta a fost cooptat ca deputat în Sfatul Țării.

            Consultând reprezentanții puterilor din Antantă, guvernul român a primit un răspuns evaziv din partea ministrului Italiei; ministrul Angliei a declarat că nu se opune unirii Basarabiei cu România; reprezentantul S.U.A. a recomandat să se facă unirea, iar reprezentantul Franței, Saint-Aulaire, a recomandat lui Inculeț: „Faceți unirea cât mai repede. Nimeni nu se va găsi printre aliați care să nu sprijine acest început al înfăptuirii României Mare”. Nu se putea un răspuns mai prielnic și mai încurajator.

            La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării al Republicii Democratice Moldovenești a votat istorica declarație de Unire: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu România”.

            Pentru unire au votat 86 de deputați, 3 au fost contra, iar 36 s-au abținut (adică deputații ucraineni, evrei, bulgari și germani).

            La 31 martie/12 aprilie 1918, deși era îndoliată de condițiile înrobitoare ale păcii de la Buftea, România a sărbătorit evenimentul unirii cu Basarabia, amestecând lacrimile de jale cu lacrimile de bucurie. Prin decretul regal nr. 842/9/27 aprilie 1918, regele Ferdinand I promulga hotărârea de unire a Basarabiei cu România.

Unirea din 1918 cu Basarabia între granițele sale

            Dreptatea istorică a Unirii avea un solid temei etnografic național. În pofida procesului de izolare și rusificare extins pe un secol, în 1918 populația Basarabiei era de 2.725.000 de locuitori din care 65,5% români, 12% ruși și ucraineni, 9,8% evrei, 7,7% bulgari și găgăuți, 2,7% germani, greci și armeni 1,3%.

            La 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris, după îndelungate și greoaie discuții în care prima punctul de vedere al marilor puteri asupra dreptului istoric al Basarabiei și, respectiv al României, a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România.

            Tratatul avea să fie ratificat de Marea Britanie la 14 aprilie 1922, de Franța la 24 aprilie 1924, de Italia la 22 mai 1927. România la ratificat la 19 mai 1922. Dintre semnatari, Japonia nu l-a ratificat.

            Acest act diplomatico-juridic constituia recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România, înfăptuită la 27 martie 1918.

            Dar pământul sfânt al Basarabiei a fost rupt din nou din trupul țării mamă România, prin voința, puterea și interesele marilor puteri și, în această situație se găsește și acum la împlinirea unui secol de la Unirea din 27 martie 1918.

            În finalul acestui scurt demers, nu ne propunem să tragem o concluzie. Viața este complexă, evoluțiile sunt adesea imprevizibile, vremurile de restriște alternează cu cele de bucurie. Alexandru Vlahuță scria acum opt decenii: „Cu sânge și cu lacrimi ne-au plătit fiecare clipă de bucurie, rari scăpărări, o, așa de rari, în noaptea durerilor noastre! Și lucrul acesta niciun român n-ar trebui să-l uite”.

            Să încheiem această radiografie a mărețului eveniment cu profesiunea de credință a unuia dintre cei mai mari istorici români din a doua jumătate a secolului al XX-lea, transilvăneanul David Prodan: „Cred în refacerea României Mari. Suntem cel mai mare popor din această zonă de răsărit. Ori credem, ori nu credem, noi avem și virtuțile noastre militare. (...) Dacă ne temem suntem un popor laș, care nu merită viață în istorie”.

Col. (rtr.) dr. Ștefan Ciobanu

           

ANUNȚ IMPORTANT !

        Mâine, miercuri 28 martie 2018 la , începând cu ora 10.00 are loc Adunarea Generală anuală a Subfilialei „Vlad Țepeș” Pitești. Activitatea se desfășoară în sala de festivități a Cercului Militar Pitești. După încheierea acestei activități are loc o masă festivă la clubul Enigma PUB din Pitești.

BIROUL

SUBFILIALEI „VLAD ȚEPEȘ” PITEȘTI 

     

EVENIMENTELE LUNII MARTIE 2018

Evenimente importante

01 Martie 2018 - Ziua Mărţişorului;

08 Martie 2018 - Ziua internaţională a femeilor şi Ziua internaţională a drepturilor femeilor şi a păcii internaţionale;
21 Martie 2018 - Ziua internaţională pentru eliminarea discriminării rasiale;
22 Martie 2018 - Ziua Mondială a Apei;
23 Martie 2018 - Ziua Meteorologică Mondială;

Zilele genurilor de arma si specialitatilor militare 

01 Martie 2018 - Ziua Automobilistilor Militari (La 1 martie 1917, prin înaltul Decret nr. 245 al regelui Ferdinand I, s-a înfiintat "Regimentul de Tracţiune Automobilă", moment ce a marcat începutul procesului de reorganizare a formaţiunilor de automobile si apariţia armei auto în Armata României.);
01 Martie 2018 - Ziua Forţelor pentru Operaţii Speciale (La 1 martie 2003 a luat fiinţă primul batalion de operaţii speciale, Batalionul 1 Operaţii Speciale "Vulturii", la Tg. Mureş.);

25 Martie 2018 - Ziua Operaţiilor Psihologice.

Aniversări ale A.N.C.M.R.R.
Subfiliala „Vlad Țepeș”-Pitești

 28 Martie 2018 -  Astăzi se împlinesc 5 ani de când, un grup de militari în rezervă și în retragere din municipiul Pitești, cu sprijinul Filialei Județene „Posada” a CMRR - Curtea de Argeș au înființat la nivelul Municipiului Pitești Subfiliala „Vlad Țepeș” - Pitești a CMRR ca structură componentă a Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „Alexandru Ioan Cuza”, care este persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, prin Hotărârea de Guvern nr.20/15.01.2004 publicată în Monitorul Oficial nr.104/2004 și prin Hotărârea de Guvern  nr.108/30.01.2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 85/2008 (prin care sintagma „Uniunea Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” a fost schimbată cu „Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „Alexandru Ioan Cuza”). 

          Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” cu toate structurile sale componente îndeplinesc cerințele prevăzute în art. 52 (3) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale,  fiind „asociație de utilitate publică cu reprezentare la nivel național, care își desfășoară activitatea în domeniile de responsabilitate ale Ministerului Apărării Naționale” .

COMUNICAT AL ACADEMEI ROMANE

ACADEMIA ROMÂNĂ Calea Victoriei, nr. 125 | sector 1 | 010071 | Bucureşti |Tel: +40 21.212.86.40

20 iunie 2017

  

Pentru respectarea

Centenarului Marii Uniri

şi a memoriei istorice a românilor

     Academia Română este principala instituţie a conştiinţei naţionale a românilor. Această menire este inserată în actul ei de naştere, proiectul ei constitutiv, rostul instituţiei şi destinul său primordial.

     Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în Istorie când conştiinţa naţională a celor care conduc vremelnic destinele unei naţiuni scade sub cota de alarmă. Sunt acele momente în care totul pare de vânzare, totul se negociează, totul se relativizează, tot ce e sfânt şi intangibil devine simplă marfă pe taraba politică.

     În aceste momente, este datoria tuturor celor care trebuie să vorbească să iasă în faţă şi să spună lucrurilor pe nume. Conştiinţa naţională a unui popor are nevoie să se exprime prin instituţiile sale. Apelul nostru către clasa politică din România este să nu uite de menirea ei. Să nu insulte sufletele a zeci de milioane de români, trăitori în România şi în afara hotarelor ei, să nu batjocorească anul în care pregătim sărbătorirea a 100 de ani de Românie modernă, independentă şi mare.

     Pe 15 martie 1848 „tinerii unguri“ conduşi de Petöfi Sandor şi mobilizaţi de poeziile sale patriotice au ridicat mulţimile („Sus! Patria către maghiari strigat-a: E timpul pentru luptă să fiţi gata!“). La finalul zilei, programul în douăsprezece puncte, printre care şi unirea Ungariei cu Transilvania, a fost acceptat de către Parlament şi de Curtea de la Viena.

     Această zi ar urma să devină, în preajma a 100 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor, Ziua maghiarilor din România!

     A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o ignorare flagrantă şi vinovată a memoriei istorice a românilor, pentru care Unitatea naţională şi de limbă a constituit busola istorică în toate momentele de restrişte sau de bucurie colectivă.

     A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România este un gest iresponsabil în perspectiva menţinerii păcii sociale interne, exemplară în ţara noastră, în condiţiile în care drepturile minorităţilor de aici depăşesc normele europene în materie.

     A vota ziua de 15 martie ar însemna o anulare a eforturilor de sărbătorire firească a Centenarului unităţii naţionale care are ca miză crucială Unirea de la 1 decembrie 1918 – clipa astrală a istoriei poporului român.

     A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o încurajare tacită a revendicărilor cercurilor extremiste maghiare care au început deja o veritabilă campanie internă şi internaţională în perspectiva a 100 de ani de la Trianon.

     Academia Română nu poate să admită că se poate întâmpla aşa ceva. Nu există scuze, argumente şi justificări de niciun fel. Toţi vom fi judecaţi pentru faptele noastre, mai ales când miza acestor fapte este naţională, nu individuală. Nimeni nu are dreptul să ignore Istoria unui popor.

     Trimitem pe această cale apelul nostru către politicienii români, de orice naţionalitate ar fi aceştia, la responsabilitate, respect şi, până la urmă, la bun simţ.

      Să nu ne uităm menirea şi să nu uităm niciodată cine suntem.

     Aşa să ne ajute Dumnezeu!

BIROUL PREZIDIULUI ACADEMIEI ROMÂNE 

ACADEMIA ROMÂNĂ Calea Victoriei, nr. 125 | sector 1 | 010071 | Bucureşti |Tel: +40 21.212.86.40NE

EVENIMENTELE LUNII FEBRUARIE 2018

Evenimente importante

11 Februarie 2018 - Ziua Mondială a Bolnavilor
14 Februarie 2018 - Ziua Sfantului Valentin
21 Februarie 2018 - Ziua Internaţională a limbii materne

 

Zilele genurilor de arma si specialitatilor militare

01 februarie 2018 - Ziua Intendenţei Militare (La 1 februarie 1861 prin Înaltul Ordin de Zi nr. 29 s-a înfiinţat intendenţa armatei). (157 ani)
23 februarie 2018 - Ziua Hidrografului Militar (la 23 februarie 1926 s-a înfiinţat Serviciul Hidrografic Maritim.) (92 ani)
28 februarie 2018 - Ziua Protecţiei Civile ( Prin Decretul regal din 28 februarie 1933 a luat fiinţă protecţia civilă sub denumirea de "apărare pasivă" .)(85 ani)

24 IANUARIE 2018

CEREMONIA ANIVERSĂRII ZILEI UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE

ÎN ZIUA DE 24 IANUARIE 2018

      Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza s-a realizat în 24 ianuarie 1859. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român.

      Procesul Unirii celor două principate a început în 1848 și s-a bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

      În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate.

           Astăzi, Miercuri 24 ianuarie 2018, cu ocazia sărbătoririi Zilei Unirii, membrii Subfilialei "VLAD ŢEPEŞ"-Pitești a C.M.R.R. au participat, alături de autoritățile locale și de unitățile militare din Garnizoana Pitești,  la ceremonia aniversării Unirii Principatelor Române în municipiul Pitești la statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza  .

          Cu această ocazie transmit un sincer LA MULŢI ANI ROMÂNIA împreună cu dorința de unitate tuturor cadrelor militare active, în rezervă și în retragere, și aduc sincere mulțumiri participanților la această activitate.

     PREŞEDINTELE SUBFILIALEI "VLAD ŢEPEŞ"-PITEŞTI

            Col.(rz.)

                           Alexandru MONEA

PROGRAMUL ZILEI DE 24 IANUARIE 2018

       Miercuri 24 Ianuarie 2018, ora 10.00, la statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, va avea loc un ceremonial militar dedicat aniversării a 159 de ani de la unirea Principatelor Române, activitate care se va încheia cu HORA UNIRII.

    - LOCUL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII : MONUMENTUL DOMNITORULUI AL.I. CUZA din Municipiul Pitești, B-dul „I.C.BRĂTIANU”;

   - ZIUA, DATA : Miercuri , 24 Ianuarie 2018 

   - ORA DE PREZENTARE A MEMBRILOR A.N.C.M.R.R. PARTICIPANŢI : 09.45

   - ORA DE ÎNCEPERE A ACTIVITĂŢII : 10.00

24 IANUARIE 1859 – ZIUA UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE

 24 Ianuarie 1859 – Ziua Unirii Principatelor Române

         Ideea și dorința de Unire la români a fost o permanență de-a lungul istoriei milenare și s-a manifestat sub forma conștiinței originii comune a tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii, a comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe același teritoriu, în unitatea sa etnică.

            Primul moment crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politico-statale atât de des manifestate în evul mediu românesc este marcat de opera lui Mihai Viteazul,intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae”.

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia 21 octombrie / 1 noiembrie 1599

            Magistralul act politic al Unirii tuturor românilor înfăptuit de Mihai Viteazul în 1600 când acesta se va intitula „domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei”, deși de scurtă durată datorită vitregiilor timpului și intereselor de expansiune și dominație ale imperiilor limitrofe, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești, devenind un simbol și un ideal al tuturor generațiilor care s-au succedat acestui eveniment epocal din istoria românilor.

Sigiliul lui Mihai Viteazul cuprinzând însemnele celor trei țări române

            Un moment definitoriu al ideii de Unire a tuturor provinciilor românești îl regăsim și în programele revoluției de la 1848 din țările române. Însă, datorită existenței celor trei imperii limitrofe care se împotriveau din răsputeri acestui ideal, acesta trebuia realizat etapizat: mai întâi unirea – într-o primă fază a Moldovei și Țării Românești, pentru ca apoi după constituirea noului stat parțial unificat, să se pășească la desăvârșirea unității lui, la construirea Daco-României, cum îl numeau teoreticienii revoluționari. 

            În perioada următoare revoluției burghezo-democratice de la 1848 din țările române, înăbușită prin intervenția brutală a celor trei imperii limitrofe – otoman, țarist și habsburgic – problema unirii Principatelor a devenit esența mișcării de eliberare națională și socială. În această operă de o importanță majoră care nu mai putea fi amânată, cei dintâi care au fost purtătorii de cuvânt, cei care s-au putut exprima liber, au fost revoluționarii exilați după înfrângerea revoluției. Prezenți în marile capitale europene, aceștia (N.Bălcescu, I.Ghica, D.Bolintineanu, frații Brătianu, frații Golescu, M.Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Bobliac etc.) au informat opinia publică și cercurile politice europene asupra dezideratului românesc.

            Liniștea care părea că se instalase în Europa după momentul 1848 a fost tulburată în vara anului 1853 de conflictul izbucnit între marile puteri privind sferele de influență economică și politică în Orient și în sud-estul Europei.

            Izbucnit între Rusia și Turcia, ca urmare a refuzului celei din urmă de a accepta cererea Rusiei țariste la așa-zisul „protectorat asupra creștinilor ortodocși”,consacrat în istoriografie sub denumirea de chestiunea orientală, conflictul a intrat în istorie sub denumirea de războiul Crimeei (1853-1856).

            Acesta a angrenat în vârtejul său Anglia, Franța și Sardinia, de partea Turciei. Inițial, Austria și Prusia au adoptat o poziție de neutralitate. După opinia unui istoric american Riker, în lucrarea sa intitulată Cum s-a înfăptuit România , apărută la București, în anul 1940, „Războiul Crimeei a făcut din cauza moldo-valahilor o problemă europeană”.

            În iunie 1853, fără nici o declarație de război, ca de atâtea ori în istorie, trupele țariste trec Prutul și ocupă ambele Principate române. Datorită presiunilor habsburgice și a faptului că operațiunile militare se mutaseră în Crimeea, Rusia este nevoită să-și retragă trupele. Locul lor este ocupat de trupele de ocupație habsburgice, care și-au inaugurat politica de ocupație prin abuzuri și imixtiuni directe în politica internă și externă a Principatelor și, în special împotriva elementelor politice cu tendințe progresiste, naționale.

            Marile puteri beligerante implicate în conflict erau direct interesate în finalitatea acestui conflict. În martie 1855 la Viena s-au deschis lucrările unei Conferințe la care au luat parte Anglia, Franța, Austria, Rusia și Imperiul Otoman. Conferința și-a întrerupt lucrările, datorită poziției inflexibile a Rusiei de a nu accepta condițiile de pace impuse. Însemnătatea acestei conferințe pentru cele două Principate române rezidă în faptul că în acest areopag european s-a luat în discuție pentru prima dată problema unirii celor două țări române, conturându-se în același timp și poziția marilor puteri vis-a-vis de dorințele românilor. Ulterior, Conferința s-a mutat la Constantinopol, în ianuarie 1856, dar fără eficiența dorită de puterile beligerante, datorită ostilității Turciei.

            Drept urmare la 28 februarie 1856, au început lucrările Congresului de la Paris, având ca scop principal încheierea păcii și restabilirea „echilibrului european” zdruncinat în urma războiului Crimeei. De astă dată, pe lângă cele cinci mari puteri,au participat și reprezentanții Sardiniei și Prusiei. Contrar dorinței unanime de Unire a poporului român care se cunoștea foarte bine la acel nivel,marile puteri participante, s-au pronunțat pentru sau împotriva ei, conform propriilor interese economice și politice în această zonă a Europei.

            Problema Unirii celor două țări române a fost ridicată de Franța în ședința din 8 martie, când chestiunea Principatelor s-a aflat pe ordinea de zi. Poziția pro unire a Franței a mai fost sprijinită și de delegații Angliei și Rusiei, pe poziții ostile situându-se delegații Turciei și Austriei. La Congres, datorită pozițiilor ostile ale Turciei și Austriei pe marginea acestei probleme, a apărut ideea convocării unui plebiscit prin care să se consulte dorințele românilor.

            După lungi și dificile dezbateri, la 30 martie 1856, s-a semnat la Paris Tratatul de Pace, care în privința celor două țări române stabilea următoarele: desființarea protectoratului rusesc instituit în urma păcii de la Adrianopol (1829); principatele sunt scoase de sub tutela Rusiei și sunt puse sub garanția celor șapte Puteri; sultanul, în colaborare cu ambasadorii Puterilor semnatare aflați la Constantinopol va întocmi un firman electoral în baza căruia să se constituie în ambele țări adunări ad-hoc care să reprezinte interesele tuturor claselor sociale; să se înființeze o comisie specială de informare, compusă din reprezentanții celor șapte Puteri care se va întruni la București și va culege dorințele poporului asupra viitoarei organizări a Principatelor, rezultatele urmând a fi transmise la Paris, unde printr-o Convenție se va stabili organizarea lor și vor fi comunicate românilor printr-un hatișerif (act) emis de sultan. Tratatul mai prevedea că, în cazul când liniștea internă în Principate va fi amenințată sau compromisă, Poarta nu putea interveni cu trupe fără aprobarea celorlalte Puteri. Cum plebiscitul nu se putea desfășura în prezenţa trupelor de ocupație (austriece), Congresul a luat în discuție și retragerea trupelor austriece, măsură contestată de Austria care solicită în același timp retragerea trupelor rusești din sudul Basarabiei revenit Moldovei după răpirea Basarabiei în 1812 de către Rusia țaristă.

            Turcia, inamicul declarat al unirii românilor, a luat măsura înlocuirii domnitorilor Ghica și Știrbei, cu o locotenență domnească constituită din câte trei membri cu opțiuni turcofile, în scopul distrugerii mișcării unioniste de masă și a partidei unioniste. Aspectul subliniat a luat forme și mai exacerbate în Moldova, unde caimacamul Nicolae Vogoride era și mai devotat cauzei separatiste.

            Cu toate samavolniciile practicate,mișcarea unionistă se dezvoltă și mai mult. În Moldova, alegerile pentru adunarea ad-hoc s-au desfășurat la 19 iulie 1857. Pe moment, datorită falsurilor, separatiștii manevrați de Turcia, Austria și Anglia, au avut succes. Dar problema unirii Moldovei cu Muntenia, care antrena întreaga suflarea românească ajunsese atât de departe încât a imprimat un alt curs relațiilor internaționale. Franța, în primul rând, nu era dispusă să rămână învinsă de diplomația Angliei, Turciei și Austriei, iar Rusia nu putea să renunțe la propriile planuri de a ocupa Moldova sau de a accepta unirea celor două țări sub sceptrul său politic.

            Europa se găsea în pragul unui nou război. Detensionarea situației a venit în urma întâlnirii din 6 – 10 august 1857 între Napoleon al III-lea al Franței și regina Victoria a Angliei. „Compromisul” de la Osborne cum este denumit în istorie, realizat între cele două mari puteri, în esență, consta în următoarele: Franța renunță la sprijinirea unirii celor două țări române, mulțumindu-se numai cu o unire vamală, militară și judecătorească iar Anglia făgăduiește în schimb să obțină de la Turcia anularea alegerilor în schimbul asigurării că „oricare ar fi dorințele Divanilor, unirea tot nu se va face”. Alegerile au fost anulate. Noile alegeri au început la 20 septembrie 1857.

            Adunările ad-hoc – organisme a căror creare și funcționare a fost prevăzută în hotărârile Congresului de la Paris, în scopul de a se pronunța asupra viitoarei organizări a țărilor române – au exprimat în pofida atâtor greutăți și intrigi ale marilor puteri ostile, dorința de Unire a moldovenilor și muntenilor în cadrul unui stat național. În ansamblul lor, deputații celor două foruri naționale au votat cu entuziasm și în deplină cunoștință de cauză, la 7 și 9 octombrie 1857, hotărârile care dădeau glas voinței unanime a poporului român: Unirea Principatelor Moldova și Muntenia într-un singur stat – România; domn ereditar ales dintr-o familie domnitoare a Europei; autonomia și garantarea drepturilor internaționale ale statului stipulate în vechile capitualții încheiate cu Poarta; neutralitatea și inviolabilitatea statului român; adunare reprezentativă și consultativă; garanția colectivă a marilor puteri etc.       

               Convenția de la Paris, încheiată la 7/19 august 1858, hotăra ca Moldova și Muntenia să poarte denumirea de Principatele Unite. Se constituia o Comisie Centrală pentru pregătirea legilor, se prevedea înființarea unei Curți de Casație comună, ambele cu sediul la Focșani, măsuri de organizare identică a armatei. În același timp, prin Convenția de la Paris se hotăra că fiecare țară va avea domnule ei, guvernul ei, adunarea ei legislativă, administrația sa separată, ceea ce nu mai corespundea aspirațiilor de unire a celor două țări române.

            Dar ultimul act nu era încă jucat. Convenția de la Paris era ceea ce Europa putuse da națiunii române, acesteia îi revenea sarcina imperativă să ducă mai departe un proces a cărei evoluție o influențase și până atunci, dar asupra căreia trebuia să acționeze și mai direct, dezvoltând în sensul aspirațiilor sale, stipulațiile favorizante acesteia din convenție și realizând statul modern. Concluzia firească era pentru patrioții români că: unirea nu se putea realiza decât prin acțiunile directe ale poporului român (-s.n.). În ambele țări române, în condițiile grelei lupte politice ce se anunța datorită stipulațiilor electorale neprielnice (conform Convenției de la Paris se restrângea dreptul la vot la câteva mii de oameni), se alcătuiseră grupări politice în jurul diferitelor candidaturi la domnie. Conservatorii susțineau în Moldova, pe fostul domn Mihai Sturdza sau pe fiul acestuia Grigore,iar în Muntenia pe foștii domni Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. În timpul acestei acerbe lupte politice, între partidele naționale, unioniste din cele două țări,au fost intensificate legăturile.

            La 5/17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei a trecut la alegerea domnului. Deputații au ales în unanimitate și în „glas mare” pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Atât partizanii lui Mihai Sturdza cât și cei ai fiului acestuia, văzându-se în minoritate, au votat și ei pe candidatul Partidei naționale.  Consulul Franței la Iași, Victor Place aprecia că alegerea lui Cuza însemna „triumful desăvârșit al ideilor unioniste și liberale împotriva vechiului sistem de corupție, care și-a trăit traiul”.

            În Țara Românească, în concepția fruntașilor Partidei naționale era ideea că domnul nou ales trebuia să fie, ca și domnul Moldovei, intermediarul care urma să asigure realizarea unirii Principatelor sub prinț străin, potrivit programului adoptat de mișcarea unionistă. Această idee explică de ce fruntașii liberal-radicali susțineau candidatura lui Nicolae Golescu și de ce ei s-au opus primelor discuții în jurul candidaturii lui Cuza la tronul Munteniei. Dar, față de situația creată și mai ales datorită faptului că prin dubla alegere se realiza totodată și unirea pe calea indirectă a domniei personale, după o scurtă opoziției, ei s-au raliat propunerii și au sprijinit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.

            Adunarea Electivă a Țării Românești și-a deschis lucrările în ziua de 24 ianuarie 1859. Deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Cuza, menționând că prin aceasta se realiza unirea „aspirația generoasă a tuturor generațiilor” și că nu se încălcau prevederile Convenției de la Paris, întrucât nu era vorba de unire politico-administrativă, ci de o unire personală. În urma acestei propuneri, deputații au votat în unanimitate alegerea lui Cuza ca domn al Țării Românești.

Alexandru Ioan Cuza domnitorul Principatelor Unite (1859-1866)

            Se încheia ceea ce Ion Ghica denumise în aceeași zi într-o telegramă către Vasile Alecsandri drept „una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre”.

            Evenimentul de la 24 ianuarie 1859/5 februarie 1859, care era strâns legat de cel de la 5/17 ianuarie, a reprezentat unul dintre momentele cele mai de seamă ale istoriei României și totodată etapa culminantă a luptei pentru unire. Pentru respectarea adevărului istoric și contracararea multor opinii greșite  încă existente în istoriografia românească, trebuie să menționăm că realizarea celor două momente mai sus-menționate a fost rodul implicării întregii clase politice românești, indiferent de orientarea politică, care a pus mai presus de patima politică idealul național și al maselor populare care le-a determinat la un astfel de compromis benefic pentru țară. Respectând formal dispozițiile Convenției de la Paris, s-a reușit ca pe calea ingenioasă a dublei alegeri, poporul român să izbândească în lupta sa pentru făurirea statului național, dubla alegere fiind primul pas al îndeplinirii mărețului ideal al românilor - statul național unitar.

            O dată realizată Unirea, deocamdată în forma personală, prin dubla alegere a lui Cuza, rămânea ca această dublă alegere să fie recunoscută internațional, de către puterile garante și de cea suzerană (Turcia). Austria era împotriva actului de la 24 ianuarie; aceeași atitudine adoptă din capul locului și Turcia; Anglia manifestă inițial rezervă, în timp ce Franța, Rusia și Sardinia ne erau favorabile, la fel Prusia. În urma demersurilor diplomatice făcute de V. Alecsandri, ministrul de externe la Paris, Torino, dar și la Londra, Anglia își schimbă punctul de vedere. Așa încât, la conferința care se deschide la Paris, reprezentanții a cinci puteri garante (Franța, Rusia, Anglia, Sardinia și Prusia) - hotărâră, în cea de-a doua ședință (1/13 aprilie 1859) să ceară Porții otomane să recunoască dubla alegere. În cea de-a treia ședință (26 august / 7 septembrie 1859) în urma războiului austro-franco-sard, Austria fiind înfrântă pe câmpul de luptă, este nevoită și ea, să recunoască împreună cu Turcia, dubla alegere. Se specifica restrictiv, că ea este valabilă numai pe timpul cât va domni Cuza; dezvoltarea ulterioară a evenimentelor lipsește însă această restricție de orice valoare.

            Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a ținut numai șapte ani de zile, dar a fost una dintre cele mai rodnice ale istoriei noastre. Alexandru Ioan Cuza a avut „cap politic” în ciuda imaginii de colonel nimerit la întâmplare în strana Istoriei sau, după cum afirmă istoricul Xenopol, înălțat pe tron „printr-o aiureală momentană”, Aceste însușiri personale ale lui Cuza explică marile acte politice realizate, dar este de subliniat și faptul că a fost secondat de un sfetnic de seamă, Mihail Kogălniceanu.

Mihail Kogălniceanu

            În prima parte a domniei, Cuza a urmărit și a izbutit să întărească și să desăvârșească Unirea. Prin eforturi personale l-a determinat pe sultan în urma vizitei făcute la Constantinopol în septembrie 1860, să aprobe unirea completă și, în cele din urmă, izbuti s-o obțină (4 decembrie 1861).

            La 11/23 decembrie 1861, Cuza printr-o proclamație adresată românilor din ambele Principate, le aducea la cunoştinţă noua realizare „...Unirea este îndeplinită - afirma el - naționalitatea română este întemeiată...alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.

            Se formează acum un singur guvern, sub președinția lui Barbu Catargiu, rămânând o singură capitală, București; parlamentul, iarăși unul singur, își deschide prima ședință comună în ziua de 24 ianuarie 1862; pe actele interne începe să se scrie „România” în loc de „Principatele Unite”. Unirea era acum „completă” și ea va rămâne „definitivă”.

            Rămân magistrale prioritățile enumerate în Memoriul marelui om politic I.C.Brătianu adresat domnului Cuza la sosirea acestuia în București, la 8/20 februarie 1859: „Nu, Măria Ta, nu sunt două drumuri de apucat, care să ne ducă la ținta ce ți-ai propus: înarmarea țării, organizarea Ministerului din năuntru și al justiției, moralizarea lor printr-o nouă alegere a personalului, reorganizarea totală a administrației finanțelor, introducerea unui nou sistem de contribuție și organizarea creditului public, adică înlesnirea circulațiunii capitalurilor - acestea sunt măsuri ce nu suferă întârziere, pe când fără dânsele, orice s-ar încerca, orice s-ar face, n-o să izbutească, căci numai ele pot întări Guvernul și asigura în toate cazurile independența națională”.

            Unirea de la 1859 „Unirea cea mică” a reprezentat actul de voință al întregii națiuni române „o manifestare adevărat națională” scria I.C.Brătianu.

Stema Principatelor Române Unite!

Col. (rtg.) dr. Ștefan Ciobanu

EVENIMENTELE LUNII IANUARIE 2018

Evenimente importante

11 Ianuarie 2018 - Ziua rezervațiilor naturale;

15 ianuarie 2018 - Aniversarea a 168 de ani de la nașterea poetului

                               Mihai Eminescu,
24 Ianuarie 2018 - Ziua Unirii Principatelor Române
26 Ianuarie 2018 - Ziua Mondială a Vămilor;
27 Ianuarie 2018 - Ziua Comemorării Internaționale a Holocaustului;