„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic, munții în lumină,
văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce’nalte,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori
...................................................................
Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!”
(Mihai Eminescu, La Bucovina)
În istoria milenară a
poporului român există o constantă fundamentală - dorința de unire - a
tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii. Aceasta s-a
manifestat sub forma conștiinței originii comune, în conștiința comunității de
limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe
același teritoriu, în unitatea sa etnică.
În evul mediu, ideea
conștiinței daco-romane și a latinității limbii a constituit o chintesență
spirituală și existențială prezentă la poporul român, fenomen ce reprezintă
temelia formării și dezvoltării conștiinței de sine, a personalității și
identității sale inconfundabile.
Momentul crucial în
lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politice
statale, este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința
națională ca „restitutor Daciae”.
Marele act diplomatic al
Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai Viteazul în anul 1600, deși de
scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă asupra
conștiinței românești. Mihai Viteazul avea să se intituleze „domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării
Moldovei”.
Intrarea
lui Mihai Viteazul în Alba Iulia la 1599
Deși acest act politic
de semnificație crucială pentru români a avut o durată efemeră, datorită vicisitudinilor
istoriei, ideea în sine a Unirii tuturor provinciilor românești a dobândit
valoare simbolică și a continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie un
obiectiv strategic în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.
Un moment definitoriu al
ideii de Unire a tuturor provinciilor românești îl regăsim și în programele
revoluției de la 1848 din țările române. Se impune să amintim în acest sens
concepția originală asupra ideii de unitate națională emisă de istoricul și
marele om politic M. Kogălniceanu. Acesta sublinia că, unirea reprezenta „cheia
bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”.
Problema Unirii
Principatelor (o primă etapă strategică), datorită stăruinței și străduinței
neobosite, a activității pertinente de conștientizare a opiniei publice
europene desfășurată de oamenii politici și cărturarii neamului peste hotare, a
devenit, treptat, o problemă europeană. Mărturie în acest sens este hotărârea
Congresului de la Paris (18-30 martie 1856) de a consulta poporul român în
privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene în frunte cu
Turcia, Anglia, Austria, ignorând realitățile evidente, au manifestat poziții antiunioniste,
susținând că românii n-ar dori să formeze un singur stat.
Cu toate piedicile de
tot felul, la 5/17 ianuarie 1859, Adunarea electivă moldavă a realizat un mare
act istoric alegând în unanimitate de voturi ca domn al Moldovei pe Alexandru
Ioan Cuza. În fața națiunii române se deschidea prin acest act o strălucită
perspectivă istorică. Aceasta va fi confirmată și de hotărârea în unanimitate a
Adunării elective de la București de a-l alege pe același Alexandru Ioan Cuza
ca domn al Țării Românești.
Alexandru
Ioan Cuza 1859 - 1866
Unirea Principatelor
române în anul 1859, recunoașterea internațională a acestui act politic (1862)
și crearea statului modern România au constituit premisa determinantă; pârghia
de susținere a tuturor eforturilor națiunii române pentru cucerirea independenței
de stat din 1877 și înfăptuirea Marii Uniri din 1918. Primul război mondial
(1914 - 1918), prin proporțiile atinse a fost o zguduire fără precedent pentru
Europa, inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914 - 1916),
guvernul Brătianu, având și asentimentul regelui Ferdinand I, a decis intrarea
României în război alături de Antanta, care îi promitea satisfacerea
dezideratelor naționale - revenirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei - la
patria-mamă.
Decizia României a fost
întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români, care socoteau că a venit
timpul să-și realizeze cu arma în mână, idealul național. România a intrat în
război la 15 august 1916. După izbânzile glorioase din primele săptămâni din
Transilvania, datorită unor cauze obiective și subiective, fie ale Aliaților,
fie ale guvernului român, a urmat dezastrul militar de la Turtucaia (24 august
1916). A urmat apoi ocuparea capitalei României, retragerea în Moldova, lunga
iarnă din noiembrie 1916 - martie 1917, cu numeroase privațiuni și mai ales cu
un număr incredibil de morți din cauza tifosului exantematic. Apoi cerul s-a
luminat. Au fost obținute victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara
anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit, a sentimentului național.
Retragerea Rusiei din război, în noiembrie 1917 (în urma revoluției bolșevice -
n.n.), a determinat România să pornească și ea pe calea armistițiului și a
păcii cu Puterile Centrale.
În toamna anului 1918,
Austro-Ungaria s-a prăbușit. Fructificând condițiile interne și internaționale
favorabile, determinate de degringolada imperiului ca urmare a înfrângerilor
suferite de armatele Puterilor Centrale pe toate fronturile, inclusiv pe
frontul de Galiția, și mai ales a puternicelor mișcări de eliberare națională
și socială a popoarelor oprimate, populația românească predominantă numericește
în Bucovina își afirmă și ea deschis dorința de autodeterminare până la
separarea de Austro-Ungaria și de unire cu patria-mamă România.
Bucovina a fost parte
integrantă a spațiului românesc, fâșie
din Țara de Sus a Moldovei, cuprinzând întreg ținutul Cernăuțiului și cea mai
mare parte a ținutului Sucevei, cu fostele ocoale domnești Câmpulung pe Ceremuș
și Câmpulung Moldovenesc. Istoricii Dimitrie Onciul și Nicolae Iorga,
subliniau, că până la 1774 - 1775 „nu a existat o țară numită Bucovina”.
„Numele unei țări Bucovina, preciza Dimitrie Onciul, a fost introdus abia după
anexare, de către Austria”.
Locul acestei zone în
ansamblul teritoriilor românești a fost bine stabilit de către istoricii
români. Aici au apărut la începuturile evului mediu primele târguri și
formațiuni politice. De aici a pornit lupta împotriva tătarilor. Aici s-a
constituit nucleul în jurul căreia s-a format și consolidat Moldova. Aici a
fost prima reședință a lui Dragoș Vodă, la Baia. I-au urmat Siretul și Suceava.
În această zonă s-au
ridicat și s-au concentrat cea mai mare salbă de ctitorii și necropole
voievodale: Voroneț, Rădăuți, Putna, Slatina, Mănăstirea Humorului, Moldovița,
Sucevița, Dragomirna etc. Pe drept cuvânt, Dimitrie Onciul scria: „Nicăieri pe
tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spațiu atât de mic, atâta bogăție de
istorie românească, atâtea amintiri scumpe trecutului nostru. Dacă Ardealul cu
resturile sale arheologice, din epoca romană este țara clasică a trecutului
roman în Dacia, Bucovina este țara
clasică a trecutului românesc propriu-zis” sau rezumând toate acestea „la
început centrul de greutate al
Principatului Moldovei se găsea în Bucovina”.
Dar, această zonă a aut
destinul mioritic al păstorului moldav. Ea a fost cea mai râvnită de dușmani;
în secolele XVII - XVIII au călcat-o și au prădat-o cazacii, suedezii,
polonezii, austriecii, turcii și rușii, iar la 1774 au ocupat-o habsburgii
pentru 144 de ani.
Ocuparea și anexarea
nordului Moldovei face parte integrantă dintr-o amplă și îndelungată politică
expansivă a Curții de Habsburg, căreia i-au căzut victime întinse zone locuite
de unguri, slovaci, croați, sârbi, cehi etc. dar și teritorii românești
însumând peste jumătate din întreg spațiul locuit de români. Ocupând și anexând
zona pe care ei însuși au numit-o „cheia Moldovei”, Habsburgii sperau, fie
să-și continue planurile lor expansioniste, să anexeze toată Moldova, dacă era
posibil, fie să zădărnicească ocuparea ei de către Rusia.
Împărțirea Poloniei în
1772 între Rusia, Prusia și Austria a salvat existența statală autonomă a
Principatelor, dar a oferit Casei de Habsburg pretextul să ceară Porții zona de
nord „cheia Moldovei”, ca punte de legătură, între noile achiziții teritoriale
poloneze Galiția și Ladomeria, pe de-o parte, și Transilvania pe de altă parte,
deși exista o trecătoare pe valea Tisei, aproape de Sighetul Marmației. Turcia
a cedat Austriei Bucovina spre a salva restul Principatelor, fiindcă se conturase
primejdia ocupării lor și de către Rusia, dar și de către Austria și Prusia.
Prin teamă, corupere și
alte mijloace convingătoare întrebuințate de Cancelaria habsburgică la
Constantinopol și cu complicitatea rușilor, care doreau și ei ceva, dar în
viitor din Principate, „cheia Moldovei” este cedată de turci Vienei.
Prin ultima convenție,
cea din 2 iulie 1776, semnată la Palamutca pe Nistru, Turcia ceda Austriei
orașele Siret, Suceava și Cernăuți, împreună cu 226 sate și 52 de cătune.
Teritoriul cedat avea o suprafață de 10.441 kmp și 71.750 de locuitori. Dar
după semnarea ultimei convenții, prin fraudă și corupție, habsburgii au reușit
să mai includă încă 45 de sate din ținutul Sucevei și Cernăuțiului. În toată
perioada convențiilor (în număr de trei), domnul Moldovei, Grigore Ghica, a
continuat să protesteze. Pentru atitudinea sa, Ghica a fost decapitat la 1
octombrie 1777, datorită unui complot al marilor boieri, a complicității dintre
turci, ruși și austrieci.
Câțiva ani în șir, zona
anexată s-a numit frecvent „Moldova austriacă”. Uneori, în primele documente se
folosește și expresia „Moldova imperială”, spre a o deosebi de „Moldova
turcească”. De asemenea, pentru zona ocupată s-au folosit și alte denumiri, ca
, de pildă, ținutul sau comitatul Sucevei. Cu timpul însă, dintre toate
denumirile folosite s-au impus după încorporarea acestei zone la Galiția, după
1786, toponimul Bucovina.
În ceea ce privește
statutul de organizare a nordului Moldovei în cadrul Imperiului Habsburgic,
distingem următoarele etape:
- perioada
administrației militare, între 1774 - 1786, când la conducerea Bucovinei s-a
aflat un guvernator militar cu reședința la Cernăuți;
- perioada
administrației civile, galițiene, când între 1786 - 1848 și 1850 - 1862, Bucovina
a fost încadrată în provincia imperială Galiția, ca al 19-lea cerc
administrativ;
- Bucovina ca ducat
organizat pe baza statutului de autonomie, între 1862 - 1918.
În toate aceste etape
enumerate, scopul Curții de la Viena a fost același: să încorporeze cât mai
repede și cât mai deplin, cu maxim folos, acest teritoriu la imperiu; să
distrugă primatul exclusiv al românilor în cadrul populației din zonă; să creeze,
prin colonizări succesive cu (germani, ruteni, slovaci, unguri, lipoveni,
evrei, huțuli, polonezi, armeni etc.) un mozaic etnic după chipul și asemănarea
imperiului; să facă și din această zonă un mare stat de cultură și civilizație
germană.
Evenimentele epocale din
istoria modernă a românilor din Principate și mai ales intrarea României în
război, în 1916 de partea Antantei au fost momentele care au avut un rol
crucial, în fundamentarea și afirmarea conștiinței naționale, în
conștientizarea și angajarea intelectualității bucovinene, în organizarea și
conducerea activității de apărare și emancipare a ființei naționale.
Exploatând condițiile
interne și internaționale favorabile, determinate de degringolada Imperiului
Austro-ungar ca urmare a înfrângerilor suferite de Puterile Centrale, pe toate
fronturile inclusiv pe frontul din Galiția și mai ales a puternicelor mișcări
de eliberare națională și socială a popoarelor oprimate, populația românească
predominantă numericește din Bucovina îți afirma și ea deschis voința de
autodeterminare până la separare de Austro-Ungaria și unire cu patria-mamă
România.
În vederea pregătirii pe
cale democratică plebiscitară a unirii Bucovinei cu România, conducerea
mișcării naționale a românilor bucovineni a organizat o mare adunare politică
la Cernăuți, în ziua de 14/27 octombrie 1918, „în scopul de a se proclama Constituanta și de a alege un Consiliu Național, ca organ
reprezentativ al românilor bucovineni”. Prima hotărâre a Constituantei avea să
fie „Unirea Bucovinei cu celelalte țări
românești, într-un stat național independent, în deplină solidaritate cu
românii din Transilvania și Ungaria”.
Consiliul Național ales
de Constituantă era format din 50 de membrii și a devenit organul reprezentativ
suprem al românilor ce formau populația majoritară a Bucovinei. La rândul său
acesta a desemnat un Comitet care să desfășoare activitate politică permanentă
în conformitate cu orientările stabilite de Consiliul Național. Totodată, el
trebuia să susțină revendicările naționale ale bucovinenilor la Conferința de
Pace. Președinte al Consiliului Național a fost ales marele patriot bucovinean
Iancu Flondor. Consiliul Național a condus timp de o lună destinele populației
din Bucovina, cu atribute de guvern național, respectiv până în noiembrie 1918,
când Bucovina se unește cu România.
Demersul suprem al
românilor bucovineni era stânjenit însă de acțiunile ucrainenilor care
manifestau veleități de dominație asupra Bucovinei, detașamentele lor înarmate
dedându-se la jafuri, devastări ale depozitelor cu material militar și civil,
la acte de teroare asupra populației. De acord cu ucrainenii, guvernatorul
militar austriac al Bucovinei a cerut lui Iancu Flondor, președintele
Consiliului Național, să accepte împărțirea provinciei (o altă diversiune
-n.n.), partea de nord de Prut urmând a fi administrată de ucraineni.
Cererea guvernatorului
inacceptabilă prin conținutul său „a fost respinsă” de I. Flondor, prilej cu
care îl înștiințează pe demnitarul austriac de cererea adresată de Consiliul
Național de la Cernăuți guvernului român de a interveni cu forță armată pentru
a apăra drepturile încălcate ale românilor. Ca, contramăsură, la 24 octombrie/6
noiembrie 1918 ucrainenii au răspuns cu forța pătrunâznd în palatul
guvernamental din Cernăuți, instalând un guvern ucrainean cu complicitatea unui
anume Aurel Onciul, care s-a erijat în reprezentant al românilor din Bucovina.
Evoluția evenimentelor
de la Cernăuți a fost urmărită cu atenție și îngrijorare de guvernul român care
a hotărât să ia măsurile ce se impuneau în sprijinul românilor bucovineni.
În asemenea condiții, cu
toată împotrivirea Comandamentului german față de o acțiune armată în Bucovina,
considerată ca un gest neamical față de al II-lea Reich, guvernul Marghiloman,
printr-unul din ultimele sale acte decidea transmiterea ajutorului militar
necesar bucovinenilor. În acest scop Ministrul de război a hotărât ca Divizia
8, aflată sub comanda generalului Iacob Zadic (R.16, 29, 37 infanterie) precum
și „toți grănicerii și jandarmii aflați în serviciu pe frontiera Bucovinei” să
ocupe fără întârziere localitățile Ițcani și Suceava, și apoi, progresiv,
întreaga provincie, inclusiv Cernăuți. De asemenea, la dispoziția
Comandamentului român erau puse și regimentele 3 și 8 roșiori din Divizia 2
cavalerie. Generalul Zadic urma să se pună în legătură cu guvernul național din
Basarabia.
Pentru îndeplinirea
misiunii stabilite la 26 octombrie /8 noiembrie 1918 forțele Diviziei 8
infanterie s-au constituit în trei detașamente „Dragoș”, „Alexandru cel Bun” și
„Suceava”, inițial acestea au purtat denumirile „Dorohoi”, „Botoșani” și
„Fălticeni”.
În ziua de 28 octombrie/10
noiembrie 1918 când s-a decretat a doua mobilizare a armatei române, trupele
române din compunerea celor trei detașamente se aflau deja la 5-8 km de
Cernăuți iar subunitățile de jandarmi și grăniceri ale Regimentului 3 roșiori
începuseră organizarea județelor din centrul și sudul Bucovinei.
Intrarea trupelor
Diviziei 8 infanterie în Cernăuți a avut loc în ziua de 29 octombrie/4
noiembrie 1918, zi în care în fruntea Detașamentului „Dragoș”, generalului
Zadic i-a fost făcută o primire entuziastă din partea populației orașului.
În timp ce la Cernăuți
se desfășurau emoționante momente de simțire românească, Detașamentul
„Alexandru cel Bun” a trecut la nord de Prut pentru a face siguranța orașului
iar Detașamentul „Suceava”, concentrat la sud-vest de Cernăuți constituia
rezerva diviziei.
Încheierea armistițiului
de către Puterile Centrale (11 noiembrie 1918) a dus la suspendarea temporară a
acțiunilor la nord de Cernăuți. În zilele următoare însă, în urma informațiilor
obținute despre intenția ucrainenilor de a mobiliza toți bărbații apți pentru
serviciul militar, Marele Cartier General român a ordonat înaintarea spre nord
și vest până la hotarele istorice ale Bucovinei.
Momentul culminant al
tuturor acțiunilor desfășurate de forțele patriotice bucovinene pentru
îndeplinirea dezideratului suprem - Unirea cu patria-mamă - se petrecea la
15/28 noiembrie, la Cernăuți. Aici în sala sinodială a Palatului Mitropolitan,
Congresul general al locuitorilor provinciei, convocat pe baze democratice (la
Congres au participat 74 delegați ai C.N.R., 13 delegați din partea comunității
rutene, 7 ai germanilor și 6 ai polonezilor, precum și reprezentanți ai tuturor
provinciilor românești în calitate de invitați), în conformitate cu hotărârea
Constituantei și a ședinței Consiliului Național Român din 12/25 noiembrie,
vota în unanimitate o acțiune prin care se declara „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare
până la Ceremuș, Colaciu și Nistru, cu regatul României”.
Sala
Sinodială a Palatului Mitropolitan din Cernăuți
Congresul general al
Bucovinei aducea, în aceeași zi, la cunoștiința puterilor Antantei, prin
telegrame adresate reprezentanților acesteia acreditați în România, faptul că,
în virtutea drepturilor popoarelor de aș hotărî singure soarta a votat în
unanimitate revenirea Bucovinei, în vechile hotare, la regatul României.
Chiar în ziua de 15/28
noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei, o delegație
în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iași, pentru a înmâna regelui
Ferdinand I Actul Unirii Bucovinei cu România iar „Monitorul Oficial” nr. 217
din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 va publica Decretul - lege nr.3744 prin
care se consfințea voința exprimată de Congresul general al Bucovinei. Un an
mai târziu, la 29 noiembrie 1919 Camera Deputaților și Senatul României
ratificau în unanimitate actul prin care „Bucovina
în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururea unită cu
Regatul României”.
Harta
Regatului României până la 1 Decembrie 1918
Se realiza astfel al
doilea pas spre unirea tuturor teritoriilor istorice locuite de români, rupte
din trupul țării de imperiile limitrofe. La fel ca și la Chișinău (27 martie
1918) unirea Bucovinei cu țara mamă a fost hotărâtă la Cernăuți, prin voința
liber exprimată de românii din aceste teritorii.
Nu putem încheia acest
succint demers științific fără a sublinia rolul important determinant pe care
l-a avut armata română în cadrul forțelor care au pregătit și realizat unirea
aspect subliniat cu multă pătrundere și de marele istoric al neamului românesc
Nicolae Iorga. În lucrarea sa intitulată Originea, firea și destinul neamului
românesc, vol. 1, apărută la București în 1938, el aprecia că în cazul în care
armata „Nu ar fi realizat un cordon de
baionete în jurul reprezentanților nației, dușmanii nu le-ar fi îngăduit să se
pronunțe asupra unității naționale”.
Col. (rtg.) dr. Ștefan Ciobanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.