28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România
”N-oi uita vreo dată,
dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic,
munții în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde
printre stânci înalte,
Apele lucinde-n dalbe
diamante
Peste câmpii-n zori,
.....................................................
Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea,
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea.”
(Mihai Eminescu, La Bucovina)
Făurirea în 1918 a
patriei comune a tuturor românilor – România reîntregită- reprezintă un act
profund legitim, ce a încununat aspirațiile de unitate ale națiunii noastre,
idealul pentru care au luptat și s-au jertfit generații de înaintași.
La începutul
secolului al XX – lea armata română era chemată să îndeplinească două
țeluri fundamentale: asigurarea
independenței și integrității statului și realizarea dezideratului național
suprem: reunirea teritoriilor aflate sub diverse stăpâniri străine.
În concepția forțelor
politice românești de pe ambele versante ale Carpaților , obiectivul unirii
trebuia să fie atins, în primul rând prin mijloace politice și diplomatice, dar
nu se excludea și opțiunea militară, desigur într-un context european propice.
Declanșarea primului
război mondial în vara anului 1914 și evoluțiile operațiunilor militare pe
diversele fronturi au marcat și pentru români , ca și pentru alte popoare din
această regiune, supuse integral sau parțial dominației străine, că venise
timpul unor hotărâri istorice de realizarea unității național – statale.
După doi ani de
neutralitate și îndelungă chibzuință, România a declanșat la 15/28 august 1916,
războiul de reîntregire.
Armata română,
animată de o puternică tărie morală, a reușit să facă față vicisitudinilor
războiului și să mențină treaz idealul unirii. Obligată să părăsească o mare
parte a teritoriului național, la sfârșitul anului 1916, ea și-a luat o
strălucită revanșă în vara anului 1917, la Mărăști, Mărășești și Oituz. Victoriile
obținute au salvat ființa statului român, ceea ce a însemnat păstrarea
nucleului către care au gravitat, în perioada următoare, toate forțele de
eliberare națională românești.
După bătălii de la ”Porțile
Moldovei” a urmat din nou o perioadă dificilă pentru statul român și
armata sa . La 25 octombrie /7 noiembrie 1917 a izbucnit revoluția bolșevică la
Petersburg. Noua putere sovietică a anunțat ieșirea Rusiei din război,
propunând tuturor beligeranților încheierea unei păci fără anexiuni și despăgubiri,
cu respectarea principiului de autodeterminare a popoarelor.
În urma discuțiilor
dintre delegațiile rusă, germană și austro – ungară, la 20 noiembrie/3
decembrie, la Brest – Litovsk , s-a semnat armistițiul între cele trei puteri
europene. Acest act a produs o mare îngrijorare în România.
În cadrul ședinței
Consiliului de Miniștri, desfășurată sub președinția regelui Ferdinand, I. C. Brătianu,
primul – ministru, la 21 noiembrie/4 decembrie, s-a hotărât ca armata română, în caz de forță majoră, să
participe la tratative în vederea încheierii unui armistițiu cu caracter pur
militar, excluzând orice considerații politice, pe durata cât va ține
armistițiul cu rușii.
Au urmat tratativele
desfășurate la Tecuci și Focșani la care
au participat o delegație română și una rusă. În urma discuțiilor dintre cele
trei delegații, în privința României s-a stabilit că: ”Armatele române
care operează sub ordinele generalului Prezan, comandantul armatei române (îl
înlocuise pe regele Ferdinand la comanda forțelor româno – ruse de pe frontul
românesc – n.n.) și care fac parte din frontul român, încheie și ele această
convenție pentru timpul cât va dura armistițiul armatelor ruse de pe frontul
român.” Armatei române i se mai impunea interdicția scoaterii
unor mari unități de pe front în scopul întăririi altor sectoare de acțiune.
Marile puteri ale
Antantei au reacționat negativ față de acest act săvârșit de România sub
imperiul unei situații fără ieșire.
Ignorarea de către
noii ”comandanți” (bolșevici – n.n.) ai trupelor ruse de pe
frontul român a ordinelor privind regruparea și deplasarea acestora în Rusia, a
pus armata română într-o situație complexă. S-a creat o situație paradoxală. Unul
dintre aliați devenea inamicul cel mai periculos pentru statul și armata
română, ceea ce a impus o acțiune hotărâtă din partea factorului de decizie
militară.
Riposta fermă a
trupelor române în cursul lunii decembrie 1917 și ianuarie 1918 a avut drept
rezultat evitarea unui colaps politic și militar într-o situație deosebit de
confuză și nesigură creată în această parte
a continentului european. Conducerea Rusiei sovietice a răspuns printr-o
conduită amenințătoare și prin acțiuni
care atentau direct la ordinea
constituțională a statului român.
Evenimentele politico
– militare din estul continentului au creat o situație deosebit de complexă în
teritoriul românesc dintre Prut și Nistru, numit de Rusia – Basarabia, în
momentul anexării lui în 1912.
Aici, pe fondul
mișcărilor din imperiul rus, românii din Basarabia parcurg un proces de
redeșteptare națională și de organizare a forțelor politice în vederea
autodeterminării și unirii cu țara.
La 27 martie/9
aprilie, Sfatul Țării, organismul politic legitim, reprezentativ și
democratic ales al Basarabiei a hotărât
unirea cu România. Hotărârea a adoptată cu 86 de voturi pentru , 3 împotrivă și
36 de abțineri, 13 deputați fiind absenți.
Palatul sfatului din Chișinău
Pentru respectarea
adevărului istoric putem menționa că marile unități ale Corpului 6 armată român
au participat la restabilirea ordinii în
teritoriul dintre Prut și Nistru, dar nu s-au implicat în acțiuni politice,
însă evident, prezența acestora au
stânjenit vizibil libertatea de acțiune a trupelor și forțelor bolșevice,
ostile îndeplinirii idealurilor românilor din acest spațiu geografic.
Presiunile exercitate
de Puterile Centrale s-au intensificat , astfel încât la 20 februarie/5 martie
s-au semnat preliminariile păcii de la Buftea. Între condiții figura și demobilizarea a cel puțin 8 divizii
Române.
La 24 aprilie/7 mai
1918 la București, în Palatul Cotroceni, a fost semnată pacea între România și
Puterile centrale. Caracterul ei înrobitor este dovedit și de prevederile în
domeniul militar. Armata trebuia să fie demobilizată și parte din marile
unități trebuiau desființate, în așa fel încât să fie incapabile să se opună
regimului de dominație și exploatare la
care era supusă țara. Pacea nu a fost ratificată de regele Ferdinand, iar
puterile Atlantei au apreciat că nu o
recunosc, ea devenind un simplu capitol al istoriei, în toamna anului 1918
Puterile Centrale fiind învinse.
Apropierea armatelor
anglo – franceze de Dunăre a impus măsuri hotărâte din partea României. La 27
octombrie/9 noiembrie 1918, guvernul român a adresat un ultimatum
feldmareșalului Mackensen, comandantul trupelor de ocupație, prin care i se
cerea retragerea armatei sale de pe teritoriul statului român. La 28
octombrie/10 noiembrie 1918, armata română a fost mobilizată.
În ordinul de zi
către oștire emis de regele Ferdinand se spunea: ”Frații voștri din
Bucovina și din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca prin avântul
vostru să aduceți eliberarea de sub jugul străin.”
Între timp românii
din teritoriile aflate sub dominația austro – ungară și-au intensificat lupta
pentru unire. În vederea realizării idealului național la 4/17 octombrie 1918
grupul paralamentar român de la Viena s-a transformat în Consiliul Național Român
din Austria. În Bucovina greu încercată de stihiile războiului , apare, din
inițiativa unui grup de intelectuali, ziarul ”Glasul Bucovinei”
care în primul său număr a publicat programul de luptă sub titlul ”Ce
vrem”. Unirea cu ceilalți români
era țelul fundamental al românilor din acest ținut răpit prin mijloace oneroase
de Austria, în anul 1774.
Moldova lui
Stefan cel Mare
Moldova
după raptul din 1774
Pentru crearea unui
cadru organizatoric strict înfăptuirii obiectivului propus de , intelectualii
bucovineni au convocat pentru ziua 14/27 octombrie 1918 o adunare la Cernăuți,
la care au participat foștii deputați ai Dietei provinciei, deputați din
Parlament , primarii români din Bucovina.
Desfășurată într-o
atmosferă solemnă și sărbătorească adunarea se proclamă ”Adunare
Constituantă”, hotărând unirea Bucovinei cu celelalte ținuturi
românești, într-un stat național independent , de comun acord cu românii din
Transilvania și Ungaria. În același cadru, a fost constituit un Consiliu
Național format din 50 de membri abilitat să hotărască și trateze asupra
situației poporului român din această zonă.
Demersul politic al
românilor bucovineni era însă stânjenit de acțiunea ucrainienilor care
manifestau veleități de dominație asupra Bucovinei, detașamentele lor
înarmate dedându-se la jafuri, devastând depozite cu material militar și civil, la acte de
teroare asupra populației.
Pe de altă parte
guvernatorul austriac al Bucovinei, în comun acord cu ucrainienii, a cerut lui
Iancu Flondor, președintele Consiliului Național, să accepte împărțirea
provinciei, partea de la nord de Prut urmând a fi administrată de ucrainieni.
Inacceptabilă prin conținutul său , cererea guvernatorului Etzdorf a fost
respinsă categoric de Iancu Flondor care, cu același prilej îl înștiințează pe
acesta de cererea pe care Consiliul Național a adresat – o guvernului român de a interveni cu forța
armată pentru a apăra drepturile încălcate ale românilor din Bucovina.
Refuzului lui Iancu
Flondor, ucrainienii i-au răspuns la 24 octombrie/6 noiembrie 1918 cu o acțiune
în forță în Cernăuți, în urma căreia au pătruns în forță în palatul guvernamental unde au instalat un guvern
ucrainian cu complicitatea lui Aurel Onciu, care s-a erijat în reprezentantul
românilor din Bucovina.
Urmărind evoluția
evenimentelor de la Cernăuți, guvernul român a luat măsurile ce se impuneau în
sprijinul fraților din Bucovina.
Încă din ziua de 23
octombrie/5 noiembrie 1918 Ministerul de Război, având în vedere că populația
românească din Bucovina era amenințată de bandele bolșevice, a hotărât ca Divizia 8 infanterie, comandată de
generalul Zadic (Zadik) Iacob și având
sub ordinele sale regimentele 16, 29 și 37 infanterie, precum și toți
grănicerii și jandarmii care se găseau în serviciul de pază pe frontiera
Bucovinei, să ocupe fără întârziere Ițcani și Suceava, iar de aici să înainteze
progresiv ocupând Bucovina până la Cernăuți, inclusiv. Generalul Zadic
(Zadik) să se pună în legătură cu guvernul național
român din Bucovina. După îndeplinirea primei etape a misiunii, respectiv
atingerea aliniamentului Ițcani, Suceava, Gura Humorului, la 26 octombrie/8
noiembrie 1918 forțele Diviziei 8 infanterie s-au constituit în detașamentele: ”Dragoș”, ”Alexandru
cel Bun” și „Suceava”, care în aceeași zi au început
marșul din orașul Dorohoi, Botoșani și Fălticeni. Până în seara zilei de 26
octombrie/8 noiembrie 1918 detașamentele diviziei au pătruns în localitățile
Mihăileni, Vârful Câmpului și Suceava, pentru ca a doua zi să ajungă la
Tereșeni, Siret și Hliboca.
În ziua de 28
octombrie/10 noiembrie, când s-a decretat mobilizarea, trupele române din
compunerea celor trei detașamente se aflau deja la 5 – 8 km sud de Cernăuți, iar
subunitățile de jandarmi și grăniceri ale regimentului 3 roșiori începuseră
organizarea județelor din centrul și sudul Bucovinei.
Intrarea trupelor
Diviziei 8 infanterie în Cernăuți a avut loc în ziua de 29 octombrie/ 11
noiembrie prin detașamentul ”Dragoș” condus de generalul Iacob
Zadic . În același timp , detașamentul ”Alexandru cel Bun” a
trecut la nord de Prut pentru a face siguranța orașului, iar detașamentul ”Suceava”
concentrat la sud – vest de Cernăuți , constituia rezerva diviziei. În urma
tentativei ucrainiene de a mobiliza toți bărbații apți de efort militar, Marele
Cartier General român a ordonat înaintarea spre nord și vest , până la hotarele
istorice ale Bucovinei.
Pe durata acțiunilor
pentru luarea sub control a nordului Bucovinei unitățile Diviziei 8 infanterie
au luat ”conact” cu cele ale Diviziei 1 cavalerie, care primise
ordin să pătrundă în nordul Basarabiei. Acțiunile în nordul Basarabiei s-au
desfășurat concomitent cu cele din Bucovina, astfel încât Divizia 8 infanterie
a avut asigurat flancul drept.
Concomitent cu
acțiunile Diviziei 8 infanterie , lupta pentru unire a intrat în faza decisivă.
Consiliul Național a hotărât convocarea pentru 15/28 noiembrie 1918, la
Cernăuți , a unui congres general al populației din provincie, care să decidă
viitorul acesteia. Congresul a hotărât în unanimitate unirea necondiționată a
Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României
Sala sinodială în care a
avut loc Congresul
Harta României după Marea Unire (1918)
Chiar în ziua de
15/28 octombrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei o
delegație în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iași pentru a înmâna
regelui Ferdinand I ”Actul Unirii Bucovinei cu România”, iar ”Monitorul
Oficial” nr.217 din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 va publica
decretul – lege nr.3744, prin care se consfințea voința exprimată de Congresul
General al Bucovinei. Un an mai târziu, la 29 decembrie 1919, Camera și Senatul
României Mari ratificau în unanimitate actul în care ”Bucovina în
cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururea unită cu regatul
României.”
Unirea Bucovinei cu
România a fost hotărâtă la Cernăuți prin voința liber exprimată de românii din
acest teritoriu românesc.
Actul de unire este
rezultatul îngemănării tuturor forțelor poporului român – clasa politică,
țărănimea, intelectualitatea, propaganda națională, biserica, etc. În rândul
forțelor care au pregătit și realizat unirea un rol important l-a avut armata.
Ea a fost brațul înarmat al națiunii
căreia i-a conferit încredere și i-a netezit procesul de unire.
Fără îndoială,
contextul internațional în care s-a înfăptuit reîntregirea , a fost unul
favorabil. Dar adversitățile n-au lipsit. Foștii opresori, atât sub steagul
republicanismului burghez, cât și cel roșu, al comunismului, au luptat din
răsputeri, inclusiv cu forța armelor pentru a-și perpetua dominația.
Acest adevăr deosebit
de important a fost sesizat cu multă pătrundere de marele istoric Nicolae
Iorga. Acesta aprecia că, dacă armata ”Nu ar fi realizat un cordon de
baionete în jurul reprezentanților nației, dușmanii nu le-ar fi îngăduit să se
pronunțe asupra unității naționale.”
Col. dr. (rtr.) Ciobanu Ștefan
