ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

1 Decembrie 1918 - Unirea Transilvaniei cu România

„ Pe-al nostru steag e scris Unire,

Unire-n cuget și simțiri

Și sub măreața lui umbrire

Vom înfrunta orice loviri”.

(Andrei Bârseanu - Pe-al nostru steag)

            Ideea unității celor trei țări române - Țara Românească, Moldova și Transilvania, despărțite prin vitregia vremurilor, a fost exprimată frecvent și hotărât în decursul secolelor, ceea ce pune în evidență cu pregnanță viabilitatea conștiinței naționale a românilor.

            Momentul crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politice statale este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae” iar în conștiința europeană ca un desăvârșit strateg și abil diplomat.

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia la 1599

            Marele act politic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai Viteazul în 1600, deși de scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești, fiind în măsură să deștepte în noi românii simțământul datoriei.

            Primul unificator al românilor, Mihai Viteazul „domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei”, prin actul său politic a schițat cadrul, spațiul teritorial-geografic în care se va realiza peste trei secole statul național unitar al românilor.

            Deși acest act politic de semnificație crucială a avut o durată scurtă, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii tuturor provinciilor românești a devenit un simbol și a continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie o permanență în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.

            Ideea unității naționale se manifestă cu deosebită pregnanță în conștiința și manifestările maselor populare din cele trei țări române, în contextul revoluției de la 1848. Dezideratul „Noi vrem să ne Unim cu Țara” exprimat pe Câmpia Libertății de la Blaj, la 3/15 mai 1848, era expresia conștiinței de neam, a originii comune.

            Existența celor trei mari imperii limitrofe: habsburgic, țarist și otoman îi va determina pe conducătorii mișcării pentru unitatea națională să adopte o anumită strategie și anume: Unirea într-o primă etapă a Moldovei și Valahiei într-un singur stat independent și, într-o a doua etapă (când condițiile politice vor fi favorabile - n.n.) și  a Transilvaniei.

            Unirea, în viziunea marelui om politic și istoric Mihail Kogălniceanu, reprezenta „cheia bolții fără care s-ar prăbuși tot edificiul național”, iar cunoscutul revoluționar ardelean George Barițiu sublinia faptul că „tăria și puterea unui popor, baza sa politică de cumpănire, nădejdile sale, prezentul și viitorul său zac în unirea națională”.

            Deși revoluțiile de la 1848 din țările române au fost înfrânte prin intervenția armatelor habsburgice, țariste și otomane, acțiunile în direcția făuririi statului național unitar sunt continuate cu aceeași fermitate atât în țară, cât și în străinătate de către emigranții români.

            Datorită activității de propagandă susținută de către emigrația româneacă la Paris, Londra, Roma etc., problema Unirii Principatelor a devenit, treptat, o problemă europeană. Mărturie în acest sens, este hotărârea Congresului de la Paris (18-30 martie 1856) de a consulta poporul român în privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene în frunte cu Turcia, Anglia și Austria, ignorând realitățile evidente, au manifestat poziții antiunioniste, susținând că românii nu ar dori să formeze un singur stat.

            În pofida piedicilor de tot felul, la 5/17 ianuarie 1859 Adunarea electivă de la Iași a întreprins un mare act istoric alegând în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei. Strălucita perspectivă istorică începută la Iași se va finaliza la București la 24 ianuarie 1859 când Adunarea electivă, în unanimitate de voturi îl va alege ca domnitor al Țării Românești pe același Alexandru. Se înfăptuia, astfel Unirea celor două țări române surori, românii punând puterile europene în fața unui fapt împlinit. Primul pas către unirea tuturor teritoriilor locuite de români fusese realizată.

Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

            Unirea Principatelor Române în 1859 și recunoașterea acestui act politic în 1862 de către marile puteri europene și crearea statului modern România au constituit premisa determinantă, pârghia de susținere a tuturor eforturilor națiunii române pentru dobândirea independenței de stat din 1877 și înfăptuirea Marii Uniri din 1918.

            În perioada de după Unirea Principatelor are loc o regrupare a forțelor politice, o reconsiderare a strategiilor și programelor mișcării de eliberare și unitate națională a românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia. Într-un Memorandum trimis după 1859 domnitorului Alexandru Ioan Cuza, istoricul și patriotul transilvănean Al. Papiu Ilarian sublinia necesitatea cooperării strânse, între toate domeniile, dintre românii transilvăneni și cei din Principate, reflectând dorința arzătoare a transilvănenilor de unire „Românii din Transilvania în împrejurările de față - scria acesta - numai la Principate privesc, numai de aici așteaptă semnalul, numai de aici își văd scăparea”. De asemenea, releva și aspectul reciproc al situației, în sensul că „fără Transilvania nici Principatele nu au viitor, fiind constrânse la o existență precară și dubie”.

            Mihail Kogălniceanu declara în același sens, cu autoritate în parlamentul țării, la 14/26 martie 1867, că Transilvania a făcut parte din trecutul poporului nostru din vechea Dacie, concluzionând, cu referire la dreptul românilor asupra Transilvaniei, că principiul naționalităților (dreptul ginților) este și el în favoarea poporului român, deoarece „Principatul Transilvaniei, ca și Banatul, sunt locuite în mare majoritate de câtre români”.

            În procesul dezvoltării conștiinței unității naționale a poporului român, încă de la începutul cele de-a doua jumătăți a secolului XIX, o contribuție remarcabilă au avut societățile cultural-patriotice de dincolo sau de dincoace de Carpați. Prima societate apărută pe temeiul luptei naționale românești a fost Astra sibiană (1861), care prin organele sale de presă și mai ales prin revista Transilvania a fost cea care nu numai că a declanșat dar și a condus ampla mișcare de emancipare spirituală și politică a românilor.

            Pactul dualist din februarie 1867, în urma căruia imperiul austriac își schimba numele în Austro-Ungaria (datorită alianței Ungariei) a însemnat o grea lovitură pentru românii transilvăneni. Legea naționalităților, votată în 1868 în parlamentul de la Budapesta stăvilea procesul de afirmare tot mai viguroasă a poporului român și a naționalităților din Austro-Ungaria. Prin proclamarea dualismului austro-ungar, românii din Transilvania au pierdut tot ceea ce apăraseră prin grele jertfe de sânge în anii revoluției de la 1848, tot ce dobândiseră după 1848, în primul rând autonomia Transilvaniei, precum și hotărârile Dietei de la Sibiu din anii 1863 - 1864 prin care a fost recunoscută egalitatea națiunii și a limbii române cu celelalte națiuni din Transilvania.

            În fața acestei accentuate și agresive politici antiromânești, rolul polarizator și dinamizator, conducător al mișcării naționale l-au avut Partidul Național al Românilor din Banat și Transilvania, constituit la Timișoara la 20 ianuarie 1869, precum și Partidul Național al Românilor din Transilvania, creat la Miercurea Sibiului, la 7 martie 1869.

            Cucerirea independenței de stat depline, a României în urma războiului de la 1877 - 1878 a pătruns adânc în conștiința românilor aflați în afara țării libere și a generat în rândul acestora variate forme de luptă și acțiune prin care se exprima dorința lor nestrămutată de a se uni cu Țara.

            O contribuție remarcabilă la lupta împotriva deznaționalizării românilor dusă de guvernele de la Budapesta și Viena în perioada dualismului și-a adus-o Biserica ortodoxă română, conducătorii săi animați de adânci sentimente patriotice, cum au fost Andrei Șaguna, Miron Românul, Ilie Miron Cristea (viitorul patriarh al României Mari - n.n.)

            Începutul ultimului deceniu al secolului XIX marchează amplificarea și intensificarea luptei românilor din toate provinciile istorice pentru înfăptuirea idealului național. Un moment de referință îl constituie înființarea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor.

            În istoria luptei românilor pentru afirmarea ființei și idealurilor naționale un loc deosebit îl ocupă ”Memorandumul” întocmit de Partidul Național din Transilvania, definitivat la 26 martie 1892 și înaintat în primăvara aceluiași an împăratului Frantz Ioseph al Austro-Ungariei. Acest act politic semnat de Ion Rațiu, președintele partidului, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu etc. reprezenta un protest vehement împotriva dualismului autro-ungar, a politicii sale de oprimare națională, de nesocotire a drepturilor românilor, care alcătuiau populația cea mai numeroasă a Transilvaniei. Semnatarii, din rațiuni tactice nu ridicau problema despărțirii Transilvaniei de Imperiul austro-ungar, ci autonomia acestei provincii românești. Autorilor Memorandumului autoritățile maghiare le-au intentat un proces desfășurat la Cluj, în mai 1894, în urma căruia aceștia au fost condamnați, ceea ce a determinat proteste vehemente în Transilvania și în Regatul României și ecouri internaționale.

            Primul război mondial (1914-1918), prin proporțiile atinse a fost o zguduire fără precedent în Europa, inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914 - 1916), la 15 august 1916, guvernul Brătianu, având și asentimentul regelui Ferdinand I, a decis intrarea României în război alături de Antanta, care îi promitea satisfacerea dezideratelor naționale - revenirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei - la patria mamă.

            Această decizie a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români care socoteau că a venit timpul să-și realizeze cu arma în mână, idealul național. După îzbânzile glorioase din primele săptămâni, din Transilvania, datorită unor cauze obiective și subiective, fie ale Aliaților, fie ale guvernului român, a urmat dezastrul militar de la Turtucaia (24 august 1916) care a constituit un adevărat șoc pentru clasa politică românească și pentru o mare parte a populației. A urmat apoi ocuparea capitalei României, retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916 - martie 1917, cu numeroase privațiuni și mai ales cu un număr incredibil de morți din cauza tifosului exantematic. Apoi, din nou cerul s-a luminat. Au fost obținute victorile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit, a sentimentului național.

            Retragerea Rusiei din război în noiembrie 1917 (în urma revoluției bolșevice - n.n.), a determinat România să pornească și ea pe calea armistițiului și a păcii separate cu Puterile Centrale.

            Pe de altă parte, românii din teritoriile aflate sub dominație străină au trecut prin situații extrem de complicate. În timp ce românii din Transilvania, Banat și Bucovina au primit cu bucurie vestea intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, sperând în unirea cât mai grabnică cu patria-mamă, cei din Basarabia au fost nevoiți să constate că fuseseră abandonați de Regatul României care s-a aliat cu Rusia.

            Autoritățile maghiare și habsburgice au luat măsuri foarte dure împotriva românilor de pe teritoriile pe care le stăpâneau, iar retragerea armatei române din Transilvania după contraofensiva austro-ungară a adus calvarul pentru multe familii din Transilvania, Banat și Bucovina. Raza de speranță din vara anului 1917 a fost de scurtă durată, iar încheierea armistițiului de la Focșani și apoi a păcii de la București (24 aprilie/7 mai 1918) părea că le-au închis orice perspectivă de realizare a idealului național.

            Dar, parcă printr-un miracol al istoriei - anul 1918 - care pentru români începuse sub cele mai negre auspicii -  avea să devină anul unor mărețe împliniri, prin realizarea unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria-mamă.

            La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a decis independența Republicii Moldova (Basarabia) față de Rusia, iar la 27 martie, același Sfat al Țării, organism politic legitim, reprezentativ și democratic ales hotărăște unirea cu România. Hotărârea a fost adoptată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri, 13 deputați fiind absenți.

            La sfârșitul războiului, monarhia habsburgică se clătina și ea din temelii. În aceste condiții, Partidul Național Român și Partidul Social Democrat din Transilvania au procedat la unirea forțelor și la sincronizarea strategiilor în vederea luptei comune pentru înfăptuirea aspirațiilor de eliberare și unitate națională.

            La 18 octombrie 1918, Al. Vaida - Voievod, unul dintre liderii principali ai P.N.R. a prezentat în parlamentul maghiar din Budapesta Declarația de autodeterminare a românilor din Transilvania prin care se aducea la cunoștință lumii hotărârea Comitetului Executiv al P.N.R. din Ardeal și Ungaria, „de a îndeplini dorințele de veacuri ale poporului român la deplina libertate națională”. La 30 octombrie 1918, la Budapesta ia ființă Consiliul Național Român, unicul organ politic al românilor din Transilvania.

            În toamna lui 1918, Puterile Centrale au pierdut bătălie după bătălie în fața puterilor Antantei. Armatele anglo-franceze s-au apropiat de Dunăre. Tratatul de Pace de la București (7 mai 1918) încheiat de România sub presiune cu Puterile Centrale a devenit caduc nefiind ratificat de Regele Ferdinand I. La 27 octombrie/9 noiembrie guvernul românilor a adresat un ultimatum feldmareșalului Makensen, comandantul trupelor germane de ocupație, prin care i se cerea să-și retragă armata sa de pe teritoriul statului român. La 28 octombrie /10 noiembrie 1918, armata română a fost mobilizată pentru a doua oară.

            Reintrarea României în război de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale, a dat un puternic imbold și o a doua perspectivă mișcării pentru unitatea națională din Transilvania, Banat și Bucovina.

            Pe baza unei hotărâri comune a celor două partide românești din Transilvania, la începutul lunii noiembrie, sediul Consiliului Național Român de la Budapesta s-a mutat la Arad sub denumirea de Consiliul Național Central asumându-și conducerea nemijlocită a destinelor națiunii române din Transilvania pentru îndeplinirea idealurilor sale de eliberare și unitate națională, fructificând condițiile favorabile ivite pe plan național și internațional. În toate județele și localitățile Transilvaniei s-au organizat consilii naționale române după modelul C.N.R. Ele și-au asumat rolul de organe politice naționale locale, exprimând voința de unitate națională a întregii populații românești din Transilvania, în condițiile în care monarhia austro-ungară se prăbușise. De asemenea, în cursul lunii noiembrie s-au format gărzile naționale - scut de apărare a cuceririlor revoluționare și de aplicare a hotărârilor C.N.R.C.

            La 10 noiembrie, C.N.R.C. a înaintat Consiliului Național Maghiar (organ politic de conducere a Ungariei după prăbușirea dublei monarhii austro-ungare - n.n.), un Ultimatum, aducându-i la cunoștiință că, în virtutea „dreptului de liberă dispozițiune (voință - n.n.) a neamurilor, procedeză la preluarea neîntârziată a atributelor politice în teritoriile locuite de români”. Ultimatumul semnat de Ștefan Ciceo - Pop, președintele C.N.C.R., acorda un termen de 3 zile pentru răspuns.

            În aceeași zi, adresându-se puterilor Antantei, printr-un alt Manifest, ca răspuns la Manifestul împăratului Austriei, C.N.C.R. declara separate de Austro-Ungaria părțile românești ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Bihorului. În acest document de o deosebită valoare istorică se subliniază expres că „aceste teritorii formează acum cu România un stat unic, liber, independent. Noi declarăm irevocabilă voința locuitorilor acestor regiuni de a deveni și de a rămâne cetățeni ai României Mari și rugăm ... să se ia act de această declarație”.

            În acest șuvoi revoluționar, românii din Bucovina au fost o „voce” distinctă. La 28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinenilor, organism democratic, larg reprezentativ la care participau și invitați transilvăneni a votat în unanimitate „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”.

            Actul de la Cernăuți - al doilea pas spre înfăptuirea Unirea tuturor românilor - a determinat un elan și un entuziasm și mai puternic spre mărețul ideal - Unirea Transilvaniei - cu țara mamă.

            Tratativele de la Arad dintre delegația C.N.C.R. și delegația Consilului Național Maghiar derulate după înfăptuirea actului bucovinenilor s-au încheiat fără succes, partea maghiară neînțelegând să renunțe la utopia Ungariei Mari, la veleitățile sale hegemonice, de „națiune istorică”, ceea ce a determinat intensificarea activităților politice consacrate pregătirii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, menită să hotărască Unirea Transilvaniei cu România.

            După discuții îndelungate cu I.I.C. Brătianu, primul ministru al României, reprezentanții C.N.C.R. au ajuns la concluzia că se impunea convocarea neîntârziată a unei adunări naționale românești la Alba Iulia, care să hotărască democratic, plebiscitar în legătură cu voința neclintită a întregii națiuni privind Unirea Transilvaniei Cu România.

            La 20 noiembrie 1918 a fost dat publicității textul convocării Adunării de la Alba Iulia în care se sublinia hotărârea națiunii române din Transilvania și din Ungaria de aș spune cuvântul asupra soartei sale.

            De asemenea, textul convocării mai stabilea și componența Adunării Naționale în următoarea structură: 1228 de delegați în total, din care 600 erau aleși de circumscripțiile electorale prin vot universal, restul fiind delegați de drept care reprezentau confesiuni, instituții, asociații, profesii etc. Alegerea delegațiilor la Marea Adunare de la Alba Iulia se făcea pe circumscripții. După încheierea votului, circumscripția elibera celor aleși un mandat scris numit Credențional, cu care se prezentau la Alba Iulia. Bunul mers al pregătirilor pentru Marea Adunare a românilor a fost uneori împiedicat de o serie de acțiuni teroriste dirijate de forțele reacțiunii maghiare interne sprijinite de guvernanții de la Budapesta, care nu doreau unirea românilor, prin intimidarea populației, acte la care autoritățile românești nou instaurate au fost silite să riposteze pentru aș apăra dreptul la o viață liberă.

            Duminică 18 noiembrie/1 decembrie 1918, ora 12:00 - ora astrală a României - în prezența a peste 100.000 de participanți, în străvechea cetate, Alba Iulia, s-a dat citire primului punct al Rezoluției Marelui Sfat Național compus din 250 de membri:

            „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.

Sala Unirii de la Alba Iulia unde s-a semnat Actul de Unire al Transilvaniei cu Regatul României la 1 decembrie 1918

            În ziua de 2 decembrie 1918, Marele Sfat Național a procedat la alegerea Consiliului Dirigent care avea să exercite funcția de guvern al Transilvaniei în perioada de tranziție, până la integrarea acesteia în viața politică și social-economică a României. În calitatea de președinte al acestui organism politic a fost ales Iuliu Maniu, patriot și om politic cu mare experiență. El era ajutat de patru reprezentanți și 12 „resorturi”.

            La 1/14 decembrie 1918, la București, delegația Consiliului Dirigent înmâna solemn regelui Ferdinand I, revenit în capitala țării chiar în ziua de 1 decembrie, după o absență fortuită de doi ani, Actul Unirii, scris pe pergament. La 11/24 decembrie 1918, prin decretul - Lege nr.3631 se consfințea reunirea ținuturilor cuprinse în Hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia cu România. Un an mai târziu, la 29 decembrie 1919, într-o ședință considerată „istorică” Parlamentul României Mari avea să ratifice în unanimitate Legea asupra unirii Transilvaniei cu România, ce va fi promulgată două zile mai târziu. Tratatul de Pace de la Trianon din 4 iunie 1920 îi va da consacrarea internațională.

România Mare la 1 decembrie 1918

            Actele plebiscitare săvârșite în cursul anului 1918 la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au încheiat astfel, cu deplină izbândă, lupta consecventă, multiseculară a românilor pentru libertate și unitate național - statală. Hotărârile de unire, sancționate oficial de șeful statului regele Ferdinand I, deschideau un nou capitol în istoria modernă a României.

            Armata română, în totalitatea ei, a avut o contribuție magistrală în opera de înfăptuire a României Mari. În Înaltul Ordin de Zi dat cu ocazia noului an 1919, regele Ferdinand I ținea să sublinieze:

            „Țara nu va uita nici o clipă că vitejiei ostașului român i se datorește în cea mai mare parte făurirea României de astăzi și de mâine”.

Regele Ferdinand I „întregitorul” și Regina Maria, suveranii României Mari

Col. (rtg.) dr. Ștefan Ciobanu