“N-ai uitat vreodată,dulce Bucovină
Geniu-ţi romantic,munţii în lumină,
Văile în flori,
Rîuri răsăltînde printre stînce’ nalte,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste cîmpi în zori
Astfel totdeauna,când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea ! “
(Mihai
Eminescu, La Bucovina)
Moldova de Sus,cu
ţinuturile Cernăuţiului şi Sucevei, era nucleul statului feudal Moldova care, în
1359 îşi făcuse intrarea în rândul statelor independente din sud-estul Europei.
Iar prin vitejia lui Ştefan cel
Mare-scrie Dimitrie Cantemir-, apele Nistru, Serafineţ, Colacin şi Ceremuş, unite
între ele ,formau hotarul de miazănoapte al Moldovei. Dacă cetăţile Hotin, Soroca,
Orhei, Tighina, Cetatea Albă,Chilia marcau graniţa de est a românismului, lanţul
satelor răzeşeşti păzeau zona nordică-graniţa cu Polonia. Aici vor fi primele capitale ale ţării (Siret, Suceava)
şi perlele de mănăstiri, venind fiecare din căte o domnie glorioasă sau
cucernică.
De la mijlocul secolului
al XIV-lea şi până la 1775, când partea nordică a Moldovei răpită prin şantaj şi
vicleşug de către Habsburgi (denumită ulterior Bucovina), va fi dominată de o
puternică viaţă românească prin instituţii, legi ,lăcaşuri de cult şi de cultură.
Satele şi oraşele înfloritoare adăposteau o populaţie gata oricând de luptă, „dar
şi iubitoare de artă şi literatură“ opina istoricul Ion Nistor în lucrarea sa
monumentală Istoria Bucovinei.
Odată cu redeschiderea
problemei orientale, în 1683 - prin eşecul marelui vizir Kara Mustafa în faţa
Vienei şi prin victoriile trupelor austriece şi constituirea unei Ligi Sfinte
(Austria, Polonia, Veneţia şi ulterior Rusia ) - începea etapa cea mai complicată din istoria Principatelor Române.
În a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, ciocnirea de interese dintre marile imperii ajunsese la
apogeu, punând în pericol existenţa şi fiinţa naţională a popoarelor din
centrul şi răsăritul Europei. Prima a căzut pradă Polonia,împarţită în 1772 între
Prusia, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Ţarist.Vitejia soartei s-a abătut şi
asupra ţării româneşti a Moldovei.
După încheierea păcii de la
Kuciuk-Kainargi (10iulie 1774) în urma războiului ruso-otoman din anii
1768-1774 – care consfinţea încetarea ostilităţilor ruso-turce, Austria, deşi
nu luase parte la război, profitând de slăbirea beligeranţilor şi-a concentrat
trupe la hotarul de nord al Moldovei, urmând să
anexeze cel puţin o parte din
această ţară.Pentru a îmbrăca în forme juridice această anexare, guvernul
habsburgic pretexta că în vechime Pocuţia ar fi stăpânit regiunea de nord a
Moldovei, numită acum Bucovina. Prin împărţirea Poloniei din 1772, Pocuţia (împreună
cu Galiţia) fiindu-i atribuită Austriei, tot ei i-ar “reveni” şi dreptul de a
stăpâni regiunea menţionată. Cucerirea unei părţi din pământul românesc era
motivată, de asemenea, de Austria şi prin
necesitatea de a stabili o comunicaţie mai directă între Transilvania (intrată
la începutul secolulul al XVIII-lea în stăpânirea Austriei) şi Galiţia. Odată
pretextele găsite, în toamna anului
1774, după retragerea armatei ruse din Moldova, trupele habsburgice au
ocupat succesiv ţinuturle Cernăuţiului, Câmpulungului şi Succevei, ‘’împlîntînd
pajurile imperiale pe unde le conveneau”.
După ocuparea Bucovinei , Curtea
de la Viena a folosit „intimidarea, coruperea şi alte mijloace convingătoare”
pentru a obţine din partea Porţii otomane recunoaşterea faptului împlinit. La 7
mai 1775 - printr-o convenţie încheiată la
Constantinopol - Poarta a consimţit la cedarea Bucovinei către Austria, Rusia
„asistând pasivă” la aceasta. Împotriva târgului dintre Poarta otomană şi
habsburgi-cu privire la teritorii ce nu le aparţineau – domnul Grigore Ghica şi
boierii patrioţi din Moldova au protestat, in repetate rânduri, cu toată energia,
dar în zadar. Şi astfel Bucovina, cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu vechea
capitală Suceava, cu 10 000 km pătraţi şi 75 000 locuitori, cu 233 de oraşe şi
state româneşti, cu mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, cu splendidele
monumente de artă medievală : Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţul şi Humorul, a fost
ruptă din trupul ţării – prin mijloace odioase şi în pofida oricăror principii de drept
internaţional de către Imperiul Habsburgic, iar ca urmare a protestelor
vehemente, domnitorul Grigore Ghica a fost asasinat mişeleşte de otomani în
octombrie 1777.
Guvernul habsburgic a
denumit la început noul teritoriu ‘’Moldova austriacă’’. Curând pentru a marca
anexiunea, Austria denumeşte acest teritoriu’’Bucovina’’- adică ”Făget”- datorită
bogăţiei pădurilor de fag. Statutul de organizare al Bucovinei cunoaşte mai
multe etape: Cea a administraţiei militare(1775-1786), a administraţiei civile
galiţiene(1786-1848) şi perioada organizării ca ducat, cu statutul de autonomie
regională (1862-1918), când Bucovina a avut Dietă (Parlament), ca organ
legislativ, cât şi un organ executiv-Comitetul Ţării Bucovinei.
Unirea celor două ţări
române la 24 ianuarie 1859, proclamarea independenţei României şi războiul
victorios ce a consfinţit independenţa ţării au impulsionat lupta naţională a
românilor din monarhia austro-ungară. În Transilvania, inclusiv Banatul şi
Bucovina, domnea o mare însufleţire în
faţa acestor evenimente cruciale pentru viitorul naţiunii române.
Bucovina, după răpirea ei
din trupul Moldovei la 1775, a cunoscut în perioada ce a urmat un proces de dominaţie, asuprire socială şi
naţională similar cu cel din
Transilvania şi Banat. În cei 143 de ani de dominaţie habsburgică (până la
1918), autorităţiile imperiale au promovat o politică sistematică de deznaţionalizarea
a populaţiei româneşti, practicând în
acest scop colonizarea germanilor, a ungurilor şi a slovacilor şi încurajând
aşezarea în masă a rutenilor fugiţi de
pe moşiile nobililor polonezi din Galiţia şi Podolia. De-a lungul întregii
perioade, ţărănimea a reprezentat 75 % din populaţia Bucovinei, formată în cea
mai mare parte din români.
Românii din Bucovina, aparţinând
tuturor generaţiiilor care s-au succedat până la Unirea din 1918, au opus o
dârză rezistenţă politicii de deznaţionalizare
şi asuprire promovată de autorităţile habsburgice. Cărturarii români, clerul şi
ţăranii din Bucovina şi-au ridicat nu o
dată glasul de protest, revendicând drepturi politice şi naţionale. Ziare şi
reviste, societăţi etc. au militat pentru reunirea Bucovinei cu patria mamă în
vechile hotare ale Daciei străbune.
La 15/28 iulie 1914, Austro-Ungaria
a declarat război Serbiei. Începuse dansul morţii. Într-o săptămână, şapte
state europene, printe care cele cinci mari puteri, erau în stare de război. O
lună mai târziu, Turcia şi Japonia s-au angajat în confruntările militare. Conflagraţia
armelor care va fi mai apoi numită în istorie ‘’primul război mondial’’ se
declanşase.
Din primul moment al
declanşării conflictului, ambele grupări beligerante (Antanta şi Tripla
Alianţă) au oferit României garanţii pentru inviolabilitatea frontierelor şi
i-au recunoscut statutul de neutralitate.
Neutralitatea proclamată
de România nu putea fi şi nu era, o soluţie de durată. România era pusă în faţa
unei hotărâtoare soluţionări istorice a unei probleme cu aceeaşi semnificaţie, dar
cu două direcţii de bătaie. Avea revendicări istorice, naţionale şi peste
Carpaţi şi peste Prut. Cele dintâi
duceau la conflict cu Austro-Ungaria, cele de al doilea cu Rusia. Trebuia
aleasă soluţia cea mai avantajoasă,momentul oprortun şi posibilitatea de a o
aplica. Neutralitatea, evident,era un simplu expedient, o temporalizare, în
care România trebuia să-şi facă toate
pregătrile politice şi militare, pentru ca la momentul potrivit să intre în
luptă cu maxim de putere şi de şanse de izbândă.
Schimbările majore
petrecute pe frontul din Apus în defavoarea Aliaţilor (Antantei) i-au
determinat , în iunie 1916, pe şeful marelui Stat Major al armatei ruse, şi pe
comandantul şef al armatelor franceze să ceară guvernului român intrarea în
război, „acum ,ori niciodată”.
În cele din urmă, la 4/17
august 1916, Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Angliei, Rusiei
şi Italiei la Bucureşti au semnat convenţiile politice şi militare care stipulau
condiţiile intrării României în război. De importanţă imediată erau prevederile
referitoare la un atac împotriva Austro-Ungariei nu mai târziu de 15/28 august
şi recunoaşterea dreptului românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare şi
la unirea cu Regatul României. Consiliul de Coroană român a aprobat oficial
tratatele şi a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august. În ziua
următoare, Germania a declarat război României. Turcia şi Bulgaria i-au urmat
exemplul la 17/30 august şi respectiv 19august / 1 septembrie.
Prima fază a campaniei
începută în noaptea de 14/15-27/28 august s-a desfăşurat cu rezultate notabile
pentru armata română, care a înaintat constant în Transilvania ocupând un numar
de oraşe importante, printre care şi Braşov (17/30august), dar la 26 august/ 8
septembrie Înaltul Comandament a oprit ofensiva. Aceasta datorită declanşării
ofensivei bulgaro-germane în Dobrogea. Transferul rapid de trupe de pe frontul
din Transilvania a încetinit şi apoi a oprit ofensiva inamică. Evoluţiile
ulterioare complet nefavorabile armatei române au determinat în urma bătăliei
Bucureştilor (17/30 noiembrie- 20 noiembrie /3 decembrie 1916) retragerea
generală a acesteia, trupele germane intrând în Bucureşti la 23 noiembrie /6
decembrie. În final, frontul s-a stabilizat la 28 decembrie/10 ianuarie 1917 în
sudul Moldovei, de-a lungul Dunării şi a râului Siret. Regele, guvernul, parlamentul
şi o bună parte a populaţiei s-au retras anterior în Moldova, singura parte a
României rămasă neocupată.
După oprirea ofensivei Puterilor
Centrale pe aliniamentul general Carpaţii Orientali, Carpaţii de Curbură, lunca
Siretului, Dunărea maritimă, prin efortul armatelor română şi rusă, armata
română care suferise pierderi importante
în cursul campaniei din toamna anului
1916(250 000 ostaşi adică o treime din efectivele mobilizate în august 1916
fiind morţi, răniţi sau prizonieri, importante pierderi în armamentul de
infanterie şi artilerie şi alte materiale), a intrat într-un proces de
reorganizare, instruire şi înzestrare, acţiune la care efortului făcut de comandamentul
şi cadrele armatei române s-au alăturat şi cel al misiunilor militare:
franceză, rusă, engleză şi italiană.
Pe plan extern, în martie
1917 are loc revoluţia burghezo-democratică din Rusia, eveniment cu posibile
repercursiuni aupra soldaţilor şi ţăranilor români.
Sub presiunea acestior evenimente,
la 23 martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand a emis o proclamaţie către
trupele sale, promiţându-le pământ şi dreptul la vot imediat după încheierea
razboiului.Gestul său a fost sprijinit atât de liberali , cât de conservatori
şi pare să fi avut efectul dorit asupra moralului armatei. Biruinţele de la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917 stau dreaptă mărturie a
dragostei de ţară şi neam a ostaşului
român. În urma bătăliei de la Mărăşeşti din 6/19 august 1917, armata română a
oprit înaintarea trupelor austriece şi germane şi a pus practic capăt ofensivei
acestora.
După bătaliile de la ‘’Porţile
Moldovei’’ a urmat din nou o perioadă
dificilă pentru statul roman şi armata
sa. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a izbucnit revoluţia bolşevică la
Petersburg. Noua putere sovietică a anunţat ieşirea Rusiei din război propunând
tuturor beligeranţilor încheierea imediată a unei păci fără anexiuni şi despăgubiri,
cu respectarea principiului de autodeterminare a popoarelor.
În urma discuţiilor dintre
delegaţii rusă, germană şi austro-ungară, la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, la
Brest-Litovsk, s-a semnat armistiţiul între cele trei puteri europene. Acest
act a produs o adâncă îngrijorare pentru România.Guvernul roman presat de noua
situaţie survenită a hotărât să participle la armistiţiul pe care armata rusă
l-a propus. S-au desfăşurat tratative la Tecuci şi Focşani la care a participat
o delegaţie română şi una rusă.
Marile puteri ale Antantei
au reacţionat negativ la acest act, săvârşit de România sub imperiul unei
situaţii fără ieşire. Inconsistenţa aprecierii liderilor Antantei, a fost
confirmată de evoluţia evenimentelor politico-militare din lunile următoare. Închieierea
armistiţiului dintre Rusia sovietică şi Puterile Centrale a avut ca rezultat
amplificarea procesului de dezagregare a armatei ruse ceea ce a determinat
părăsirea liniei frontului de către aceasta şi crearea unei stări
anarhice în spaţiul dintre Carpaţii
Orientali şi Nistru, cu consecinţe grave pentru siguranţa internă a statului
român şi capacitatea combativă a armatei.
Evenimentele
politico-militare din estul continentului au creat o situaţie deosebit de
complexă şi în teritoriul românesc
dintre Prut şi Nistru, numit de Rusia Basarabia, în momentul anexării lui in
1812. Redeşteptarea naţională din această bucată de pământ românesc, avantajată
de situaşia existentă în Rusia sovietică, a determinat, în final la 27 martie/9
aprilie 1918 unirea Republicii Moldova cu România.
Guvernul român se putea
bucura prea puţin de acest act istoric al unirii Basarabiei cu România. La 18 februarie/3
martie 1918, noul guvern bolşevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk
cu Puterile Centrale şi a ieşit din razboi, lipsind România de sprijinul rus şi
izolând-o de Occident. La 24 aprilie/7 mai 1918, în Palatul Cotroceni, a fost
semnată pacea dintre România şi Puterile Centrale, prin care aceasta devenea
dependentă politc şi economic de Puterile Centrale. Pacea nu a fost ratificată
de regele Ferdinand, iar puterile Antantei au
apreciat că nu o recunosc. Ea a devenit un simplu capitol de istorie, în
toamna anului 1918, Puterile Centrale fiind învinse.
Apropierea armatelor anglo-franceze de Dunăre a impus măsuri
hotărâte din partea României. La 27 octombrie/9 noiembrie 1918 guvernul român a
adresat un ultimatum feldmareşalului Mackensen, comandantul trupelor de
ocupaţie, prin care cerea retragerea armatei sale de pe teritoriul statului
roman. La 28 octombrie/ 10 noiembrie 1918, armata română a fost mobilizată.
În ordinal de zi către
oştire emis de regele Ferdinand se spunea : “Fraţii voştrii din Bucovina şi din
Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca prin avântul vostru să le
aduceţi eliberare de sub jugul străin’’.
Între timp românii din teritoriile aflate sub dominaţie austro-ungară şi-au intensificat
lupta pentru unire. În vederea realizării idealului naţional, la 4/17 octombrie
1918 grupul parlamentar de la Viena s-a transformat în Consiliul Naţional Român
din Austria, preşedinte fiind C.Isopescu Grecul. În Bucovina greu încercată de
stihiile razboiului, din iniţiativa unui grup de intelectuali, ziarul “Glasul
Bucovinei”, care în primul
său număr a publicat programul de luptă sub titlul “Ce vrem”. Unirea cu ceilalţi români era ţelul fundamental al românilor din acest
ţinut, răpit prin mijloace onoroase de Austria, în 1774.
La 14/27 octombrie 1918,
la Cernăuţi, ia fiinţă Adunarea Constituantă, alcătuită din foştii deputaţi ai
Dietei provinciei, deputaţii din parlament, primarii români din Bucovina, sub
preşedinţia lui Dionisie Bejan care hotărăşte ca scop primordial unirea
Bucovinei cu celelalte ţări româneşti, într-un
stat naţional independent. În acelaşi cadru a fost instituit un Consiliu
Naţional, format din 50 membrii abilitat a hotărî şi a trata asupra poporului
din această zonă.
Demersul politic al
românilor bucovineni era însă stânjenit de acţiunea ucrainienilor care
manifestau veleităţi de dominaţie asupra Bucovinei, detaşamentele lor înarmate
dedându-se la jafuri, devastând depozite cu material militar şi civil, la acte de teroare asupra
populaţiei. În această situaţie deosebit de gravă, Iancu Flondor, preşedintele
Consiliului Naţional de la Cernăuţi se adresează guvernului român de a
interveni cu forţa armată pentru a apăra drepturile încălcate ale românilor din
Bucovina.
Urmărind evoluţia
evenimentelor de la Cernăuţi ( cele arătate mai sus la care se adaugă şi
instalarea prin forţă a unui guvern ucrainian la 24 octombrie 1918) guvernul
român a luat măsurile ce se impuneau în sprijinul fraţilor din Bucovina. Ministerul
de Război, având în vedere că populaţia românească din Bucovina era ameninţată
de bandele bolşevice, a hotărât ca Divizia 8 infanterie, comandată de generalul
Zadic Iacob precum şi toţi grănicerii şi jandarmii care se găseau în pază pe
frontiera Bucovinei, să înainteze progresiv, ocupând Bucovina până la Cernăuţi
inclusiv. Generalul Zadic urma să se pună în legătură cu guvernul naţional din
Bucovina.
Intrarea trupelor Diviziei
8 infanterie în Cernăuţi a avut loc în ziua de 29 octombrie/11noiembrie 1918. Pe
durata acţiunilor pentru luarea sub control a nordului Bucovinei unităţile
Diviziei 8 infanterie au luat „contact” cu cele ale Diviziei 1 cavalerie, care
primise ordin să pătrundă în nordul Basarabiei.
Concomitent cu acţiunile
Diviziei 8 infanterie, lupta pentru unire a intrat în faza sa decisivă. Consiliul
Naţional a hotărât convocarea pentru 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, a unui
congres general al populaţiei din provincie care să decidă viitorul acesteia. Congresul,deschis
la orele 11 în sala de marmură a
Mitropoliei, a întrunit 74 membrii ai Consiliului Naţional Român, 7 delegaţi
germani, 6 delegaţi polonezi şi 13 din
comunele ucrainiene printre ei, o serie de români după nume.Basarabia
era reprezentată de Pan Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Grigore Cazacliu.
Lucrările au fost conduse de dr.Iancu Flondor, şeful guvernului bucovinean. S-a
dat citire Declaraţiei de Unire care, în
sinteză, făcea următoarea precizare : „… Unirea necondiţionată a Bucovinei
în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
În zilele următoare, la
Iaşi, o delegaţie compusă din 15 bucovineni în frunte cu dr.Iancu Flondor a
predat regelui Ferdinand actul Unirii. Acesta declara că „primeşte cu bucurie
Actul de Unire al Bucovinei cu Regatul Român, asigurând pe noii săi credincioşi
de dragoste, ocrotirea şi loialitatea sa”. La 31 decembrie 1918 apărea
Decretul-lege privitor la unirea Bucovinei. La 1 ianuarie 1920, prin articol
unic, se ratifica Decretul- lege nr.3744 din 18 octombrie 1918, publicat în
Monitorul Oficial nr.217 din 19 octombrie 1918.
Unirea Bucovinei cu
România a fost hotărâtă la Cernăuţi, prin voinţa liber exprimată de românii din
acest teritoriu rupt dn Moldova lui Ştefan cel Mare. Actul de unire este
rezultatul îngemănării tuturor forţelor româneşti- clasa politică, ţărănimea, intelectualitatea,
propaganda naţională, biserica etc. În rândul forţelor care au pregătit şi
realizat acest act un rol important l-a avut armata. Ea a fost braţul înarmat
al naţiunii careia i-a conferit încredere şi a netezit procesul de unire.
Locotenent-colonel(rz.)dr.Ştefan
Ciobanu
