PROGRAMUL ZILEI DE 1 DECEMBRIE 2015

1- FESTIVITATEA DEPUNERII COROANELOR DE FLORI

        - Membrii subfilialei "Vlad Ţepes" - Piteşti sunt invitaţi la festivitatea depunerii de coroane de flori prilejuită de aniversarea Zilei Naţionale a  României.
        - LOCUL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII : MONUMENTUL EROILOR  (strada Nicolae Dobrin din municipiul Piteşti - lângă stadion) .

       - ZIUA, DATA : Marţi, 01 dedembrie 2015
       - ORA DE PREZENTARE A MEMBRILOR A.N.C.M.R.R. PARTICIPANŢI : 10.15
       - ORA DE ÎNCEPERE A ACTIVITĂŢII : 10.30
       - ŢINUTA :  DE SEZON, DECENTĂ

2- PARADA MILITARĂ 
        - ZIUA, DATA : Marţi, 01 dedembrie 2015
       - LOCUL DE DESFĂŞURARE : Piaţa VASILE MILEA
       - ORA DE ÎNCEPERE A ACTIVITĂŢII : 12.00

2- RETRAGERE CU TORŢE
        - ZIUA, DATA : Marţi, 01 dedembrie 2015
       - LOCUL DE DESFĂŞURARE : Piaţa VASILE MILEA
       - ORA DE ÎNCEPERE A ACTIVITĂŢII : 17.30

Presedintele 

Subfilialei "VLAD ŢEPEŞ"-Piteşti

a cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere

                                Colonel  (rz.) 
                                                Alexandru MONEA

1 DECEMBRIE - ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

 Dorinţa de Unire s-a manifestat pregnant de-a lungul istoriei milenare a poporului român sub forma conştiinţei originii comune a tuturor locuitorilor din spaţiul geografic al fostei Dacii,în conştiinţa comunităţii de limbă,cultură,tradiţii,obiceiuri,aspiraţii,în permanența vieţuirii pe acelaşi teritoriu istoric, în unitatea sa etnică.

Ideea unităţii Ţării Româneşti cu Moldova şi cu Transilvania a fost exprimată frecvent şi hotărât în decursul secolelor de exponenţii cei mai de seama ai poporului român,ceea ce pune în relief viabilitatea conştiinţei sale naţionale.

Conştiinţa originii daco-române şi a latinităţii a constituit o chintesenţă spirituală şi existenţială fiind prezentă la poporul român în întreg Ev Mediu.Aceasta reprezintă temelia formării şi dezvoltării conştiinţei de sine,a personalităţii şi identităţii sale inconfundabile.

În ciuda fărâmiţării statale, specifice structurii feudale, ideea de unitate a românilor avea străvechi şi solide temelii: comunitatea de origine şi de limbă,omogenitatea structurii economice şi culturale a întregului teritoriu locuit de români,consolidate de legăturile multiple existente de-a lungul istoriei între toate provinciile româneşti.

Tendinţa permanentă spre unitate a Ţărilor Române se reflectă pregnant şi elocvent în numeroase acte politice şi culturale ale domnitorilor şi voievozilor noştrii care urmăreau înfăptuirea unor alianţe militare şi aplicarea unor strategii politice comune împotriva armatelor invadatoare ale imperiilor dominatoare vecine.

Un moment crucial în lupta românilor pentru dobândirea  independenţei şi făurirea unităţii politice este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în  conştiinţa naţională că "restitutor Daciae", iar în conştiinţa europeană ca un desăvârşit strateg şi abil diplomat. Marele act politic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai Viteazul în anul 1600, deşi de scurtă durată, va exercita o influenţă puternică şi permanentă asupra conştiinţei româneşti. Mihai Viteazul avea să se intituleze domn a toată Ţară Românească, al Ardealului şi al Ţării Moldovei.

Unirea vremelnică a Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei într-un stat centralizat s-a înscris pentru totdeauna cu litere de aur în hronicul ţării devenind un simbol strălucit, însufleţitor pentru toate generaţiile care au aspirat spre construirea statului unic naţional.Din acest moment, lupta pentru unitatea statală şi independenţă nu a cunoscut niciun moment de pauză. Toate marile evenimente şi proiecte româneşti,toate programele politice au fost dominate de aceste idealuri naţionale supreme,toţi oamenii politici şi marii noştri cărturari au militat într-o formă sau alta pentru materializarea lor.

Actul lui Mihai Viteazul a pătruns adânc în conştiinţa românilor, ca o faptă exemplară, având parcă valoarea arhetipală a mitului. Mihai Viteazul a făcut ca pentru o clipă un vis milenar să prindă viaţă, să devină realitate. Chiar dacă acest act politic de semnificaţie crucială a avut o durata efemeră, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii tuturor provinciilor româneşti a dobândit valoare simbolică şi a continuat să dăinuie peste veacuri, să strălucească ca o stea magică în conştiinţa românilor.

 

Acumulările cantitative şi calitative a acţiunilor desfăşurate în slujba idealului naţional, de la Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul îşi găsesc o amplă manifestare în programele revoluţiilor de la 1848 din Ţările Române. O concepţie originală asupra ideii de unitate naţională a emis la timpul său istoricul şi strălucitul om de stat Mihail Kogălniceanu. În optica sa  unirea reprezenta "cheia bolţii fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional", o condiţie fundamentală, determinată, sine qua non, în procesul afirmării virtuţilor şi intereselor naţionale, a manifestării plenare a capacităţilor creatoare, precum şi a materializării idealurilor unei naţiuni. Unirea Principatelor era considerată un obiectiv politic major de către marele bărbat de stat patriot,"singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a îndeplini misia lor".

Deşi revoluţiile de la 1848 au fost înfrânte prin intervenţia armată a imperiilor vecine, acţiunile făuririi statului naţional unitar sunt continuate cu aceeiaşi hotărâre atât în ţară, cât şi în străinătate de către emigranţii români. În acest mod, cauza noastră naţională devenea tot mai cunoscută şi privită cu tot mai mult interes şi simpatie de puterile europene, de opinia publică internaţională.

Purtătorii cei mai hotărâţi ai ideii Unirii au fost mulţimile populare, forţa socială hotărâtoare şi reprezentanţii săi adevăraţi, toţi şi-au unit puterile, dăruindu-se cu toată energia pentru înfăptuirea nobilului ideal. De aceea era îndreptăţit să spună unul dintre artizanii principali ai înfăptuiri unirii, Mihail Kogălniceanu că Unirea a fost "actul energic al întregii naţiuni"

Datorită stăruinţei şi strădaniei neobosite a maselor populare din ţară, a activităţii neobosite de conştientizare a opiniei publice europene, desfăşurate de oamenii de cultură peste hotare, problema Unirii Principatelor a devenit treptat o problemă europeană. Dovadă este hotărârea Congresului de la Paris (18-30 martie 1856) de a consulta poporul român în privinţa Unirii. În aceste condiţii favorabile interne şi internaţionale,problema Unirii Principatelor a devenit problema cea mai importantă a naţiunii române. Forţele unioniste au acţionat cu putere impresionantă, folosind toate mijloacele şi formele de luptă pentru triumful celei mai mari cauze a românilor din acest timp.

Astfel în ziua de 5/17ianuarie1859 adunarea electivă a Moldovei a înfăptuit un mare act istoric alegând în unanimitate ca domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. În această zi memorabilă se consumă un mare act istoric care avea să constituie premisa realizării Unirii ţărilor române, surori,Moldova şi Muntenia. În faţa naţiunii române se deschidea astfel o strălucită perpectivă istorică. Această va fi confirmată prin alegerea ,la 24 ianuarie 1859, în unanimitate, a lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domnior al Ţării Româneşti, de către cei 64 de deputaţi ai Adunării Elective.

 

Era o victorie românească epocală, o strategie politică ingenioasă, o diplomaţie abilă şi spontană cu multiple implicaţii favorabile care a eludat practic prevederile Convenţiei de la Paris, semnată de marile puteri europene,dând curs simțămintelor şi voinţei nestrămutate de Unire a poporului român.

Unirea Principatelor în anul 1859 şi creearea statului modern România au constituit premisa determinantă, pârgia de susţinere a tuturor eforturilor naţiunii române pentru dobândirea independenţei din 1877 şi înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918.

Unirea din 1859 a creat condiţiile necesare pentru realizarea desăvârşirii unificării naţional statale a poporului român, pentru unirea laolaltă în cadrul aceluiaşi stat naţional, a românilor din toate provinciile istorice. În perioada de după Unirea Principatelor are loc o regrupare a forţelor politice, o reconsiderare a strategiilor şi programelor mişcării de eliberare şi unitate naţională a românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia.

Primele decenii ale secolului al XX-lea se caracterizează nu numai prin adâncimea şi ascuţirea contradicţiilor interstatale, îndeosebi dintre marile puteri europene care îşi disputau teritorii şi zone de influenţă, ca şi prin acutizarea relaţiilor naţionale, mai ales în interiorul imperiilor multinaţionale ţarist şi austro-ungar. În aceste împrejurări, multe milioane de români trăiau în afară graniţelor statului naţional fiind obiecte ale politicii opresive a imperiilor multinaţionale menţionate. Întinse teritorii româneşti,şi anume Transilvania, Bucovina şi Basarabia se aflau sub stăpânire străină. Aceasta demonstra în mod neîndoelnic că problema naţională a românilor nu era rezolvată,ceea ce a pus în mişcare, în acţiune militantă întreagă naţiune sub conducerea exponenţilor săi cei mai luminaţi.

În toamna anului 1913,contradicţiile interstatale în Europa s-au adâncit considerabil, ceea ce a determinat atât Antanta cât şi Puterile Centrale să întreprindă tatonări şi chiar presiuni asupra unor state mici şi mijlocii cu privire la atitudinea lor într-o conflagraţie mondială care devenise iminentă. România prin poziţia să geostrategică şi bogăţiile de care dispunea, a constituit de la început obiectivul unor serioase intervenţii diplomatice, a unor pertinente tatonări însoţite de unele promisiuni privind satisfacerea revendicărilor noastre teritoriale atât din partea Antantei cât şi a Puterilor Centrale. În condiţiile acestor febrile confruntări internaţionale legate mai ales de poziţia României într-o viitoare conflagraţie europeană, mişcarea naţională din Transilvania nu putea să rămână deloc indiferentă ţinând seama de faptul că pentru ea "soarele răsare de la Bucureşti", că speranţa eliberării naţionale se punea într-o acţiune militară anti-austro-ungară a României.

Izbucnirea primului război mondial, angajarea a milioane de oameni în vâltoarea celei mai mari conflagraţii militare ridică în mod obiectiv în faţa poporului român probleme de însemnătate crucială pentru destinele sale. Însă marea problemă şi în aceelași timp marea dilemă care s-a creat era aceea a opţiunii noastre pentru alianţa cu una sau alta dintre grupările militare beligerante: Antanta sau Puterile Centrale, pentru a putea să se realizeze obiectivul politic naţional-desăvârşirea unităţii de stat a României. Pe de o parte,de jure,România făcea parte din Tripla Alianţă,dar o alăturare la această tabăra beligerantă, deşi contura perpectiva unirii Basarabiei cu Ţară, ar fi împiedicat eliberarea naţională a românilor din Transilvania şi Bucovina. Pe de altă parte, voinţa populară de a ne alia cu Antanta care promitea satisfacerea integrală a revendicărilor naţionale nu era dorită de intreg spectru politic, la care se adăugau grupările filo-germane a căror influenţă nu era deloc de subestimat. În această situaţie, România,adopta în urmă hotărârii Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, o politică de neutralitate în raport cu războiul dintre marile puteri care tocmai începuse,această fiind o formulă politică tranzitorie inevitabilă.

La scurt timp însă după izbucnirea războiului, principalele forţe politice şi patriotice naţionale gupate în jurul "Ligii culturale" aveau să pronunţe cu fermitate pentru intrarea României în război alături de Antanta, alcătuită din Franţa, Anglia şi Rusia, mai ales după ce aceste puteri au hotărât să satisfacă pe deplin revendicările româneşti privind unirea cu Ţara a Transilvaniei şi Bucovinei.

În toată perioada neutralităţii, statele beligerante au exercitat puternice presiuni diplomatice şi acte de diversionism, spionaj pentru a influenţa atragerea României în război. Neutralitatea hotărâtă ca soluţie temporară, "încurcase planurile taberelor beligerante " şi a venit " că o lovitură de trăznet pentru aceastea". Ca urmare a situaţiei militare defavorabile de pe fronturile de luptă ale puterilor beligerante, privirile fiecărei tabere ( Antanta şi Tripla Alianţă ) erau tot mai mult aţintite asupra României şi se acceptau chiar unele compromisuri, se făceau anumite concesii privind revendicările sale teritoriale legitime.

În cei doi ani de expectativă, România niciodată n-a încetat să accentueze natura binevoitoare a neutralităţii sale faţă de Antanta. Chiar de la începutul ostilităţilor, sublinia I.I.C.Brătianu: "România deşi legată de Puterile Centrale printr-o alianţa defensivă, a refuzat să urmeze pe agresori în acţiunea lor care era contrară dorinţelor şi opusă intereselor sale."

 Tratativele diplomatice ale guvernului Brătianu, în pofida existenţei unui puternic curent germanofil, desfăşurate în secret, în vederea intrării României în război alături de Antanta, au fost complexe, de lungă durată şi dificile. Referindu-se la momentul intrării României în război, precum şi la semnificaţia sa istorică, politico-militară pentru deznodământul confruntării dintre cele două tabere beligerante, primul ministru I.I.C.Brătianu declara : "Noi nu am intrat că nişte solicitatori şi nepoftiţi (...)am intrat ca nişte aliaţi doriţi şi ceruţi."

Aşadar, la capătul unor negocieri dificile şi complicate, care au durat doi ani, diplomaţia românească, care a acţionat continuu sub conducerea şi orientarea nemijlocită a reputatului şi experimentatului om politic I.I.C.Brătianu, obţinea recunoaşterea revendicărilor naţionale teritoriale legitime, precum şi dreptul la susţinerea şi apărarea acestora de pe poziţii egale în cadrul viitoarei Conferințe internaţionale de pace. Puterile Antantei au recunoscut la rândul lor justeţea cererilor româneşti şi "printr-un  Tratat de alianţă şi o Convenţie militară(semnată la 17 august 1916) s-au angajat să le realizeze".

 

În conformitate cu prevederile Convenţiei militare, România declara război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916. Autorităţile militare române au mobilizat în vederea ducerii războiului de eliberare şi unitate naţională un efectiv total de 813.758 rezervişti şi trupa şi 19843 ofiţeri şi elevi. Pe lângă acestea mai existau încă 420.870 oameni disponibili a fi mobilizaţi, proveniţi din diferite categorii sociale. În structura armatei române mobilizate intrau 366 batalioane cu 413 mitraliere de câmp şi 161 mitraliere de poziţie (franceze), 104 escadroane cu 40 mitraliere şi 379 baterii. Armata de operaţii forma 3/4 din efectivul mobilizat. Cel mai mare efectiv în deţinea infanteria şi cel mai redus aviaţia.

Dar după succesele din primele săptămâni, au urmat dezastrele pe plan militar datorate neonorării în totalitate şi oportun a angajamentelor luate de aliaţi, a unei dotări insuficiente a armatei române,  în special cu armament automat, care au constituit un adevărat şoc pentru clasa politică românească şi pentru o mare parte a populaţiei. Oltenia, Muntenia, Dobrogea, şi capitala României au fost ocupate de trupele agresoare, conducerea politico-militară a ţării, armata şi o parte a populaţiei s-au retras în Moldova. La sfârşitul lunii decembrie (1916) ambele tabere îşi epuizaseră mijloacele de acţiune; frontul a fost stabilizat pe văile Suşiţei, Putnei şi Siretului. Prima campanie pe frontul românesc se încheiase.

Cu toate privaţiunile care s-au abătut asupra a ceea ce mai rămăsese din România în lungă iarnă din noiembrie 1916- martie 1917(condiţiile meteo foarte grele, epidemia de tifos exantematic, lipsurile materiale de tot felul ) are loc reorganizarea armatei române în vederea eliberării teritoriului naţional vremelnic ocupat de agresori. Cerul s-a luminat din nou. Au fost obţinute cu mari sacrificii umane şi materiale izbânzile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit a populaţiei şi, în special a braţului înarmat al ţării- armata.

Contextul politic extern nu a permis însă României exploatarea succesului realizat în campania anului 1917. Retragerea Rusiei din război în noiembrie 1917 a determinat România să pornească şi ea pe calea armistiţiului şi a păcii separate cu Puterile Centrale.

Dar printr-un miracol al istoriei, anul 1918 - care începuse pentru români sub cele mai negre auspicii -avea să devină anul unor măreţe împliniri, prin realizarea unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu ţară mamă.

Mentalul colectiv al românilor a fost influenţat de trei factori esenţiali : unirea, războiul, şi reformele, care au impus o tărie intensă, o largă participare a populaţiei. În privinţa Unirii este de menţionat că evenimentele din spaţiul românesc s-au desfăşurat în strânsă conexiune cu cele înregistrate la nivelul întregului continent european. Primul semnal a fost dat de popoarele din Rusia, care în 1917-1918 s-au ridicat la luptă în numele dreptului la autodeterminare. Românii din Basarabia răpită de imperiul ţarist de la Moldova în 1812, s-au integrat şi ei în acest torent care nu mai putea fi stăvilit. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a decis independenţa Republicii Moldova (Basarabia) faţă de Rusia. La 27 martie 1918, acelaşi Sfat al Ţării a hotărât unirea Basarabiei cu "mama sa România". La 9 aprilie 1918, prin decret regal a fost ratificată Unirea Basarabiei cu România.

La sfârşitul războiului monarhia habsburgică se clatină din temelii. Lupta popoarelor din imperiu a luat avânt şi a fost încununată de succes. În toamna anului 1918, monarhia dualistă austro-ungară s-a prăbuşit. În acest context, românii din Bucovina şi Transilvania au fost " o voce" distinctă. Venise pentru ei "ora astrală" a unirii cu ţară mamă. La Cernăuţi s-a constituit mai întâi o Adunare Constituantă, apoi au avut loc alegeri pentru Congresul general al Bucovinei, organism democratic, larg reprezentativ. În ziua de 28 noiembrie 1918, Congresul general de la Cernăuţi a votat în unanimitate unirea Bucovinei cu România.

În ziua de 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voievod, unul din principalii conducători ai Partidului Naţional Român din Transilvania, a prezentat parlamentul maghiar din Budapesta Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania. Prin acest document programatic se aduce la cunoştiinţă lumii hotărârea Consiliului Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române "de a îndeplini dorinţele de veacuri ale poporului român la deplină libertate naţională".

La 30 octombrie 1918, România reintră în război de partea Antantei, declarând mobilizarea armatei, primul ministru, generalul Constantin Coandă remiţând un ultimatum, feldmareşalului Mackensen, comandantul trupelor de ocupaţie, prin care îl soma ca trupele germane, într-un răgaz de 24 de ore, să părăsească teritoriul român.

În toate judeţele şi localităţile Transilvaniei s-au organizat consilii naţionale române după modelul Consiliului Naţional Român Central. Formarea consiliilor naţionale locale, cunoscute şi sub denumirea de sfaturi sau senate judeţene, s-a realizat în etape sub imperiul manifestărilor de eliberare naţională de pe întreg întinsul Transilvaniei, a influenţei pe care au exercitat-o asupra populaţiei Partidul Naţional Român cât şi Partidul Social Democrat.

La 6 noiembrie 1918, a fost dat publicităţii de către Consiliul Naţional Român Central manifestul intitulat "Către naţiunea română", prin care se sublinia cu o argumentare impresionantă etnico-istorică, demografică şi politico-diplomatică dreptul românilor transilvăneni la autodeterminarea politică, precum şi necesitatea impetuoasă a constituirii gărzilor naţionale, organizaţii populare de apărare a intereselor naţionale ale românilor şi ale naţionalităţilor conlocuitoare. Printr-un document intitulat "Manifest " la 10 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Central Român declara separate de Austro-Ungaria părţile româneşti ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului,Bihorului.În acest document se sublinia expres că "aceste teriorii formează acum cu România un stat unic, liber , independent. Noi declarăm irevocabila voinţă locuitorilor acestor regiuni de a deveni şi de a rămâne cetăţeni ai României Mari şi rugăm... să se ia act de această declaraţie".

La 20 noiembrie 1918 a fost dat publicităţii textul convocării Adunării de la Albă Iulia în care se sublinia hotărârea naţiunii române din Transilvania şi Ungaria de a-şi spune cuvântul asupra soartei sale.

 

           În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, în sala Cazinoului militar din Albă Iulia s-au adunat cei 1228 delegaţi aleşi că să voteze în numele lor Unirea Transilvaniei cu România. George Pop de Băseşti, unul dintre militanţii Unirii, a anunţat unirea Transilvaniei şi Banatului cu România pentru vecie, - voinţă a întregului popor. Naţionalităţile conlocuitoare din Transilvania şi-au exprimat adeziunea deplină la marele act istoric al Unirii acestei provincii cu România. În ziua de 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional a procedat la alegerea Consiliului Dirigent care avea să exercite funcţia de guvern al Transilvaniei în perioada de tranziţie până la integrarea acesteia în viaţă politică şi social-economică a României. Iuliu Maniu, patriot şi om politic cu mare experienţă, a fost ales preşedinte.

La 1/14 decembrie 1918, o delegaţie de prestigioşi luptători ardeleni pentru unire a venit la Bucureşti, unde a prezentat regelui Ferdinand I actul Unirii Transilvaniei cu România. Prin decrete regale, la 11/24 decembrie a fost ratificată unirea Transilvaniei, iar la 18/31 decembrie şi aceea a Bucovinei. Unirea cea Mare avea apoi după susţinute lupte politico-diplomatice să fie consacrată şi recunoscută pe plan internaţional prin tratatele de la Versailles din 1918-1920.

Moment fast al istoriei românilor-Unirea de la 1918 sau Marea Unire cum i se mai spune, este rezultatul unor lupte de durată pe toate fronturile: politic, economic, social, cultural, spiritual şi după expresia marelui luptător pentru unire Onisfor Ghibu "opera întregului popor, care s-a ridicat pentru a pune capăt stărilor de lucruri de până atunci şi a realiza unirea naţională".

Nu putem încheia scurtul nostru demers retrospectiv a evenimentelor care au precedat Marea Unire de la 1 decembrie 1918, fără a sublinia rolul şi implicarea armatei române. Acestea constau în  principal din jertfa celor aproape un milion de fii ai neamului imbrăcați în haina ostășască căzuţi în Războiul de eliberare şi întregire naţională din 1916-1919, jertfă precedată de stăruitoare eforturi ale oştirii pentru afirmarea crezului naţional în secolul XIX şi continuată în plan superior după desăvârşirea măreţului act al unirii prin asumarea de către aceasta a rolului de garant al consolidării statului naţional unitar şi suveran.

 

                                                Locotenent-colonel(rz)dr.Ştefan Ciobanu

EVENIMENTELE LUNII DECEMBRIE 2015

Evenimente importante

01 Decembrie 2015 - Ziua Naţională a României ( Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de preşedintele Ion Iliescu şi publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi naţională şi sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituţia României din 1991 la articolul 12, alineatul 2. )  
03 Decembrie 2015 - Ziua Internaţională a persoanelor cu handicap 
05 Decembrie 2015 - Ziua Internaţională a Voluntarilor  
07 Decembrie 2015 - Ziua Mondială a Aviaţiei Civile 
10 Decembrie 2015 - Ziua Mondială a drepturilor Omului


Zilele genurilor de arma si specialitatilor militare

14 Decembrie 2015 - Ziua Direcţiei Operaţii  
27 Decembrie 2015 - Ziua Centrului de Operaţii Psihologice

28 NOIEMBRIE-ZIUA UNIRII BUCOVINEI CU ROMÂNIA

''N-oi uita vreodată,dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic,munții în lumină,

Văile în flori,

Râuri răsăltând prin stânce'nalte,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

............................................

Mână doru-i tainic colo,înspre tine,

Ochiul îmi sclipește,genele-mi sunt pline,

Inima mi-e grea

Astfel totdeauna când gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea!"

(Mihai Eminescu,La Bucovina)

         În anul 1359, Moldova lui Bogdan I devenea independentă și suverană față de regatul ungar,constituind în felul acesta subiect de drept în rândul statelor feudale independente din sud-estul Europei.Moldova de Sus(Ţara de Sus),cu ţinuturile Cernăuţiului şi Sucevei a devenit nucleul noului stat feudal.Iar prin vitejia lui Ştefan cel Mare- scrie Dimitrie Cantemir-, apele Nistru, Serafineț, Colacin şi Ceremuş, unite între ele, formau hotarul de nord al Moldovei.

Prima menţiune despre Bucovina apare în tratatul încheiat între împăratul Sigismund şi regele Poloniei Vladislav Iagello la 15 martie 1412.Numirea are în vedere două păduri: Bucovina Mare (sylvae majores Bukovina) şi Bucovina Mică(sylvam minorem Bukovina), care se întindeau în Ţara de Sus a Moldovei.

Situată la graniţa Poloniei, voievozii moldoveni,şi mai ales Ştefan cel Mare şi Sfânt, a întărit elementul românesc majoritar cu oameni de nădejde-boieri, mazili şi răzeşi. În lucrarea sa intitulată Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, apărută la Bucureşti în anul 1928, politologul Dimitrie Ţopa sublinia graniţele estice şi nordice ale românismului:..cetățile Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia marcau graniţa de răsărit a românismului, lanţul satelor răzeşeşti păzeau zona nordică: Vilancea, Carapciul, Voloca, Stăneşti, Costeşti, Cabeștii din împrejurul văii Ceremușului-graniţa cu Polonia''.

De la mijlocul secolului al XIV-lea și până la 1775, când partea nordică a Moldovei răpită prin șantaj și vicleșug de către Imperiul Habsburgic(denumită ulterior Bucovina), va fi dominată de o puternică viață românească prin instituții,legi, lăcașuri de cult și de cultură. Satele și orașele înfloritoare adăposteau o populație gata oricând de luptă, ''dar și iubitoare de artă și literatură'' după constatarea istoricului Ion Nistor în lucrarea sa de referință Istoria Bucovinei. Nu întâmplător în clopotnița mănăstirii de la Voroneț s-a descoperit cel mai vechi izvor al limbii românești, celebrul Codice Voronețian.

  

 Anul 1683- prin eșecul otoman în încercarea de a cuceri Viena și a înainta spre centrul Europei,victoria trupelor habsburgice și constituirea unei Ligi Sfante- deschidea etapa cea mai complicată și dramatică din istoria Principatelor Române.

Ciocnirea de interese dintre marile imperii ajunsese la apogeu în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,punând în pericol existența și ființa națională a statelor din centrul și răsăritul Europei.Prima a căzut victimă Polonia,împărțită în 1772 între Prusia și Imperiul habsburgic și Imperiul țarist.Vitregia soartei s-a abătut și asupra Moldovei.

La 10 iulie 1774, pacea încheiată la Kuciuk-Kainargi, punea capăt războiului ruso-otoman. Austria, deși nu luase parte la ostilități, profitând de slăbiciunile beligeranților și-a concentrat trupe la hotarul de nord al Moldovei, intenționând să anexeze cel puțin o parte din această țară. Guvernul habsburgic, pentru a îmbrăca în forme juridice această anexiune, pretexta că în vechime Pocuția ar fi stăpânit partea de nord a Moldovei, numită de austrieci Bucovina(țara codrilor de fag). Prin împărțirea Poloniei din 1772, Pocuția împreună cu Galiția revenindu-i Austriei,tot ei i-ar "reveni" și  dreptul de a stăpâni regiunea menționată -Bucovina. De asemenea, Austria motiva această pretenție și prin necesitatea de a stabili o comunicare mai directă între Transilvania (intrată la începutul secolului XVIII în stăpânirea acesteia) și Galiția. Odată  pretextele găsite, în toamna anului 1774,după retragerea armatei ruse din Moldova, trupele habsburgice au ocupat succesiv ținuturile Cernauțiului, Câmpulungului și Sucevei, ''împlântând pajerele imperiale pe unde le conveneau''.

După ocuparea Bucovinei, Curtea de la Viena a folosit ''intimidarea , coruperea și alte mijloace convingătoare'' pentru a obține din partea Porții otomane recunoașterea raptului săvârșit. La 7 mai 1775 - printr-o convenție încheiată la Constantinopol-Poarta a consimțit la cedarea acestei părți a Moldovei-Bucovina-către Austria, Rusia ''asistând pasivă'' la aceasta. Împotriva acestui târg oneros- cu privire la teritorii ce nu le aparțineau-domnitorul Grigore Ghica și boierii patrioți din Moldova au protestat cu toată energia,în repetate rânduri,dar în zadar. Astfel, Bucovina-perla Moldovei-, cu vechea capitală Suceava, cu 10.000 km.p și 75000 locuitori, cu 233 de orașe și sate românești, cu mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt de la Putna, cu splendidele monumente de artă medievală: Sucevița, Moldovița,Voronețul și Humorul, -a fost ruptă din trupul țării prin mijloace odioase și  în pofida oricăror principii de drept internațional de către Imperiul habsburgic, iar ca urmare a protestelor repetate și vehemente, domnitorul Grigore Ghica a fost asasinat de turci în octombrie 1777.

La început,guvernul habsburgic a denumit noul teritoriu acaparat ''Moldova austriacă''. Apoi denumește acest teritoriu Bucovina. Statutul de organizare al Bucovinei cunoaște mai multe etape: etapa administrației militare (1775-1786); cea a administrației civile galițiene(1786-1848)și etapa organizării ca ducat, cu statut de autonomie regională(1862-1918), când Bucovina a avut Dietă (Parlament), ca organ legislativ și Comitetul țării Bucovinei ca organ executiv.

Înfăptuirea Unirii Moldovei cu Muntenia la 24 ianuarie 1859, proclamarea independenței naționale a României la 9 mai 1877 și rezultatele războiului victorios, ce a consfințit independența țării și noul statut internațional al acesteia după Congresul de la Berlin din 1878 au impulsionat lupta românilor din monarhia austro-ungară. În Transilvania,inclusiv Banatul și Bucovina, domnea o  mare însuflețire față de aceste evenimente cruciale pentru viitorul neamului românesc.

Bucovina, după răpirea ei din trupul Moldovei la 1775, a cunoscut în perioada ce a urmat un proces acerb de dominație, asuprire socială și națională similar cu cel din Transilvania și Banat. În cei 143 de ani de dominație Habsburgică (până la 1918), autoritățile imperiale au  promovat și au practicat o politică sistematică de  deznaționalizare a populației românești, utilizând în acest scop colonizarea germanilor, ungurilor, slovacilor și încurajând așezarea în masă a rutenilor fugiți de pe moșiile nobililor polonezi din Galiția și Podolia.

Românii din Bucovina, aparținând tuturor generațiilor care s-au succedat până la Unirea din 1918, au opus o rezistență dârză politicii de deznaționalizare și asuprire socială promovată de autoritățiile austriece. Cărturarii români, clerul și țăranii din Bucovina au ridicat și nu o dată glasul de protest, revendicând drepturi sociale și politice. Ziare, reviste, societăți etc. au militat pentru reunirea Bucovinei cu patria mamă în vechile hotare ale Daciei străbune.

La 15/28 iulie 1914,Austro -Ungaria a declarat război Serbiei, iar la 6 august 1914 Rusia declara război imperiului austro -ungar.Bucovina, în graniță cu Imperiul țarist, devine teatru de război. Conflagrația armelor care va fi apoi numită în istorie ''primul război mondial" se declanșase. România va adopta statutul de neutralitate, aspect recunoscut de ambele tabere beligerante (Antanta și Tripla Alianță). Neutralitatea României nu era și nu putea fi o soluție de durată. Ea era pusă în fața unei hotărâtoare soluționări istorice a unei probleme cu aceeiași semnificație, dar cu două direcții de bătaie. Avea revendicări istorice, naționale și peste Carpați și peste Prut. Cele dintâi duceau la conflict cu Austro-Ungaria, cel de al doilea cu Rusia țaristă. Trebuia aleasă soluția cea mai avantajoasă, momentul oportun și posibilitatea de a o aplica. Neutralitatea, în aceste momente, reprezenta o temporalizare, în care România trebuia să-și facă toate pregătirile politice și  militare, pentru ca la momentul potrivit să intre în luptă cu maxim de putere și șanse de izbândă.

Schimbările majore petrecute pe frontul din Apus în defavoarea aliaților (Antantei) i-au determinat, în iunie 1916, pe șeful Marelui Stat Major rus și pe comandantul șef al armatelor franceze să ceară guvernului român intrarea în război, "acum,ori niciodată". 

Drept consecință la 4/17 august 1916, Brătianu și reprezentanții diplomatici ai Franței, Angliei, Rusiei și Italiei la București au semnat convențiile politice și militare care stipulau condițiile intrării României în război. De o importanță imediată erau prevederile referitoare la un atac împotriva Austro-Ungariei nu mai târziu de la 15/28 august și recunoașterea dreptului românilor din monarhia bicefală de autodeterminare și la unirea cu Regatul României. Consiliul de coroană român a aprobat oficial tratatele și a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916. În ziua următoare, Germania a declarat război României. Turcia și Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august și respectiv 19 august/1 septembrie.

Prima etapă a campaniei începută în noaptea de 14/15-27/28 august 1916 s-a desfășurat cu rezultate notabile pentru armata română, care a înaintat constant în Transilvania ocupând o serie de orașe importante, printre care și Brașovul dar la 26 august/8septembrie Înaltul Comandament român a oprit ofensiva datorită declanșării ofensivei turco-bulgare în Dobrogea. Transferul rapid de trupe de pe frontul din Transilvania a încetinit și apoi a oprit pentru moment ofensiva inamică. Evoluțiile ulterioare complet nefavorabile armatei române, determinate în primul rând de neonorarea angajamentelor asumate de aliați și în al doilea rând de o înzestrare cu armament și tehnică de luptă mult inferioară celei a inamicului, precum și o pregătire pentru luptă sub nivelul cerințelor câmpului de luptă modern, au dus în urmă bătăliei Bucureștilor(17/30 noiembrie-20noiembrie-3decembrie 1916)la retragrea generală a acesteia, trupele agresoare intrând în București la 23 noiembrie/6 decembrie. În finalul lunii decembrie, frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei, de-a lungul Dunării și a râului Siret. Regele, guvernul, parlamentul și o bună parte a populației s-au retras anterior în Moldova, singura parte din țară rămasă neocupată.

După oprirea ofensivei Puterilor Centrale pe aliniamentul general Carpaţii Orientali, Carpaţii de Curbură, lunca Siretului, Dunărea maritimă, prin efortul armatelor română şi rusă, armata română care suferise pierderi importante în cursul campaniei din toamna anului 1916(250000 ostaşi adică o treime din efectivele mobilizate în august 1916 fiind morţi, răniţi, prizonieri sau dispăruţi, importante pierderi în armamentul de infanterie şi artilerie şi alte materiale), a intrat într-un proces de reorganizare, instruire şi înzestrare, acţiune la care efortul făcut de comandamentul şi cadrele armatei române s-au alăturat şi cel al misiunilor militare: franceză, rusă, engleză, şi italiană.

Pe plan extern, în martie 1917 are loc revoluţia burghezo-democratică din Rusia, eveniment cu posibile repercursiuni asupra soldaţilor şi ţăranilor români. Pe de altă parte, acest eveniment duce la dezorganizarea frontului de luptă din Bucovina şi încep tratativele de pace între Imperiul habsburgic şi reprezentanţii Ucrainei. Cu această ocazie se fac diferite planuri pentru o Ucraină Mare, în cadrul imperiului, în care să fie inclusă şi Bucovina.

Sub presiunea evenimentelor externe, la 23martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand a emis o proclamaţie către trupele sale, promiţându-le pământ şi dreptul la vot imediat după încheierea războiului.Gestul său a fost sprijinit de liberali, dar şi de conservatori şi pare să fi avut efectul scontat asupra moralului trupelor. Biruințele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917 stau dreaptă mărturie a dragostei de ţară şi neam a ostaşului român. În urmă bătăliei de la Mărăşeşti din 6/19 august 1917, armata română a oprit ofensiva trupelor germane şi austriece.

După bătăliile de la "Porţile Moldovei" a urmat  o altă perioadă grea pentru statul român şi armata sa . La 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a izbucnit revoluţia bolşevică din Rusia.Noua putere sovietică de la Petersburg a anunţat ieşirea Rusiei din război propunând tutror beligeranţilor încheierea imediată a unei păci fără anexiuni şi despăgubiri, cu respectarea principiului de autodeterminare a popoarelor.

În urma discuţiilor dintre delegaţiile rusă, germană şi austro-ungară, la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, la Brest-Litovsk, s-a semnat armistiţiul dintre cele trei puteri europene, act ce a produs o adâncă îngrijorare României.Pentru aş păstra integritatea imperiului ,Austria încheiase o convenţie secretă cu "Directoriul" ucranian de la Kiev, prin care Curtea de la Viena se obliga să treacă prin parlament un proiect de lege prin care teritoriile ucrainiene din Galiţia să fie unite cu părţi din Bucovina într-un "regat al Halciului" recunoscut de Imperiul habsburgic. Tratativele se încheie la 9 februarie 1918, însă planul nu poate fi dus la îndeplinire.

Marile puteri ale Antantei au reacţionat negativ la actul participării la armistiţiu a României sub imperiul unei situaţii fără ieşire.În consecință aprecierilor liderilor Antantei au fost confirmate de evoluţia evenimentelor politico-militare din lunile următoare. Încheierea armistiţiului dntre Rusia sovietică şi Puterile Centrale a avut ca rezultat imediat amplificarea procesului de dezagregare a armatei ruse ceea ce a determinat părăsirea liniei frontului de către aceasta şi crearea unei stări anarhice în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Nistru,cu consecinţe grave pentru siguranţa internă a statului român şi capacitatea combativă a armatei.

Evenimentele politico-militare din estul continentului au creat o situaţie deosebit de complexă şi în interiorul teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru, numit Basarabia, în momentul anexării lui de către Rusia, în 1812. Redeşteptarea naţională în contextul internaţional favorabil (situaţia existenţa în Rusia sovietică) a determinat,în final la 27 martie/9 aprilie 1918 unirea Republicii Moldova cu România- prima etapă a înfăptuirii statului naţional unitar român.

La 18 februarie /3 martie 1918, noul guvern bolşevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale şi a ieşit din război lipsind România de sprijinul rus şi izolând-o de Occident.La 24 aprilie/7 mai 1918, la Palatul Cotroceni, a fost semnată pacea dintre România şi Puterile Centrale, prin care aceasta devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale, practic fiind transformată într o colonie a acestora. Pacea nu a fost ratificată de regele Ferdinand, iar puterile Antantei au declarat că nu o recunosc. Ea devenea un simplu capitol de istorie în toamna anului 1918, când Puterile Centrale au fost învinse, fiind silite să încheie pacea cu Antanta.

În Bucovina, la Cernăuţi, la 17 septembrie 1918 apare ziarul Glasul Bucovinei, condus de Sextil Puşcariu, patriot bucovinean, care prin articolele publicate contribuie la redeşteptarea conştiinţei naţionale în această parte a Moldovei răpite de austrieci. Monarhia bicefală făcea eforturi din cele mai disperate pentru a păstra integritatea imperiului. Astfel, împăratul Carol I printr-un manifest propune organizarea imperiului pe baze confederative. Constituţia ucraineană cerea crearea unui stat care să cuprindă Galiţia orientată, Bucovina nord-vestică cu oraşele Cernăuţi, Storojineț şi Siret, precum şi ţinuturile subcarpatice din nordul Ungariei,românii nefiind menţionaţi în acest document sub nici o formă.

Apropierea armatelor anglo-franceze  de Dunăre a impus măsuri hotărâte din partea României.La 27octombrie/9 noiembrie 1918, guvernul român a adresat un ultimatum feldmareșalului Mackensen, comandantul trupelor de ocupaţie,prin care îi cerea retragerea armatei sale de pe teritoriul statului român. La 28 octombrie/10noiembrie 1918, armata română a fost mobilizată pentru a doua oară.

În Ordinul de zi  către oştire emis de regele Ferdinand se spunea: "Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă faptă, prin avântul vostru să le aduceţi eliberare de sub jug străin".

Curentul redeşteptării naţionale se amplifică în celelalte teritorii româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară. La 4/17 octombrie 1918 grupul parlamentar de la Viena s-a transformat în Consiliul Naţional Român din Austria, preşedinte fiind C.Isopescu-Grecul. Evenimentele se succed cu repeziciune. Astfel la 14/27 octombrie1918, la Cernăuţi ia fiinţă Adunarea Constituantă, alcătuită din foştii deputaţi ai Dietei provinciei, deputaţii din parlament,primarii români din Bucovina,sub preşedenţia lui Dionisie Bejan care hotărăşte ca scop primordial unirea Bucovinei  cu România.În acelaşi cadru a fost insttituit un Consiliu Național,format din 50 de membrii şi abilitat a hotărâ şi trata asupra poporului din această zonă.

Dorinţa legitimă a românilor bucovineni era însă stânjenită de acţiunea ucrainenilor care manifestau veleităţi de stăpânire asupra Bucovinei,detaşamentelor lor înarmate dedându-se la jafuri, violențe, devastarea depozitelor cu materiale militare şi civile,la acte de teroare asupra populaţiei.În aceste circumstanţe,Iancu Flondor,preşedintele Consiuliului Naţional de la Cernăuţi se adresează guvernului român de a interveni cu forţa armată pentru a apara drepturile încălcate ale românilor din Bucovina.

Urmărind evoluţia evenimentelor de la Cernăuţi (cele arătate mai sus la care se adaugă instalarea prin forţă a unui guvern ucrainean la 24 octombrie), guvernul român a luat măsurile ce se impuneau în sprijinul fraţilor din Bucovina.Ministerul de Război,având în vedere ca populaţia românească din Bucovina era grav ameninţată de bandele bolşevice,a hotărât că Divizia 8 infanterie comandată de generalul Zadic Iacob,precum şi toţi grănicerii şi jandarmii care se găseau în pază pe frontiera Bucovinei,să înainteze progresiv,ocupând Bucovina până la Cernăuţi inclusiv.Generalul Zadic Iacob urma să se pună în legătură cu guvernul naţional din Bucovina.

Intrarea trupelor Diviziei 8 infanterie în Cernăuţi a avut loc în ziua de 29 octombrie/11 noiembrie 1918.Pe durata acţiunilor pentru luarea sub control a nordului Bucovinei,unităţile Diviziei 8 infanterie au luat "contact " cu cele ale Diviziei 1 cavalerie română,care primea ordin să pătrundă în nordul Basarabiei.

Concomitent cu acţiunile militare ale Diviziei 8 infanterie,lupta pentru unire a intrat în faza sa decisivă.Consiliul Naţional a hotărât convocarea pentru 15/28 noiembrie 1918,la Cernăuţi, a unui congres general al populaţiei din provincie care să decidă viitorul acesteia.Congresul convocat în sala de marmură a Mitropoliei a întrunit 74 de membrii ai Consiliului Naţional Român,7 delegaţi germani, 6 delegaţi polonezi şi 13 din comunele ucrainene printre ei , o serie de români după nume.Basarabia era reprezentată de Pan Halippa,Ion Pelivan,Ion Buzdugan şi Grigore Cazacliu.Lucrările au fost conduse de dr.Iancu, cavaler de Flondor,şeful guvernului bucovinean.S-a dat citire Declaraţiei de Unire care, în sinteză,făcea următoarea precizare:"...Unirea necondiţionată a Bucovinei în vechile ei hotare,până la Ceremuş,Colacin şi Nistru,cu Regatul României."

În zilele următoare,la Iaşi o delegaţie compusă din 15 fruntași bucovineni în frunte cu dr.Iancu, cavaler de Flondor a predat regelui Ferdinand actul Unirii.Acesta declara că :"primeşte cu bucurie Actul de Unire al Bucovinei cu Regatul României,asigurându-i pe noiii săi credincioşi de dragoste,ocrotirea şi loialitatea să."La 31 decembrie 1918 apărea Decretul-lege privitor la unirea Bucovinei.

 Unirea Bucovinei cu România a fost hotărâtă la Cernăuţi,prin voinţa liber exprimată de românii din acest teritoriu rupt din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.Actul de unire este rezultatul îngemănării tuturor forţelor poporului român.În acelaşi timp actul de unire de la Cernăuţi ca şi cele de la Chişinău şi Alba Iulia au la bază și contribuția armatei române,care a adus pe altarul unității naționale un greu tribut de jertfe.

                                        Locotenent-colonel (rz) dr.Ştefan Ciobanu