Supravegherea spaţiului aerian, de la pândă la radar !
Aplicaţie complexă a ingineriei tehnice,
îndeosebi a electronicii, radiolocatorul sau radarul a apărut ca un răspuns la
dezvoltarea aviaţiei militare. Radarul a
fost creat iniţial din necesitatea descoperirii în timp util a mijloacelor
aeriene ale adversarului. Folosit încă din primul deceniu al existenţei sale
(1930-1940) în domeniul supravegherii aeriene, radarul a fost înglobat în
sisteme de astfel de mijloace tehnice care erau distribuite relativ uniform în
zonele de interes, în concordanţă cu nevoile apărării împotriva mijloacelor de
atac aerian (Anglia, Germania...).
Radiolocatorul este o instalaţie complexă
realizată pentru detectarea şi localizarea diferitelor obiecte în spaţiu, de
regulă în afara câmpului vizibilităţii directe, şi care utilizează în acest
scop ecoul radio.
La baza construcţiei şi funcţionării
radiolocatoarelor stau cercetări teoretice şi a experimentarea unor fenomene fizice care au condus la
enunţarea aşa-numitelor principii ale radiolocaţiei:
-propagarea rectilinie şi cu viteză
constantă (aproximativ 300 000 km/s) într-un mediu omogen a oscilaţiilor
electromagnetice în gama undelor ultrascurte;
-reflexia undelor electromagnetice la
suprafaţa de separare dintre două medii cu constante dielectrice diferite;
-interferenţa undelor electromagnetice,
ceea ce permite concentrarea energiei radiate într-un fascicul îngust;
-recepţionarea la staţia de radiolocaţie a
unui semnal reflectat atestă întâlnirea unui obiect care are capacitatea de a
reflecta undele electromagnetice (de exemplu un avion);
-dacă se măsoară timpul scurs din momentul
emiterii unui semnal până la recepţia celui reflectat, se poate determina
distanţa dintre radiolocator şi obiectul detectat;
-dacă semnalul este emis într-o singură
direcţie, într-un fascicul îngust, atunci se poate determina şi azimutul
(direcţia) obiectului detectat;
-dacă fasciculul este suficient de îngust
şi în plan vertical, atunci se poate determina şi înălţimea obiectului
detectat.
În scurta sa
istorie radiolocatorul s-a dezvoltat rapid, dovedindu-şi utilitatea în multe
domenii:
-supravegherea
spaţiului aerian, terestru, maritim şi cosmic;
-dirijarea aviaţiei
şi rachetelor cosmice;
-ochirea precisă în
afara vizibilităţii directe şi dirijarea proiectilelor (rachetelor) spre ţinte
etc.
Trebuie să spunem
de la bun început că radiolocaţia, ca
armă din cadrul Sistemului Naţional de Apărare are o „vârstă“ care, la prima vedere, pare a unui
adolescent în comparaţie cu armele de îndelungată tradiţie ale Armatei
Române.
Situaţia
internaţională existentă după cel de-al doilea război mondial, începerea
războiului rece şi evoluţia în ritm susţinut a mijloacelor de atac aerian au
impus, ca o necesitate obiectivă, organizarea şi în ţara noastră a unui sistem
nou de supraveghere a spaţiului aerian.
Radiolocaţia a
cunoscut o evoluţie spectaculoasă în domenii dintre cele mai diverse, îndeosebi
cel militar. Armata română nu puteaa face excepţie, astfel că în baza Legii nr.
938 din martie 1939 a luat fiinţă Serviciul general de Pândă şi Alarmă.
Pe teritoriul României au fost amplasate 6 staţii de radiolocaţie de producţie
germană (3 FREYA şi 3 WURTZBURG),
iar structura Serviciului, reorganizată în timp pe 28 zone de apărare
antiaeriană, a funcţionat până la 9 mai 1945. A urmat o perioadă de căutare a celei
mai potrivite soluţii pentru întrebuinţarea radiolocatoarelor în sistemul de
apărare a ţării.
La data de 15
aprilie 1949, prin Ordinul nr. 45.453 al Marelui Stat Major, se aprobă
înfiinţarea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, subordonat
direct Ministerului Apărării Naţionale¹. În cadrul acestui comandament au fost înfiinţate
unităţi şi subunităţi specializate pentru supravegherea spaţiului aerian al
ţării şi de informare asupra evoluţiei tuturor aeronavelor în acest spaţiu. A
devenit operativă Secţia de Pândă Aeriană
care avea în compunere categoriile de pândă radio, pândă teritorială şi pândă
electromagnetică (radiolocaţie). Centrul General de Pândă Aero are pentru
început în subordine prima campanie de radiolocaţie, cea de la Bucureşti – Băneasa,
dotată cu staţii de tipul S.C.R.-527 D
(de producţie americană), AN-TPS - 53 (engleză) şi WURTZBURG (germană). Compania de radiolocaţie, înfiinţată la
data de 1 august 1949 prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 46.642 din 26 iulie
1949, este comandată de cpt. Ilie Ciupagea. Aici a fost pregătit pentru prima
oară în ţara noastră personal necesar cunoaşterii şi exploatării staţiilor de
radiolocaţie WURTZBURG, AN-TPS-3 şi SCR-527A. Procesul de pregătire teoretică
şi practică a personalului care trebuia să execute serviciul de luptă a scos în
evidenţă o serie neajunsuri de ordin material şi financiar. Lipsa mijloacelor
financiare, condiţiile proaste de cazare, repartizarea, fără să se ţină seama
de specificul armei, unor recruţi neştiutori de carte, ori absolvenţi a patru
clase, incapabili să-şi însuşească cunoştinţe de specialitate pentru a fi
pregătiţi ca telefonişti, radiotelegrafişti, electromecanici, operatori şi
pândari aerieni au necesitat eforturi deosebite din partea instructorilor
militari.
Ulterior se
înfiinţează succesiv alte companii şi batalioane care sunt înzestrate cu staţii
de radiolocaţie de producţie sovietică de tipul 3P-20, GP-3A, P-8 şi P-20.
La sfârşitul anului
1950 erau create toate condiţiile organizatorice pentru transformarea Serviciului de Pândă Aeriană într-o
structură superioară, Serviciul de
Observare, Informare, Legături Aero (O.I.L.A.).
Urmează o altă
perioadă de timp în care au avut loc numeroase adaptări şi reorganizări,
căutări şi precizări în modalitatea de a se organiza cât mai eficient procesul
de cercetare şi supraveghere a spaţiului aerian al României. În această
perioadă s-au pus bazele realizării unui sistem de radiolocaţie care urma să
înlocuiască sistemul O.I.L.A., depăşit din punct de vedere organizatoric şi
tehnic.
Ziua care semnifică
apariţia radiolocatiei ca sistem unic de supraveghere a spaţiului aerian al
României este cea de 25 iulie 1955. Prin ordinul
C.L.-0074 al
Comandanentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului se înfiinţează Trupele radiotehnice, ca armă
distinctă în armata României. Noua armă avea în
compunere 3 regimente şi 2
batalioane, organizate în 12 noduri şi 14 posturi radiotehnice.
La o analiză în cunoştinţă de cauză, de la
înfiinţare până în zilele noastre, se poate constata un salt uriaş în evoluţia
radiolocaţiei ca armă prin excelenţă tehnică în cadrul sistemului naţional de
apărare.
Primele radare care au funcţionat pe
teritoriul ţării noastre au fost de producţie germană, FREYA şi WURZBURG,
acestea fiind instalate în timpul celui de-al doilea război mondial pentru
apărarea litoralului Mării Negre. S-au importat şi staţii de radiolocaţie
americane, mobile şi modulate, care puteau fi transportate în diferite locaţii.
După sosirea trupelor sovietice, acestea au fost considerate pradă de război,
deci demontate şi trimise în URSS. Doar câteva staţii WURZBURG, deteriorate în cursul luptelor, au fost reparate şi au
rămas în dotarea armatei române.
Violarea spaţiului aerian al României de
către avioane din „blocul capitalist”
din care se aruncau manifeste şi erau paraşutaţi agenţi occidentali, situaţie
care a durat până spre sfârşitul anilor ’50, a determinat URSS să întărească
mijloacele de cercetare a spaţiului aerian românesc. De aceea, începând cu anul
1954, sunt introduse în exploatare staţii radar de fabricaţie rusească. Astfel
au apărut radarele sovietice P-3, P-8, dotarea Armatei Române de-a lungul
anilor fiind, de regulă, în urmă cu două-trei generaţii faţă de ceea ce era în
funcţiune la producător.
După cel de-al doilea război mondial
radiolocaţia a evoluat pas cu pas, de la posturile de pândă şi ascultare a
avioanelor care survolau spaţiul aerian al ţării la un sistem de cercetare bine
pus la punct, organizat pe subunităţi, unităţi şi mari unităţi radiotehnice.
Raza de descoperire a unui radar a făcut
în decurs de trei decenii saltul uriaş de la câteva zeci de kilometri la
aproape o mie de kilometri. Cu paşi mai mari sau mai
mici, în funcţie de ceea ce ni se oferea pe bani grei şi trenuri încărcate cu
produse agricole, radiolocaţia a evoluat către un sistem de cercetare bine pus
la punct, organizat pe subunităţi, unităţi şi mari unităţi radiotehnice, raza
de descoperire a unui radar făcând saltul de la 60 km din anii 1950, la 600 km
în anii 1980. Acest salt uriaş a fost posibil, într-o perioadă relativ scurtă,
datorită faptului că tehnica de radiolocaţie încorporează descoperirile la zi
în domeniul radioelectronicii, saltul în distanţa de descoperire fiind
echivalent cu cel de la simpla triodă la coplexul procesor.
Începând cu anul 1955, an în care s-au
constituit trupele radiotehnice, România a intrat în componenţa Tratatului de
la Varşovia. Ca o consecinţă a faptului
că am fost parte a acestui tratat, dotarea cu mijloace de radiolocaţie a
armatei române a rămas tributară decidenţilor din alianţă până la desfiinţarea
acesteia, în anul 1991.
Până în anul 1978 a
continuat dotarea cu tehnică sovietică de tipul: P-12, P-30, P-15, P-35, PRV-11 şi P-37. Odată cu
impunerea necesităţii unui sistem integrat s-a introdus în exploatare pe scară
largă şi aparatura de automatizare de tipul VP-01, VP-02, VP-04, VP-11. Ulterior, având în vedere
necesitatea îmbunătăţirii parametrilor zonei de cercetare a spaţiului aerian,
numărul subunităţilor de radiolocaţie a crescut la 56 şi cel al radarelor la
234, importându-se noi tipuri de tehnică: P-18, PRV-13, P-14, PRV-17, START-1M şi ST-68.
Structurile de comandă şi
învăţământ au evoluat concomitent cu perfecţionarea categoriilor de tehnică de
radiolocaţie introduse în exploatare. Astfel, în anul 1960, Şcoala
Militară de ofiţeri activi de radiolocaţie, care fusese înfiinţată
în anul 1952 la Sibiu, a fost mutată la Braşov unde fiinţează şi astăzi sub o
altă formă şi cu un număr mult redus de cursanţi.
Ca urmare a
restructurărilor care au avut loc în întreaga armată în vederea aderării
României la NATO, în anul 1998 au fost desfiinţate Brigada 46 Radiotehnică-Ploieşti (înfiinţată în anul 1965) şi
Brigada 41 Radiotehnică-Timişoara
(înfiinţată în anul 1966). Locul acestor Mari Unităţi a fost luat de Centrele de Radiolocaţie (similar
regimente). S-a urmărit astfel creşterea operativităţii, supleţei şi eficienţei
actului de decizie, optimizarea fluxului informaţional despre situaţia aeriană
şi crearea condiţiilor pentru realizarea sistemului integrat, militar şi civil,
de gestionare a spaţiului aerian.
Revenind la realitatea
sistemului militar de management al spaţiului nostru aerian, acesta este format
din unităţile de radiolocaţie subordonate marilor unităţi de aviaţie şi apărare
antiaeriană. Radarele din înzestrarea unităţilor şi subunităţilor de
radiolocaţie, care execută cercetarea spaţiului aerian zi şi noapte, sunt
dispuse în teren la distanţe variabile de frontiera de stat, pentru a realiza o
zonă continuă de cercetare. Problema sensibilă este aceea a parametrilor zonei de
cercetare prin radiolocaţie, îndeosebi a limitei inferioare.
La acestea se adaugă şi
o serie întreagă de probleme tehnice şi
de încadrare:
-radarele sunt în proporţie de peste 90 la sută de
producţie sovietică, generaţia anilor 70-80;
-lipsa pieselor de
schimb, îndeosebi a tuburilor electronice speciale (insuficienţa fondurilor
face imposibil importul acestora);
-eficienţa relativ
scăzută a sistemelor de protecţie la bruiaj activ, de imitaţie sau ochit de
radiolocaţie;
-imposibilitatea asigurării
celei de-a doua surse de alimentare cu energie electrică din lipsă de baterii
de acumulatori pentru grupurile electrogene;
-insuficienţa
materialelor de întreţinere şi lichidelor speciale, ceea ce afectează calitatea
lucrărilor periodice de întreţinere tehnică
şi fiabilitatea în funcţionare;
-lipsa de personal
specializat, accentuată odată cu aplicarea fără o analiză punctuală a
reducerilor forţate de efective.
Ce ar fi de făcut pentru
scoaterea radiolocaţiei, armă prin excelenţă tehnică, din această postură de
„cenuşăreasă“ a apărării antiaeriene?
Îndrăznim câteva
sugestii:
-importul strictului
necesar de tuburi electronice speciale necesare pentru aducerea în parametri a
sistemelor de protecţie şi emisie a radarelor existente (un asemenea radar a
descoperit „invizibilul“ F-117 în Iugoslavia);
-achiziţionarea sau
adaptarea aparaturii de recunoaştere amic-inamic existente pentru radarele de
cercetare îndepărtată;
-prelungirea sursei de
funcţionare a radarelor de gamă metrică, stabile în funcţionare şi destul de
mobile, care asigură în caz de necesitate coeficientul de suprapunere necesar
pentru descoperirea la înălţimi mici;
-creşterea capacităţii de
centralizare şi prelucrare a datelor de supraveghere radar de la sursele
primare într-un sistem unic, cu structuri distincte;
-păstrarea în sistemul
militar a specialiştilor în exploatarea şi depanarea radarelor, pentru a căror
formare sunt necesari 5-10 ani da pregătire şi activitate în domeniu.
Introducerea în dotarea
subunităţilor de radiolocaţie a sistemelor radar moderne 3D cu rază lungă de
acţiune (FPS-117) cu rază mică
de acţiune (Gap Filler) şi
operaţionalizarea ASOC (Centrul de operaţii pentru suveranitate
aeriană) au creat bazele modernizării, ale trecerii de la radiolocaţia
analogica la cea digitală cu o bună protecţie la toate categoriile de bruiaj,
precum şi la posibilitatea lucrului compatibil cu sistemele aviaţiei militare
şi civile.
Ultima achiziţie intrată
în înzestrarea trupelor de radiolocaţie este radarul tridimensional FPS-117, de
producţie americană. Este un radar care utilizează tehnologii noi şi
încorporează sistemul C3I, comanda regimurilor de lucru şi controlul
funcţionării aparaturii efectuându-se prin calculator, iar transmiterea
informaţiei despre situaţia aeriană se realizează automat către ASOC, de unde
se pot comanda regimurile de lucru ale radarului. Ar exista totuşi un
amendament: a fost verificat şi i-au fost determinate posibilităţile doar în
timp de pace.
Analizând cu
obiectivitate calităţile tehnice ale acestui radar : fiabilitate ridicată,
monitorizarea şi izolarea defecţiunilor cu ajutorul calculatorului, condiţii
optime de exploatare şi întreţinere, nu trebuie să absolutizăm şi este necesar
să arătăm că, în condiţiile de relief ale ţării noastre, radarul FPS-117 nu
poate să asigure suficienţa supravegherii spaţiului aerian, iar
mobilitatea, în cazul unui eventual conflict, este aproape inexistentă. Tocmai
de aceea pentru realizarea unui management eficient, în special în situaţii de
criză, este obligatorie completarea
supravegherii spaţiului aerian cu radare moderne de observare la joasă înălţime
şi cu o mobilitate ridicată. Acest lucru nu este posibil însă în
viitorul apropiat.
Se dispune de un Program ASOC (Air Sovereignty Operation Center), rezultat direct al Iniţiativei
Spaţiului Aerian Regional (RAI),
lansat în anul 1994, la Praga. ASOC-ul este un Centru de Operaţii pentru
Suveranitatea Aeriană, centru al apărării pe timp de pace, având capacitatea de a exercita controlul
suveranităţii spaţiului aerian naţional prin crearea unei imagini aeriene la
nivelul întregii ţări, în timp real.
Programul ASOC trebuie să
constituie prima etapă a misiunii de asigurare a suveranităţii aeriene pe timp
de pace, acesta afişând situaţia recunoscută prin integrarea tuturor sistemelor
de management al spaţiului aerian (inclusiv Centrul
de Control al Traficului Aerian Civil) şi prin cooperarea regională cu
sistemele similare care funcţionează în ţările vecine (inclusiv Puncte de Comandă NATO).
Activitatea conjugată a
acestor sisteme trebuie să ducă la:
-actualizarea permanentă
a imaginii aeriene integrate;
-însoţirea în
coordonate transmise sub o formă consacrată, comună tuturor sistemelor, a
aeronavelor care survolează teritoriul naţional;
-identificarea aeronavelor
care se realizează, în special, printr-o aparatură standardizată aflată la
bordul aeronavelor „amice”;
-intervenţia
oportună în cazuri deosebite de abateri de la traiectul programat şi în
situaţii de urgenţă;
-distribuţia imaginii
aeriene la diferiţi utilizatori.
La baza realizării şi
afişării imaginii aeriene integrate în timp real stă procesarea datelor radar
digitale care sunt primite de la radarele de supraveghere a spaţiului aerian,
militare sau civile.
Se dispune de radare militare aparţinând mai multor
generaţii, achiziţionate în perioada 1970-1995, radare care sunt privite foarte
diferit din punct de vedere al eficienţei lor în situaţii de criză sau conflict
şi consider că, în cadrul conceptului de management al spaţiului aerian, trebuie
regândită contribuţia acestora la realizarea imaginii aeriene.
Aderarea României la NATO
a impus ca procesul de înzestrare cu mijloace radar moderne şi informatizarea
conducerii activităţilor specifice să determine adoptarea unor noi structuri
coerente şi ierarhizate astfel încât să pună în valoare performanţele tehnicii
în cadrul unui sistem de supraveghere a spaţiului aerian integrabil în
NATINEADS.
Experienţa conflictelor
recente a demonstrat că în domeniul militar radarele au devenit indispensabile
în cadrul apărării antiaeriene a
teritoriului naţional, acestea asigurând descoperirea şi urmărirea avioanelor
agresoare, dirijarea aviaţiei de vânătoare şi bombardament, dirijarea
rachetelor antiaeriene şi conducerea focului artileriei.
Sunt de apreciat
preocupările pentru modernizarea şi achiziţionarea de avioane şi mijloace de
foc antiaeriene, care necesită un efort financiar deosebit (şi poate imposibil
de făcut) în viitorul apropiat, dar nu trebuie pierdut din vedere faptul că,
pentru a fi combătute, mijloacele de atac ale unui eventual agresor trebuie
descoperite, urmărite şi transmise la înştiinţare prin RADIOLOCAŢIE.
Conceptul
strategic al capacităţii defensive credibile din Strategia militară a României
tratează avertizarea timpurie ca
o fază importantă a ripostei graduale
şi flexibile în cadrul răspunsului eficient şi adecvat la
riscurile generate de mediul de securitate. Pentru ca în cazul unei situaţii de
criză sau eventual conflict, eficienţa să fie cea scontată, sunt absolut
necesare regândirea şi perfecţionarea, în scurt timp, ale activităţii complexe
de management al spaţiului aerian, cu o
finanţare direcţionată pe proiecte concrete.
Până la atingerea
posibilităţilor financiare care să permită achiziţionarea a noi generaţii de
radiolocatoare multifuncţionale cu funcţii de descoperire şi clasificare a ţintelor pentru analiza
pericolului de încălcare a suveranităţii spaţiului aerian, precum şi cu
funcţiile de urmărire şi iluminare a
ţintelor pentru managementul luptei cu folosirea armamentului
antiaerian, trebuie să se concenteze atenţia asupra viitorului apropiat, pentru
a se vedea de
ce se dispune şi ce ar fi de făcut ?
Analiştii militari care
au făcut bilanţul celor 79 de zile şi nopţi de bombardamente asupra Iugoslaviei
au tras concluzia că victoria aliaţilor a fost mai mult un eşec, raportat la
aşteptările acestora. De ce? Pentru că superavioanele atacatoare au fost
obligate să-şi execute misiunile la înălţimi de peste 10.000 m (precizia
loviturilor scăzând proporţional) pentru a nu fi atinse de mijloacele de foc
dirijate şi conduse prin radiolocaţie, ale sârbilor. De aici, pagube
colaterale, bombardarea machetelor de poduri şi a tancurilor gonflabile.
Un argument în plus la
demonstraţia utilităţii unui sistem radar puternic în apărarea antiaeriană îl
constituie şi următorul scenariu, posibil
în acest mileniu trei, din lucrarea „Următorul – Ultimul război mondial“
de James Adams: „În Riyadh,
Arabia Saudită, conducerea forţelor de apărare naţională era în panică. Sistemul
defensiv radar…se oprise. Naţiunea se temea de un atac aerian… şi
cumpărase cele mai moderne echipamente pentru a încercui ţara cu radare de
avertizare din timp. Dar mai cumpăraseră, fără să ştie, şi câteva mici piese
hardware care la un semnal primit de la Washington, scoseseră din uz tot
sistemul. Ţara rămăsese lipsită de apărare în faţa unui atac aerian“.
Ce ar fi de făcut?
Întrucât până la
introducerea în dotarea armatei noastre a termolocatoarelor, radiolocatoarelor
cu aparatură sintetică SAR (Synthetische Aperture
Radar) sau a senzorilor tereştri nesupravegheaţi UGS (Unattended Ground Sensors) vom mai avea destul de mult de
aşteptat.De aceea se impune o analiză a zonelor de supraveghere la diferite
înălţimi (evaluare care în mod cert va evidenţia faptul că la înălţimi mici
rămân importante zone insuficient cercetate prin radiolocaţie) şi, ca atare,
luarea unor decizii importante privind:
-regândirea şi
redimensionare rolului şi compunerii forţelor de supraveghere şi avertizare
timpurie, punând accent pe perfecţionarea ASOC-ului, astfel încât să existe
convingerea că managementul luptei (avertizarea timpurie, informaţii de
cercetare, stare de alarmă, alocare de resurse, situaţia armamentului,
rezultatele misiunii) nu va avea de suferit în situaţii de criză sau eventual,
de conflict;
-redefinirea
rolului radiolocaţiei militare în exercitarea controlului suveranităţii
spaţiului aerian naţional, având în vedere experienţa recentelor conflicte
armate şi diferitelor situaţii de criză, precum şi învăţămintele şi concluziile
rezultate în urma aplicaţiilor cu ţinte aeriene marcate, experienţă din care am
convingerea că specialişti au desprins ideea că este necesară constituirea unei
rezerve de radare din generaţia ´80, de game diferite, în stare de funcţionare,
care să poată fi utilizate la ordin;
-redimensionarea
unităţilor de radiolocaţie ca entităţi cu un rol foarte important în realizarea
zonei de cercetare cu parametrii ceruţi de acţiunea în situaţii de criză sau
conflict; în structura acestora se pot prevede şi 3-5 companii mobile de
cercetare, fiecare având în înzestrare 1-2 radare mobile de descoperire la
joasă înălţime (existente în trupele de radiolocaţie) şi un complet de
automatizare (de asemenea mobil). Aceste companii de cercetare prin
radiolocaţie, formate şi antrenate corespunzător, s-ar deplasa la ordin în
punctul dinainte stabilit (cu logistica şi infrastructura asigurate din timp)
într-un timp foarte scurt şi ar asigura coborârea limitei inferioare a zonei de
cercetare. Eficienţa? Să ne amintim de „invizibilul“ doborât în timpul conflictului
NATO – Iugoslavia.
„O ţară care nu
are o armată naţională puternică devine o
casă cu o uşă fără zăvor şi riscă ca pe culoarele Parlamentului său să
se plimbe în linişte orice caporal străin.“
B. P. Haşdeu
„Nu poţi merge privind la stele atunci
când ai o
pietricică în pantof.“
(Proverb chinezesc)
„Doresc dar ca uniforma armatei
să fie pururea respectată şi iubită.“
Alexandru Ioan Cuza
„Pentru a lua o decizie politică raţională trebuie să ai o imagine a viitorului.“ Euripide
ÎNTREBĂRI
DE ZIUA RADIOLOCAŢIEI
Aniversarea
Zilei Radiolocaţiei din acest an marchează şi împlinirea unei „vârste“ care, la
prima vedere, pare a unui adolescent, în comparaţie cu armele de îndelungată
tradiţie ale Armatei Române.
La o
analiză în cunoştinţă de cauză se poate constata un salt evident în evoluţia
radiolocaţiei, ca armă prin excelenţă tehnică, de la înfiinţare – 25 iulie 1955
– până azi, când împlineşte 62 de ani.
Primele
radare care au funcţionat pe teritoriul ţării noastre au fost de producţie
germană - „Freya“ şi „Wurzburg“ -, fiind instalate în timpul celui de-al doilea
război mondial pentru apărarea litoralului Mării Negre.
După
război au apărut radarele sovietice P-3, P-8, dotarea Armatei Române de-a
lungul anilor fiind, de regulă, în urmă cu două-trei generaţii faţă de ceea ce
era în funcţiune la producător. Cu paşi mai mari sau mai mici, în funcţie de ceea ce ni
se oferea pe bani grei şi trenuri de produse agricole, radiolocaţia a evoluat
de la posturile de pândă şi ascultare a avioanelor care survolau spaţiul aerian
al ţării, la un sistem de cercetare bine pus la punct, organizat pe subunităţi,
unităţi şi mari unităţi radiotehnice, raza de descoperire a unui radar făcând
saltul de la 60 km în anii 50 la 600 km în anii 80. Acest salt uriaş pentru posibilităţile noastre de înzestrare a
fost posibil într-o perioadă relativ scurtă, datorită faptului că tehnica de
radiolocaţie încorporează realizările la zi în domeniul radioelectronicii,
saltul în distanţa de descoperire fiind echivalent cu cel de la simpla triodă
la procesor.
Serviciul de luptă se desfăşura
zi şi noapte, aviaţia militară executa zboruri din zori până după miezul
nopţii, iar radarele trebuiau să fie în parametri şi datele despre situaţia
aeriană transmise permanent la înştiinţare, operatorii şi navigatorii, umăr
lângă umăr, dirijau prin radio, cu ochii în ecranele luminiscente, vânătorii la
ţinte şi raportau cu satisfacţie îndeplinirea misiunii. An după an, indiferent
de timp şi anotimp, zi sau noapte, echipajele de radiolocatorişti s-au călit în
efort, au dobândit calităţi de adevăraţi lideri, profesionişti, oameni de
echipă. Cu mândrie şi în acelaşi
timp nostalgie afirm răspicat că radiolocatoriştii sunt obişnuiţi cu
privaţiunile acestei arme atât de tinere şi atât de … altfel pentru cei care o
slujesc.
Vieţi întregi de OM, cu adolescenţa
petrecută în cazarmă, tinereţea şi maturitatea dedicate slujirii ţării sub
drapel, în uniformă, în dispozitive de luptă cu mutări la ordin în diferite
garnizoane. Drapelul, cu sau fără stemă, cu sau fără gaură la mijloc este al
ţării în care s-au născut, iar radiolocatoriştii au jurat sub faldurile lui
să-l apere „ca pe lumina ochilor“, indiferent de politicieni şi politica pe
care aceştia o fac. În zecile de ani petrecuţi în armată, în arma RADIOLOCAŢIE,
colegii mei s-au pregătit şi au devenit ceea ce şi-au propus – militari,
ofiţeri de carieră, despre care S. Scheletti
spunea ceva în care, culmea, ei şi cred: „…De energia şi valoarea corpului ofiţeresc
depinde onoarea şi independenţa tării“.
Sunt
din ce în ce mai rare momentele când la întâlnirile cu foştii colegi derulăm
cadru cu cadru secvenţe din filmul devenirii noastre ca oameni şi
profesionişti: curse contra cronometru în remedierea unor deranjamente pe
timpul asigurării zborului de instrucţie al unităţii de aviaţie exact când „
vânătorii“ erau dirijaţi la interceptarea „ţintelor“, temperaturile de peste 40
de grade Celsius din cabina cu indicatori de unde transmiteam ore în şir, fără
întrerupere, date despre puzderia de aeronave pe timpul antrenamentelor cu
ţinte aeriene marcate, semiîntunericul cabinelor în funcţiune exact la trecerea
dintre ani, când ne simţeam mândri că NOI eram cei care vegheam la graniţa
cerului albastru pentru liniştea ţării…
În
aceste zile cu adevărat de neconceput pentru noi, cei care am fost (şi rămânem)
radiolocatorişti, vorbim cu tristeţe despre colegi relativ tineri care dispar răpuşi
de cancer din cauza mediului iradiant în care au lucrat, ne gândim cu
îngrijorare la ziua de mâine când în urma recalculării pensiilor (proprietatea
noastră, ca şi gradul, pe care le-am dobândit cu sacrificii îndeplinind
cerinţele jurământului prin care am îndeplinit necondiţionat ordinele primite)
vom suferi împreună cu întreaga familie şi ne simţim umiliţi de modul în care
guvernanţii autişti din fruntea ţării îi tratează pe militarii activi şi în
rezervă.
Gândindu-mă la aceşti 62 de ani
de existenţă ai armei pe care am slujit-o timp de 30 de ani, mă întreb cu
oarecare nelinişte ce se va întâmpla cu puţinele subunităţi de radiolocaţie
care au mai rămas, cu personal insuficient, în care tehnica a rămas la nivelul
anilor 70-80, funcţionând din ce în ce greu din lipsa resurselor şi unde
plutesc în aer din ce în ce mai multe întrebări fără răspuns. Se vor găsi oare
răspunsuri potrivite la aceste întrebări legate de … existenţa radiolocaţiei ? Văzând care este cruda realitate pe care
au creat-o politicienii aflaţi de peste douăzeci de ani în fruntea bucatelor,
este din ce în ce mai clar că răspunsurile vor fi dezamăgitoare.
Scoaterea
din funcţiune a tehnicii cu resursa regulamentară de funcţionare epuizată, cu
un anumit grad de uzură fizică şi depăşită de performanţele tehnice actuale
este un proces obiectiv şi de înţeles în anumite circumstanţe. Problema care se
pune este însă următoarea: ce se pune în loc? Resurse financiare pentru
achiziţionarea unor radare performante nu vor fi mulţi ani de acum încolo, şi
prin dezafectarea unui număr însemnat de radare din sistemul de supraveghere a
spaţiului aerian rămân zone întregi neacoperite.
În acelaşi timp, de ani buni nu mai există
limite în spolierea armatei de bunurile care i-au aparţinut. Radiolocaţia nu
avea cum să scape. Mii de hectare de teren şi sute de clădiri şi puncte de
comandă subterane cu toate amenajările aferente au trecut în proprietatea
Consiilor locale, de unde „băiaţii deştepţi” cu carnet de partid (nu contează
care, pentru că operaţiunea de spoliere a armatei este transpartinică) îşi
rotunjesc cu acte-n regulă averile dobândite cu neruşinare de când sunt în politică,
fiind aleşi de popor pentru a aduce în ţară democraţia şi pentru a face ca “tot
românul să prospere”. Nenorocirea este aceşti inşi fără Dumnezeu prostesc
poporul cu minciuni în care nici ei nu cred, dar pe care le asezonează cu mită
electorală de doi lei, rămânând astfel la butoane mandat după mandat, perioadă
de timp în care nu se mai satură de dobândit averi care să le ajungă pentru
câteva generaţii. Concomitent, ca să vadă cât de deştepţi s-au făcut odată cu
statutul de demnitar al statului, aleşii împreună cu găştile lor cumpără
facultăţi şi doctorate din competenţa cărora au dus o ţară şi-un popor credul
de râpă.
La acest ultim punct al raţionamentului îmi
amintesc celebra frază rostită de J.F.Kennedy
într-un moment de cumpănă pentru ţara tuturor posibilităţilor: „Nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, întrebaţi-vă
ce puteţi face voi pentru ţară“. La partea a doua a întrebării foştii
radiolocatorişti pot răspunde că au dedicat ţării treizeci-patruzeci de ani din
viaţa lor ţării sub drapelul căreia au jurat credinţă. Sunt oare îndreptăţiţi
militarii care-şi trăiesc viaţa întreagă executând ordine primite în numele
celor au condus destinele statului român să se întrebe la rândul lor dacă nu
cumva a venit şi rândul ţării lor să facă ceva pentru ei? Bineînţeles că sunt
îndreptăţiţi, dar… Unde eşti tu Ţepeş Doamne?
RADIOLOCAŢIA, ÎNCĂ
O CENUŞĂREASĂ A ARMATEI
Experienţa conflictelor din orice colţ al
mapamondului a demonstrat că în domeniul militar radarele au devenit
indispensabile în cadrul apărării antiaeriene a teritoriului naţional, acestea
asigurând descoperirea şi urmărirea avioanelor agresoare, dirijarea aviaţiei de
vânătoare şi bombardament, dirijarea rachetelor antiaeriene şi conducerea
focului artileriei.
Analiştii militari care
au făcut bilanţul celor 79 de zile şi nopţi de bombardamente asupra Iugoslaviei
au tras concluzia că victoria aliaţilor a fost mai mult un eşec, raportat la
aşteptările acestora. De ce?
Pentru că superavioanele atacatoare au fost obligate să-şi execute misiunile la
înălţimi de peste 10.000 m (precizia loviturilor scăzând proporţional) pentru a
nu fi atinse de mijloacele de foc dirijate şi conduse prin radiolocaţie, ale
sârbilor. De aici, “pagube colaterale”, bombardarea machetelor de poduri şi a
tancurilor gonflabile.
Probabil
că în urma acestor analize s-a ajuns la concluzii care vor schimba radical
modul de folosire a aviaţiei în cazul unor posibile conflicte militare.
Un
argument în plus la demonstraţia utilităţii unui sistem radar puternic în apărarea
antiaeriană îl constituie şi următorul scenariu, din lucrarea „Următorul –
Ultimul război mondial“ de James Adams: „În Riyadh, Arabia Saudită,
conducerea forţelor de apărare naţională era în panică. Sistemul defensiv
radar…se oprise. Naţiunea se temea de un atac aerian… şi cumpărase cele mai
moderne echipamente pentru a încercui ţara cu radare de avertizare din timp.
Dar mai cumpăraseră, fără să ştie, şi câteva mici piese hardware care la un
semnal primit de la Washington, scoseseră din uz tot sistemul. Ţara rămăsese
lipsită de apărare în faţa unui atac aerian“.
Ajungând la realitatea
sistemului militar de management al spaţiului nostru aerian, acesta este format
dintr-un număr redus considerabil în ultimii ani de subunităţi de radiolocaţie.
Radarele din înzestrarea
subunităţilor de radiolocaţie, care executau în vremurile bune cercetarea
spaţiului aerian zi şi noapte, erau dispuse în teren la distanţe variabile de
frontiera de stat, pentru a realiza o zonă continuă de cercetare. Prin
reducerea operată parametrii zonei de cercetare prin radiolocaţie, îndeosebi a
limitei inferioare a devenit o reală problemă, dacă nu cumva a şi dispărut ca
parametru de analiză a vulnerabilităţii siguranţei naţionale (a apărut în
schimb presa drept un pericol la siguranţa furturilor la lumina zilei din banul
public).
La acestea se adaugă şi
o serie întreagă de probleme tehnice şi
de încadrare trupelor de radiolocaţie:
-radarele (câte au mai
rămas) sunt în proporţie de aproximativ 90 la sută de producţie sovietică,
generaţia anilor 70-80;
-lipsa
pieselor de schimb, îndeosebi a tuburilor electronice speciale (insuficienţa
fondurilor face imposibil importul acestora);
-eficienţa
scăzută a sistemelor de protecţie la bruiaj activ, de imitaţie sau ochit de
radiolocaţie;
-imposibilitatea
asigurării celei de-a doua surse de alimentare cu energie electrică din lipsă
de baterii de acumulatori pentru grupurile electrogene;
-insuficienţa
materialelor de întreţinere şi lichidelor speciale, ceea ce afectează calitatea
lucrărilor periodice de întreţinere tehnică
şi fiabilitatea în funcţionare;
-lipsa de personal specializat odată cu
reducerea drastică de efective.
Ce ar fi
de făcut pentru scoaterea radiolocaţiei – armă prin excelenţă tehnică – din
această postură de „Cenuşăreasă“ a apărării antiaeriene? Iată câteva sugestii:
-importul
strictului necesar de tuburi electronice speciale necesare pentru aducerea în
parametri a sistemelor de protecţie şi emisie a radarelor existente (un
asemenea radar a descoperit „invizibilul“ F-117 în Iugoslavia);
-achiziţionarea sau
adaptarea aparaturii de recunoaştere amic-inamic existente pentru radarele de
cercetare îndepărtată;
-prelungirea
sursei de funcţionare a radarelor de gamă metrică, stabile în funcţionare şi
destul de mobile, care asigură în caz de necesitate coeficientul de suprapunere
necesar pentru descoperirea la înălţimi mici;
-creşterea
capacităţii de centralizare şi prelucrare a datelor de supraveghere radar de la
sursele primare într-un sistem unic, cu structuri distincte;
-păstrarea în sistemul militar a
specialiştilor în exploatarea şi depanarea radarelor, pentru a căror formare
sunt necesari 5-10 ani de pregătire şi activitate în domeniu.
Pentru realizarea unui management eficient,
în special în situaţii de criză, este obligatorie completarea supravegherii
spaţiului aerian cu radare moderne de observare la joasă înălţime şi cu o
mobilitate ridicată. Acest lucru nu este posibil însă în viitorul apropiat.
Întrucât
până la introducerea în dotarea armatei noastre a termolocatoarelor,
radiolocatoarelor cu aparatură sintetică SAR (Synthetische Aperture Radar) sau
a senzorilor tereştri nesupravegheaţi UGS (Unattended Ground Sensors) vom mai
avea destul de mult de aşteptat; în momentul de faţă se impune o analiză a
zonelor de supraveghere la diferite înălţimi (evaluare care în mod cert va
evidenţia faptul că la înălţimi mici rămân importante zone insuficient
cercetate prin radiolocaţie) şi, ca atare, luarea unor decizii importante
privind:
-regândirea şi redimensionare rolului şi
compunerii forţelor de supraveghere şi avertizare timpurie, astfel încât să
existe convingerea că managementul luptei (avertizarea timpurie, informaţii de
cercetare, stare de alarmă, alocare de resurse, situaţia armamentului,
rezultatele misiunii) nu va avea de suferit în situaţii de criză sau eventual,
de conflict;
-redefinirea rolului radiolocaţiei militare
în exercitarea controlului suveranităţii spaţiului aerian naţional, având în
vedere experienţa unor conflicte armate şi diferitelor situaţii de criză,
precum şi învăţămintele şi concluziile rezultate în urma aplicaţiilor cu ţinte
aeriene marcate, experienţă din care se desprinde ideea că este necesară
constituirea unei rezerve de radare din generaţia ´80, de game diferite, în
stare de funcţionare, care să poată fi utilizate la ordin.
Sunt de apreciat preocupările pentru
modernizarea şi achiziţionarea de avioane şi mijloace de foc antiaeriene, care
necesită un efort financiar deosebit (şi poate imposibil de făcut) în viitorul
apropiat, dar nu trebuie pierdut din vedere faptul că, pentru a fi combătute,
mijloacele de atac ale unui eventual agresor trebuie descoperite, urmărite şi
transmise la înştiinţare prin RADIOLOCAŢIE.
Col. Ing. (rz.)
Bănică Gheorghe
