28 Noiembrie 1918 - UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA

„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce’nalte, 

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori

...................................................................

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline, 

Inima mi-i grea;

Astfel totdeauna, când gândesc la tine, 

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea!”

(Mihai Eminescu, La Bucovina)

            În istoria milenară a poporului român există o constantă fundamentală - dorința de unire - a tuturor locuitorilor din spațiul geografic al fostei Dacii. Aceasta s-a manifestat sub forma conștiinței originii comune, în conștiința comunității de limbă, cultură, tradiții, obiceiuri, aspirații, în permanența viețuirii pe același teritoriu, în unitatea sa etnică.

            În evul mediu, ideea conștiinței daco-romane și a latinității limbii a constituit o chintesență spirituală și existențială prezentă la poporul român, fenomen ce reprezintă temelia formării și dezvoltării conștiinței de sine, a personalității și identității sale inconfundabile.

            Momentul crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenței și făurirea unității politice statale, este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conștiința națională ca „restitutor Daciae”.

            Marele act diplomatic al Unirii tuturor românilor, înfăptuit de Mihai Viteazul în anul 1600, deși de scurtă durată, va exercita o influență puternică și permanentă asupra conștiinței românești. Mihai Viteazul avea să se intituleze „domn a toată Țara Românească, al Ardealului și al Țării Moldovei”. 

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia la 1599 

            Deși acest act politic de semnificație crucială pentru români a avut o durată efemeră, datorită vicisitudinilor istoriei, ideea în sine a Unirii tuturor provinciilor românești a dobândit valoare simbolică și a continuat să dăinuie peste veacuri, să constituie un obiectiv strategic în gândirea politică a marilor bărbați ai neamului.

            Un moment definitoriu al ideii de Unire a tuturor provinciilor românești îl regăsim și în programele revoluției de la 1848 din țările române. Se impune să amintim în acest sens concepția originală asupra ideii de unitate națională emisă de istoricul și marele om politic M. Kogălniceanu. Acesta sublinia că, unirea reprezenta „cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”. 

            Problema Unirii Principatelor (o primă etapă strategică), datorită stăruinței și străduinței neobosite, a activității pertinente de conștientizare a opiniei publice europene desfășurată de oamenii politici și cărturarii neamului peste hotare, a devenit, treptat, o problemă europeană. Mărturie în acest sens este hotărârea Congresului de la Paris (18-30 martie 1856) de a consulta poporul român în privința Unirii, cu atât mai mult cu cât unele puteri europene în frunte cu Turcia, Anglia, Austria, ignorând realitățile evidente, au manifestat poziții antiunioniste, susținând că românii n-ar dori să formeze un singur stat.

            Cu toate piedicile de tot felul, la 5/17 ianuarie 1859, Adunarea electivă moldavă a realizat un mare act istoric alegând în unanimitate de voturi ca domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. În fața națiunii române se deschidea prin acest act o strălucită perspectivă istorică. Aceasta va fi confirmată și de hotărârea în unanimitate a Adunării elective de la București de a-l alege pe același Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești.

Alexandru Ioan Cuza 1859 - 1866 

            Unirea Principatelor române în anul 1859, recunoașterea internațională a acestui act politic (1862) și crearea statului modern România au constituit premisa determinantă; pârghia de susținere a tuturor eforturilor națiunii române pentru cucerirea independenței de stat din 1877 și înfăptuirea Marii Uniri din 1918. Primul război mondial (1914 - 1918), prin proporțiile atinse a fost o zguduire fără precedent pentru Europa, inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate (1914 - 1916), guvernul Brătianu, având și asentimentul regelui Ferdinand I, a decis intrarea României în război alături de Antanta, care îi promitea satisfacerea dezideratelor naționale - revenirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei - la patria-mamă.

            Decizia României a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulți români, care socoteau că a venit timpul să-și realizeze cu arma în mână, idealul național. România a intrat în război la 15 august 1916. După izbânzile glorioase din primele săptămâni din Transilvania, datorită unor cauze obiective și subiective, fie ale Aliaților, fie ale guvernului român, a urmat dezastrul militar de la Turtucaia (24 august 1916). A urmat apoi ocuparea capitalei României, retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916 - martie 1917, cu numeroase privațiuni și mai ales cu un număr incredibil de morți din cauza tifosului exantematic. Apoi cerul s-a luminat. Au fost obținute victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării de spirit, a sentimentului național. Retragerea Rusiei din război, în noiembrie 1917 (în urma revoluției bolșevice - n.n.), a determinat România să pornească și ea pe calea armistițiului și a păcii cu Puterile Centrale.

            În toamna anului 1918, Austro-Ungaria s-a prăbușit. Fructificând condițiile interne și internaționale favorabile, determinate de degringolada imperiului ca urmare a înfrângerilor suferite de armatele Puterilor Centrale pe toate fronturile, inclusiv pe frontul de Galiția, și mai ales a puternicelor mișcări de eliberare națională și socială a popoarelor oprimate, populația românească predominantă numericește în Bucovina își afirmă și ea deschis dorința de autodeterminare până la separarea de Austro-Ungaria și de unire cu patria-mamă România.

            Bucovina a fost parte integrantă  a spațiului românesc, fâșie din Țara de Sus a Moldovei, cuprinzând întreg ținutul Cernăuțiului și cea mai mare parte a ținutului Sucevei, cu fostele ocoale domnești Câmpulung pe Ceremuș și Câmpulung Moldovenesc. Istoricii Dimitrie Onciul și Nicolae Iorga, subliniau, că până la 1774 - 1775 „nu a existat o țară numită Bucovina”. „Numele unei țări Bucovina, preciza Dimitrie Onciul, a fost introdus abia după anexare, de către Austria”.

            Locul acestei zone în ansamblul teritoriilor românești a fost bine stabilit de către istoricii români. Aici au apărut la începuturile evului mediu primele târguri și formațiuni politice. De aici a pornit lupta împotriva tătarilor. Aici s-a constituit nucleul în jurul căreia s-a format și consolidat Moldova. Aici a fost prima reședință a lui Dragoș Vodă, la Baia. I-au urmat Siretul și Suceava.

            În această zonă s-au ridicat și s-au concentrat cea mai mare salbă de ctitorii și necropole voievodale: Voroneț, Rădăuți, Putna, Slatina, Mănăstirea Humorului, Moldovița, Sucevița, Dragomirna etc. Pe drept cuvânt, Dimitrie Onciul scria: „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spațiu atât de mic, atâta bogăție de istorie românească, atâtea amintiri scumpe trecutului nostru. Dacă Ardealul cu resturile sale arheologice, din epoca romană este țara clasică a trecutului roman în Dacia, Bucovina este țara clasică a trecutului românesc propriu-zis” sau rezumând toate acestea „la început centrul de greutate al Principatului Moldovei se găsea în Bucovina”.

            Dar, această zonă a aut destinul mioritic al păstorului moldav. Ea a fost cea mai râvnită de dușmani; în secolele XVII - XVIII au călcat-o și au prădat-o cazacii, suedezii, polonezii, austriecii, turcii și rușii, iar la 1774 au ocupat-o habsburgii pentru 144 de ani.

            Ocuparea și anexarea nordului Moldovei face parte integrantă dintr-o amplă și îndelungată politică expansivă a Curții de Habsburg, căreia i-au căzut victime întinse zone locuite de unguri, slovaci, croați, sârbi, cehi etc. dar și teritorii românești însumând peste jumătate din întreg spațiul locuit de români. Ocupând și anexând zona pe care ei însuși au numit-o „cheia Moldovei”, Habsburgii sperau, fie să-și continue planurile lor expansioniste, să anexeze toată Moldova, dacă era posibil, fie să zădărnicească ocuparea ei de către Rusia.

            Împărțirea Poloniei în 1772 între Rusia, Prusia și Austria a salvat existența statală autonomă a Principatelor, dar a oferit Casei de Habsburg pretextul să ceară Porții zona de nord „cheia Moldovei”, ca punte de legătură, între noile achiziții teritoriale poloneze Galiția și Ladomeria, pe de-o parte, și Transilvania pe de altă parte, deși exista o trecătoare pe valea Tisei, aproape de Sighetul Marmației. Turcia a cedat Austriei Bucovina spre a salva restul Principatelor, fiindcă se conturase primejdia ocupării lor și de către Rusia, dar și de către Austria și  Prusia.

            Prin teamă, corupere și alte mijloace convingătoare întrebuințate de Cancelaria habsburgică la Constantinopol și cu complicitatea rușilor, care doreau și ei ceva, dar în viitor din Principate, „cheia Moldovei” este cedată de turci Vienei.

            Prin ultima convenție, cea din 2 iulie 1776, semnată la Palamutca pe Nistru, Turcia ceda Austriei orașele Siret, Suceava și Cernăuți, împreună cu 226 sate și 52 de cătune. Teritoriul cedat avea o suprafață de 10.441 kmp și 71.750 de locuitori. Dar după semnarea ultimei convenții, prin fraudă și corupție, habsburgii au reușit să mai includă încă 45 de sate din ținutul Sucevei și Cernăuțiului. În toată perioada convențiilor (în număr de trei), domnul Moldovei, Grigore Ghica, a continuat să protesteze. Pentru atitudinea sa, Ghica a fost decapitat la 1 octombrie 1777, datorită unui complot al marilor boieri, a complicității dintre turci, ruși și austrieci.

            Câțiva ani în șir, zona anexată s-a numit frecvent „Moldova austriacă”. Uneori, în primele documente se folosește și expresia „Moldova imperială”, spre a o deosebi de „Moldova turcească”. De asemenea, pentru zona ocupată s-au folosit și alte denumiri, ca , de pildă, ținutul sau comitatul Sucevei. Cu timpul însă, dintre toate denumirile folosite s-au impus după încorporarea acestei zone la Galiția, după 1786, toponimul Bucovina.

            În ceea ce privește statutul de organizare a nordului Moldovei în cadrul Imperiului Habsburgic, distingem următoarele etape:

            - perioada administrației militare, între 1774 - 1786, când la conducerea Bucovinei s-a aflat un guvernator militar cu reședința la Cernăuți;

            - perioada administrației civile, galițiene, când între 1786 - 1848 și 1850 - 1862, Bucovina a fost încadrată în provincia imperială Galiția, ca al 19-lea cerc administrativ;

            - Bucovina ca ducat organizat pe baza statutului de autonomie, între 1862 - 1918.

            În toate aceste etape enumerate, scopul Curții de la Viena a fost același: să încorporeze cât mai repede și cât mai deplin, cu maxim folos, acest teritoriu la imperiu; să distrugă primatul exclusiv al românilor în cadrul populației din zonă; să creeze, prin colonizări succesive cu (germani, ruteni, slovaci, unguri, lipoveni, evrei, huțuli, polonezi, armeni etc.) un mozaic etnic după chipul și asemănarea imperiului; să facă și din această zonă un mare stat de cultură și civilizație germană.

            Evenimentele epocale din istoria modernă a românilor din Principate și mai ales intrarea României în război, în 1916 de partea Antantei au fost momentele care au avut un rol crucial, în fundamentarea și afirmarea conștiinței naționale, în conștientizarea și angajarea intelectualității bucovinene, în organizarea și conducerea activității de apărare și emancipare a ființei naționale.

            Exploatând condițiile interne și internaționale favorabile, determinate de degringolada Imperiului Austro-ungar ca urmare a înfrângerilor suferite de Puterile Centrale, pe toate fronturile inclusiv pe frontul din Galiția și mai ales a puternicelor mișcări de eliberare națională și socială a popoarelor oprimate, populația românească predominantă numericește din Bucovina îți afirma și ea deschis voința de autodeterminare până la separare de Austro-Ungaria și unire cu patria-mamă România.

            În vederea pregătirii pe cale democratică plebiscitară a unirii Bucovinei cu România, conducerea mișcării naționale a românilor bucovineni a organizat o mare adunare politică la Cernăuți, în ziua de 14/27 octombrie 1918, „în scopul de a se proclama Constituanta și de a alege un Consiliu Național, ca organ reprezentativ al românilor bucovineni”. Prima hotărâre a Constituantei avea să fie „Unirea Bucovinei cu celelalte țări românești, într-un stat național independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”.

            Consiliul Național ales de Constituantă era format din 50 de membrii și a devenit organul reprezentativ suprem al românilor ce formau populația majoritară a Bucovinei. La rândul său acesta a desemnat un Comitet care să desfășoare activitate politică permanentă în conformitate cu orientările stabilite de Consiliul Național. Totodată, el trebuia să susțină revendicările naționale ale bucovinenilor la Conferința de Pace. Președinte al Consiliului Național a fost ales marele patriot bucovinean Iancu Flondor. Consiliul Național a condus timp de o lună destinele populației din Bucovina, cu atribute de guvern național, respectiv până în noiembrie 1918, când Bucovina se unește cu România.

            Demersul suprem al românilor bucovineni era stânjenit însă de acțiunile ucrainenilor care manifestau veleități de dominație asupra Bucovinei, detașamentele lor înarmate dedându-se la jafuri, devastări ale depozitelor cu material militar și civil, la acte de teroare asupra populației. De acord cu ucrainenii, guvernatorul militar austriac al Bucovinei a cerut lui Iancu Flondor, președintele Consiliului Național, să accepte împărțirea provinciei (o altă diversiune -n.n.), partea de nord de Prut urmând a fi administrată de ucraineni.

            Cererea guvernatorului inacceptabilă prin conținutul său „a fost respinsă” de I. Flondor, prilej cu care îl înștiințează pe demnitarul austriac de cererea adresată de Consiliul Național de la Cernăuți guvernului român de a interveni cu forță armată pentru a apăra drepturile încălcate ale românilor. Ca, contramăsură, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918 ucrainenii au răspuns cu forța pătrunâznd în palatul guvernamental din Cernăuți, instalând un guvern ucrainean cu complicitatea unui anume Aurel Onciul, care s-a erijat în reprezentant al românilor din Bucovina.

            Evoluția evenimentelor de la Cernăuți a fost urmărită cu atenție și îngrijorare de guvernul român care a hotărât să ia măsurile ce se impuneau în sprijinul românilor bucovineni.

            În asemenea condiții, cu toată împotrivirea Comandamentului german față de o acțiune armată în Bucovina, considerată ca un gest neamical față de al II-lea Reich, guvernul Marghiloman, printr-unul din ultimele sale acte decidea transmiterea ajutorului militar necesar bucovinenilor. În acest scop Ministrul de război a hotărât ca Divizia 8, aflată sub comanda generalului Iacob Zadic (R.16, 29, 37 infanterie) precum și „toți grănicerii și jandarmii aflați în serviciu pe frontiera Bucovinei” să ocupe fără întârziere localitățile Ițcani și Suceava, și apoi, progresiv, întreaga provincie, inclusiv Cernăuți. De asemenea, la dispoziția Comandamentului român erau puse și regimentele 3 și 8 roșiori din Divizia 2 cavalerie. Generalul Zadic urma să se pună în legătură cu guvernul național din Basarabia.

            Pentru îndeplinirea misiunii stabilite la 26 octombrie /8 noiembrie 1918 forțele Diviziei 8 infanterie s-au constituit în trei detașamente „Dragoș”, „Alexandru cel Bun” și „Suceava”, inițial acestea au purtat denumirile „Dorohoi”, „Botoșani” și „Fălticeni”.

            În ziua de 28 octombrie/10 noiembrie 1918 când s-a decretat a doua mobilizare a armatei române, trupele române din compunerea celor trei detașamente se aflau deja la 5-8 km de Cernăuți iar subunitățile de jandarmi și grăniceri ale Regimentului 3 roșiori începuseră organizarea județelor din centrul și sudul Bucovinei.

            Intrarea trupelor Diviziei 8 infanterie în Cernăuți a avut loc în ziua de 29 octombrie/4 noiembrie 1918, zi în care în fruntea Detașamentului „Dragoș”, generalului Zadic i-a fost făcută o primire entuziastă din partea populației orașului.

            În timp ce la Cernăuți se desfășurau emoționante momente de simțire românească, Detașamentul „Alexandru cel Bun” a trecut la nord de Prut pentru a face siguranța orașului iar Detașamentul „Suceava”, concentrat la sud-vest de Cernăuți constituia rezerva diviziei.

            Încheierea armistițiului de către Puterile Centrale (11 noiembrie 1918) a dus la suspendarea temporară a acțiunilor la nord de Cernăuți. În zilele următoare însă, în urma informațiilor obținute despre intenția ucrainenilor de a mobiliza toți bărbații apți pentru serviciul militar, Marele Cartier General român a ordonat înaintarea spre nord și vest până la hotarele istorice ale Bucovinei.

            Momentul culminant al tuturor acțiunilor desfășurate de forțele patriotice bucovinene pentru îndeplinirea dezideratului suprem - Unirea cu patria-mamă - se petrecea la 15/28 noiembrie, la Cernăuți. Aici în sala sinodială a Palatului Mitropolitan, Congresul general al locuitorilor provinciei, convocat pe baze democratice (la Congres au participat 74 delegați ai C.N.R., 13 delegați din partea comunității rutene, 7 ai germanilor și 6 ai polonezilor, precum și reprezentanți ai tuturor provinciilor românești în calitate de invitați), în conformitate cu hotărârea Constituantei și a ședinței Consiliului Național Român din 12/25 noiembrie, vota în unanimitate o acțiune prin care se declara „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colaciu și Nistru, cu regatul României”.

Sala Sinodială a Palatului Mitropolitan din Cernăuți 

            Congresul general al Bucovinei aducea, în aceeași zi, la cunoștiința puterilor Antantei, prin telegrame adresate reprezentanților acesteia acreditați în România, faptul că, în virtutea drepturilor popoarelor de aș hotărî singure soarta a votat în unanimitate revenirea Bucovinei, în vechile hotare, la regatul României.

            Chiar în ziua de 15/28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei, o delegație în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iași, pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul Unirii Bucovinei cu România iar „Monitorul Oficial” nr. 217 din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 va publica Decretul - lege nr.3744 prin care se consfințea voința exprimată de Congresul general al Bucovinei. Un an mai târziu, la 29 noiembrie 1919 Camera Deputaților și Senatul României ratificau în unanimitate actul prin care „Bucovina în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururea unită cu Regatul României”.

 Harta Regatului României până la 1 Decembrie 1918 

            Se realiza astfel al doilea pas spre unirea tuturor teritoriilor istorice locuite de români, rupte din trupul țării de imperiile limitrofe. La fel ca și la Chișinău (27 martie 1918) unirea Bucovinei cu țara mamă a fost hotărâtă la Cernăuți, prin voința liber exprimată de românii din aceste teritorii.

            Nu putem încheia acest succint demers științific fără a sublinia rolul important determinant pe care l-a avut armata română în cadrul forțelor care au pregătit și realizat unirea aspect subliniat cu multă pătrundere și de marele istoric al neamului românesc Nicolae Iorga. În lucrarea sa intitulată Originea, firea și destinul neamului românesc, vol. 1, apărută la București în 1938, el aprecia că în cazul în care armata „Nu ar fi realizat un cordon de baionete în jurul reprezentanților nației, dușmanii nu le-ar fi îngăduit să se pronunțe asupra unității naționale”.

Col. (rtg.) dr. Ștefan Ciobanu

EVENIMENTELE LUNII NOIEMBRIE 2017

Evenimente importante

06 Noiembrie 2017 - Ziua Internaţională pentru prevenirea  exploatării mediului în timp de război sau conflict armat
10 Noiembrie 2017 - Ziua Internaţională a ştiinţei pentru pace şi dezvoltare 
20 Noiembrie 2017 - Ziua Universală a Copiilor (UNICEF)

21 Noiembrie 2017 - Ziua Mondială a televiziunii (17 decembrie 1996)
25 Noiembrie 2017 - Ziua Internaţională pentru eliminarea violenţei împotriva femeilor
30 Noiembrie 2017 - Ziua Românilor de pretutindeni, Ziua Mondială Împotriva Pedepsei cu Moartea

 

Zilele genurilor de armă şi specialităţilor militare


03 Noiembrie 2017 - Ziua Vânătorilor de Munte (Prin Ordinul M.C.G.R. nr. 294 din 3/16 noiembrie 1916, Şcoala Militară de Schiori - Bucureşti devenea Corpul Vânătorilor de Munte (comandant cpt. Virgil Bădulescu), menţionându-se că "... vânătorii de munte sunt destinaţi mai cu seamă misiunii de recunoaştere, de siguranţă şi legătură şi sunt chemaţi a funcţiona şi ca unitate tactică, în special în trecătorile Carpaţilor".)
08 Noiembrie 2017 - Ziua Înzestrării Armatei
10 Noiembrie 2017 - Ziua Artileriei (La 10 noiembrie 1843, prin porunca Domnească nr. 198, se legifera înfiinţarea primei baterii de artilerie în oastea română. )
12 Noiembrie 2017 - Ziua Statului Major General
12 Noiembrie 2017 - Ziua Cercetaşilor Militari (La 12 noiembrie 1859, domnitorul A.I.Cuza, prin Ordinul de Zi nr.83, a semnat actul de constituire a "Secţiei a II-a" din cadrul "Corpului de Stat Major General", ca prim element organizat al cercetării Armatei române. )
12 Noiembrie 2017 - Ziua Geodezilor Militari (Serviciul Topografic Militar s-a  înfiinţat în anul 1859.)
16 Noiembrie 2017 - Ziua Transporturilor Militare (La 16 noiembrie 1880)
29 Noiembrie 2017 - Ziua Infanteriei Marine

25 OCTOMBRIE 2017

           Astăzi, Miercuri 25 octomrie 2017, cu ocazia sărbătoririi ZILEI ARMATEI ROMÂNE, membrii Subfilialei "VLAD ŢEPEŞ"-Piteşti a C.M.R.R. au participat, alături de autorităţile locale şi de unităţile militare din Garnizoana Piteşti,  la festivitatea depunerii de coroane de flori la Monumentul Eroilor de din Municipiul Piteşti .

          Cu această ocazie transmit un sincer LA MULŢI ANI MILITARILOR ARMATEI ROMÂNE împreună cu dorinţa de unitate a tuturor cadrelor militare active, în rezervă şi în retragere, şi aduc sincere mulţumiri membrilor subfilialei care au participat la această festivitate.

     PREŞEDINTELE SUBFILIALEI "VLAD ŢEPEŞ"-PITEŞTI
            Col.(rz.)
                           Alexandru MONEA

PROGRAMUL ZILEI DE 25 OCTOMBRIE 2017

FESTIVITATEA DE DEPUNERE A COROANELOR DE FLORI

ÎN ZIUA DE

25 OCTOMBRIE 2017

ZIUA 

- LOCUL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII :  MONUMENTUL EROILOR - Cimitirul Eroilor - Sf.Gheorghe din municipiul Piteşti, str. Nicolae Dobrin;

       - ZIUA, DATA : MIERCURI, 25 octombrie 2017
       - ORA DE PREZENTARE A MEMBRILOR A.N.C.M.R.R. PARTICIPANŢI : 09.45
       - ORA DE ÎNCEPERE A ACTIVITĂŢII : 10.00
       - ŢINUTA :  DE SEZON, DECENTĂ

BIROUL

SUBFILIALEI „VLAD ȚEPEȘ” PITEȘTI

25 OCTOMBRIE – ZIUA ARMATEI ROMÂNE

„Presărați pe-a lor morminte

Ale laurilor foi,

Și pe sacrele morminte

Puneți lacrime și flori

Spre a fi mai dulce somnul

Fericiților eroi

Ridicați pe piramida 

Nemuririi faima lor,

Scriți în cărțile de aur

Cântecul nemuritor!”

(Iuri Roșca – Dermidon, Imnul Eroilor)

            Conflictul din 1939 – 1945 a fost, determinat, să zicem inevitabil, numai în măsura în care, pe de o parte, s-au manifestat și au fost încurajate tendințele anexioniste ale Germaniei, U.R.S.S., Italiei și Japoniei, pentru a cita doar marile puteri, iar pe de altă parte, Marea Britanie, Franța și S.U.A. care s-au complăcut într-o situație de splendidă indiferență, inițial, pentru ca mai apoi, la finele anilor ‘30, pe măsura sporirii agresivității statelor concurente, să promoveze față de acestea, o politică de conciliere, neîntemeiată pe pregătiri militare corespunzătoare, ci mizând pe îmbunarea agresorilor, a lui Hitler, în primul rând, ca și pe speranța ivirii ori chiar a provocării unor divergențe între aceștia.

            În pofida scenariilor franceze și britanice, Hitler, Fuhrerul Germaniei, accedând ușor la rolul de lider european, a beneficiat de situație și decis să evite un război pe două fronturi, optând pentru aliatul cel mai puțin bănuit de cineva din afara Germaniei – U.R.S.S. Pentru a se ajunge la pactul din 23 august 1939, îndeosebi la faimosul său protocol secret, Fuhrerul de la Kremlin a pretins lui Hitler importante concesii, în primul rând teritoriale, iar acestea au fost acceptate, pe seama statelor independente din estul Europei, inclusiv România, cedate integral sau pe porțiuni și fără ezitare în zona de influență a Moscovei.

Semnarea Acordului Ribbentrop - Molotov, 23 august 1939

            În analele trecutului românesc, cu mare greutate se pot afla, perioade mai grave și mai primejdioase, pline de consecințe incalculabile, decât acelea din vara și toamna anului 1940. Ajunsă în plin proces de izolare politico-diplomatică pe plan internațional și, ca atare, lipsită de orice sprijin prompt și eficient din afară, frământată de puternice contradicții interne și, pe deasupra, pândită, din toate părțile, de imense pericole, disputată și râvnită de unele dintre marile puteri europene (în primul rând de către U.R.S.S. și Germania), România, precum în alte rânduri Polonia de-a lungul ultimelor trei veacuri, a ajuns în postura unui pacient.

Harta României Mari 1918

            Asemenea acestuia, România a fost pusă pe masa de operație și, în ciuda tuturor evidențelor contrare, în ciuda tuturor protestelor și dezacordurilor, amputată fără nici un fel de șovăire. În mai puțin de trei luni, România Mare, opera atâtor generații și rămasă veșnic legată de memorabilul an 1918, s-a prăbușit, pierzând prin voința învingătorilor de moment și ca efect direct al poftelor nesăbuite ale imperialismelor vecine mari și mici – o treime din teritoriu și din populație, mai precis aproximativ 100.000 km pătrați și 7 milioane de locuitori, în marea lor majoritate români.

            Începutul l-a făcut U.R.S.S.. După consultări cu Berlinul și în spiritul pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939, guvernul sovietic a prezentat Bucureștilor două note ultimative, la 26 și 28 iunie 1940, pretinzând cedarea imediată a Basarabiei și Nordului Bucovinei. România, complet izolată pe plan internațional, ca urmare a erorilor din ultimele luni și a evoluțiilor neașteptate în desfășurarea ostilităților, a presiunilor din toate părțile, a admis să cedeze. După o replică destul de anemică, la primul ultimatum sovietic, la 28 iunie 1940 guvernul român a comunicat Moscovei că, pentru a evita un conflict armat, se vedea silit să ia în considerație pretențiile U.R.S.S., dar a menționat în chip precis că admitea evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, ceea ce, evident nu era tot una cu cedarea lor prin acte în regulă.

            Acțiunea agresivă a U.R.S.S. a avut un efect catastrofal asupra României. Notele ultimative sovietice nu numai că au inaugurat, ci, pur și simplu, au declanșat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari.

            Odată satisfăcute pretențiile Moscovei, cine mai putea, într-adevăr stăvili acțiunile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei, ambele încurajate de Germania, Italia și U.R.S.S.? Guvernul de la București a fost silit, în consecință să inițieze tratative cu Sofia și Budapesta. Tratativele cu Bulgaria în privința Cadrilaterului (Dobrogea de Sud) s-au desfășurat la Craiova, iar cele cu Ungaria la Turnu Severin. Acestea din urmă au eșuat însă în fața revendicărilor exacerbate ale Ungariei horthyste în privința Transilvaniei, astfel că, în final, Germania și Italia și-au asumat rolul de arbitrii, nesolicitat de nicio parte. Miniștrii de externe ai Germaniei și, respectiv, Italiei, au convocat pe reprezentanții Bucureștilor și Budapestei la Viena, unde, la 30 august 1940, le-au impus semnarea unui document (arbitraj denumit în mod oficial, dar un veritabil dictat) în virtutea căreia România era silită să transmită Ungarie partea de nord-vest a Transilvaniei, însemnând 42.610 km pătrați și aproximativ 2,3 milioane de locuitori. Ulterior, la 7 septembrie 1940, la Craiova, sub presiunea acelorași actori (Germania, Italia și din umbră U.R.S.S.), România a cedat Bulgariei Cadrilaterul (Dobrogea de Sud).

Harta României după pierderile teritoriale din anul 1940

            Acceptarea Dictatului de la Viena,urmat la 31 august 1940 de un document semnat numai de Ribbentrop și Ciano, prin care aceștia ofereau garanția Berlinului și Romei pentru păstrarea integrității teritoriale a României mutilate, a marcat falimentul regimului dictatorial instaurat de Carol al II-lea la 10 februarie 1938.

            La 4 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu, fost șef al Marelui Stat Major și ministru al Apărării Naționale care se bucura într-un fel de încrederea unei mari părți din corpul ofițeresc, de „autoritate în armată” după cum notează Lucrețiu Pătrășcanu în lucrarea sa Sub trei dictaturi, un adversar declarat al politicii falimentare al lui Carol al II-lea a fost însărcinat de către acesta cu formarea unui nou guvern. Rezervat la început, Ion Antonescu, în urma discuțiilor cu conducerile P.N.Ț. și P.N.L., cu liderii legionari și al unor contacte cu Legația Germaniei la București, va accepta oferta regală, solicitând cu această ocazie puteri depline pentru conducerea statului.

            În dimineața zilei de 6 septembrie, în urma scrisorii ultimative a generalului Antonescu, regele Carol a abdicat în favoarea fiului său Mihai, acesta devenind regele României, a doua oară după interludiul 1927-1930. Generalul Ion Antonescu a obținut fără dificultate din partea tânărului monarh reconfirmarea deplinelor puteri în calitatea de prim-ministru, pentru ca apoi să se autointituleze Conducător al Statului Român.

            La 14 septembrie 1940, Ion Antonescu a proclamat România stat „național-legionar”, propunându-și să realizeze, „o schimbare totală de front” a politicii interne și externe a statului.

            În politica externă, reorientarea înfăptuită de regimul antonesciano-legionar din rațiuni strategice de păstrare a teritoriului național a fost de totală și neîntârziată aliniere la Axa fascistă. La 23 noiembrie 1940, România aderă la Pactul Tripartit (Germania, Italia și Japonia). Cu această ocazie, generalul Antonescu obținuse din partea lui Hitler asigurări în ceea ce privește rezolvarea programului său în partea de est a țării și speranțe pentru reîntregirea totală a țării. „În ceea ce privește frontiera de est – spunea generalul Antonescu în prima ședință a Consiliului de Miniștri de după întoarcerea de la Berlin (26 noiembrie) – este o problemă care se va rezolva pe plan european, în care România va interveni atunci când situația va fi favorabilă și când va putea să acționeze odată cu ce interesați deopotrivă în chestiunea slavă și bolșevică”. În privința Ardealului venise convins că „istoria lumii nu se va opri la anul 1940”.

            Între România și Germania nu s-a încheiat nici un tratat de alianță. Nici atunci și nici mai târziu, după declanșarea operațiunii Barbarossa (22 iunie), Reichul neprivind România decât  „un participant la lupte”.

            La 22 iunie 1941, România a intrat în războiul declanșat de Reichul german împotriva U.R.S.S., un război de coaliție, pentru eliberarea Basarabiei și Nodului Bucovinei răpite de sovietici în iunie 1940. Susținerea operațiunii „Barbarossa” a condus nemijlocit la punerea României în stare de război cu Marile Puteri ale Națiunilor Unite: U.R.S.S. (iunie 1941), Marea Britanie (decembrie 1941) și S.U.A. (decembrie 1941 – iunie 1942).

            Războiul României a început într-un moment în care entuziasmul poporului a fost general, cu nimic mai prejos decât cel manifestat în mai 1877 la proclamarea independenței naționale ori în august 1916 la intrarea țării în operațiunea pentru eliberarea Transilvaniei.

            Prezența României pe fronturile celui de-al doilea război mondial s-a extins pe durata a 1421 de zile (22 iunie 1941 - 12 mai 1945) și a cunoscut mai multe etape distincte, în funcție de zonele de operații, obiectivele strategice, forțele aliaților și adversarilor etc. Distingem următoarele etape:

            1. Campania din Est (22 iunie 1941 – 23 august 1944) în cursul căreia România aliată cu Germania hitleristă și sateliții acesteia, a acționat pentru eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, care a fost un război drept, just pentru eliberarea teritoriilor românești samavolnic răpite de U.R.S.S., iar în continuare, și-a trimis forțele departe în interiorul U.R.S.S., fapt care a pus-o în stare de război cu toate puterile marcante ale Națiunilor Unite;

            2. Campania desfășurată între 23 august și 31 august 1944 purtată exclusiv pe teritoriul național pentru lichidarea sau alungarea trupelor germane, devenite inamice în momentul răsturnării regimului antonescian și al solicitării armistițiului cu Națiunile Unite, în frunte cu U.R.S.S.;

            3. Campania din Vest (1 septembrie 1944 – 12 mai 1945), în cursul căreia România, acționând de data aceasta în tabăra Națiunilor Unite (dar fără a-i fi fost recunoscută calitatea de cobeligerant, precum Italiei după 1943), s-a aflat în război declarat cu Germania și ultimii săi aliați, iar trupele sale, combătând în cadrul și sub conducerea unui Înalt comandament zonal al U.R.S.S., a acționat inițial pentru alungarea trupelor germane și ungare din nordul Transilvaniei, deci din partea teritoriului naționalrăpită prin Dictatul de la Viena din 1940 (1 septembrie – 25 octombrie 1944), după care s-a produs a doua „trecere a Nistrului” (desigur, în mod figurativ - n.n.), mai precis trimiterea forțelor române în Vest în urmărirea și zdrobirea unităților Wehrmachtului și a celor aliate lui din Ungaria, Cehoslovacia și Austria de Nord.

            Eșecurile înregistrate de Wehrmacht în bătălia Moscovei și cea a Stalingradului, care au determinat preluarea inițiativei strategice de către Armata Roșie, precedate de constituirea la 1 ianuarie 1942 a Coaliției Națiunilor Unite, au confirmat convingerea partidelor de opoziție (PNȚ și PNL) că România trebuie să se desprindă de Germania cât mai repede și au clătinat credința mareșalului Ion Antonescu că Wehrmachtul va câștiga războiul, determinându-l ca prin colaboratorul său Mihai Antonescu să înceapă a căuta formule politice care să împiedice antrenarea României în catastrofa ce amenința Reichul în cazul unei înfrângeri militare.

            Toate tratativele inițiate de opoziția românească și Mihai Antonescu, ministrul de externe cu reprezentanții Coaliției Națiunilor Unite în special Marea Britanie și SUA în privința viitorului României au fost sortite eșecului, liderii Coaliției Națiunilor Unite înțelegându-se aprioric asupra împărțirii sferelor de influență postbelică, România fiind atribuită sferei de influență a sovieticilor. De asemenea, ceea ce nu știau cei care inițiaseră asemenea tratative era aspectul că, toți liderii aceleași coaliții hotărâseră că statele satelite Germaniei naziste (cazul României) să capituleze necondiționat, dar luând în calcul coaliția și nu o țară (sau țări) din cadrul acesteia.

            Evoluția acțiunilor politico-militare pe plan intern și internațional, implicarea în cadrul acțiunilor preliminare de încheiere a armistițiului a regelui Mihai I – comandantul suprem al armatei -, a mareșalului Ion Antonescu – conducătorul statului -, a partidelor politice, precum și convingerea generală că România trebuie să încheie armistițiul cu Națiunile Unite au fost câțiva dintre factorii care au favorizat pregătirile politico-militare în vederea „întoarcerii de front” la 23 august 1944.

            Astfel, la 23 august 1944 are loc lovitura de palat în urma căreia mareșalul Ion Antonescu și principalii membrii ai guvernului său au fost arestați din ordinul regelui Mihai I, ceea ce a determinat, în mod firesc, schimbarea orientării politice a României. În proclamația sa către țară radiodifuzată în seara zilei de 23 august 1944 la orele 22:35, regele Mihai I a declarat că România se situa în tabăra Națiunilor Unite, retrăgându-se din războiul purtat alături de Axă și solicita (fără a avea nicio asigurare câtuși decât formală din partea liderilor acestei coaliții –n.n.) încheierea unui armistițiu. De asemenea, mai preciza expres că, pentru eliberarea teritoriului național de sub ocupația trupelor hitleriste și horthyste, România este decisă să lupte împreună „cu armele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii”.

            În seara zilei de 23 august la orele 22:35 în urma radiodifuzării Proclamației regelui Mihai I către țară, armata a aflat știrea despre ieșirea României „din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite”. Rapiditatea cu care armata a înțeles și a răspuns acestui comandament a fost apreciată cu un eveniment unic în istoria celui de-al doilea război mondial. Atitudinea armatei s-a datorat convingerii majorității acesteia că, în aceste momente dramatice pentru țară, războiul dus alături de Germania nu mai avea sens.

            La scurt timp după arestarea mareșalului Ion Antonescu, comanda supremă a armatei a fost încredințată generalului Gheorghe Mihail, numit șef al Marelui Stat Major și delegat de regele Mihai I să conducă în numele său „operațiile tuturor forțelor de uscat, aer și marină, până la stabilirea relațiilor de comandament în cooperarea viitoare cu trupele Națiunilor Unite”. Prin ordinul nr.678563, șeful Marelui Stat Major dispunea să înceteze „orice subordonare a comandamentelor și unităților române față de comandamentele germane” și în același timp „orice act de agresiune contra forțelor sovietice”. De asemenea, s-a luat în calcul și s-a realizat în urma unei ample manevre de forțe și mijloace efectuată în zona de est a țării regruparea marilor unități și unităților din armatele 3 și 4 române în zona București, Ploiești, Târgoviște, de unde la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944, importante forțe au fost deplasate la nord de Carpații Meridionali, intrând direct în luptă împotriva trupelor hitleriste și horthyste.

            Cu toate tratativele purtate cu partea germană în scopul evitării confruntării directe cu trupele acesteia și a retragerii acestora de pe teritoriul național controlat de autoritățile de la București și a câștigării de timp pentru consolidarea dipozitivului de luptă al trupelor române, aceasta, la ordinul expres a lui Hitler, a declanșat atacul împotriva capitalei României. Drept urmare a atacurilor germane, în ziua de 24 august 1944, la orele 16:30 a fost radiodifuzată declarația guvernului român care constata existența stării de război între România și Germania.

            Alături de desfășurarea operaților militare împotriva trupelor germane, guvernul Sănătescu instalat la 23 august s-a preocupat de rapida semnare a armistițiului cu Națiunile Unite. La 27 august 1944, s-a comunicat printr-o telegramă primită de la Cairo că armistițiul va fi semnat la Moscova. Drept urmare, la 29 august a plecat la Moscova o delegație condusă de Lucrețiu Pătrășcanu și cinci membri.

            La 31 august într-o ședință de guvern, șeful Marelui Stat Major raporta că în ziua de 30 august, prin forțe proprii, armata română lichidase toate forțele hitleriste din zonele sudice, centrale și sud-vestice ale țării inclusiv Capitala, iar unități din Corpul de Munte, executând ordinul guvernului, au acționat dincolo de linia de demarcație stabilită prin Dictatul de la Viena, au înaintat circa 10 km în direcția Sf. Gheorghe și au eliberat primele localități din teritoriul românesc ocupat de Ungaria horthystă în august 1940.

            Acționând sub conducerea comandamentului național, armata română a reușit să elibereze în perioada 23-31 august 1944 aproximativ 150.00 km pătrați, practic întregul teritoriu național aflat sub jurisdicția guvernului român, ceea ce echivalează cu suprafețele însumate ale Belgiei, Danemarcei, Olandei și Elveției.

            Din analiza documentelor existente în arhivele militare, putem afirma fără empatie că singura perioadă în care Marele Stat Major a condus forțele armate române în mod independent și fără influențe străine a fost între 23 august (când armata română a trecut de partea Națiunilor Unite) și 7 septembrie 1944 (când armata română operativă a fost subordonată Frontului 2 ucrainean). Integrarea tot mai accentuată a marilor unități române în structurile de comandament sovietice (se repeta procedeul de integrare în structurile germane pe timpul Campaniei din Est -  n.n.) după 7 septembrie a anulat practic atribuțiile de conducere strategică sau operaționale ale Marelui Stat Major, care a rămas numai cu sarcini de organizare, dotare, instruire, aprovizionare etc., iar după 12 septembrie (data semnării armistițiului de la Moscova – n.n.) și de execuție a ordinelor Comisiei Aliate de Control (partea sovietică) pentru problemele cu caracter militar.

            Operațiile militare desfășurate între 23 și 31 august 1944 reprezintă prima etapă a războiului antihitlerist la care s-a angajat România după 23 august, înlesnind considerabil asaltul Aliaților contra Reichului nazist și, în primul rând, au creat condițiile din cele mai favorabile pentru ofensiva Fronturilor 2 și 3 ucrainene care au depășit „din marș” faimoasa linie fortificată Focșani – Nămoloasa – Brăila, înaintând fără lupte până la granițele Bulgariei și Iugoslaviei.

            Concomitent cu acțiunile militare în curs de desfășurare, șeful Marelui Stat Major a emis la 30 august 1944 Directiva operativă nr.51 prin care a precizat misiunile și forțele armatelor 1 și 4 române. În baza acestei directive operative cele două armate române trebuiau inițial „să asigure frontiera contra atacurilor locale sau de bande și să interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile Carpaților Meridionali și Apuseni”, în special spre zonele Brașov, Turda, Beiuș și Timișoara și „să execute recunoașteri ofensive și atacuri locale pentru a culege informații și a cuceri puncte importante necesare dezvoltării acțiunilor viitoare”. În perioada următoare „cât mai curând” , armatele 1 și 4 române urmau să treacă „la acțiuni ofensive mai importante” pentru eliberarea părții de nord-vest a României.

            Prima acțiune de o mare importanță a armatei române a reprezentat-o oprirea ofensivei declanșate de comandamentul german la 5 și 13 septembrie în podișul transilvan, în Banat și în Crișana. Desfășurând lupta pe aliniamente succesive, forțele Armatei 4 române au reușit să oprească până la 8 septembrie înaintarea trupelor inamice (10 divizii de infanterie și tancuri) pe aliniamentul Sighișoara, malul sudic al Târnavei Mici, nord Mirăslău, vest Gacova, la numai 35 km sud de baza de plecare la ofensivă, iar cele ale Armatei 1, până la 17-18 septembrie, în defileurile Carpaților Occidentali. Astfel, cele două armate române au spulberat iluziile lui Hitler și ale Budapestei, trecătorile Carpaților Meridionali și zona strategică a Porților de Fier, rămânând la circa 120 km în spatele frontului. Contralovitura germană codificată „Voievodul Țiganilor” declanșată la 28 septembrie a eșuat, neatingându-și obiectivele strategice propuse.

            După 31 august 1944, armatele 1 și 4 române au acționat la nord de Carpații Meridionali și la vest de cei Occidentali pe un front de circa 900 km (la începutul lunii septembrie), 200 km (la 26 septembrie) și 120 km (la 12 octombrie) pătrunzând în dispozitivul de luptă germano-horthyst aproximativ 350 km. Fixarea și urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcția Brașov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpații Orientali, spre Târgu Mureș, Dej, Satu Mare.

            După oprirea, până la 8 septembrie, a înaintării trupelor germano-horthyste spre coronamentele carpatine românești, Armata 4 română a acționat ofensiv în podișul transilvan, împreună cu forțele armatelor de arme întrunite 27 și 7 gardă sovietică, reușind să respingă, până la 4 octombrie 1944, trupele germane și ungare la nord de râurile Mureș și Arieș. Cele mai grele și mai îndârjite lupte s-au desfășurat în zona Iernut, Oarba de Mureș, în special pe pantele Dealului Sângeorgiu, unde insistența ca să nu mai spunem și altceva a generalului Trofimenko, comandantul Armatei 27 sovietice de a cuceri această poziție puternic fortificată prin atacuri frontale, fără sprijin de aviație, a făcut ca Armata 4 română să piardă numai în aceea zonă circa 7000 de militari români (morți, răniți și dispăruți). Concomitent în Banat, Armata 1 română cooperând cu forțe ale armatelor 46 și 53 sovietice, a respins, până la 5 octombrie 1944, trupele inamice dincolo de frontiera națională.

            Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părții de nord-vest a României a fost declanșată la 9 octombrie 1944, acțiunile militare încadrându-se în operația ofensivă „Debrețin”, concepută și executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat și eliberarea părții estice a Ungariei (până la Tisa).

            Armata 4 română, încadrată inițial la flancul drept de Armata 7 gardă sovietică, apoi de Armata 40 sovietică, iar la flancul stâng de Armata 27 sovietică, a acționat ofensiv pe direcția generală Luduș, Bonțida, Jibou, Carei, pătrunzând rapid, după eliberarea Clujului (la 11 octombrie 1944 de către Divizia 18 infanterie română și Divizia 4 infanterie sovietică) prin „Poarta Someșului”, până pe adevărata frontieră a țării, pe care a depășit-o la 25 octombrie 1944, la est de aliniamentul Carei, Satu Mare.

            Concomitent, forțe din Armata 1 română au eliberat Crișana, în cooperare cu forțe din Armata 27 sovietică și din Grupul hipomecanizat comandat de generalul Pliev.

            Astfel, la 25 octombrie 1944 a fost eliberată ultima brazdă de pământ românesc, prilej cu care generalul Ghe. Avramescu, comandantul Armatei 4 române sublinia prin Ordinul de zi nr. 392bis din 29 octombrie contribuția militarilor din subordine:   „La chemarea țării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, ați răspuns cu însuflețire și credință în izbânda dreptății neamului românesc. (…) Azi, când avangărzile trec pe pământ străin pentru desăvârșirea înfrângerii definitive a dușmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste și admirație pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veți fi slăviți voi ofițeri și ostași care ați eliberat Ardealul”.

            Victoria a fost obținută prin lupta a 525.702 de militari români, angajați de la 23 august 1944 în operații militare cu trupele germane și ungare, din care pierderile s-au ridicat la 58.330 (morți, răniți și dispăruți). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.937 de militari.

            Din anul 1830, anul înființării Armatei Române moderne și până în 1951, în tradiția românească nu a existat o zi exclusivă dedicată sărbătoririi acestei instituții. În România, la 20 iulie 1951 Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R. a emis Decretul nr.125 în vederea declarării zilei de 2 noiembrie, pentru prima oară ca zi a Forțelor Armate ale R.P.R.

            Retragerea armatei sovietice în septembrie 1958 din România a dus și la reevaluarea unor aspecte privind instituția armatei. Astfel prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959, ziua Forțelor Armate a fost mutată pe 25 octombrie. În Decret nu se face nicio referire explicită la motivul acestei decizii, dar la vremea respectivă, ea a reprezentat un act de curaj, autoritățile timpului asumându-și chiar riscul unor speculații ideologice nefavorabile lor, care puteau asocia faptele de arme cu ziua de naștere a regelui Mihai I, sau cu forma de guvernământ existentă înainte de 30 decembrie 1947.

            În încheierea acestei succinte prezentări, putem sublinia că ziua de 25 octombrie semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupația administrației străine (ungare –n.n.). Chiar dacă acest teritoriu a fost preluat inițial de administrația sovietică, fiind retrocedat României pe 9 martie 1945 (la câteva zile după instalarea guvernului pro-sovietic dr. Petru Groza, la 6 martie 1945), în ziua de 25 octombrie 1944, Armata Română a trăit un moment înălțător, prin atingerea hotarului firesc al patriei sale.

Col. (rtg.) dr. Ștefan Ciobanu  

           

EVENIMENTELE LUNII OCTOMBRIE 2017

Evenimente importante



01 Octombrie 2017 - Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice Ziua Pensionarului (Organizaţia Naţiunilor Unite a apreciat în anul 1990 că este necesar ca statele lumii, guvernele lor să omagieze generaţiile vârstnice, pentru contribuţia lor la dezvoltarea societăţii) 27 ani ;
01 Octombrie 2017 - Ziua Internaţională a Muzicii;
04 Octombrie 2017 - Ziua Internaţională a Animalelor;
05 Octombrie 2017 - Ziua Mondială a Educaţiei (din 1994 sub egida UNESCO);
09 Octombrie 2017 - Ziua Mondială a Poştei (La 9 octombrie 1874 a fost înfiinţată Uniunea Generală a Poştelor, devenită, în 1878, Uniunea Poştală Universală . România este membru fondator!).
17 Octombrie 2017 - Ziua Internaţională pentru eradicarea sărăciei;
24 Octombrie 2017 - Ziua Naţiunilor Unite;
31 Octombrie 2017 - Ziua Internaţională a Mării Negre.

Zilele genurilor de armă şi specialităţilor militare



01 Octombrie 2017 - Ziua Scafandrilor Militari (La 1 octombrie 1976 s-a înfiinţat prima unitate de scafandri - Centrul de Scafandri - Constanta .)  41 ani ;
09 Octombrie 2017 - Ziua Resurselor Umane (La 9 octombrie 1862, prin Înaltul Decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în cadrul Ministerului de Război, a luat fiinţă, "I-a Direcţie Personal şi Operaţii Militare", organizată pe două "diviziuni", din care ulterior au evoluat structurile de personal/resurse umane din Armata României.) 155 ani ;
25 Octombrie 2017 - ZIUA FORŢELOR ARMATE ROMÂNE (La 25 octombrie 1944, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, militarii Diviziei a 9-a Infanterie au eliberat, la Carei, ultima brazdă de pământ românesc aflată sub ocupaţia hortistă. Sărbătorirea Zilei Armatei Române este stipulată de Decretul nr. 381 din 01.10.1959.). 58 ani ;
30 Octombrie 2017 - Ziua Relaţiilor Publice Militare (La 30 octombrie 1993, în baza Ordinului general al ministrului apărării şi a Ordinului Marelui Stat Major, Secţia de Informare şi Relaţii Publice a Armatei (SIRPA -înfiinţată la sfârsitul lunii octombrie 1991), s-a transformat în Direcţia de Informare şi Relaţii Publice a Armatei (DIRPA), iar în perioada 30 aprilie 1997 – 20 februarie 2007 a purtat denumirea de Direcţia Relatii Publice (DRP). Începând cu 20 februarie 2007, structura poartă denumirea de: Direcţia informare şi relaţii publice.). 24 ani ;

DESCHIDEREA ANULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA ȘCOALA DE APLICAȚIE PENTRU UNITĂȚI DE LUPTĂ - PITEȘTI

       Pe data de 02 octombrie 2017, la invitația comandantului garnizoanei și comandant al S.A.U.L. Pitești-dl.col. Marian BAE,  am participat la deschiderea anului de învățământ în această instituție de învățământ militar alături de reprezentanți ai autorităților locale și ai unităților militare M.Ap.N și M.A.I din municipiul Pitești.

PREȘEDINTELE 

SUBFILIALEI „VLAD ȚEPEȘ” - PITEȘTI

                                                         Col.(rz.)

Alexandru MONEA