Supravegherea
spaţiului aerian, de la pândă la radar
Începuturile supravegherii spaţiului aerian în scopul apărării antiaeriene pe teritoriul României au fost consemnate
începând cu anul 1913, când Comandamentul Cetăţii Bucureşti a organizat
cercetarea spaţiului aerian împotriva loviturilor din aer a obiectivelor
militare şi civile, precum şi a populaţiei, cu ajutorul observatorilor aerieni.
Astfel a început Supravegherea Aeriană a României, concept care a evoluat
permanent, în pas cu dezvoltarea mijloacelor de zbor şi a celor de atac
aerian.
Prima structură
destinată supravegherii spaţiului aerian şi informării autorităţilor asupra pericolului de atac
aerian a fost Corpul Observatorilor Aerieni, înfiinţat prin Înaltul Decret
Regal nr. 1660/22.06.1915, în subordinea Serviciului de Apărare Contra
Aeronavelor din cadrul Comandamentului Cetăţii Bucureşti.
Evoluţia istorică
ulterioară a supravegherii spaţiului aerian a fost una sinuoasă. De la
Cercetare Aeriană s-a ajuns la Pândă Aeriană, apoi la O.I.L.A. (Observare,
Informare şi Legături Aeriene), Radiolocaţie, Trupe Radiotehnice, Trupe de
Radiolocaţie, iar astăzi s-a ajuns din nou la Supraveghere Aeriană.
Timp de 42 de
ani, până la 25 iulie 1955, supravegherea aeriană a evoluat permanent, a fost
îmbunătăţită, adaptată, modernizată şi înzestrată cu mijloace tehnice (de
ascultare, observare vizuală, radiolocaţie, automatizare şi transmisiuni) din
ce în ce mai performante. În aceste patru decenii au avut loc foarte multe
transformări impuse de participarea României la cele două mari conflagraţii
mondiale şi de statutul de ţară care s-a adaptat situaţiei geopolitice (ţară neutră,
pro-Antanta, pro-occidentală, pro-germană, anti-sovietică, anti-germană,
pro-sovietică).
Astfel, în data
de 15 august 1916, cu două săptămâni înainte de intrarea României în Primul
Război Mondial, în baza Înaltului Decret Regal nr. 1660 din 22.06.1915, a luat
fiinţă Corpul Observatorilor Aerieni din cadrul Serviciului de Apărare Contra
Aeronavelor al Comandamentului Cetăţii Bucureşti, prima structură din Armata
Română cu misiunea de supraveghere a spaţiului aerian şi de informare a
autorităţilor asupra pericolului aerian.
Situaţia
internaţională existentă după cel de-al doilea război mondial, începerea
războiului rece şi evoluţia în ritm susţinut a mijloacelor de atac aerian au
impus, ca o necesitate obiectivă, organizarea şi în ţara noastră a unui nou
Sistem de Supraveghere a Spaţiului Aerian.
Trebuie să
remarcăm faptul că Radiolocaţia, ca armă din cadrul Sistemului Naţional de
Apărare, are o „vârstă“ care pare aceea
a unui adolescent în comparaţie cu armele de îndelungată tradiţie din Armata
Română.
Aplicaţie
complexă a ingineriei tehnice, îndeosebi a electronicii, radiolocatorul, sau radarul,
termen care derivă din sintagma englezească „radio detection
and ranging” (detectare şi măsurare prin unde
radio) a apărut ca un răspuns la
dezvoltarea aviaţiei militare. Radarul a fost creat iniţial din necesitatea
descoperirii în timp util a mijloacelor aeriene ale adversarului. Folosit încă
din primul deceniu al existenţei sale (1930-1940) în domeniul supravegherii
aeriene, radarul a fost înglobat în sisteme unitare formate din astfel de
mijloace tehnice, care erau distribuite relativ uniform în zonele de interes,
în concordanţă cu nevoile apărării statelor împotriva mijloacelor de atac
aerian (Anglia, Germania, ...).
Radiolocatorul
este o instalaţie complexă realizată pentru detectarea şi localizarea
diferitelor obiecte în spaţiu, de regulă în afara câmpului vizibilităţii
directe, şi care utilizează în acest scop ecoul radio.
La baza
construcţiei şi funcţionării radiolocatoarelor stau cercetări teoretice şi
experimentarea unor fenomene fizice care au condus la enunţarea principiilor
radiolocaţiei:
- propagarea
rectilinie şi cu viteză constantă (aproximativ 300 000 km/s) într-un mediu
omogen a oscilaţiilor electromagnetice în gama undelor ultrascurte;
- reflexia
undelor electromagnetice la suprafaţa de separare dintre două medii cu
constante dielectrice diferite;
- interferenţa
undelor electromagnetice, ceea ce permite concentrarea energiei radiate într-un
fascicul îngust;
- recepţionarea
la staţia de radiolocaţie a unui semnal reflectat atestă întâlnirea unui obiect
care are capacitatea de a reflecta undele electromagnetice (de exemplu un
avion);
- dacă se
măsoară timpul scurs din momentul emiterii unui semnal până la recepţia celui
reflectat, se poate determina distanţa dintre radiolocator şi obiectul
detectat;
- dacă semnalul
este emis într-o singură direcţie, într-un fascicul îngust, atunci se poate
determina şi azimutul (direcţia) obiectului detectat;
- dacă
fasciculul este suficient de îngust şi în plan vertical, atunci se poate
determina şi înălţimea obiectului detectat.
Din punct de
vedere tehnologic, radiolocaţia a trecut prin toate cele cinci generaţii de evoluţie a radiotehnicii,
respectiv:
- prima generaţie, bazată pe tuburi electronice;
- generaţia a II-a, bazată pe
semiconductoare;
- generaţia a III-a, cu circuite
integrate (radiolocaţia analogică);
- generaţia a IV-a (radiolocaţia
digitală), bazată pe microprocesoare;
- generaţia a V-a, aflată în faza de început,
care utilizează elemente de inteligenţă artificială.
În scurta sa
istorie radiolocatorul s-a dezvoltat rapid, dovedindu-şi utilitatea în multe
domenii, de la cel militar, până la aviaţia civilă, ş.a.:
- supravegherea
spaţiului aerian, terestru, maritim şi cosmic;
- dirijarea
aviaţiei şi rachetelor cosmice;
- ochirea
precisă în afara vizibilităţii directe şi dirijarea proiectilelor (rachetelor)
spre ţinte etc.
După anul 1940
radarul cunoaşte o perioadă de dezvoltare „revoluţionară“, fiind realizate o
multitudine de tipuri de radare în S.U.A., Uniunea Sovietică, Germania, Franţa
şi Japonia. În timpul războiului, datorită dezvoltării forţelor aeriene şi pe
baza experienţei acumulate, cercetările în domeniul tehnicii radarului au
generat realizări tehnologice semnificative. În perioada războiului rece, un
număr mare de radare au fost instalate în ţările celor două blocuri militare
despărţite de Cortina de Fier.
Ziua care
semnifică apariţia Radiolocaţiei ca Sistem Unic de Supraveghere a Spaţiului
Aerian al României este cea de 25 iulie 1955. Noua armă avea în compunere 3 Regimente şi 2 Batalioane, organizate în 12 Noduri şi 14 Posturi
Radiotehnice. La această dată, prin ordinul M.F.A. nr. C.L.
0074/25.07.1955 a luat fiinţă o nouă armă în armata României, Trupele
Radiotehnice.
Înfiinţarea
Trupelor Radiotehnice a fost strâns legată de crearea, la data de 14 mai 1955,
a Pactului de la Varşovia (Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă
mutuală), alianţă militară a Blocului Răsăritean (Republica Populară Română a
fost membru fondator), ca reacţie la ameninţările din partea NATO (Organizaţia
Tratatului Nord Atlantic), fondat la data de 4 aprilie 1949 la Washington, după
aderarea, la data de 6 mai 1955, a Republicii
Federale Germane.
La o analiză în
cunoştinţă de cauză, se poate constata un salt uriaş în evoluţia radiolocaţiei, de la înfiinţare
până în zilele noastre, drept una din armele tehnice prin excelenţă din cadrul
Sistemului Naţional de Apărare.
Radiolocaţia a
evoluat pas cu pas, de la posturile de pândă şi ascultare a avioanelor care
survolau spaţiul aerian al ţării la un sistem de cercetare bine pus la punct,
organizat pe subunităţi, unităţi şi mari unităţi radiotehnice. Raza de
descoperire a unui radar a făcut, în decurs de trei decenii, saltul uriaş de la
câteva zeci de kilometri la aproape o mie de
kilometri. Cu paşi mai mari sau mai mici, în funcţie de ceea ce ni se
oferea pe bani grei şi trenuri încărcate cu produse agricole, radiolocaţia a
evoluat către un sistem de cercetare bine pus la punct, raza de descoperire a
unui radar făcând saltul de la 60 km din anii 1950, la 600 km în anii 1980.
Acest salt uriaş a fost posibil, într-o perioadă relativ scurtă, datorită
faptului că tehnica de radiolocaţie încorporează descoperirile la zi în
domeniul radioelectronicii, saltul în distanţa de descoperire fiind echivalent
cu cel de la simpla triodă la complexul procesor.
Modernizarea
continuă a sistemului radiotehnic a fost întotdeauna strâns legată de evoluţia
aviaţiei, artileriei antiaeriene şi rachetelor sol-aer. Sistemul radiotehnic
astfel configurat avea stabilitate şi continuitate pe toate direcţiile, la
toate înălţimile şi în toată gama de frecvenţă. Până în anul 1965 sistemul a
fost îmbunătăţit permanent în toate planurile, uman, tehnic, tehnologic,
pregătire pentru luptă şi logistic.
Au fost
introduse noi tipuri de radare, P-35, P-14 şi PRV-11. Structura
organizatorică a sistemului radiotehnic s-a perfecţionat continuu, astfel că la
1 august 1965 a luat fiinţă Brigada 46 Radiotehnică, în cadrul Diviziei de
Apărare Antiaeriană de la Ploieşti şi la 1 octombrie 1966, Brigada 41
Radiotehnică, în cadrul Diviziei de Apărare Antiaeriană de la Timişoara.
Organizarea celor două Brigăzi Radiotehnice s-a făcut pe Noduri şi Posturi
Radiotehnice, ulterior pe Batalioane şi Companii Radiotehnice.
Până în anul
1978 a continuat dotarea cu tehnică sovietică de tipul: P-12, P-30, P-15, P-35 şi PRV-11.
Până la sfârşitul anilor ’80 cresc în mod
constant nivelul de pregătire pentru luptă şi cel al înzestrării cu staţii de
radiolocaţie din ce în ce mai performante din punct de vedere tehnic şi tehnologic. Asfel, radarele P-37 şi
PRV-13 aveau o protecţie sporită la toate tipurile de bruiaj de radiolocaţie,
precum şi aparatură de automatizare.
Tot în perioada
anilor ’80 se realizează prima staţie de radiolocaţie românească,
START-1M.
Odată cu
impunerea necesităţii unui sistem integrat s-a introdus în exploatare pe scară
largă şi aparatura de automatizare de tipul VP-01, VP-02, VP-04, VP-11. Printre primele subunităţi
radiotehnice dotate cu aparatură de automatizare au fost cele de la Chitila,
Mihail Kogălniceanu, Schitu şi Borcea.
Ulterior, având
în vedere necesitatea îmbunătăţirii parametrilor zonei de cercetare a spaţiului
aerian, numărul subunităţilor de radiolocaţie a crescut la 56 şi cel al
radarelor la 234, importându-se noi tipuri de tehnică: P-18,
P-14, PRV-17 şi ST-68.
Structurile de
comandă şi învăţământ au evoluat concomitent cu perfecţionarea categoriilor de
tehnică de radiolocaţie introduse în exploatare. Astfel, în anul 1960, Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de
Radiolocaţie, care fusese înfiinţată în anul 1952 la Sibiu, a fost
mutată la Braşov, unde fiinţează şi astăzi sub denumirea de Academia Forţelor
Aeriene şi cu un număr mult redus de cursanţi.
Începând cu
anul 1993 Trupele de Radiolocaţie se subordonează Comandantului Radiolocaţiei
din cadrul Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, nou înfiinţat.
În anul 1995 Brigăzile de Radiolocaţie cu cele 10 Centre de Radiolocaţie nou
înfiinţate intră în subordinea celor două Corpuri de Aviaţie şi Apărare
Antiaeriană.
Prin programul ASOC-Air Sovereignty
Operation Center (Centrul Operativ de Suveranitate Aeriană) armata a
achiziţionat de la cel mai mare producător de armament din lume, compania
americană „Lockheed Martin“, cinci radare Doppler FPS-117. Destinaţia
principală a acestui sistem este supravegherea spaţiului aerian al României şi
managementul luptei şi operaţiilor aeriene.
Structurile de
radiolocaţie sunt dotate în prezent cu radare digitale de tipul: FPS-117, Gap Filler şi radare analogice echipate cu
extractoare automate de date de tipul: P-18, P-37, PRV-13 .
Astăzi,
Radiolocaţia este integrată în Sistemul de Supraveghere Aeriană a României.
Acesta cuprinde ansamblul structurilor specializate pentru misiuni de apărare
aeriană din compunerea Forţelor Aeriene, Terestre şi Navale destinate pentru
localizarea, urmărirea şi identificarea mijloacelor aeriene, precum şi pentru
interceptarea şi combaterea mijloacelor aeriene ostile. Radiolocaţia
participă, atât în timp de pace cât şi în situaţii de criză, la îndeplinirea
misiunilor prin realizarea în principal a funcţiei de supraveghere aeriană.
Ca si alte
categorii de arme și radiolocația a fost supusă
procesului de restructurare și reorganizare. Caracterizată ca o armă
deosebit de complexă, ca urmare a complexității tehnicii din
dotare și a activitaților desfășurate, evoluția
tehnologică deosebit de rapidă în domeniu ,specifică erei digitale, a impus o
nouă viziune în ceea ce privește sistemul de radiolocație.
În județul
Argeș au existat două
unități de radiolocație de elită, în
apropiere de Pitești.
În urma procesului de restructurare și reorganizare, una a fost desființată, iar cealaltă
reorganizată.A mai ramas ecoul salutului de la terminarea programului de lucru
”mergeți acasă liniștiți,
astăzi veghem noi, sunteți în siguranță”.
Remember
decembrie 1989
Ultima decadă a
lunii decembrie 1989 a constituit un adevărat examen al competenţei
radiolocatoriştilor care au supravegheat zi şi noapte spaţiul aerian al ţării
în condiţiile unui adevărat război electronic cu care nu se mai întâlniseră
până atunci.
Forţele şi
mijloacele din subordinea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului
şi a Comandamentului Aviaţiei Militare, care se găseau în Alarmă de Luptă
Parţială, au fost trecute, la data de 22 decembrie 1989, ora 19.30, în „Starea
de Pregătire de Luptă nr. 1“. Se impune a fi subliniat faptul că acţiunile
celor două comandamente s-au desfăşurat pe baza planurilor de cooperare
existente şi a consultărilor permanente dintre comandanţi şi locţiitorii
acestora, care îşi desfăşurau activitatea în acelaşi punct de comandă (aviaţie,
artilerie şi rachete antiaeriene, radiolocaţie).
O
seamă de particularităţi ale situaţiei aeriene în acea perioadă justifică
deciziile luate în acel interval de comandanţi, indiferent de eşalonul unde se
aflau.
Asfel,
ţintele aeriene, despre care se transmiteau date şi informaţii în reţelele
radio ale C.A.A.T., au fost descoperite şi urmărite, de regulă, simultan de mai
multe staţii de radiolocaţie care lucrau în game de frecvenţă diferite. O parte
din situaţia aeriană de pe teritoriul nostru din perioada 22-25 decembrie 1989
a fost recepţionată şi de sistemul de cercetare prin radiolocaţie al Bulgariei.
Aceasta confirmă faptul că situaţia aeriană complexă din spaţiul aerian al
României a existat ca atare, analiza acesteia pe baza datelor şi infirmaţiilor
transmise de Trupele Radiotehnice, rezultând că ţintele aeriene au simulat
„atacuri“ la diferite obiective, „executate“ potrivit principiilor şi
procedeelor de întrebuinţare în luptă cunoscute. Concluzia a fost că în spaţiul
aerian şi în apropierea unor obiective au evoluat două categorii de grupări de
ţinte, unele care se îndreptau spre obiective cu scopul de a le „lovi“, iar
altele care executau „zboruri“ pe diferite traiecte, cu scopul de a complica
situaţia aeriană.
Faptul
(constatat ulterior) că majoritatea ţintelor apărute pe ecranele radiocatoarelor
erau simulate duce la concluzia că în acele zile au fost utilizate mijloace şi
tehnici pe care armata română nu le avea în înzestrare, dar care puteau emite
asemenea semnale de radiolocaţie menite să indice (emite) prezenţa „reală“ a
unei ţinte şi să determine dirijarea rachetelor spre acestea, problemă ce
trebuie studiată, analizată şi clarificată.
Din
datele şi informaţiile furnizate de trupele radiotehnice prin reţeaua lor de
înştiinţare, rezultă că în spaţiul aerian al ţării (în special în Muntenia,
Banat, Dobrogea, Oltenia), numai în ziua de 24 decembrie 1989, au evoluat un
număr de 362 de ţinte aeriene. Numărul foarte mare de ţinte existente la un
moment dat în spaţiul aerian al ţării şi simularea executării atacurilor
simultan din direcţiile vest, sud-vest, sud şi sud-est au creat o situaţie de o
complexitate fără precedent, nemaiîntâlnită nici chiar în aplicaţiile sau
antrenamentele desfăşurate anterior în cadrul Tratatului de la Varşovia, în
care România era considerată ca fiind în eşalonul doi strategic. Inedit a fost
şi faptul că majoritatea ţintelor au fost descoperite la înălţimi mici în
interiorul ţării, neputându-se stabili direcţia de pătrundere în spaţiul aerian
al României şi a identifica (preciza) agresorul. Nici una nu a răspuns la
semnalul de recunoaştere prin radiolocaţie. Luând ca bază numărul mare de
declaraţii scrise existente în dosarele unităţilor, se poate afirma că pe lângă
ţintele aeriene imitate în spaţiul aerian al României au evoluat şi ţinte
reale, constând din avioane, elicoptere, baloane cu poliedre reflectorizante şi
alte mijloace aeriene teleghidate.
Din
modul de evoluţie al ţintelor aeriene rezultă că acţiunea lor a fost minuţios
şi eficient programată cunoscându-se exact poziţiile de dislocare a unităţilor şi
subunităţilor de rachete, artilerie, mitraliere antiaeriene şi de radiolocaţie,
posibilităţile tehnicii din dotarea acestora, precum şi frecvenţele de lucru
ale mijloacelor radioelectronice.
Din
analiza datelor prezentate rezultă că acţiunile simulate ale „inamicului
aerian“ s-au derulat după un plan detaliat, pregătit minuţios şi executat cu
forţe bine antrenate în acţiuni de diversiune pentru a intoxica sistemul de
apărare antiaeriană al ţării şi pentru a-l paraliza.
Datele
şi informaţiile furnizate de martori oculari privind existenţa şi acţiunile
unor ţinte aeriene în perioada 22-26 decembrie 1989 reflectă atât modul în care
au funcţionat mijloacele tehnice, cât şi abnegaţia radiolocatoriştilor care
le-au menţinut în funcţiune zi şi noapte.
În perioada 22-25 decembrie 1989 zona
Aerodromului militar de la Deveselu a fost supusă unui intens bruiaj
radoielectronic; în acest context, pe ecranele staţiilor de radiolocaţie apare
un număr foarte mare de ţinte, ulterior constatându-se că acestea erau false.
În zilele de 23
şi 24 decembrie 1989, odată cu lăsarea serii sunt observate lumini asemănătoare
celor ale unor aeronave ce păreau că se deplasează spre Aerodromul Deveselu,
având viteza aproximativă cu aceea a unui elicopter şi o înălţime de circa 400
m. În urma tragerilor cu tunurile antiaeriene de pe aerodrom, luminile îşi
schimbă direcţia spre râul Olt, după care dispar:
-
23 decembrie 1989 orele 18.00-18.30, militarii au observat mai multe lumini
care se deplasau pe azimuturile 90, 110 şi 315 grade; asupra acestora s-a
executat foc cu tehnica de artilerie antiaeriană, dar din cauza condiţiilor de
vizibilitate redusă şi a faptului că ţintele aeriene au executat manevre,
ţintele nu au fost lovite;
-
24 decembrie 1989 orele 00.30-03.35, militarii aflaţi la postul de luptă
observă urme luminoase ce se deplasau pe diferite direcţii (120, 270, 315
grade); s-a deschis focul asupra ţintei de pe direcţia 120 grade, fără a fi
lovită;
- 24 decembrie
1989 orele 06.00-08.00, artileria antiaeriană deschide focul asupra unui
elicopter care evolua din direcţia vest (270 grade), D=5 km., H=3 000 m, fără
ca acesta să fie lovit.
Generalul
Victor Atanasie Stănculescu, în calitate de Ministru al Apărării Naţionale,
declara la începutul anului 1990 că în acele zile pe teritoriul ţării noastre
s-a desfăşurat un război electronic cu arme sofisticate, pe fondul unui bruiaj
electronic foarte intens, situaţie prin care România nu mai trecuse până
atunci. Rămâne să aflăm (când oare?) cine l-a pus la cale şi cine a cules roadele
declanşării lui.
Maior (rz.) Rd.Lc.
Aurel SOARE