Astăzi, 01 august 2015, se împlinesc
96 de ani de când carele de luptă , cum erau denumite tancurile la începutul
secolului XX, au intrat în componenţa oştirii române ca armă de sine
stătătoare. Potrivit tradiţiilor militare , 1 august este considerată Ziua
armei tancuri din Armata României.
Este o aniversare cu un moment
încărcat de istorie, un prilej de aducere aminte a faptelor de arme săvârşite
dar şi o privire spre viitor. Tancurile
reprezintă o armă ofensivă puternică, constituind principala forţă de izbire a
trupelor terestre. Putându-se deplasa rapid pe căi de comunicaţie şi în afara
lor,în teren variat, ziua şi noaptea şi dispunând de mijloace de luptă
eficiente, tancul îşi poate crea situaţii favorabile pentru a acţiona cu succes
în câmpul tactic. Tancurile sunt utilizate în toate formele şi situaţiile de
luptă cunoscute : în cercetare, în lupta de întâlnire, în ofensivă şi apărare.
Autonomia mare de deplasare ca şi
capacitatea lor înaltă de trecere, puterea de foc în continuă creştere, creează
condiţii certe pentru obţinerea victoriei pe câmpul de luptă.
Un tanchist, în prezent pensionar de
Târgovişte – dl. „TROFI” – a găsit o definiţie puţin mai „şugubeaţă”, cunoscută
bine printre „şenilaţii” din breaslă: „Tancul este mijlocul de luptă
pe şenile cu turelă rotativă şi blindaj eficace care pe timp de pace asigură
chinul a patru oameni iar pe timp de război moartea lor sigură”.
Tancurile
au apărut pe câmpul de luptă către sfârşitul anului 1916. Ca urmare a
renunţării beligeranţilor pe unele fronturi a acţiunilor ofensive şi manevriere
şi a adoptării războiului de poziţie, s-a constatat că infanteria nu mai putea
duce cu succes acţiuni ofensive, nu mai putea rupe apărarea inamicului.
Măsura
care se impunea era să se realizeze un mijloc de luptă capabil să treacă peste
tranşee, gropi de proiectile, reţele de sârmă ghimpată, peste obstacole
naturale şi artificiale din teren. În acelaşi timp trebuia să fie trebuia să
fie apt să nimicească prin foc inamicul din lucrările întărite şi
fortificaţiile din prima linie şi din adâncime. De asemenea, acest nou mijloc
de luptă trebuia să ofere protecţie echipajului său împotriva focului
armamentului de infanterie şi de artilerie.Tancurile
au fost concepute pentru a transporta echipajul de luptă până la (în) poziţiile
inamicului, sub focul acestuia, în siguranţă, fără pericolul scoaterii din
luptă.Apariţia
tancurilor pe câmpul de luptă reprezintă un progres important deoarece ele
înmănuncheau trei proprietăţi pe care atunci nu le întrunea nicio altă armă : mobilitate,
putere de foc şi protecţie prin blindaj.
În
15 septembrie 1916, căpitanul H.M. MORTIMORE a condus primul tanc (construit în
Anglia) cu denumirea „MARK I”; avea un motor Daimler cu şase cilindri care
dezvolta 105 CP la turaţia de 1000 rot/min, viteza de 5 km/h, combustibil:
benzină, echipaj de 7 oameni, armament: două tunuri de 57 mm şi 4 mitraliere
(sau varianta cu 6 mitraliere fără tunuri).
Prima
mare bătălie în care s-au folosit mai multe tancuri a fost la CAMBRAI, în
Franţa, pe 20 noiembrie 1917. Datorită defecţiunilor tehnice inerente
începutului, rezultatele nu au fost concludente. Cu toate acestea, carele de
luptă (tancurile) au continuat să se dezvolte. Folosirea carelor de asalt în
anul 1918 a avut un rol important în înfrângerea Germaniei.
Apariţia
noii arme pe câmpul de luptă a trezit un interes deosebit şi în Armata Română.
Militarii români au cerut cu insistenţă introducerea noului mijloc de luptă în
dotarea armatei noastre.
Ca
urmare a acestor demersuri, în aprilie 1919, Ministerul de Război al României a
hotărât să înfiinţeze „Scoala de care de asalt”. Temporar, cursanţii şcolii
s-au pregătit în conducerea maşinilor de luptă pe 19 care de asalt (tancuri)
„Renault F.T.-17”, împrumutate de la Cp.303 Blindate din Armata Franceză de
Dunăre (cantonată la Reni, lângă Galaţi). Comandant al acestei instituţii de
învăţământ militar a fost numit lt.col. Predescu Pandele.
La
1 august 1919, structura şcolii s-a modificat, fiind transformată în unitate
operativă sub denumirea de „Batalionul de care de asalt”. S-a hotărât ca
dotarea batalionului să fie compusă din 76 blindate „Renault F.T.-17”.
Dispunerea batalionului a fost stabilită în localitatea Mihai Bravu , jud.
Giurgiu, comandant lt.col. Predescu Pandele.
La
sfârşitul lunii noiembrie 1919 s-a aprobat mutarea „Batalionului de care de
asalt” la Târgovişte, în cazarma Regimentului 10 Roşiori. Pregătirea
echipajelor s-a desfăşurat într-un ritm şi condiţii din cele mai bune.
În
anul 1920 „Batalionul de care de asalt” a participat la două evenimente
importante :
·
Parada militară tradiţională,
organizată în ziua de 10 mai la Bucureşti;
· Prezenţa la un mare concurs
internaţional intitulat „Rallye interallie de chars de combats” (Raliul internaţional
al carelor de luptă), organizat la sfârşitullunii august în Belgia (oraşele
Spaa şi Blankemberge).
Rezultatele
obţinute au fost din cele mai bune. Echipajele româneşti participante la
concursul internaţional au cucerit două din cele trei premii acordate,
tanchiştii români situându-se înaintea celor din S.U.A., Franţa şi Anglia.
La
1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr.5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la
înfiinţarea primei unităţi de care de asalt (luptă) din Armata Română, prin
transformarea „Batalionului de care de asalt” în „Regimentul carelor de luptă”
în garnizoana Tărgovişte comandant col. Predescu Pandele.
Înzestrarea
armatei cu armament şi tehnică de luptă modernă a constituit una din preocupările
principale ale factorilor de decizie politico-militară, dar s-au ivit greutăţi
insurmontabile în realizarea acestui deziderat. La începutul deceniilor patru
şi cinci ale secolului trecut, România se afla în situaţia de a nu putea să-şi
procure din resurse proprii cel puţin o bună parte din materialul necesar
înzestrării armatei, deşi dispunea de unele din resursele de care avea nevoie
pentru dezvoltarea industriei proprii de apărare.
Greutăţile
financiare cu care a fost confruntată ţara, îndeosebi în perioada crizei
economice din anii 1929-1933, când bugetul naţional a scăzut la 52,2% faţă de
cel din 1927, a fost una din cauzele nerealizării planurilor de înzestrare. O
altă cauză a fost refuzul unor firme străine (Skoda, Vickers) de a contribui la
crearea unei industrii de armament în România.
Începutul
celui de-al doi-lea război mondial, precum şi campania desfăşurată de Germania
în vestul Europei în primăvara şi vara anului 1940, finalizată cu prăbuşirea
Franţei au deschis o altă dimensiune în ceea ce priveşte evoluţia armei tancuri
în Armata României. Trupele de tancuri au suferit o serie de reorganizări
succesive în căutarea unei structuri optime, generalul Ion Antonescu,
Conducătorul Statului, acordând prioritate acestui aspect. Astfel, Brigada 1
Motomecanizată, înfiinţată la 20 octombrie 1939, s-a transformat la 19 ianuarie
1941 în Divizia Motomecanizată, iar la 24 februarie acelaşi an în Divizia 1
Blindată. La 27 aprilie 1941, divizia avea în compunere o companie de
transmisiuni, un batalion de pionieri, un batalion de armament special, un regiment
de vânători moto, un regiment de tancuri şi un regiment de artilerie moto.
Având
în vedere fizionomia complet schimbată a războiului, a bătăliei, rolul esenţial
al trupelor motomecanizate şi blindate, al aviaţiei, Marele Stat Major a
acordat o mai mare atenţie familiarizării militarilor români cu aceste noi
mijloace şi însuşirii procedeelor şi metodelor de luptă cu ele şi împotriva
lor.
La
începutul lunii octombrie 1940 în România a venit Misiunea Militară
Germană.Venirea acesteia, precum şi aderarea ţării noastre la Axă a însemnat
adoptarea modelului militar german. Alături de editarea şi difuzarea în cadrul
Armatei Române a unor noi regulamente după modelul German, o modalitate
importantă de instruire a Armatei Române a reprezentat-o centrele de instrucţie
româno-germane. Pentru arma tancuri s-a infiinţat un astfel de centru la
Târgovişte.
În
al doilea război mondial blindatele româneşti au avut o evoluţie oscilantă. La
începerea războiului au intrat în Basarabia desfăşurând acţiuni militare pe
baza principiilor de luptă germane şi au obţinut victorii deosebite. După acest
moment unităţile de tancuri au fost subordonate şi folosite nepotrivit – pe
unităţi mici – care constituiau o pradă uşoară în faţa inamicului. La
Stalingrad, Armata Română a rămas cu doar câteva tancuri, la Odessa la fel. A
produs în schimb pierderi sovieticilor de peste 5300 de militari şi 151 de
tancuri distruse; au fost şi victime din partea română : peste 1800 morţi şi 84
tancuri pierdute.
Dacă
la 10 noiembrie 1942, Armata Română avea pe front 109 tancuri, după încleştările
cu trupele sovietice au rămas sub 25 de tancuri.
Evenimentele
de la sfârşitul anului 1947 şi începutul anului 1948 ce au constat în principal
în înlăturarea abuzivă a monarhiei şi proclamarea Republicii Populare, în
unificarea, în februarie 1948 a P.C.R. cu P.S.D., şi în adoptarea Constituţiei
în aprilie 1948, au condus nemijlocit la adoptarea în totalitate a modelului
sovietic în instituţia militară românească. Noua etapă istorică a necesitat şi
determinat numeroase şi frecvente mutaţii în toate componentele oştirii.
Una
din cele mai susţinute creşteri s-a înregistrat în domeniul blindatelor. În mai
1949 a fost înfiinţat Corpul de Tancuri, care, după mai multe transformări avea
în compunere trei brigăzi de tancuri, o brigadă de infanterie moto, o brigadă
de artilerie moto, un regiment de autotunuri, un regiment de artilerie, un
regiment de artilerie antiaeriană şi alte unităţi şi formaţiuni necesare
îndeplinirii misiunilor ce-i reveneau.
Evoluţia
în concordanţă cu dezideratele strategice de apărare ale României, „gloria”
acestei arme s-a produs în 1968, când în faţa pericolului unei iminente
agresiuni sovietice similare celei din Cehoslovacia, factorii de decizie
politico-militară au hotărât înfiinţarea celei de a doua divizii de tancuri –Divizia 57 Tancuri-, prima fiind Divizia 6 Tancuri, înfiinţată în anul 1961.
Divizia 57 Tancuri a „dispărut” după aproximativ un sfert de secol de rezultate
excepţionale în domeniul teoriei şi artei militare, unităţile sale fiind
transformate în brigăzile constituite în cadrul corpurilor de armată.
Începând
cu 1970 s-a impus cerinţa propriei producţii de tancuri şi blindate. S-a
încercat copierea tancului sovietic T-72 luând astfel naştere tancuul TR-125,
care înseamnă: tanc românesc cu tun calibru 125 mm. Nu au fost fabricate decât
5 exemplare, militarii fiind nemulţumiţi că „maşina de luptă” era greoaie.
În
1985 apare un alt tanc, sută la sută românesc, numit TR-85. Acesta era inspirat
după tancul sovietic T-55, considerat în anii ’60, „spaima” trupelor NATO,
adică era cel mai bun din lume la vremea respectivă (prin calităţi dar şi prin
cantitate!).
În
anul 1987, TR-85 a intrat în modernizări şi printr-o colaborare româno-franco-istaeliană,
a ieşit TR-85M1, un tanc compatibil cu standardele actuale NATO.
Aderarea
României la NATO în 2004 a „şters” din organica armatei 22 batalioane de
tancuri.Spre aducere aminte, în anul 1989 Armata Română dispunea de 2715
tancuri, împărţite în 8 regimente şi 27 batalioane blindate. După aderarea la
NATO au rămas doar 2 brigăzi şi 5 batalioane de tancuri
Am
făcut această scurtă trecere în revistă a principalelor momente
din istoria armei tancuri pentru a rememora rolul şi locul acestei arme în
cadrul ansamblului Forţelor Terestre.
Nutresc
speranţa într-o revenire la raţiune a factorilor răspunzători de soarta armatei
şi a ţării.
Totodată
să nu-i uităm pe cei care ne-au format ca tanchişti, ne-au fost educatori,
instructori, comandanţi şi care ne-au îndrumat activitatea în armată. Să ne
gândim cu sperenie la eroii tanchişti căzuţi pe câmpul de luptă, să-i păstrăm
„vii” printre noi pe cei care, chiar au avut merite deosebite:
·
General
locotenent ŞTEFAN GUŞĂ
·
General
locotenent IOAN SĂFTESCU
·
General
maior ION PASTAIE
La
această aniversare se cuvine să aducem un pios omagiu tuturor „sfinţilor noştri
morţi” cum îi numea Vasile Pârvan pe eroi. Ei au intrat în istoria armatei
noastre, a neamului românesc. Să presărăm pe mormintele lor flori proaspete de
„NU MĂ UITA”.
Cu
speranţa şi încrederea în viitor, astăzi când aniversăm arma tancuri, UREZ
tuturor tanchiştilor activi, în rezervă şi în retragere şi veteranilor
sănătate, bunăstare, recunoaşterea pe care o meritaţi din plin, viaţă lungă şi
fără „ghinioane”.
LA MULŢI ANI !
Col.(rtg.) tc.
Alexi DOVBENCO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.