Dorinţa de Unire s-a manifestat pregnant de-a lungul
istoriei milenare a poporului român sub forma conştiinţei originii comune a
tuturor locuitorilor din spaţiul geografic al fostei Dacii,în conştiinţa
comunităţii de limbă,cultură,tradiţii,obiceiuri,aspiraţii,în permanența vieţuirii pe acelaşi teritoriu istoric, în
unitatea sa etnică.
Ideea unităţii Ţării Româneşti cu Moldova şi cu Transilvania a fost
exprimată frecvent şi hotărât în decursul secolelor de exponenţii cei mai de
seama ai poporului român,ceea ce pune în relief viabilitatea conştiinţei sale
naţionale.
Conştiinţa originii daco-române şi a latinităţii a
constituit o chintesenţă spirituală şi existenţială fiind prezentă la poporul
român în întreg Ev Mediu.Aceasta reprezintă temelia formării şi dezvoltării
conştiinţei de sine,a personalităţii şi identităţii sale inconfundabile.
În ciuda fărâmiţării statale, specifice structurii feudale,
ideea de unitate a românilor avea străvechi şi solide temelii: comunitatea de
origine şi de limbă,omogenitatea structurii economice şi culturale a întregului
teritoriu locuit de români,consolidate de legăturile multiple existente de-a
lungul istoriei între toate provinciile româneşti.
Tendinţa permanentă spre unitate a Ţărilor Române se
reflectă pregnant şi elocvent în numeroase acte politice şi culturale ale
domnitorilor şi voievozilor noştrii care urmăreau înfăptuirea unor alianţe
militare şi aplicarea unor strategii politice comune împotriva armatelor
invadatoare ale imperiilor dominatoare vecine.
Un moment crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenţei şi făurirea unităţii politice
este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conştiinţa naţională că "restitutor
Daciae", iar în conştiinţa europeană ca un desăvârşit strateg şi abil
diplomat. Marele act politic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai
Viteazul în anul 1600, deşi de scurtă durată, va exercita o influenţă puternică
şi permanentă asupra conştiinţei româneşti. Mihai Viteazul avea să se
intituleze domn a toată Ţară Românească, al
Ardealului şi al Ţării Moldovei.
Unirea vremelnică a Ţării Româneşti, Moldovei şi
Transilvaniei într-un stat centralizat s-a înscris pentru totdeauna cu litere
de aur în hronicul ţării devenind un simbol strălucit, însufleţitor pentru
toate generaţiile care au aspirat spre construirea statului unic naţional.Din
acest moment, lupta pentru unitatea statală şi independenţă nu a cunoscut
niciun moment de pauză. Toate marile evenimente şi proiecte româneşti,toate
programele politice au fost dominate de aceste idealuri naţionale supreme,toţi
oamenii politici şi marii noştri cărturari au militat într-o formă sau alta
pentru materializarea lor.
Actul lui Mihai Viteazul a pătruns adânc în conştiinţa
românilor, ca o faptă exemplară, având parcă valoarea arhetipală a mitului. Mihai
Viteazul a făcut ca pentru o clipă un vis milenar să prindă viaţă, să devină
realitate. Chiar dacă acest act politic de semnificaţie crucială a avut o
durata efemeră, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii
tuturor provinciilor româneşti a dobândit valoare simbolică şi a continuat să
dăinuie peste veacuri, să strălucească ca o stea magică în conştiinţa
românilor.
Acumulările cantitative şi calitative a acţiunilor
desfăşurate în slujba idealului naţional, de la Unirea înfăptuită de Mihai
Viteazul îşi găsesc o amplă manifestare în programele revoluţiilor de la 1848
din Ţările Române. O concepţie originală asupra ideii de unitate naţională a
emis la timpul său istoricul şi strălucitul om de stat Mihail Kogălniceanu. În
optica sa unirea reprezenta "cheia
bolţii fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional", o condiţie
fundamentală, determinată, sine qua non, în procesul afirmării virtuţilor şi
intereselor naţionale, a manifestării plenare a capacităţilor creatoare, precum
şi a materializării idealurilor unei naţiuni. Unirea Principatelor era
considerată un obiectiv politic major de către marele bărbat de stat
patriot,"singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea românilor, de
a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a îndeplini misia lor".
Deşi revoluţiile de la 1848 au fost înfrânte prin
intervenţia armată a imperiilor vecine, acţiunile făuririi statului naţional
unitar sunt continuate cu aceeiaşi hotărâre atât în ţară, cât şi în străinătate
de către emigranţii români. În acest mod, cauza noastră naţională devenea tot
mai cunoscută şi privită cu tot mai mult interes şi simpatie de puterile
europene, de opinia publică internaţională.
Purtătorii cei mai hotărâţi ai ideii Unirii au fost mulţimile
populare, forţa socială hotărâtoare şi reprezentanţii săi adevăraţi, toţi şi-au
unit puterile, dăruindu-se cu toată energia pentru înfăptuirea nobilului ideal.
De aceea era îndreptăţit să spună unul dintre artizanii principali ai
înfăptuiri unirii, Mihail Kogălniceanu că Unirea a fost "actul energic al
întregii naţiuni"
Datorită stăruinţei şi strădaniei neobosite a maselor
populare din ţară, a activităţii neobosite de conştientizare a opiniei publice
europene, desfăşurate de oamenii de cultură peste hotare, problema Unirii
Principatelor a devenit treptat o problemă europeană. Dovadă este hotărârea
Congresului de la Paris (18-30 martie 1856) de a consulta poporul român în
privinţa Unirii. În aceste condiţii
favorabile interne şi internaţionale,problema Unirii Principatelor a devenit
problema cea mai importantă a naţiunii române. Forţele unioniste au acţionat cu
putere impresionantă, folosind toate mijloacele şi formele de luptă pentru
triumful celei mai mari cauze a românilor din acest timp.
Astfel în ziua de 5/17ianuarie1859 adunarea electivă a Moldovei a înfăptuit
un mare act istoric alegând în unanimitate ca domnitor al Moldovei pe Alexandru
Ioan Cuza. În această zi memorabilă se consumă un mare act istoric care avea să
constituie premisa realizării Unirii ţărilor române, surori,Moldova şi
Muntenia. În faţa naţiunii române se deschidea astfel o strălucită perpectivă
istorică. Această va fi confirmată prin alegerea ,la 24 ianuarie 1859, în
unanimitate, a lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domnior al Ţării Româneşti, de
către cei 64 de deputaţi ai Adunării Elective.
Era o victorie
românească epocală, o strategie politică ingenioasă, o diplomaţie abilă şi
spontană cu multiple implicaţii favorabile care a eludat practic prevederile
Convenţiei de la Paris, semnată de marile puteri europene,dând curs simțămintelor şi voinţei nestrămutate de Unire a
poporului român.
Unirea
Principatelor în anul 1859 şi creearea statului modern România au constituit
premisa determinantă, pârgia de susţinere a tuturor eforturilor naţiunii române
pentru dobândirea independenţei din 1877 şi înfăptuirea Marii Uniri din anul
1918.
Unirea din 1859
a creat condiţiile necesare pentru realizarea desăvârşirii unificării naţional
statale a poporului român, pentru unirea laolaltă în cadrul aceluiaşi stat
naţional, a românilor din toate provinciile istorice. În perioada de după
Unirea Principatelor are loc o regrupare a forţelor politice, o reconsiderare a
strategiilor şi programelor mişcării de eliberare şi unitate naţională a
românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia.
Primele decenii
ale secolului al XX-lea se caracterizează nu numai prin adâncimea şi ascuţirea
contradicţiilor interstatale, îndeosebi dintre marile puteri europene care îşi
disputau teritorii şi zone de influenţă, ca şi prin acutizarea relaţiilor naţionale,
mai ales în interiorul imperiilor multinaţionale ţarist şi austro-ungar. În
aceste împrejurări, multe milioane de români trăiau în afară graniţelor
statului naţional fiind obiecte ale politicii opresive a imperiilor
multinaţionale menţionate. Întinse teritorii româneşti,şi anume Transilvania, Bucovina
şi Basarabia se aflau sub stăpânire străină. Aceasta demonstra în mod
neîndoelnic că problema naţională a românilor nu era rezolvată,ceea ce a pus în
mişcare, în acţiune militantă întreagă naţiune sub conducerea exponenţilor săi
cei mai luminaţi.
În toamna anului
1913,contradicţiile interstatale în Europa s-au adâncit considerabil, ceea ce a
determinat atât Antanta cât şi Puterile Centrale să întreprindă tatonări şi
chiar presiuni asupra unor state mici şi mijlocii cu privire la atitudinea lor
într-o conflagraţie mondială care devenise iminentă. România prin poziţia să geostrategică
şi bogăţiile de care dispunea, a constituit de la început obiectivul unor
serioase intervenţii diplomatice, a unor pertinente tatonări însoţite de unele
promisiuni privind satisfacerea revendicărilor noastre teritoriale atât din
partea Antantei cât şi a Puterilor Centrale. În condiţiile acestor febrile
confruntări internaţionale legate mai ales de poziţia României într-o viitoare
conflagraţie europeană, mişcarea naţională din Transilvania nu putea să rămână
deloc indiferentă ţinând seama de faptul că pentru ea "soarele răsare de
la Bucureşti", că speranţa eliberării naţionale se punea într-o acţiune
militară anti-austro-ungară a României.
Izbucnirea
primului război mondial, angajarea a milioane de oameni în vâltoarea celei mai
mari conflagraţii militare ridică în mod obiectiv în faţa poporului român
probleme de însemnătate crucială pentru destinele sale. Însă marea problemă şi
în aceelași timp marea dilemă care s-a creat era
aceea a opţiunii noastre pentru alianţa cu una sau alta dintre grupările
militare beligerante: Antanta sau Puterile Centrale, pentru a putea să se
realizeze obiectivul politic naţional-desăvârşirea unităţii de stat a României.
Pe de o parte,de jure,România făcea parte din Tripla Alianţă,dar o alăturare la
această tabăra beligerantă, deşi contura perpectiva unirii Basarabiei cu Ţară, ar
fi împiedicat eliberarea naţională a românilor din Transilvania şi Bucovina. Pe
de altă parte, voinţa populară de a ne alia cu Antanta care promitea
satisfacerea integrală a revendicărilor naţionale nu era dorită de intreg
spectru politic, la care se adăugau grupările filo-germane a căror influenţă nu
era deloc de subestimat. În această situaţie, România,adopta în urmă hotărârii
Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, o politică de neutralitate
în raport cu războiul dintre marile puteri care tocmai începuse,această fiind o
formulă politică tranzitorie inevitabilă.
La scurt timp
însă după izbucnirea războiului, principalele forţe politice şi patriotice
naţionale gupate în jurul "Ligii culturale" aveau să pronunţe cu
fermitate pentru intrarea României în război alături de Antanta, alcătuită din
Franţa, Anglia şi Rusia, mai ales după ce aceste puteri au hotărât să satisfacă
pe deplin revendicările româneşti privind unirea cu Ţara a Transilvaniei şi
Bucovinei.
În toată
perioada neutralităţii, statele beligerante au exercitat puternice presiuni
diplomatice şi acte de diversionism, spionaj pentru a influenţa atragerea
României în război. Neutralitatea hotărâtă ca soluţie temporară, "încurcase
planurile taberelor beligerante " şi a venit " că o lovitură de
trăznet pentru aceastea". Ca urmare a situaţiei militare defavorabile de
pe fronturile de luptă ale puterilor beligerante, privirile fiecărei tabere (
Antanta şi Tripla Alianţă ) erau tot mai mult aţintite asupra României şi se acceptau
chiar unele compromisuri, se făceau anumite concesii privind revendicările sale
teritoriale legitime.
În cei doi ani de expectativă, România niciodată n-a încetat să accentueze
natura binevoitoare a neutralităţii sale faţă de Antanta. Chiar de la începutul
ostilităţilor, sublinia I.I.C.Brătianu: "România deşi legată de Puterile
Centrale printr-o alianţa defensivă, a refuzat să urmeze pe agresori în
acţiunea lor care era contrară dorinţelor şi opusă intereselor sale."
Tratativele
diplomatice ale guvernului Brătianu, în pofida existenţei unui puternic curent
germanofil, desfăşurate în secret, în vederea intrării României în război
alături de Antanta, au fost complexe, de lungă durată şi dificile. Referindu-se
la momentul intrării României în război, precum şi la semnificaţia sa istorică,
politico-militară pentru deznodământul confruntării dintre cele două tabere
beligerante, primul ministru I.I.C.Brătianu declara : "Noi nu am intrat că
nişte solicitatori şi nepoftiţi (...)am intrat ca nişte aliaţi doriţi şi
ceruţi."
Aşadar, la
capătul unor negocieri dificile şi complicate, care au durat doi ani, diplomaţia
românească, care a acţionat continuu sub conducerea şi orientarea nemijlocită a
reputatului şi experimentatului om politic I.I.C.Brătianu, obţinea
recunoaşterea revendicărilor naţionale teritoriale legitime, precum şi dreptul
la susţinerea şi apărarea acestora de pe poziţii egale în cadrul viitoarei
Conferințe internaţionale de pace. Puterile
Antantei au recunoscut la rândul lor justeţea cererilor româneşti şi
"printr-un Tratat de alianţă şi o
Convenţie militară(semnată la 17 august 1916) s-au angajat să le
realizeze".
În conformitate
cu prevederile Convenţiei militare, România declara război Austro-Ungariei la
14/27 august 1916. Autorităţile militare române au mobilizat în vederea ducerii
războiului de eliberare şi unitate naţională un efectiv total de 813.758
rezervişti şi trupa şi 19843 ofiţeri şi elevi. Pe lângă acestea mai existau
încă 420.870 oameni disponibili a fi mobilizaţi, proveniţi din diferite
categorii sociale. În structura armatei române mobilizate intrau 366 batalioane
cu 413 mitraliere de câmp şi 161 mitraliere de poziţie (franceze), 104
escadroane cu 40 mitraliere şi 379 baterii. Armata de operaţii forma 3/4 din
efectivul mobilizat. Cel mai mare efectiv în deţinea infanteria şi cel mai
redus aviaţia.
Dar după
succesele din primele săptămâni, au urmat dezastrele pe plan militar datorate neonorării
în totalitate şi oportun a angajamentelor luate de aliaţi, a unei dotări
insuficiente a armatei române, în
special cu armament automat, care au constituit un adevărat şoc pentru clasa
politică românească şi pentru o mare parte a populaţiei. Oltenia, Muntenia, Dobrogea,
şi capitala României au fost ocupate de trupele agresoare, conducerea
politico-militară a ţării, armata şi o parte a populaţiei s-au retras în
Moldova. La sfârşitul lunii decembrie (1916) ambele tabere îşi epuizaseră
mijloacele de acţiune; frontul a fost stabilizat pe văile Suşiţei, Putnei şi
Siretului. Prima campanie pe frontul românesc se încheiase.
Cu toate
privaţiunile care s-au abătut asupra a ceea ce mai rămăsese din România în
lungă iarnă din noiembrie 1916- martie 1917(condiţiile meteo foarte grele, epidemia
de tifos exantematic, lipsurile materiale de tot felul ) are loc reorganizarea
armatei române în vederea eliberării teritoriului naţional vremelnic ocupat de
agresori. Cerul s-a luminat din nou. Au fost obţinute cu mari sacrificii umane
şi materiale izbânzile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917, care
au dus la revigorarea stării de spirit a populaţiei şi, în special a braţului
înarmat al ţării- armata.
Contextul
politic extern nu a permis însă României exploatarea succesului realizat în
campania anului 1917. Retragerea Rusiei din război în noiembrie 1917 a
determinat România să pornească şi ea pe calea armistiţiului şi a păcii
separate cu Puterile Centrale.
Dar printr-un
miracol al istoriei, anul 1918 - care începuse pentru români sub cele mai negre
auspicii -avea să devină anul unor măreţe împliniri, prin realizarea unirii
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu ţară mamă.
Mentalul
colectiv al românilor a fost influenţat de trei factori esenţiali : unirea, războiul,
şi reformele, care au impus o tărie intensă, o largă participare a populaţiei. În
privinţa Unirii este de menţionat că evenimentele din spaţiul românesc s-au
desfăşurat în strânsă conexiune cu cele înregistrate la nivelul întregului
continent european. Primul semnal a fost dat de popoarele din Rusia, care în
1917-1918 s-au ridicat la luptă în numele dreptului la autodeterminare. Românii
din Basarabia răpită de imperiul ţarist de la Moldova în 1812, s-au integrat şi
ei în acest torent care nu mai putea fi stăvilit. La 24 ianuarie 1918, Sfatul
Ţării de la Chişinău a decis independenţa Republicii Moldova (Basarabia) faţă
de Rusia. La 27 martie 1918, acelaşi Sfat al Ţării a hotărât unirea Basarabiei
cu "mama sa România". La 9 aprilie 1918, prin decret regal a fost
ratificată Unirea Basarabiei cu România.
La sfârşitul
războiului monarhia habsburgică se clatină din temelii. Lupta popoarelor din
imperiu a luat avânt şi a fost încununată de succes. În toamna anului 1918, monarhia
dualistă austro-ungară s-a prăbuşit. În acest context, românii din Bucovina şi
Transilvania au fost " o voce" distinctă. Venise pentru ei "ora
astrală" a unirii cu ţară mamă. La Cernăuţi s-a constituit mai întâi o
Adunare Constituantă, apoi au avut loc alegeri pentru Congresul general al
Bucovinei, organism democratic, larg reprezentativ. În ziua de 28 noiembrie
1918, Congresul general de la Cernăuţi a votat în unanimitate unirea Bucovinei
cu România.
În ziua de 18
octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voievod, unul din principalii conducători ai
Partidului Naţional Român din Transilvania, a prezentat parlamentul maghiar din
Budapesta Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania. Prin
acest document programatic se aduce la cunoştiinţă lumii hotărârea Consiliului
Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic
al naţiunii române "de a îndeplini dorinţele de veacuri ale poporului
român la deplină libertate naţională".
La 30 octombrie
1918, România reintră în război de partea Antantei, declarând mobilizarea
armatei, primul ministru, generalul Constantin Coandă remiţând un ultimatum, feldmareşalului
Mackensen, comandantul trupelor de ocupaţie, prin care îl soma ca trupele
germane, într-un răgaz de 24 de ore, să părăsească teritoriul român.
În toate
judeţele şi localităţile Transilvaniei s-au organizat consilii naţionale române
după modelul Consiliului Naţional Român Central. Formarea consiliilor naţionale
locale, cunoscute şi sub denumirea de sfaturi sau senate judeţene, s-a realizat
în etape sub imperiul manifestărilor de eliberare naţională de pe întreg întinsul
Transilvaniei, a influenţei pe care au exercitat-o asupra populaţiei Partidul
Naţional Român cât şi Partidul Social Democrat.
La 6 noiembrie 1918, a fost dat publicităţii de către Consiliul Naţional
Român Central manifestul intitulat "Către naţiunea română", prin care
se sublinia cu o argumentare impresionantă etnico-istorică, demografică şi
politico-diplomatică dreptul românilor transilvăneni la autodeterminarea
politică, precum şi necesitatea impetuoasă a constituirii gărzilor naţionale, organizaţii
populare de apărare a intereselor naţionale ale românilor şi ale
naţionalităţilor conlocuitoare. Printr-un document intitulat "Manifest
" la 10 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Central Român declara separate
de Austro-Ungaria părţile româneşti ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului,Bihorului.În
acest document se sublinia expres că "aceste teriorii formează acum cu
România un stat unic, liber , independent. Noi declarăm irevocabila voinţă
locuitorilor acestor regiuni de a deveni şi de a rămâne cetăţeni ai României
Mari şi rugăm... să se ia act de această declaraţie".
La 20 noiembrie 1918 a fost dat publicităţii textul
convocării Adunării de la Albă Iulia în care se sublinia hotărârea naţiunii
române din Transilvania şi Ungaria de a-şi spune cuvântul asupra soartei sale.
În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, în sala Cazinoului
militar din Albă Iulia s-au adunat cei 1228 delegaţi aleşi că să voteze în
numele lor Unirea Transilvaniei cu România. George Pop de Băseşti, unul dintre
militanţii Unirii, a anunţat unirea Transilvaniei şi Banatului cu România
pentru vecie, - voinţă a întregului popor. Naţionalităţile conlocuitoare din
Transilvania şi-au exprimat adeziunea deplină la marele act istoric al Unirii
acestei provincii cu România. În ziua de 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional
a procedat la alegerea Consiliului Dirigent care avea să exercite funcţia de
guvern al Transilvaniei în perioada de tranziţie până la integrarea acesteia în
viaţă politică şi social-economică a României. Iuliu Maniu, patriot şi om
politic cu mare experienţă, a fost ales preşedinte.
La 1/14
decembrie 1918, o delegaţie de prestigioşi luptători ardeleni pentru unire a
venit la Bucureşti, unde a prezentat regelui Ferdinand I actul Unirii
Transilvaniei cu România. Prin decrete regale, la 11/24 decembrie a fost
ratificată unirea Transilvaniei, iar la 18/31 decembrie şi aceea a Bucovinei. Unirea
cea Mare avea apoi după susţinute lupte politico-diplomatice să fie consacrată
şi recunoscută pe plan internaţional prin tratatele de la Versailles din
1918-1920.
Moment fast al
istoriei românilor-Unirea de la 1918 sau Marea Unire cum i se mai spune, este
rezultatul unor lupte de durată pe toate fronturile: politic, economic, social,
cultural, spiritual şi după expresia marelui luptător pentru unire Onisfor
Ghibu "opera întregului popor, care s-a ridicat pentru a pune capăt
stărilor de lucruri de până atunci şi a realiza unirea naţională".
Nu putem încheia scurtul nostru
demers retrospectiv a evenimentelor care au precedat Marea Unire de la 1
decembrie 1918, fără a sublinia rolul şi implicarea armatei române. Acestea
constau în principal din jertfa celor
aproape un milion de fii ai neamului imbrăcați
în haina ostășască căzuţi în Războiul de
eliberare şi întregire naţională din 1916-1919, jertfă precedată de stăruitoare
eforturi ale oştirii pentru afirmarea crezului naţional în secolul XIX şi
continuată în plan superior după desăvârşirea măreţului act al unirii prin
asumarea de către aceasta a rolului de garant al consolidării statului naţional
unitar şi suveran.
Locotenent-colonel(rz)dr.Ştefan
Ciobanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.