28 NOIEMBRIE-ZIUA UNIRII BUCOVINEI CU ROMÂNIA

''N-oi uita vreodată,dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic,munții în lumină,

Văile în flori,

Râuri răsăltând prin stânce'nalte,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

............................................

Mână doru-i tainic colo,înspre tine,

Ochiul îmi sclipește,genele-mi sunt pline,

Inima mi-e grea

Astfel totdeauna când gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea!"

(Mihai Eminescu,La Bucovina)

         În anul 1359, Moldova lui Bogdan I devenea independentă și suverană față de regatul ungar,constituind în felul acesta subiect de drept în rândul statelor feudale independente din sud-estul Europei.Moldova de Sus(Ţara de Sus),cu ţinuturile Cernăuţiului şi Sucevei a devenit nucleul noului stat feudal.Iar prin vitejia lui Ştefan cel Mare- scrie Dimitrie Cantemir-, apele Nistru, Serafineț, Colacin şi Ceremuş, unite între ele, formau hotarul de nord al Moldovei.

Prima menţiune despre Bucovina apare în tratatul încheiat între împăratul Sigismund şi regele Poloniei Vladislav Iagello la 15 martie 1412.Numirea are în vedere două păduri: Bucovina Mare (sylvae majores Bukovina) şi Bucovina Mică(sylvam minorem Bukovina), care se întindeau în Ţara de Sus a Moldovei.

Situată la graniţa Poloniei, voievozii moldoveni,şi mai ales Ştefan cel Mare şi Sfânt, a întărit elementul românesc majoritar cu oameni de nădejde-boieri, mazili şi răzeşi. În lucrarea sa intitulată Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, apărută la Bucureşti în anul 1928, politologul Dimitrie Ţopa sublinia graniţele estice şi nordice ale românismului:..cetățile Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia marcau graniţa de răsărit a românismului, lanţul satelor răzeşeşti păzeau zona nordică: Vilancea, Carapciul, Voloca, Stăneşti, Costeşti, Cabeștii din împrejurul văii Ceremușului-graniţa cu Polonia''.

De la mijlocul secolului al XIV-lea și până la 1775, când partea nordică a Moldovei răpită prin șantaj și vicleșug de către Imperiul Habsburgic(denumită ulterior Bucovina), va fi dominată de o puternică viață românească prin instituții,legi, lăcașuri de cult și de cultură. Satele și orașele înfloritoare adăposteau o populație gata oricând de luptă, ''dar și iubitoare de artă și literatură'' după constatarea istoricului Ion Nistor în lucrarea sa de referință Istoria Bucovinei. Nu întâmplător în clopotnița mănăstirii de la Voroneț s-a descoperit cel mai vechi izvor al limbii românești, celebrul Codice Voronețian.

  

 Anul 1683- prin eșecul otoman în încercarea de a cuceri Viena și a înainta spre centrul Europei,victoria trupelor habsburgice și constituirea unei Ligi Sfante- deschidea etapa cea mai complicată și dramatică din istoria Principatelor Române.

Ciocnirea de interese dintre marile imperii ajunsese la apogeu în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,punând în pericol existența și ființa națională a statelor din centrul și răsăritul Europei.Prima a căzut victimă Polonia,împărțită în 1772 între Prusia și Imperiul habsburgic și Imperiul țarist.Vitregia soartei s-a abătut și asupra Moldovei.

La 10 iulie 1774, pacea încheiată la Kuciuk-Kainargi, punea capăt războiului ruso-otoman. Austria, deși nu luase parte la ostilități, profitând de slăbiciunile beligeranților și-a concentrat trupe la hotarul de nord al Moldovei, intenționând să anexeze cel puțin o parte din această țară. Guvernul habsburgic, pentru a îmbrăca în forme juridice această anexiune, pretexta că în vechime Pocuția ar fi stăpânit partea de nord a Moldovei, numită de austrieci Bucovina(țara codrilor de fag). Prin împărțirea Poloniei din 1772, Pocuția împreună cu Galiția revenindu-i Austriei,tot ei i-ar "reveni" și  dreptul de a stăpâni regiunea menționată -Bucovina. De asemenea, Austria motiva această pretenție și prin necesitatea de a stabili o comunicare mai directă între Transilvania (intrată la începutul secolului XVIII în stăpânirea acesteia) și Galiția. Odată  pretextele găsite, în toamna anului 1774,după retragerea armatei ruse din Moldova, trupele habsburgice au ocupat succesiv ținuturile Cernauțiului, Câmpulungului și Sucevei, ''împlântând pajerele imperiale pe unde le conveneau''.

După ocuparea Bucovinei, Curtea de la Viena a folosit ''intimidarea , coruperea și alte mijloace convingătoare'' pentru a obține din partea Porții otomane recunoașterea raptului săvârșit. La 7 mai 1775 - printr-o convenție încheiată la Constantinopol-Poarta a consimțit la cedarea acestei părți a Moldovei-Bucovina-către Austria, Rusia ''asistând pasivă'' la aceasta. Împotriva acestui târg oneros- cu privire la teritorii ce nu le aparțineau-domnitorul Grigore Ghica și boierii patrioți din Moldova au protestat cu toată energia,în repetate rânduri,dar în zadar. Astfel, Bucovina-perla Moldovei-, cu vechea capitală Suceava, cu 10.000 km.p și 75000 locuitori, cu 233 de orașe și sate românești, cu mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt de la Putna, cu splendidele monumente de artă medievală: Sucevița, Moldovița,Voronețul și Humorul, -a fost ruptă din trupul țării prin mijloace odioase și  în pofida oricăror principii de drept internațional de către Imperiul habsburgic, iar ca urmare a protestelor repetate și vehemente, domnitorul Grigore Ghica a fost asasinat de turci în octombrie 1777.

La început,guvernul habsburgic a denumit noul teritoriu acaparat ''Moldova austriacă''. Apoi denumește acest teritoriu Bucovina. Statutul de organizare al Bucovinei cunoaște mai multe etape: etapa administrației militare (1775-1786); cea a administrației civile galițiene(1786-1848)și etapa organizării ca ducat, cu statut de autonomie regională(1862-1918), când Bucovina a avut Dietă (Parlament), ca organ legislativ și Comitetul țării Bucovinei ca organ executiv.

Înfăptuirea Unirii Moldovei cu Muntenia la 24 ianuarie 1859, proclamarea independenței naționale a României la 9 mai 1877 și rezultatele războiului victorios, ce a consfințit independența țării și noul statut internațional al acesteia după Congresul de la Berlin din 1878 au impulsionat lupta românilor din monarhia austro-ungară. În Transilvania,inclusiv Banatul și Bucovina, domnea o  mare însuflețire față de aceste evenimente cruciale pentru viitorul neamului românesc.

Bucovina, după răpirea ei din trupul Moldovei la 1775, a cunoscut în perioada ce a urmat un proces acerb de dominație, asuprire socială și națională similar cu cel din Transilvania și Banat. În cei 143 de ani de dominație Habsburgică (până la 1918), autoritățile imperiale au  promovat și au practicat o politică sistematică de  deznaționalizare a populației românești, utilizând în acest scop colonizarea germanilor, ungurilor, slovacilor și încurajând așezarea în masă a rutenilor fugiți de pe moșiile nobililor polonezi din Galiția și Podolia.

Românii din Bucovina, aparținând tuturor generațiilor care s-au succedat până la Unirea din 1918, au opus o rezistență dârză politicii de deznaționalizare și asuprire socială promovată de autoritățiile austriece. Cărturarii români, clerul și țăranii din Bucovina au ridicat și nu o dată glasul de protest, revendicând drepturi sociale și politice. Ziare, reviste, societăți etc. au militat pentru reunirea Bucovinei cu patria mamă în vechile hotare ale Daciei străbune.

La 15/28 iulie 1914,Austro -Ungaria a declarat război Serbiei, iar la 6 august 1914 Rusia declara război imperiului austro -ungar.Bucovina, în graniță cu Imperiul țarist, devine teatru de război. Conflagrația armelor care va fi apoi numită în istorie ''primul război mondial" se declanșase. România va adopta statutul de neutralitate, aspect recunoscut de ambele tabere beligerante (Antanta și Tripla Alianță). Neutralitatea României nu era și nu putea fi o soluție de durată. Ea era pusă în fața unei hotărâtoare soluționări istorice a unei probleme cu aceeiași semnificație, dar cu două direcții de bătaie. Avea revendicări istorice, naționale și peste Carpați și peste Prut. Cele dintâi duceau la conflict cu Austro-Ungaria, cel de al doilea cu Rusia țaristă. Trebuia aleasă soluția cea mai avantajoasă, momentul oportun și posibilitatea de a o aplica. Neutralitatea, în aceste momente, reprezenta o temporalizare, în care România trebuia să-și facă toate pregătirile politice și  militare, pentru ca la momentul potrivit să intre în luptă cu maxim de putere și șanse de izbândă.

Schimbările majore petrecute pe frontul din Apus în defavoarea aliaților (Antantei) i-au determinat, în iunie 1916, pe șeful Marelui Stat Major rus și pe comandantul șef al armatelor franceze să ceară guvernului român intrarea în război, "acum,ori niciodată". 

Drept consecință la 4/17 august 1916, Brătianu și reprezentanții diplomatici ai Franței, Angliei, Rusiei și Italiei la București au semnat convențiile politice și militare care stipulau condițiile intrării României în război. De o importanță imediată erau prevederile referitoare la un atac împotriva Austro-Ungariei nu mai târziu de la 15/28 august și recunoașterea dreptului românilor din monarhia bicefală de autodeterminare și la unirea cu Regatul României. Consiliul de coroană român a aprobat oficial tratatele și a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916. În ziua următoare, Germania a declarat război României. Turcia și Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august și respectiv 19 august/1 septembrie.

Prima etapă a campaniei începută în noaptea de 14/15-27/28 august 1916 s-a desfășurat cu rezultate notabile pentru armata română, care a înaintat constant în Transilvania ocupând o serie de orașe importante, printre care și Brașovul dar la 26 august/8septembrie Înaltul Comandament român a oprit ofensiva datorită declanșării ofensivei turco-bulgare în Dobrogea. Transferul rapid de trupe de pe frontul din Transilvania a încetinit și apoi a oprit pentru moment ofensiva inamică. Evoluțiile ulterioare complet nefavorabile armatei române, determinate în primul rând de neonorarea angajamentelor asumate de aliați și în al doilea rând de o înzestrare cu armament și tehnică de luptă mult inferioară celei a inamicului, precum și o pregătire pentru luptă sub nivelul cerințelor câmpului de luptă modern, au dus în urmă bătăliei Bucureștilor(17/30 noiembrie-20noiembrie-3decembrie 1916)la retragrea generală a acesteia, trupele agresoare intrând în București la 23 noiembrie/6 decembrie. În finalul lunii decembrie, frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei, de-a lungul Dunării și a râului Siret. Regele, guvernul, parlamentul și o bună parte a populației s-au retras anterior în Moldova, singura parte din țară rămasă neocupată.

După oprirea ofensivei Puterilor Centrale pe aliniamentul general Carpaţii Orientali, Carpaţii de Curbură, lunca Siretului, Dunărea maritimă, prin efortul armatelor română şi rusă, armata română care suferise pierderi importante în cursul campaniei din toamna anului 1916(250000 ostaşi adică o treime din efectivele mobilizate în august 1916 fiind morţi, răniţi, prizonieri sau dispăruţi, importante pierderi în armamentul de infanterie şi artilerie şi alte materiale), a intrat într-un proces de reorganizare, instruire şi înzestrare, acţiune la care efortul făcut de comandamentul şi cadrele armatei române s-au alăturat şi cel al misiunilor militare: franceză, rusă, engleză, şi italiană.

Pe plan extern, în martie 1917 are loc revoluţia burghezo-democratică din Rusia, eveniment cu posibile repercursiuni asupra soldaţilor şi ţăranilor români. Pe de altă parte, acest eveniment duce la dezorganizarea frontului de luptă din Bucovina şi încep tratativele de pace între Imperiul habsburgic şi reprezentanţii Ucrainei. Cu această ocazie se fac diferite planuri pentru o Ucraină Mare, în cadrul imperiului, în care să fie inclusă şi Bucovina.

Sub presiunea evenimentelor externe, la 23martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand a emis o proclamaţie către trupele sale, promiţându-le pământ şi dreptul la vot imediat după încheierea războiului.Gestul său a fost sprijinit de liberali, dar şi de conservatori şi pare să fi avut efectul scontat asupra moralului trupelor. Biruințele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917 stau dreaptă mărturie a dragostei de ţară şi neam a ostaşului român. În urmă bătăliei de la Mărăşeşti din 6/19 august 1917, armata română a oprit ofensiva trupelor germane şi austriece.

După bătăliile de la "Porţile Moldovei" a urmat  o altă perioadă grea pentru statul român şi armata sa . La 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a izbucnit revoluţia bolşevică din Rusia.Noua putere sovietică de la Petersburg a anunţat ieşirea Rusiei din război propunând tutror beligeranţilor încheierea imediată a unei păci fără anexiuni şi despăgubiri, cu respectarea principiului de autodeterminare a popoarelor.

În urma discuţiilor dintre delegaţiile rusă, germană şi austro-ungară, la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, la Brest-Litovsk, s-a semnat armistiţiul dintre cele trei puteri europene, act ce a produs o adâncă îngrijorare României.Pentru aş păstra integritatea imperiului ,Austria încheiase o convenţie secretă cu "Directoriul" ucranian de la Kiev, prin care Curtea de la Viena se obliga să treacă prin parlament un proiect de lege prin care teritoriile ucrainiene din Galiţia să fie unite cu părţi din Bucovina într-un "regat al Halciului" recunoscut de Imperiul habsburgic. Tratativele se încheie la 9 februarie 1918, însă planul nu poate fi dus la îndeplinire.

Marile puteri ale Antantei au reacţionat negativ la actul participării la armistiţiu a României sub imperiul unei situaţii fără ieşire.În consecință aprecierilor liderilor Antantei au fost confirmate de evoluţia evenimentelor politico-militare din lunile următoare. Încheierea armistiţiului dntre Rusia sovietică şi Puterile Centrale a avut ca rezultat imediat amplificarea procesului de dezagregare a armatei ruse ceea ce a determinat părăsirea liniei frontului de către aceasta şi crearea unei stări anarhice în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Nistru,cu consecinţe grave pentru siguranţa internă a statului român şi capacitatea combativă a armatei.

Evenimentele politico-militare din estul continentului au creat o situaţie deosebit de complexă şi în interiorul teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru, numit Basarabia, în momentul anexării lui de către Rusia, în 1812. Redeşteptarea naţională în contextul internaţional favorabil (situaţia existenţa în Rusia sovietică) a determinat,în final la 27 martie/9 aprilie 1918 unirea Republicii Moldova cu România- prima etapă a înfăptuirii statului naţional unitar român.

La 18 februarie /3 martie 1918, noul guvern bolşevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale şi a ieşit din război lipsind România de sprijinul rus şi izolând-o de Occident.La 24 aprilie/7 mai 1918, la Palatul Cotroceni, a fost semnată pacea dintre România şi Puterile Centrale, prin care aceasta devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale, practic fiind transformată într o colonie a acestora. Pacea nu a fost ratificată de regele Ferdinand, iar puterile Antantei au declarat că nu o recunosc. Ea devenea un simplu capitol de istorie în toamna anului 1918, când Puterile Centrale au fost învinse, fiind silite să încheie pacea cu Antanta.

În Bucovina, la Cernăuţi, la 17 septembrie 1918 apare ziarul Glasul Bucovinei, condus de Sextil Puşcariu, patriot bucovinean, care prin articolele publicate contribuie la redeşteptarea conştiinţei naţionale în această parte a Moldovei răpite de austrieci. Monarhia bicefală făcea eforturi din cele mai disperate pentru a păstra integritatea imperiului. Astfel, împăratul Carol I printr-un manifest propune organizarea imperiului pe baze confederative. Constituţia ucraineană cerea crearea unui stat care să cuprindă Galiţia orientată, Bucovina nord-vestică cu oraşele Cernăuţi, Storojineț şi Siret, precum şi ţinuturile subcarpatice din nordul Ungariei,românii nefiind menţionaţi în acest document sub nici o formă.

Apropierea armatelor anglo-franceze  de Dunăre a impus măsuri hotărâte din partea României.La 27octombrie/9 noiembrie 1918, guvernul român a adresat un ultimatum feldmareșalului Mackensen, comandantul trupelor de ocupaţie,prin care îi cerea retragerea armatei sale de pe teritoriul statului român. La 28 octombrie/10noiembrie 1918, armata română a fost mobilizată pentru a doua oară.

În Ordinul de zi  către oştire emis de regele Ferdinand se spunea: "Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă faptă, prin avântul vostru să le aduceţi eliberare de sub jug străin".

Curentul redeşteptării naţionale se amplifică în celelalte teritorii româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară. La 4/17 octombrie 1918 grupul parlamentar de la Viena s-a transformat în Consiliul Naţional Român din Austria, preşedinte fiind C.Isopescu-Grecul. Evenimentele se succed cu repeziciune. Astfel la 14/27 octombrie1918, la Cernăuţi ia fiinţă Adunarea Constituantă, alcătuită din foştii deputaţi ai Dietei provinciei, deputaţii din parlament,primarii români din Bucovina,sub preşedenţia lui Dionisie Bejan care hotărăşte ca scop primordial unirea Bucovinei  cu România.În acelaşi cadru a fost insttituit un Consiliu Național,format din 50 de membrii şi abilitat a hotărâ şi trata asupra poporului din această zonă.

Dorinţa legitimă a românilor bucovineni era însă stânjenită de acţiunea ucrainenilor care manifestau veleităţi de stăpânire asupra Bucovinei,detaşamentelor lor înarmate dedându-se la jafuri, violențe, devastarea depozitelor cu materiale militare şi civile,la acte de teroare asupra populaţiei.În aceste circumstanţe,Iancu Flondor,preşedintele Consiuliului Naţional de la Cernăuţi se adresează guvernului român de a interveni cu forţa armată pentru a apara drepturile încălcate ale românilor din Bucovina.

Urmărind evoluţia evenimentelor de la Cernăuţi (cele arătate mai sus la care se adaugă instalarea prin forţă a unui guvern ucrainean la 24 octombrie), guvernul român a luat măsurile ce se impuneau în sprijinul fraţilor din Bucovina.Ministerul de Război,având în vedere ca populaţia românească din Bucovina era grav ameninţată de bandele bolşevice,a hotărât că Divizia 8 infanterie comandată de generalul Zadic Iacob,precum şi toţi grănicerii şi jandarmii care se găseau în pază pe frontiera Bucovinei,să înainteze progresiv,ocupând Bucovina până la Cernăuţi inclusiv.Generalul Zadic Iacob urma să se pună în legătură cu guvernul naţional din Bucovina.

Intrarea trupelor Diviziei 8 infanterie în Cernăuţi a avut loc în ziua de 29 octombrie/11 noiembrie 1918.Pe durata acţiunilor pentru luarea sub control a nordului Bucovinei,unităţile Diviziei 8 infanterie au luat "contact " cu cele ale Diviziei 1 cavalerie română,care primea ordin să pătrundă în nordul Basarabiei.

Concomitent cu acţiunile militare ale Diviziei 8 infanterie,lupta pentru unire a intrat în faza sa decisivă.Consiliul Naţional a hotărât convocarea pentru 15/28 noiembrie 1918,la Cernăuţi, a unui congres general al populaţiei din provincie care să decidă viitorul acesteia.Congresul convocat în sala de marmură a Mitropoliei a întrunit 74 de membrii ai Consiliului Naţional Român,7 delegaţi germani, 6 delegaţi polonezi şi 13 din comunele ucrainene printre ei , o serie de români după nume.Basarabia era reprezentată de Pan Halippa,Ion Pelivan,Ion Buzdugan şi Grigore Cazacliu.Lucrările au fost conduse de dr.Iancu, cavaler de Flondor,şeful guvernului bucovinean.S-a dat citire Declaraţiei de Unire care, în sinteză,făcea următoarea precizare:"...Unirea necondiţionată a Bucovinei în vechile ei hotare,până la Ceremuş,Colacin şi Nistru,cu Regatul României."

În zilele următoare,la Iaşi o delegaţie compusă din 15 fruntași bucovineni în frunte cu dr.Iancu, cavaler de Flondor a predat regelui Ferdinand actul Unirii.Acesta declara că :"primeşte cu bucurie Actul de Unire al Bucovinei cu Regatul României,asigurându-i pe noiii săi credincioşi de dragoste,ocrotirea şi loialitatea să."La 31 decembrie 1918 apărea Decretul-lege privitor la unirea Bucovinei.

 Unirea Bucovinei cu România a fost hotărâtă la Cernăuţi,prin voinţa liber exprimată de românii din acest teritoriu rupt din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.Actul de unire este rezultatul îngemănării tuturor forţelor poporului român.În acelaşi timp actul de unire de la Cernăuţi ca şi cele de la Chişinău şi Alba Iulia au la bază și contribuția armatei române,care a adus pe altarul unității naționale un greu tribut de jertfe.

                                        Locotenent-colonel (rz) dr.Ştefan Ciobanu