vineri, 24 noiembrie 2017

28 Noiembrie 1918 - UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA


„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic, munții în lumină,
văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce’nalte, 
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori
...................................................................
Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline, 
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine, 
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!”
(Mihai Eminescu, La Bucovina)

            În istoria milenară a poporului român există o constantă fundamentală - dorința de unire - a tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii. Aceasta s-a manifestat sub forma conștiinței originii comune, în conștiința comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe același teritoriu, în unitatea sa etnică.

            În evul mediu, ideea conștiinței daco-romane și a latinității limbii a constituit o chintesență spirituală și existențială prezentă la poporul român, fenomen ce reprezintă temelia formării și dezvoltării conștiinței de sine, a personalității și identității sale inconfundabile.

            Momentul crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politice statale, este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae”.

            Marele act diplomatic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai Viteazul în anul 1600, deși de scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești. Mihai Viteazul avea să se intituleze „domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei”. 



Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia la 1599 

            Deși acest act politic de semnificație crucială pentru români a avut o durată efemeră, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii tuturor provinciilor românești a dobândit valoare simbolică și a continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie un obiectiv strategic în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.

            Un moment definitoriu al ideii de Unire a tuturor provinciilor românești îl regăsim și în programele revoluției de la 1848 din țările române. Se impune să amintim în acest sens concepția originală asupra ideii de unitate națională emisă de istoricul și marele om politic M. Kogălniceanu. Acesta sublinia că, unirea reprezenta „cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”. 

            Problema Unirii Principatelor (o primă etapă strategică), datorită stăruinței și străduinței neobosite, a activității pertinente de conștientizare a opiniei publice europene desfășurată de oamenii politici și cărturarii neamului peste hotare, a devenit, treptat, o problemă europeană. Mărturie în acest sens este hotărârea Congresului de la Paris (18-30 martie 1856) de a consulta poporul român în privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene în frunte cu Turcia, Anglia, Austria, ignorând realitățile evidente, au manifestat poziții antiunioniste, susținând că românii n-ar dori să formeze un singur stat.

            Cu toate piedicile de tot felul, la 5/17 ianuarie 1859, Adunarea electivă moldavă a realizat un mare act istoric alegând în unanimitate de voturi ca domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. În fața națiunii române se deschidea prin acest act o strălucită perspectivă istorică. Aceasta va fi confirmată și de hotărârea în unanimitate a Adunării elective de la București de a-l alege pe același Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești.
Alexandru Ioan Cuza 1859 - 1866 

            Unirea Principatelor române în anul 1859, recunoașterea internațională a acestui act politic (1862) și crearea statului modern România au constituit premisa determinantă; pârghia de susținere a tuturor eforturilor națiunii române pentru cucerirea independenței de stat din 1877 și înfăptuirea Marii Uniri din 1918. Primul război mondial (1914 - 1918), prin proporțiile atinse a fost o zguduire fără precedent pentru Europa, inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914 - 1916), guvernul Brătianu, având și asentimentul regelui Ferdinand I, a decis intrarea României în război alături de Antanta, care îi promitea satisfacerea dezideratelor naționale - revenirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei - la patria-mamă.

            Decizia României a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români, care socoteau că a venit timpul să-și realizeze cu arma în mână, idealul național. România a intrat în război la 15 august 1916. După izbânzile glorioase din primele săptămâni din Transilvania, datorită unor cauze obiective și subiective, fie ale Aliaților, fie ale guvernului român, a urmat dezastrul militar de la Turtucaia (24 august 1916). A urmat apoi ocuparea capitalei României, retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916 - martie 1917, cu numeroase privațiuni și mai ales cu un număr incredibil de morți din cauza tifosului exantematic. Apoi cerul s-a luminat. Au fost obținute victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit, a sentimentului național. Retragerea Rusiei din război, în noiembrie 1917 (în urma revoluției bolșevice - n.n.), a determinat România să pornească și ea pe calea armistițiului și a păcii cu Puterile Centrale.

            În toamna anului 1918, Austro-Ungaria s-a prăbușit. Fructificând condițiile interne și internaționale favorabile, determinate de degringolada imperiului ca urmare a înfrângerilor suferite de armatele Puterilor Centrale pe toate fronturile, inclusiv pe frontul de Galiția, și mai ales a puternicelor mișcări de eliberare națională și socială a popoarelor oprimate, populația românească predominantă numericește în Bucovina își afirmă și ea deschis dorința de autodeterminare până la separarea de Austro-Ungaria și de unire cu patria-mamă România.

            Bucovina a fost parte integrantă  a spațiului românesc, fâșie din Țara de Sus a Moldovei, cuprinzând întreg ținutul Cernăuțiului și cea mai mare parte a ținutului Sucevei, cu fostele ocoale domnești Câmpulung pe Ceremuș și Câmpulung Moldovenesc. Istoricii Dimitrie Onciul și Nicolae Iorga, subliniau, că până la 1774 - 1775 „nu a existat o țară numită Bucovina”. „Numele unei țări Bucovina, preciza Dimitrie Onciul, a fost introdus abia după anexare, de către Austria”.

            Locul acestei zone în ansamblul teritoriilor românești a fost bine stabilit de către istoricii români. Aici au apărut la începuturile evului mediu primele târguri și formațiuni politice. De aici a pornit lupta împotriva tătarilor. Aici s-a constituit nucleul în jurul căreia s-a format și consolidat Moldova. Aici a fost prima reședință a lui Dragoș Vodă, la Baia. I-au urmat Siretul și Suceava.

            În această zonă s-au ridicat și s-au concentrat cea mai mare salbă de ctitorii și necropole voievodale: Voroneț, Rădăuți, Putna, Slatina, Mănăstirea Humorului, Moldovița, Sucevița, Dragomirna etc. Pe drept cuvânt, Dimitrie Onciul scria: „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spațiu atât de mic, atâta bogăție de istorie românească, atâtea amintiri scumpe trecutului nostru. Dacă Ardealul cu resturile sale arheologice, din epoca romană este țara clasică a trecutului roman în Dacia, Bucovina este țara clasică a trecutului românesc propriu-zis” sau rezumând toate acestea „la început centrul de greutate al Principatului Moldovei se găsea în Bucovina”.
            Dar, această zonă a aut destinul mioritic al păstorului moldav. Ea a fost cea mai râvnită de dușmani; în secolele XVII - XVIII au călcat-o și au prădat-o cazacii, suedezii, polonezii, austriecii, turcii și rușii, iar la 1774 au ocupat-o habsburgii pentru 144 de ani.

            Ocuparea și anexarea nordului Moldovei face parte integrantă dintr-o amplă și îndelungată politică expansivă a Curții de Habsburg, căreia i-au căzut victime întinse zone locuite de unguri, slovaci, croați, sârbi, cehi etc. dar și teritorii românești însumând peste jumătate din întreg spațiul locuit de români. Ocupând și anexând zona pe care ei însuși au numit-o „cheia Moldovei”, Habsburgii sperau, fie să-și continue planurile lor expansioniste, să anexeze toată Moldova, dacă era posibil, fie să zădărnicească ocuparea ei de către Rusia.

            Împărțirea Poloniei în 1772 între Rusia, Prusia și Austria a salvat existența statală autonomă a Principatelor, dar a oferit Casei de Habsburg pretextul să ceară Porții zona de nord „cheia Moldovei”, ca punte de legătură, între noile achiziții teritoriale poloneze Galiția și Ladomeria, pe de-o parte, și Transilvania pe de altă parte, deși exista o trecătoare pe valea Tisei, aproape de Sighetul Marmației. Turcia a cedat Austriei Bucovina spre a salva restul Principatelor, fiindcă se conturase primejdia ocupării lor și de către Rusia, dar și de către Austria și  Prusia.

            Prin teamă, corupere și alte mijloace convingătoare întrebuințate de Cancelaria habsburgică la Constantinopol și cu complicitatea rușilor, care doreau și ei ceva, dar în viitor din Principate, „cheia Moldovei” este cedată de turci Vienei.

            Prin ultima convenție, cea din 2 iulie 1776, semnată la Palamutca pe Nistru, Turcia ceda Austriei orașele Siret, Suceava și Cernăuți, împreună cu 226 sate și 52 de cătune. Teritoriul cedat avea o suprafață de 10.441 kmp și 71.750 de locuitori. Dar după semnarea ultimei convenții, prin fraudă și corupție, habsburgii au reușit să mai includă încă 45 de sate din ținutul Sucevei și Cernăuțiului. În toată perioada convențiilor (în număr de trei), domnul Moldovei, Grigore Ghica, a continuat să protesteze. Pentru atitudinea sa, Ghica a fost decapitat la 1 octombrie 1777, datorită unui complot al marilor boieri, a complicității dintre turci, ruși și austrieci.

            Câțiva ani în șir, zona anexată s-a numit frecvent „Moldova austriacă”. Uneori, în primele documente se folosește și expresia „Moldova imperială”, spre a o deosebi de „Moldova turcească”. De asemenea, pentru zona ocupată s-au folosit și alte denumiri, ca , de pildă, ținutul sau comitatul Sucevei. Cu timpul însă, dintre toate denumirile folosite s-au impus după încorporarea acestei zone la Galiția, după 1786, toponimul Bucovina.

            În ceea ce privește statutul de organizare a nordului Moldovei în cadrul Imperiului Habsburgic, distingem următoarele etape:

            - perioada administrației militare, între 1774 - 1786, când la conducerea Bucovinei s-a aflat un guvernator militar cu reședința la Cernăuți;

            - perioada administrației civile, galițiene, când între 1786 - 1848 și 1850 - 1862, Bucovina a fost încadrată în provincia imperială Galiția, ca al 19-lea cerc administrativ;

            - Bucovina ca ducat organizat pe baza statutului de autonomie, între 1862 - 1918.

            În toate aceste etape enumerate, scopul Curții de la Viena a fost același: să încorporeze cât mai repede și cât mai deplin, cu maxim folos, acest teritoriu la imperiu; să distrugă primatul exclusiv al românilor în cadrul populației din zonă; să creeze, prin colonizări succesive cu (germani, ruteni, slovaci, unguri, lipoveni, evrei, huțuli, polonezi, armeni etc.) un mozaic etnic după chipul și asemănarea imperiului; să facă și din această zonă un mare stat de cultură și civilizație germană.

            Evenimentele epocale din istoria modernă a românilor din Principate și mai ales intrarea României în război, în 1916 de partea Antantei au fost momentele care au avut un rol crucial, în fundamentarea și afirmarea conștiinței naționale, în conștientizarea și angajarea intelectualității bucovinene, în organizarea și conducerea activității de apărare și emancipare a ființei naționale.

            Exploatând condițiile interne și internaționale favorabile, determinate de degringolada Imperiului Austro-ungar ca urmare a înfrângerilor suferite de Puterile Centrale, pe toate fronturile inclusiv pe frontul din Galiția și mai ales a puternicelor mișcări de eliberare națională și socială a popoarelor oprimate, populația românească predominantă numericește din Bucovina îți afirma și ea deschis voința de autodeterminare până la separare de Austro-Ungaria și unire cu patria-mamă România.

            În vederea pregătirii pe cale democratică plebiscitară a unirii Bucovinei cu România, conducerea mișcării naționale a românilor bucovineni a organizat o mare adunare politică la Cernăuți, în ziua de 14/27 octombrie 1918, „în scopul de a se proclama Constituanta și de a alege un Consiliu Național, ca organ reprezentativ al românilor bucovineni”. Prima hotărâre a Constituantei avea să fie „Unirea Bucovinei cu celelalte țări românești, într-un stat național independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”.

            Consiliul Național ales de Constituantă era format din 50 de membrii și a devenit organul reprezentativ suprem al românilor ce formau populația majoritară a Bucovinei. La rândul său acesta a desemnat un Comitet care să desfășoare activitate politică permanentă în conformitate cu orientările stabilite de Consiliul Național. Totodată, el trebuia să susțină revendicările naționale ale bucovinenilor la Conferința de Pace. Președinte al Consiliului Național a fost ales marele patriot bucovinean Iancu Flondor. Consiliul Național a condus timp de o lună destinele populației din Bucovina, cu atribute de guvern național, respectiv până în noiembrie 1918, când Bucovina se unește cu România.

            Demersul suprem al românilor bucovineni era stânjenit însă de acțiunile ucrainenilor care manifestau veleități de dominație asupra Bucovinei, detașamentele lor înarmate dedându-se la jafuri, devastări ale depozitelor cu material militar și civil, la acte de teroare asupra populației. De acord cu ucrainenii, guvernatorul militar austriac al Bucovinei a cerut lui Iancu Flondor, președintele Consiliului Național, să accepte împărțirea provinciei (o altă diversiune -n.n.), partea de nord de Prut urmând a fi administrată de ucraineni.

            Cererea guvernatorului inacceptabilă prin conținutul său „a fost respinsă” de I. Flondor, prilej cu care îl înștiințează pe demnitarul austriac de cererea adresată de Consiliul Național de la Cernăuți guvernului român de a interveni cu forță armată pentru a apăra drepturile încălcate ale românilor. Ca, contramăsură, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918 ucrainenii au răspuns cu forța pătrunâznd în palatul guvernamental din Cernăuți, instalând un guvern ucrainean cu complicitatea unui anume Aurel Onciul, care s-a erijat în reprezentant al românilor din Bucovina.

            Evoluția evenimentelor de la Cernăuți a fost urmărită cu atenție și îngrijorare de guvernul român care a hotărât să ia măsurile ce se impuneau în sprijinul românilor bucovineni.

            În asemenea condiții, cu toată împotrivirea Comandamentului german față de o acțiune armată în Bucovina, considerată ca un gest neamical față de al II-lea Reich, guvernul Marghiloman, printr-unul din ultimele sale acte decidea transmiterea ajutorului militar necesar bucovinenilor. În acest scop Ministrul de război a hotărât ca Divizia 8, aflată sub comanda generalului Iacob Zadic (R.16, 29, 37 infanterie) precum și „toți grănicerii și jandarmii aflați în serviciu pe frontiera Bucovinei” să ocupe fără întârziere localitățile Ițcani și Suceava, și apoi, progresiv, întreaga provincie, inclusiv Cernăuți. De asemenea, la dispoziția Comandamentului român erau puse și regimentele 3 și 8 roșiori din Divizia 2 cavalerie. Generalul Zadic urma să se pună în legătură cu guvernul național din Basarabia.

            Pentru îndeplinirea misiunii stabilite la 26 octombrie /8 noiembrie 1918 forțele Diviziei 8 infanterie s-au constituit în trei detașamente „Dragoș”, „Alexandru cel Bun” și „Suceava”, inițial acestea au purtat denumirile „Dorohoi”, „Botoșani” și „Fălticeni”.

            În ziua de 28 octombrie/10 noiembrie 1918 când s-a decretat a doua mobilizare a armatei române, trupele române din compunerea celor trei detașamente se aflau deja la 5-8 km de Cernăuți iar subunitățile de jandarmi și grăniceri ale Regimentului 3 roșiori începuseră organizarea județelor din centrul și sudul Bucovinei.

            Intrarea trupelor Diviziei 8 infanterie în Cernăuți a avut loc în ziua de 29 octombrie/4 noiembrie 1918, zi în care în fruntea Detașamentului „Dragoș”, generalului Zadic i-a fost făcută o primire entuziastă din partea populației orașului.

            În timp ce la Cernăuți se desfășurau emoționante momente de simțire românească, Detașamentul „Alexandru cel Bun” a trecut la nord de Prut pentru a face siguranța orașului iar Detașamentul „Suceava”, concentrat la sud-vest de Cernăuți constituia rezerva diviziei.

            Încheierea armistițiului de către Puterile Centrale (11 noiembrie 1918) a dus la suspendarea temporară a acțiunilor la nord de Cernăuți. În zilele următoare însă, în urma informațiilor obținute despre intenția ucrainenilor de a mobiliza toți bărbații apți pentru serviciul militar, Marele Cartier General român a ordonat înaintarea spre nord și vest până la hotarele istorice ale Bucovinei.

            Momentul culminant al tuturor acțiunilor desfășurate de forțele patriotice bucovinene pentru îndeplinirea dezideratului suprem - Unirea cu patria-mamă - se petrecea la 15/28 noiembrie, la Cernăuți. Aici în sala sinodială a Palatului Mitropolitan, Congresul general al locuitorilor provinciei, convocat pe baze democratice (la Congres au participat 74 delegați ai C.N.R., 13 delegați din partea comunității rutene, 7 ai germanilor și 6 ai polonezilor, precum și reprezentanți ai tuturor provinciilor românești în calitate de invitați), în conformitate cu hotărârea Constituantei și a ședinței Consiliului Național Român din 12/25 noiembrie, vota în unanimitate o acțiune prin care se declara „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colaciu și Nistru, cu regatul României”.





Sala Sinodială a Palatului Mitropolitan din Cernăuți 

            Congresul general al Bucovinei aducea, în aceeași zi, la cunoștiința puterilor Antantei, prin telegrame adresate reprezentanților acesteia acreditați în România, faptul că, în virtutea drepturilor popoarelor de aș hotărî singure soarta a votat în unanimitate revenirea Bucovinei, în vechile hotare, la regatul României.

            Chiar în ziua de 15/28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei, o delegație în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iași, pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul Unirii Bucovinei cu România iar „Monitorul Oficial” nr. 217 din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 va publica Decretul - lege nr.3744 prin care se consfințea voința exprimată de Congresul general al Bucovinei. Un an mai târziu, la 29 noiembrie 1919 Camera Deputaților și Senatul României ratificau în unanimitate actul prin care „Bucovina în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururea unită cu Regatul României”.


 Harta Regatului României până la 1 Decembrie 1918 

            Se realiza astfel al doilea pas spre unirea tuturor teritoriilor istorice locuite de români, rupte din trupul țării de imperiile limitrofe. La fel ca și la Chișinău (27 martie 1918) unirea Bucovinei cu țara mamă a fost hotărâtă la Cernăuți, prin voința liber exprimată de românii din aceste teritorii.

            Nu putem încheia acest succint demers științific fără a sublinia rolul important determinant pe care l-a avut armata română în cadrul forțelor care au pregătit și realizat unirea aspect subliniat cu multă pătrundere și de marele istoric al neamului românesc Nicolae Iorga. În lucrarea sa intitulată Originea, firea și destinul neamului românesc, vol. 1, apărută la București în 1938, el aprecia că în cazul în care armata „Nu ar fi realizat un cordon de baionete în jurul reprezentanților nației, dușmanii nu le-ar fi îngăduit să se pronunțe asupra unității naționale”.



Col. (rtg.) dr. Ștefan Ciobanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.