25 OCTOMBRIE !

                                                           Ziua Armatei Române

Ziua de 25 octombrie 1944 rămâne înscrisă cu litere de aur în istoria neamului românesc.Este ziua când graţie efortului de sânge al poporului român şi,mai ales al braţului înarmat al acestuia -armata-, ultima porţiune de pământ a Transilvaniei de nord-vest, răpită prin odiosul dictat de la Viena, a fost eliberată de cotropitorii germani şi horthyşti revenind la ţara mamă.

Cu mare greutate se poate afla, în analele trecutului românesc, perioade mai dureroase, mai grave şi mai primejdioase, pline de consecinţe incalculabile, decât aceea din vara şi toamna anului 1940. Întocmai,ca în alte rânduri Polonia de-a lungul ultimelor trei veacuri, România, ajunsă în plin proces de izolare politico-diplomatică pe plan internaţional şi, ca atare lipsită de orice sprijin prompt şi eficient din afară, frământată de puternice contradicţii interne şi, pe deasupra, pândită, din toate părţile, de imense pericole, disputată şi râvnită de unele dintre marile puteri europene (în primul rând de către URSS şi Germania ) a ajuns în postura unui pacient.

Asemenea acestuia, România a fost pusă pe masa de operaţie şi , în ciuda tuturor evidenţelor contrare, în ciuda tuturor protestelor şi dezacordurilor, amputată fără niciun fel de  şovăire.În mai puţin de trei luni, România Mare, opera atâtor generaţii şi rămasă veşnic legată de memorabilul an 1918, s-a prăbuşit, pierzând prin voinţa învingătorilor de moment şi ca efect direct al poftelor nesăbuite ale imperialismelor vecine, mari şi mici o treime din teritoriu şi din populaţie, mai precis aproximativ 100.000 km şi 7 milioane de locuitori în marea lor majoritate români. Acest proces dureros a fost deschis, în spiritul pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939, de URSS, care prin două note ultimative, la 26 şi 27 iunie 1940 a pretins cedarea imediată a Basarabiei  şi Nordului Bucovinei, lucru care s-a şi întâmplat.România a menţionat, în chip precis că admitea evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei , ceea ce, evident, nu era totuna cu cedarea lor prin acte în regulă.

Notele ultimative sovietice nu numai că au inaugurat, ci, pur şi simplu, au declanşat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari. Odată satisfăcute pretenţiile Moscovei, cine mai putea, într-adevăr stăvilii acţiunile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, ambele încurajate de Germania, Italia şi URSS? În consecinţă, guvernul de la Bucureşti a fost silit să iniţieze tratative cu Sofia şi Budapesta. Tratativele cu Bulgaria în legătura cu Cadrilaterul(Dobrogea de Sud) s-au desfăşurat la Craiova, iar cele cu Ungaria la Turnu Severin. Acestea din urmă au eşuat însă în faţa pretenţiilor exacerbate ale Ungariei horthyste în privinţa Transilvaniei, astfel că, finalmente,Germania şi, respectiv, Italia, au convocat pe reprezentanţii Bucureştilor şi Budapesta la Viena unde, la 30 august 1940, le-au  impus semnarea unui document (arbitraj denumit în mod oficial,dar un veritabil dictat ) în virtutea careia România era silită să transmită Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei însumând 42.610 km şi aproximativ 2,3 milioane de locuitori.

Lovitura de palat de la 23 august 1944 în urma careia Mareşalul Ion Antonescu şi principalii membrii ai guvernului său au fost arestaţi din ordinul regelui Mihai I , a determinat, în mod firesc, schimbarea orientării politice a României. După cum afirma regele Mihai I în Proclamaţia sa către ţară difuzată la posturile de radio în seara zilei de 23 august 1944, România se situa în tabăra Naţiunilor Unite, retrăgându-se din războiul  purtat alături de Axă şi solicita acestora încheierea unui armistiţiu. Se mai preciza, în mod expres în acelaşi document că, pentru eliberarea întregului teritoriu naţional de sub ocupaţia forţelor hitleriste şi horthyste, România era decisă să lupte împreună „cu  armatele aliate şi cu ajutorul lor,mobilizând toate forţele naţiunii. ”

            Armata română a aflat în seara zilei de 23 august 1944 la orele 22.35despre ieşirea României „din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite ”, în urma difuzării la radio a Proclamaţiei către ţară a regelui Mihai I. Rapiditatea cu care armata a răspuns noii orientări politice şi militare a ţării a fost apreciată ca un eveniment unic în istoria celui de-al doilea război mondial. Această atitudine s-a datorat convingerii majorităţii armatei că, în acele momente dramatice pentru ţară, în care România trebuia să suporte concomitent puternica ofensivă sovietică pe front şi bombardamentele necruţătoare ale aviaţiei anglo-americane în zona din interior, războiul dus alături de Germania, care nu acordase atenţia necesară apărării teritoriului românesc, nu mai avea sens.

            La scurt timp după arestarea Mareşalului Ion Antonescu, Marele Stat Major român a emis trei directive operative pentru conducerea „ operaţiilor tuturor forţelor armate de uscat, aer şi marină, până la stabilirea raporturilor de comandament în cooperarea viitoare cu trupele Naţiunilor Unite”. Primele două directive operative emise cu ziua de 23 august 1944 aveau drept obiectiv eliberarea capitalei şi a zonelor adiacente acesteia de trupele hitleriste, acţiune desfăşurată până la 31 august, precum şi încetarea „oricărui act de agresiune contra forţelor sovietice”.

            Operaţiunile militare desfăşurate între 23-31 august 1944 reprezintă prima etapă a războiului antihitlerist la care s-a angajat România după 23 august, înlesnind considerabil asaltul Aliaţilor contra Reichului nazist şi, în primul rând, au creat condiţii din cele mai prielnice pentru ofensiva Fronturilor 2 şi 3 ucrainiene, care au depăşit „din marş” faimoasa linie fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, înaintând fără lupte 600 de km, până la graniţele Bulgariei şi Iugoslaviei .

Prin Directiva operativă nr.51 emisă la 30 august,cea de-a treia, Marele Stat Major român stabilirea armatelor 1 şi 4 române obiectivele imediate şi ulterioare în vederea eliberării teritoriului naţional vremelnic ocupat de armata germană şi ungară „ să se interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile Carpaţiilor Meridionali şi Apuseni, interesând, îndeosebi, menţinerea zonelor Braşov, Turda, Beiuş, Arad, Timişoara, iar ulterior să treacă la acţiuni ofensive mai importante pentru cucerirea Ardealului de Nord”.

            Armatele 1şi 4 române au acţionat la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Occidentali pe un front de circa 900 de km ( la începutul lunii septembrie 1944),200 km ( la 26 septembrie) şi 120 km (la 12 octombrie), pătrunzând în dispozitivul de luptă germano- ungar  aproximativ 350 de km. Fixarea şi urmărirea inamicului în interiorul arcului carpativ pe direcţia Braşov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpaţii Orientali spre  Târgu Mureş , Dej, Satu Mare.

            După ce a oprit , până la 8 septembrie 1944 înaintarea trupelor germane şi ungare spre coronamentele carpatine româneşti, Armata 4 română a acţionat ofensiv în podişul transilvan, împreună cu forţe ale armatelor de arme întrunite 27 şi 7 de gardă sovietică, reuşind să respingă, până la 4 octombrie 1944, trupele germane şi ungare la nord de râurile Mureş şi Arieş. Cele mai grele lupte s-au desfăşurat în zona Iernut, Oarba de Mureş, în special pe pantele Dealului Sângeorgiu,unde insistenţa comandantului Armatei 27 sovietice, de a se cuceri această poziţie puternic fortificată prin atacuri frontale, fără sprijin de aviaţie a făcut ca Armata 4 română să piardă numai în acea zonă 7000 de militari români (morţi,răniţi şi dispăruţi). Concomitent în Banat, Armata 1 română, cooperând cu forţe ale armatelor 46 şi 53 sovietice, a respins, până la 5 octombrie 1944 trupele inamice dincolo de frontiera naţională.

        

            Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părţii de nord-vest a României a fost declanşată la 9 octombrie 1944, acţiunile militare încadrându-se în operaţia ofensivă „Debreţin” concepută şi executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat şi eliberarea părţii estice a Ungariei (până la Tisa).

            Armata 4 română încadrată iniţial la flancul drept de Armata 7 de gardă sovietică, apoi de Armata 40 sovietică, iar la flancul stâng de Armata 27 sovietică, a dezvoltat ofensiva pe direcţia generală Luduş, Bonţida, Jibou, Carei, pătrunzând rapid, după eliberarea Clujului (la 11 octombrie 1944 de către  Divizia 18 infanterie română şi Divizia 4 infanterie sovietică) prin „Poarta Someşului”, până pe adevărata frontieră a ţării, pe care a depăşit-o la 25 octombrie 1944, la est de linia Carei, Satu Mare .Concomitent, forţe din Armata 1 română au eliberat Crişana, în cooperare cu forţe din Armata 27 sovietică şi din  Grupul hipomecanizat „General Pliev”.

            Eliberarea părţii de nord –vest a României ocupată de Ungaria în 1940 a permis generalului Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4 române, să se adreseze militarilor din subordine şi să releve în Ordinul de zi nr.395 bis din 29 octombrie 1944 eroismul şi dăruirea militarilor:

 „Azi când avangărzile trec pe pământ străin pentru desăvârşirea înfrângerii definitive a duşmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste şi admiraţie pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veţi fi slăviţi , voi ofiţeri şi ostaşi care aţi eliberat Ardealul”.

            Victoria a fost obţinută prin lupta a 525.702 de militari români, angajaţi de la 23 august 1944 în operaţii militare cu trupele germane şi ungare , din care pierderile s-au cifrat la 58.330 (morţi, răniţi şi dispăruţi). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 79.937 de militari.

            Glorie eternă Armatei române!

                                                                        Locotenent- colonel(rz)dr.Ştefan Ciobanu