marți, 21 iulie 2015

..... DESPRE ARMA RADIOLOCAŢIE !

Supravegherea spaţiului aerian, de la pândă la radar
           Începuturile supravegherii spaţiului aerian în scopul apărării antiaeriene pe teritoriul României au fost consemnate începând cu anul 1913, când Comandamentul Cetăţii Bucureşti a organizat cercetarea spaţiului aerian împotriva loviturilor din aer a obiectivelor militare şi civile, precum şi a populaţiei, cu ajutorul observatorilor aerieni. Astfel a început Supravegherea Aeriană a României, concept care a evoluat permanent, în pas cu dezvoltarea mijloacelor de zbor şi a celor de atac aerian. 
           Prima structură destinată supravegherii spaţiului aerian şi informării  autorităţilor asupra pericolului de atac aerian a fost Corpul Observatorilor Aerieni, înfiinţat prin Înaltul Decret Regal nr. 1660/22.06.1915, în subordinea Serviciului de Apărare Contra Aeronavelor din cadrul Comandamentului Cetăţii Bucureşti.
           Evoluţia istorică ulterioară a supravegherii spaţiului aerian a fost una sinuoasă. De la Cercetare Aeriană s-a ajuns la Pândă Aeriană, apoi la O.I.L.A. (Observare, Informare şi Legături Aeriene), Radiolocaţie, Trupe Radiotehnice, Trupe de Radiolocaţie, iar astăzi s-a ajuns din nou la Supraveghere Aeriană.
           Timp de 42 de ani, până la 25 iulie 1955, supravegherea aeriană a evoluat permanent, a fost îmbunătăţită, adaptată, modernizată şi înzestrată cu mijloace tehnice (de ascultare, observare vizuală, radiolocaţie, automatizare şi transmisiuni) din ce în ce mai performante. În aceste patru decenii au avut loc foarte multe transformări impuse de participarea României la cele două mari conflagraţii mondiale şi de statutul de ţară care s-a adaptat situaţiei geopolitice (ţară neutră, pro-Antanta, pro-occidentală, pro-germană, anti-sovietică, anti-germană, pro-sovietică).
           Astfel, în data de 15 august 1916, cu două săptămâni înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, în baza Înaltului Decret Regal nr. 1660 din 22.06.1915, a luat fiinţă Corpul Observatorilor Aerieni din cadrul Serviciului de Apărare Contra Aeronavelor al Comandamentului Cetăţii Bucureşti, prima structură din Armata Română cu misiunea de supraveghere a spaţiului aerian şi de informare a autorităţilor asupra pericolului aerian.
            Situaţia internaţională existentă după cel de-al doilea război mondial, începerea războiului rece şi evoluţia în ritm susţinut a mijloacelor de atac aerian au impus, ca o necesitate obiectivă, organizarea şi în ţara noastră a unui nou Sistem de Supraveghere a Spaţiului Aerian.  
           Trebuie să remarcăm faptul că Radiolocaţia, ca armă din cadrul Sistemului Naţional de Apărare, are o  „vârstă“ care pare aceea a unui adolescent în comparaţie cu armele de îndelungată tradiţie din Armata Română.   
          Aplicaţie complexă a ingineriei tehnice, îndeosebi a electronicii, radiolocatorul, sau radarul, termen care derivă din sintagma englezească „radio detection and ranging” (detectare şi măsurare prin unde radio)  a apărut ca un răspuns la dezvoltarea aviaţiei militare. Radarul a fost creat iniţial din necesitatea descoperirii în timp util a mijloacelor aeriene ale adversarului. Folosit încă din primul deceniu al existenţei sale (1930-1940) în domeniul supravegherii aeriene, radarul a fost înglobat în sisteme unitare formate din astfel de mijloace tehnice, care erau distribuite relativ uniform în zonele de interes, în concordanţă cu nevoile apărării statelor împotriva mijloacelor de atac aerian (Anglia, Germania, ...).
           Radiolocatorul este o instalaţie complexă realizată pentru detectarea şi localizarea diferitelor obiecte în spaţiu, de regulă în afara câmpului vizibilităţii directe, şi care utilizează în acest scop ecoul radio.  
           La baza construcţiei şi funcţionării radiolocatoarelor stau cercetări teoretice şi experimentarea unor fenomene fizice care au condus la enunţarea principiilor radiolocaţiei: 
- propagarea rectilinie şi cu viteză constantă (aproximativ 300 000 km/s) într-un mediu omogen a oscilaţiilor electromagnetice în gama undelor ultrascurte;
- reflexia undelor electromagnetice la suprafaţa de separare dintre două medii cu constante dielectrice diferite;
- interferenţa undelor electromagnetice, ceea ce permite concentrarea energiei radiate într-un fascicul îngust;  
- recepţionarea la staţia de radiolocaţie a unui semnal reflectat atestă întâlnirea unui obiect care are capacitatea de a reflecta undele electromagnetice (de exemplu un avion); 
- dacă se măsoară timpul scurs din momentul emiterii unui semnal până la recepţia celui reflectat, se poate determina distanţa dintre radiolocator şi obiectul detectat;
- dacă semnalul este emis într-o singură direcţie, într-un fascicul îngust, atunci se poate determina şi azimutul (direcţia) obiectului detectat; 
- dacă fasciculul este suficient de îngust şi în plan vertical, atunci se poate determina şi înălţimea obiectului detectat. 
           Din punct de vedere tehnologic, radiolocaţia a trecut prin toate cele cinci  generaţii de evoluţie a radiotehnicii, respectiv: 
- prima generaţie, bazată pe tuburi electronice;
            - generaţia a II-a, bazată pe semiconductoare;
            - generaţia a III-a, cu circuite integrate (radiolocaţia analogică);
            - generaţia a IV-a (radiolocaţia digitală), bazată pe microprocesoare;       
- generaţia a V-a, aflată în faza de început, care utilizează elemente de inteligenţă artificială.
          În scurta sa istorie radiolocatorul s-a dezvoltat rapid, dovedindu-şi utilitatea în multe domenii, de la cel militar, până la aviaţia civilă, ş.a.:  
- supravegherea spaţiului aerian, terestru, maritim şi cosmic;
- dirijarea aviaţiei şi rachetelor cosmice;
- ochirea precisă în afara vizibilităţii directe şi dirijarea proiectilelor (rachetelor) spre ţinte etc.
          După anul 1940 radarul cunoaşte o perioadă de dezvoltare „revoluţionară“, fiind realizate o multitudine de tipuri de radare în S.U.A., Uniunea Sovietică, Germania, Franţa şi Japonia. În timpul războiului, datorită dezvoltării forţelor aeriene şi pe baza experienţei acumulate, cercetările în domeniul tehnicii radarului au generat realizări tehnologice semnificative. În perioada războiului rece, un număr mare de radare au fost instalate în ţările celor două blocuri militare despărţite de Cortina de Fier.
          Ziua care semnifică apariţia Radiolocaţiei ca Sistem Unic de Supraveghere a Spaţiului Aerian al României este cea de 25 iulie 1955. Noua armă avea în  compunere 3 Regimente şi 2 Batalioane, organizate în 12 Noduri şi 14 Posturi Radiotehnice. La această dată, prin ordinul M.F.A. nr. C.L. 0074/25.07.1955 a luat fiinţă o nouă armă în armata României, Trupele Radiotehnice.
             Înfiinţarea Trupelor Radiotehnice a fost strâns legată de crearea, la data de 14 mai 1955, a Pactului de la Varşovia (Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală), alianţă militară a Blocului Răsăritean (Republica Populară Română a fost membru fondator), ca reacţie la ameninţările din partea NATO (Organizaţia Tratatului Nord Atlantic), fondat la data de 4 aprilie 1949 la Washington, după aderarea, la data de 6 mai 1955, a Republicii  Federale Germane.
           La o analiză în cunoştinţă de cauză, se poate constata un salt uriaş în evoluţia radiolocaţiei, de la înfiinţare până în zilele noastre, drept una din armele tehnice prin excelenţă din cadrul Sistemului Naţional de Apărare.
           Radiolocaţia a evoluat pas cu pas, de la posturile de pândă şi ascultare a avioanelor care survolau spaţiul aerian al ţării la un sistem de cercetare bine pus la punct, organizat pe subunităţi, unităţi şi mari unităţi radiotehnice. Raza de descoperire a unui radar a făcut, în decurs de trei decenii, saltul uriaş de la câteva zeci de kilometri la aproape o mie de  kilometri. Cu paşi mai mari sau mai mici, în funcţie de ceea ce ni se oferea pe bani grei şi trenuri încărcate cu produse agricole, radiolocaţia a evoluat către un sistem de cercetare bine pus la punct, raza de descoperire a unui radar făcând saltul de la 60 km din anii 1950, la 600 km în anii 1980. Acest salt uriaş a fost posibil, într-o perioadă relativ scurtă, datorită faptului că tehnica de radiolocaţie încorporează descoperirile la zi în domeniul radioelectronicii, saltul în distanţa de descoperire fiind echivalent cu cel de la simpla triodă la complexul procesor.
           Modernizarea continuă a sistemului radiotehnic a fost întotdeauna strâns legată de evoluţia aviaţiei, artileriei antiaeriene şi rachetelor sol-aer. Sistemul radiotehnic astfel configurat avea stabilitate şi continuitate pe toate direcţiile, la toate înălţimile şi în toată gama de frecvenţă. Până în anul 1965 sistemul a fost îmbunătăţit permanent în toate planurile, uman, tehnic, tehnologic, pregătire pentru luptă şi logistic.
         Au fost introduse noi tipuri de radare, P-35, P-14 şi PRV-11. Structura organizatorică a sistemului radiotehnic s-a perfecţionat continuu, astfel că la 1 august 1965 a luat fiinţă Brigada 46 Radiotehnică, în cadrul Diviziei de Apărare Antiaeriană de la Ploieşti şi la 1 octombrie 1966, Brigada 41 Radiotehnică, în cadrul Diviziei de Apărare Antiaeriană de la Timişoara. Organizarea celor două Brigăzi Radiotehnice s-a făcut pe Noduri şi Posturi Radiotehnice, ulterior pe Batalioane şi Companii Radiotehnice.
              Până în anul 1978 a continuat dotarea cu tehnică sovietică de tipul: P-12, P-30, P-15, P-35 şi PRV-11. 
          Până la sfârşitul anilor ’80 cresc în mod constant nivelul de pregătire pentru luptă şi cel al înzestrării cu staţii de radiolocaţie din ce în ce mai performante din punct de vedere  tehnic şi tehnologic. Asfel, radarele P-37 şi PRV-13 aveau o protecţie sporită la toate tipurile de bruiaj de radiolocaţie, precum şi aparatură de automatizare.
          Tot în perioada anilor ’80 se realizează prima staţie de radiolocaţie românească, START-1M. 
            Odată cu impunerea necesităţii unui sistem integrat s-a introdus în exploatare pe scară largă şi aparatura de automatizare de tipul VP-01, VP-02, VP-04, VP-11. Printre primele subunităţi radiotehnice dotate cu aparatură de automatizare au fost cele de la Chitila, Mihail Kogălniceanu, Schitu şi Borcea.
           Ulterior, având în vedere necesitatea îmbunătăţirii parametrilor zonei de cercetare a spaţiului aerian, numărul subunităţilor de radiolocaţie a crescut la 56 şi cel al radarelor la 234, importându-se noi tipuri de tehnică:  P-18, P-14, PRV-17 şi ST-68.  
           Structurile de comandă şi învăţământ au evoluat concomitent cu perfecţionarea categoriilor de tehnică de radiolocaţie introduse în exploatare. Astfel, în anul 1960, Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Radiolocaţie, care fusese înfiinţată în anul 1952 la Sibiu, a fost mutată la Braşov, unde fiinţează şi astăzi sub denumirea de Academia Forţelor Aeriene şi cu un număr mult redus de cursanţi. 
Începând cu anul 1993 Trupele de Radiolocaţie se subordonează Comandantului Radiolocaţiei din cadrul Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, nou înfiinţat. În anul 1995 Brigăzile de Radiolocaţie cu cele 10 Centre de Radiolocaţie nou înfiinţate intră în subordinea celor două Corpuri de Aviaţie şi Apărare Antiaeriană. 
         Prin programul ASOC-Air Sovereignty Operation Center (Centrul Operativ de Suveranitate Aeriană) armata a achiziţionat de la cel mai mare producător de armament din lume, compania americană „Lockheed Martin“, cinci radare Doppler FPS-117. Destinaţia principală a acestui sistem este supravegherea spaţiului aerian al României şi managementul luptei şi operaţiilor aeriene.
Structurile de radiolocaţie sunt dotate în prezent cu radare digitale de tipul: FPS-117Gap Filler şi radare analogice echipate cu extractoare automate de date de tipul: P-18P-37, PRV-13 .
Astăzi, Radiolocaţia este integrată în Sistemul de Supraveghere Aeriană a României. Acesta cuprinde ansamblul structurilor specializate pentru misiuni de apărare aeriană din compunerea Forţelor Aeriene, Terestre şi Navale destinate pentru localizarea, urmărirea şi identificarea mijloacelor aeriene, precum şi pentru interceptarea şi combaterea mijloacelor aeriene ostile. Radiolocaţia participă, atât în timp de pace cât şi în situaţii de criză, la îndeplinirea misiunilor prin realizarea în principal a funcţiei de supraveghere aeriană.
          Ca si alte categorii de arme și radiolocația a fost supusă procesului de restructurare și reorganizare.  Caracterizată ca o armă deosebit de complexă, ca urmare a complexității tehnicii din dotare și a activitaților desfășurate, evoluția tehnologică deosebit de rapidă în domeniu ,specifică erei digitale, a impus o nouă viziune în ceea ce privește sistemul de radiolocație.
          În județul Argeș au existat  două unități de radiolocație de elită, în apropiere de  Pitești. În urma procesului de restructurare și reorganizare, una  a fost desființată, iar cealaltă reorganizată.A mai ramas ecoul salutului de la terminarea programului de lucru ”mergeți acasă liniștiți, astăzi veghem noi, sunteți în siguranță”.
           
Remember decembrie 1989
Ultima decadă a lunii decembrie 1989 a constituit un adevărat examen al competenţei radiolocatoriştilor care au supravegheat zi şi noapte spaţiul aerian al ţării în condiţiile unui adevărat război electronic cu care nu se mai întâlniseră până atunci. 
Forţele şi mijloacele din subordinea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului şi a Comandamentului Aviaţiei Militare, care se găseau în Alarmă de Luptă Parţială, au fost trecute, la data de 22 decembrie 1989, ora 19.30, în „Starea de Pregătire de Luptă nr. 1“. Se impune a fi subliniat faptul că acţiunile celor două comandamente s-au desfăşurat pe baza planurilor de cooperare existente şi a consultărilor permanente dintre comandanţi şi locţiitorii acestora, care îşi desfăşurau activitatea în acelaşi punct de comandă (aviaţie, artilerie şi rachete antiaeriene, radiolocaţie).
            O seamă de particularităţi ale situaţiei aeriene în acea perioadă justifică deciziile luate în acel interval de comandanţi, indiferent de eşalonul unde se aflau.
            Asfel, ţintele aeriene, despre care se transmiteau date şi informaţii în reţelele radio ale C.A.A.T., au fost descoperite şi urmărite, de regulă, simultan de mai multe staţii de radiolocaţie care lucrau în game de frecvenţă diferite. O parte din situaţia aeriană de pe teritoriul nostru din perioada 22-25 decembrie 1989 a fost recepţionată şi de sistemul de cercetare prin radiolocaţie al Bulgariei. Aceasta confirmă faptul că situaţia aeriană complexă din spaţiul aerian al României a existat ca atare, analiza acesteia pe baza datelor şi infirmaţiilor transmise de Trupele Radiotehnice, rezultând că ţintele aeriene au simulat „atacuri“ la diferite obiective, „executate“ potrivit principiilor şi procedeelor de întrebuinţare în luptă cunoscute. Concluzia a fost că în spaţiul aerian şi în apropierea unor obiective au evoluat două categorii de grupări de ţinte, unele care se îndreptau spre obiective cu scopul de a le „lovi“, iar altele care executau „zboruri“ pe diferite traiecte, cu scopul de a complica situaţia aeriană.
            Faptul (constatat ulterior) că majoritatea ţintelor apărute pe ecranele radiocatoarelor erau simulate duce la concluzia că în acele zile au fost utilizate mijloace şi tehnici pe care armata română nu le avea în înzestrare, dar care puteau emite asemenea semnale de radiolocaţie menite să indice (emite) prezenţa „reală“ a unei ţinte şi să determine dirijarea rachetelor spre acestea, problemă ce trebuie studiată, analizată şi clarificată.
            Din datele şi informaţiile furnizate de trupele radiotehnice prin reţeaua lor de înştiinţare, rezultă că în spaţiul aerian al ţării (în special în Muntenia, Banat, Dobrogea, Oltenia), numai în ziua de 24 decembrie 1989, au evoluat un număr de 362 de ţinte aeriene. Numărul foarte mare de ţinte existente la un moment dat în spaţiul aerian al ţării şi simularea executării atacurilor simultan din direcţiile vest, sud-vest, sud şi sud-est au creat o situaţie de o complexitate fără precedent, nemaiîntâlnită nici chiar în aplicaţiile sau antrenamentele desfăşurate anterior în cadrul Tratatului de la Varşovia, în care România era considerată ca fiind în eşalonul doi strategic. Inedit a fost şi faptul că majoritatea ţintelor au fost descoperite la înălţimi mici în interiorul ţării, neputându-se stabili direcţia de pătrundere în spaţiul aerian al României şi a identifica (preciza) agresorul. Nici una nu a răspuns la semnalul de recunoaştere prin radiolocaţie. Luând ca bază numărul mare de declaraţii scrise existente în dosarele unităţilor, se poate afirma că pe lângă ţintele aeriene imitate în spaţiul aerian al României au evoluat şi ţinte reale, constând din avioane, elicoptere, baloane cu poliedre reflectorizante şi alte mijloace aeriene teleghidate.
            Din modul de evoluţie al ţintelor aeriene rezultă că acţiunea lor a fost minuţios şi eficient programată cunoscându-se exact poziţiile de dislocare a unităţilor şi subunităţilor de rachete, artilerie, mitraliere antiaeriene şi de radiolocaţie, posibilităţile tehnicii din dotarea acestora, precum şi frecvenţele de lucru ale mijloacelor radioelectronice.
            Din analiza datelor prezentate rezultă că acţiunile simulate ale „inamicului aerian“ s-au derulat după un plan detaliat, pregătit minuţios şi executat cu forţe bine antrenate în acţiuni de diversiune pentru a intoxica sistemul de apărare antiaeriană al ţării şi pentru a-l paraliza.
            Datele şi informaţiile furnizate de martori oculari privind existenţa şi acţiunile unor ţinte aeriene în perioada 22-26 decembrie 1989 reflectă atât modul în care au funcţionat mijloacele tehnice, cât şi abnegaţia radiolocatoriştilor care le-au menţinut în funcţiune zi şi noapte.
În perioada 22-25 decembrie 1989 zona Aerodromului militar de la Deveselu a fost supusă unui intens bruiaj radoielectronic; în acest context, pe ecranele staţiilor de radiolocaţie apare un număr foarte mare de ţinte, ulterior constatându-se că acestea erau false. 
În zilele de 23 şi 24 decembrie 1989, odată cu lăsarea serii sunt observate lumini asemănătoare celor ale unor aeronave ce păreau că se deplasează spre Aerodromul Deveselu, având viteza aproximativă cu aceea a unui elicopter şi o înălţime de circa 400 m. În urma tragerilor cu tunurile antiaeriene de pe aerodrom, luminile îşi schimbă direcţia spre râul Olt, după care dispar:
            - 23 decembrie 1989 orele 18.00-18.30, militarii au observat mai multe lumini care se deplasau pe azimuturile 90, 110 şi 315 grade; asupra acestora s-a executat foc cu tehnica de artilerie antiaeriană, dar din cauza condiţiilor de vizibilitate redusă şi a faptului că ţintele aeriene au executat manevre, ţintele nu au fost lovite;
            - 24 decembrie 1989 orele 00.30-03.35, militarii aflaţi la postul de luptă observă urme luminoase ce se deplasau pe diferite direcţii (120, 270, 315 grade); s-a deschis focul asupra ţintei de pe direcţia 120 grade, fără a fi lovită;
- 24 decembrie 1989 orele 06.00-08.00, artileria antiaeriană deschide focul asupra unui elicopter care evolua din direcţia vest (270 grade), D=5 km., H=3 000 m, fără ca acesta să fie lovit.
Generalul Victor Atanasie Stănculescu, în calitate de Ministru al Apărării Naţionale, declara la începutul anului 1990 că în acele zile pe teritoriul ţării noastre s-a desfăşurat un război electronic cu arme sofisticate, pe fondul unui bruiaj electronic foarte intens, situaţie prin care România nu mai trecuse până atunci. Rămâne să aflăm (când oare?) cine l-a pus la cale şi cine a cules roadele declanşării lui.


Maior (rz.) Rd.Lc.
Aurel SOARE



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.